Fişele şi caietul de activităţi experimentale - componente ale portofoliilor, prof. Cristiana SICHIM, Şc. cu cls. I-VIII Glodeanu Sărat, jud. Buzău

,,Lucrul cel mai minunat cu care ne putem întâlni
este misterul. La baza artei şi ştiinţei adevărate se află
emoţia primară. Cel care nu ştie acest lucru şi nu poate fi
curios sau simţi uimire este ca şi mort, asemenea unei lumânări stinse.”
Einstein

Chimia împreună cu celelalte ştiinţe ale naturii ca discipline fundamentale ale învăţământului nostru, au rolul de a continua drumul deschis de înaintaşi, de a elucida misterul şi de a dezvolta curiozitatea în rândul tinerilor.

Se crede că această ştiinţă a luat naştere în secolul II e.n. în Alexandria. La început îşi avea originea în unele practici şi superstiţii populare.

Cuvântul „chimi” apare pentru prima oară, în mod cert, într-un decret al împăratului Diocleţian din anul 296 e.n. prin care ordona arderea cărţilor egiptenilor despre „chemeia” sau arta „facerii” aurului sau argintului.

Robert Boyle este primul om de ştiinţă care analizează critic şi dezinteresat faptele ce stau la baza chimiei. În cursul secolului al XVIII-lea o pleiadă de observatori şi experimentatori au acumulat numeroase observaţii care sistematizate de Lavoisier au constituit punctul de plecare al ştiinţei chimice moderne.

Chimia fiind o ştiinţă experimentală, educaţia normală a chimistului şi implicit a profesorului de chimie de pretutindeni, trebuie să comporte şi o lungă şi serioasă practică de laborator. Metoda experimentului de laborator are menirea de a-i face pe elevi să înţeleagă că la baza învăţării chimiei stau reacţiile chimice, munca în laborator însoţită de caiet şi pix pentru a nota ceea ce a văzut experimental. Prin studiul acestei teme de către elevi aceştia îşi formează o bază solidă a cunoştinţelor de chimie ce vor urma să fie însuşite în celelalte clase de studiu, precum şi un limbaj chimic ştiinţific corect.

Jean Piaget afirma că ,,încă de la 11-14 ani, copiii pot fi iniţiaţi în cercetarea experimentală, deoarece în această perioadă se structurează gândirea formală, se dobândesc instrumente mentale - judecăţi, raţionamente inductive, deductive şi ipotetice, capacitatea de a combina ipoteze, de a le verifica experimental - necesare într-o asemenea situaţie”.

Experimentul de laborator este o metodă fundamentală în predarea-învăţarea ştiinţelor naturii. Reprezintă metoda euristică de organizare şi realizare a activităţilor practice pentru deducerea informaţiilor teoretice, concretizarea, verificarea, aprofundarea şi consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor psiho-motorii în perspectiva pregătirii elevilor pentru integrarea socio-profesională.

Experimentul este o observare provocată. A experimenta înseamnă a-i pune pe elevi în situaţia de a concepe şi de a practica ei înşişi un anumit gen de operaţii, cu scopul de a observa, a studia, a dovedi, a verifica, a măsura rezultatele.

Conceput în corelaţie cu principiile didactice moderne, experimentul de laborator urmează treptele ierarhice ale învăţării, conducând elevul de la observarea unor fenomene chimice, pe baza demonstraţiei, la observarea fenomenelor prin activitatea proprie – faza formării operaţiilor concrete, apoi la verificarea şi aplicarea în practică a acestora – faza operaţiilor formale, când se cristalizează structura formală a intelectului şi, în continuare, la interpretarea fenomenelor observate, care corespunde cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice ale dezvoltării – faza operaţiilor sintetice.

Experimentele chimice se folosesc, de obicei, integrate, în număr cât mai mare sau mai mic, în diferite etape ale lecţiei. Experimentele de laborator pot fi organizate diferenţiat, formularea sarcinilor concrete pentru efectuarea unui experiment ridicând probleme care implică: scopuri ale învăţării, accesibilitatea la învăţare, conţinutul învăţării, locul în procesul învăţării, corelarea cu alte strategii didactice de învăţare.

Profesor Sanda Fătu în ,,Didactica chimiei” enumeră criteriile de clasificare a experimentelor de laborator, care sunt strict legate de varietatea de sarcini.

a. Criteriul locului în ierarhia învăţării clasifică experimentele în:

• Reproductive – demonstraţia se reproduce după un program dinainte stabilit, indicându-se şi ceea ce trebuie să se observe şi la ce concluzie se ajunge.
• Productiv-creative şi de cercetare – au loc în context problematizat în care se afirmă capacităţi operaţionale la nivel superior şi au drept scop deducerea unei reguli, a unei legi, efectuarea unei cercetări. Etapele acestui tip de experiment sunt:
• crearea unei motivaţii;
• formularea problemei;
• enunţarea ipotezelor;
• elaborarea unor sisteme experimentale;
• desfăşurarea experimentului;
• organizarea observaţiilor;
• discutarea procedeelor utilizate;
• asimilarea unor noţiuni noi;
• preluarea datelor;
• formularea concluziilor;
• verificarea rezultatelor;
• aplicarea în practică.

b. Criteriul participativ al elevilor – după acest criteriu, experimentele de laborator pot fi:

• Experimentul demonstrativ efectuat de profesor sau de o grupă de elevi şi care urmează 6 etape:
• motivaţia demonstraţiei;
• orientarea atenţiei spre ceea ce este esenţial;
• efectuarea demonstraţiei;
• enumerarea observaţiilor;
• concluzionarea observaţiilor.
• Experimentul frontal – este efectuat de către elevi individual sau pe grupe. Se oferă elevului posibilitatea de a participa în mod direct la perceperea fenomenelor, la cunoaşterea proprietăţilor substanţelor, putând astfel să sesizeze utilizările acestora în practică.

c. Criteriul capacităţii umane - include noţiunea de capacitate experimentală, adică metoda experimentului ştiinţific în cunoaşterea realităţii. În funcţie de sfera acestor capacităţi, se cunosc :

• Experimentele pentru formarea deprinderii motorii;
• Experimentele pentru formarea şi dezvoltarea deprinderilor intelectuale, care la rândul lor pot fi :
  • experimentele pentru învăţarea de noţiuni şi concepte;
  • experimentele pentru stabilirea şi verificarea unor reguli;
  • experimentele pentru rezolvarea unor probleme.

d. Criteriul locului în lecţia de chimie

• Experimentele pentru stimularea interesului faţă de noile informaţii – se efectuează în momentul de introducere în lecţie;
• Experimentul pentru învăţarea noilor informaţii, aprofundarea sau extinderea lor - în lecţia propriu-zisă;
• Experimentul pentru fixarea cunoştinţelor – se introduc pe parcursul lecţiei în momentul de feedback sau în lecţii recapitulative;
• Experimentul pentru evaluare – locul lor este variabil putând fi utilizate la începutul învăţării, pe parcursul ei sau la sfârşitul procesului de învăţare.

Organizarea unui experiment de laborator nu este simplă; în primul rând trebuie să existe baza tehnico-materială necesară desfăşurării în bune condiţii a orei; profesorul trebuie să îşi planifice cu foarte mare atenţie ora, el ştiind ce, cum şi cât trebuie să descopere elevii în ora respectivă. În dirijarea elevului, profesorul trebuie să-l ajute să ajungă singur la rezultate, să-l deprindă să gândească singur, să-l determine să treacă prin filtrul minţii toate noţiunile noi cu care ia cunoştinţă, să îşi pună singur întrebări şi să construiască răspunsuri. Şi de aceea, rolul profesorului este acela de a activiza elevul permanent.

Bibliografie:

• Fătu, Sanda – Didactica chimiei – Ed. Corint, Bucureşti, 2007
• Stoica, Marin – Pedagogie şcolară-pentru cadrele didactice înscrise la definitivat, gradul II, gradul I şi perfecţionare – Editura Gh.Cârţu Alexandru, Craiova, 1995