Depăşirea barierelor aplicării educaţiei incluzive în şcoli

Pentru un copil cu necesităţi speciale frecventarea unei şcoli de cultură generală este oportunitatea cea mai mare, dacă nu chiar unica, de a se integra în societate. Astfel, mai întîi societatea civilă, iar ulterior şi structurile guvernamentale au conştientizat acest lucru şi au lansat ample campanii şi proiecte în susţinerea incluziunii copiilor cu dizabilităţi în sistemul de învăţămînt.

Dizabilitatea, în cazul societăţii noastre, poate fi factorul de decizie în soarta de mai departe a unui copil.  Este adevărat, societatea noastră nu a depăşit stereotipul sovietic faţă de copilul cu dizabilităţi. În acea perioadă, apariţia unui copil cu defi cienţe lăsa o amprentă negativă asupra părinţilor şi îi putea marca pentru tot restul vieţii. Pentru că atunci, din lipsa de şanse de a se integra în societate, acesta devenea o povară pentru familie.

Oriunde persoanele cu dizabilităţi necesită o atenţie specială, care se manifestă fie prin politici şi strategii guvernamentale adecvate (oportunităţi, indemnizaţii băneşti, instituţii speciale), fie prin atitudinea cetăţenilor de rînd sau implicarea activă a societăţii civile în soluţionarea problemelor cu care se confruntă acestea.

Resursele umane ale şcolilor cu practici incluzive:

– Copilul cu cerinţe educaţionale speciale (CES) – necesită atenţie şi asistenţă educaţională suplimentară (o abordare individualizată în baza particularităţilor şi/sau caracteristice unei dizabilităţi/ tulburări de învăţare), fără de care nu se poate vorbi de egalizarea şanselor, de acces şi participare şcolară şi socială.
– Echipa multidisciplinară – alcătuită din învăţătorul clasei, cadrul didactic de sprijin, specialişti/ terapeuţi (medic, asistent social, psihopedagog, logoped, kinetoterapeut), părinţi. Se întrunesc în vederea adaptării curriculumului, elaborării Planului de servicii personalizat (PSP), care include serviciile necesare reabilitării şi dezvoltării copilului, şi Planului de educaţie individualizat (PEI), soluţionării tuturor dificultăţilor ce ţin de integrarea şcolară a copiilor cu CES.
– Cadrele didactice – care învaţă cum să facă faţă transformării şcolii în una incluzivă prin participarea la programe de formare în domeniu. În acelaşi timp, ele trebuie să fie dispuse să acorde ajutor tuturor elevilor din clasă, stimulîndu-i în susţinerea reciprocă la activităţile de învăţare, în baza principiilor fundamentale privind educaţia şi dezvoltarea copilului: TOŢI copiii au dreptul la învăţătură şi FIECARE copil poate învăţa.
– Cadrele didactice de sprijin (CDS) – dirijează eforturile întregii echipe spre a oferi copilului cu CES şanse, oportunităţi şi strategii efi ciente de învăţare şi socializare; informează, mediază, consiliază, evaluează, predau, adaptează programe şi metode, cooperează cu specialişti şi părinţi. Cadrul didactic de sprijin este „avocatul” copilului cu CES.
– Echipa managerială a şcolii – se implică în activităţile de perfecţionare a cadrelor didactice prin măsuri specifi ce de popularizare a experienţelor pozitive în incluziune şi prin achiziţia de informaţii de specialitate de ultimă oră.

Integrarea şcolară a copiilor cu CES necesită transformări la nivel de instituţie educaţională. Acestea sînt cu adevărat eficiente doar atunci cînd au loc la nivelul întregii şcoli; de la strategia de dezvoltare instituţională la proiectul de lecţie; de la formarea directorilor la pregătirea profesorilor şi a personalului administrativ, de la implicarea activă a elevilor la implicarea părinţilor; de la reutilarea curţii la adaptarea şi reamenajarea fi ecărei săli de clasă.

Pentru cei angajaţi în incluziunea copiilor cu dizabilităţi este important a înţelege că părinţii, pedagogii, colegii nu sînt medici – ei nu pot trata dizabilitatea, dar pot reduce dificultăţile cu care se confruntă aceştia, prin conştientizarea faptului că această categorie de copii,  ajutaţi de cei din jurul lor, vor putea depăşi, într-un timp mai scurt sau mai lung, o parte din greutăţile pe care le au în prezent din cauza unor greşeli făcute cu ani în urmă.

Studiu de caz

Problema:
Elevul S. M., din clasa  a III-a B, prezintă deficienţă mentală uşoară, tulburari de limbaj dublate de deficienţe de adaptare şi integrare şcolară şi socială reflectate în nivelul scăzut al randamentului şcolar.

1. Acţiuni întreprinse

• Discuţii cu părinţii
• Jocuri cu copilul: frământări de limbă; recitări de poezii ritmate; numărători
• Exerciţii fizice ale aparatului fono-articular
• Integrarea copilului în serbări şcolare şi activităţi extraşcolare

1. Elaborarea stratergiilor de acţiune

1. Luarea şi susţinerea hotărârii

• Elaborarea unui proiect educativ de intervenţie
• Plan de intervenţie personalizat la disciplina Limba şi literatura română

Domeniul de intervenţie: Limba şi literatura română

BIBLIOGRAFIE:
1. Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
2. UNICEF, Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli, Ghid managerial, Bucureşti, 1999.
3. Vrăşmaş, E.; Vrăşmaş, T.; Nicolae, S.; Oprea, V., Ghid pentru cadre didactice de sprijin, Editura Vanemonde, Bucureşti, 2005.

Prof. înv. pr. Ciobanu Claudia Veronica
Liceul Teoretic Emil Racoviță Techirghiol, Constanța