AUTOPERFECȚIONAREA DIDACTICĂ A PROFESORULUI

În literatura de specialitate, pe lângă competenţele de bază
ale cadrelor didactice sunt evidențiate o serie de calităţi
personale ale acestora, care urmează să fie formate prin
experientă şi o educaţie profesională adecvată. Noua calitate
a raporturilor afective care se stabilesc între profesor şi elevi
în învăţământul contemporan, de natură să evite traumele
psihice sau apariţia complexelor de inferioritate, solicită
profesori care să dețină trăsături de personalitate, cum sunt:
autoritate reală (dobândită prin profesionalism, moralitate,
flexibilitate, consecvenţă), nu impusă prin diferite forme de
constrângere; tact pedagogic; permisivitate.
Eficienţa predării este apreciată în funcţie de măsura în
care un profesor reuşeste să trezească motivaţia elevilor săi
pentru problemele propuse spre studiu şi pentru disciplina de
învăţământ predată. Semnul major al vocatiei pedagogice îl
reprezintă puterea profesorului de a trezi în rândurile elevilor
motivaţii puternice de învăţare pentru disciplina pe care o
predă. Această capacitate de motivare a elevilor corelează, de
cele mai multe ori, cu anumite structuri de personalitate ale
profesorilor.
Profesorii cu personalităti afectuoase, înţelegători si
prietenoşi, înclinaţi să distribuie mai multe laude şi
încurajări, să fie mărinimoşi (opuşi profesorilor
caracterizaţi prin atitudini distante, egocentrism şi mărginire),
prin însăşi aceste calităti, îi stimulează pe elevi să
depună un volum mai mare de muncă, să fie mai creativi, să
dorească s ă se identifice cu asemenea profesori, pe care ajung
să-i îndrăgească şi, printr-un“impuls afiliativ”
incontient, ajung să fie atraşi de disciplina pe care aceştia o
predau.
Profesorii caracterizaţi prin responsabilitate, spirit metodic şi
acţiuni sistematice (opus celor cu personalitate şovăielnică,
neglijentă, lipsită de planificare) s-au dovedit a fi mai
stimulativi pentru acei elevi care sunt dominaţi de “impulsul de
autoafirmare”, de dorinta de a atinge un statut social, de a
obtine succesul şcolar ; ei inspiră elevilor siguranţă si le
induc certitudinea că au un profesor capabil să-i conducă spre
reuşita sigură, reduc anxietatea.
Profesorii caracterizaţi prin entuziasm pentru disciplina pe care o
predau, cu firi imaginative, capabili să întreţină la lectiile
lor o atmosferă de “efervescenţă intelectuală” reuşesc să
inducă elevilor sentimentul importanţei materiei predate,
curiozitatea, interesul şi, în cele din urmă, să-i motiveze,
prin valorificarea maximală a “ímpulsului cognitiv” existent,
în mod normal, în orice fiinţă umană.
Alte calităţi necesare ţin de nivelul de cultură al
profesorului, cerut de responsabilităţile culturale şi sociale
în societatea contemporană:
• capacitatea de a dialoga;
• capacitatea de a informa obiectiv şi de a comunica cu
uşurintă;
• atitudinea critică şi non-dogmatică;
• virtuţi civico-democratice.
Evoluția tehnologiei contemporane îi impune profesorului să-şi
dezvolte o serie de calităţi personale, cum sunt:
• stăpânirea noilor tehnici și tehnologii de comunicație;
• capacitatea de a inventa noi modalităţi de utilizare a acestor
tehnici;
• capacitatea de a le inova (de a propune ameliorările
necesare).
Funcţia stiinţifică a profesorului contemporan implică
dezvoltarea unor noi calităţi şi atitudini:
• cunoaşterea logicii şi a structurii disciplinei pe care o
predă; • promovarea spiritului ştiinţific;
• propagarea culturii stiintifice.
Etica profesională şi cerinţele de a se autoperfectiona continuu
impun:
• capacitate de autoorganizare;
• mentalitate deschisă şi disponibilitate de a observa şi
studia comparativ diferite sisteme şi practici scolare din lume;
• atitudine experimentală, în vederea perfecţionării continue
a metodologiei şi a stilului personal de predare;
• aşezarea intereselor copiilor încredinţaţi spre educaţie
deasupra oricăror alte interese. Toate aceste calităţi necesare
unui profesor sunt de natură să sugereze faptul că profesia
didactică solicită persoane atent selecţionate şi care vor avea
nevoie de o îndelungată perioadă de formare profesională şi ca
personalitate.
Pregătirea iniţială a profesorilor în vederea formării
competentelor cerute de profesia didactică se realizează treptat,
prin parcurgerea succesivă, după o anumită logică pedagogică, a
unor programe educative, organizate sub forma mai multor module:
psihologia educaţiei, pedagogie generală, didactica disciplinelor
de specialitate, sociologia educaţiei, managementul clasei de
elevi, instruire asistată de calculator, practica pedagogică.
Modulele de pedagogie generală reprezintă aşadar doar o parte a
unui program de pregătire iniţială a viitorilor profesori. Ele
vizează formarea atitudinii profesionale şi crearea bazei
orientative necesare pentru șase categorii de competenţe. Astfel,
la sfarşitul cursurilor si seminariilor de pedagogie generală,
absolvenții, viitoare care didactice vor fi capabili:
1. să probeze însusirea instrumentelor intelectuale si a
atitudinilor necesare perfectionarii continue a propriei activitaţi
pedagogice prin:
♦ utilizarea corectă a instrumentelor conceptuale specifice
ştiintelor educaţiei în interpretarea unor lecturi de
specialitate şi exprimarea unor puncte de vedere personale cu
privire la educaţie; ♦ identificarea cu uşurinţă a domeniului
problematic în care se încadrează o problemă pedagogică
întâlnită, pentru a consulta sursele bibliografice cele mai
potrivite;
♦ formularea unor concluzii corecte pe marginea unor cercetări
în domeniul educaţiei prin: interpretarea corectă a studiilor
experimentale; interpretarea studiilor descriptive; conceperea
corectă din punct de vedere metodologic a unei cercetări
pedagogice personale
2. să comunice eficient cu elevii, colegii si părintii: folosirea
unor modalităţi variate de a transmite elevilor mesaje privind
importanţa şcolii si a activităţilor desfăşurate în şcoală;
stimularea preocupării elevilor de a-şi propune obiective de
învăţare pe termen lung, care sa-i ajute să se dezvolte
intelectual, social si moral;
♦ coordonarea eforturilor cu cele ale celorlalti profesori, pe
baza unei viziuni pedagogice şi a unui limbaj pedagogic comune ;
♦ utilizarea unor strategii variate de comunicare cu părinţii.

♦ analiza pertinentă, din punct de vedere pedagogic, a diferite
tipuri de rapoarte de activitate şi planuri de acţiune educativă.
3. să planifice activităţile pe care urmează să le desfăşoare
cu elevii prin:
♦ identificarea obiectivelor instruirii; alegerea obiectivelor
adecvate, operaţionalizarea obiectivelor care vor fi propuse
elevilor;
♦ analiza sarcinilor de învăţare necesare pentru atingerea
fiecărui obiectiv prin utilizare unei tehnici de analiză adecvate
(analiza comportamentală, analiza conţinutului de invăţare,
analiza proceselor mintale specifice implicate in realizarea unui
obiectiv);
♦ conceperea modalităţilor în care vor crea şi vor menţine
în sala de clasă un climat productiv de învăţare (managementul
clasei de elevi);
♦ conceperea strategiilor de combatere a actelor de
indisciplină;
♦ stabilirea modalitătilor de tratare diferenţiată a elevilor
cu nevoi educative speciale.
4. să aleagă si să utilizeze strategii de instruire adecvate
pentru:
♦ sprijinirea elevilor în a învăţa un nou material prin:
folosirea metodelor expozitive, promovarea învăţării prin
descoperire, promovarea învăţării depline (mastery learning),
încurajarea invăţării cooperative, utilizarea instruirii
asistate de calculator.
♦ sprijinirea elevilor în a prelucra intelectual ceea ce au
învăţat prin: adresarea de întrebări;
conducerea discuţiilor în clasă; încurajarea predării
reciproce.
♦ sprijinirea elevilor în a utiliza ceea ce au învătat prin:
activităti aplicative desfăşurate în clasă; recomandarea
temelor pentru acasă; implicarea elevilor în activităti creative.
5. să evalueze ceea ce au învăţat elevii prin:
♦ conceperea unei strategii de evaluare prin: identificarea
domeniilor care urmează să fie evaluate; selectarea sarcinilor
adevate; verificarea gradului de fidelitate, validitate,
standardizare si utilitătii practice a evaluării; construirea si
administrarea probelor de tip creion hârtie; construirea şi
administrarea instrumentelor de evaluare a performanţelor;
determinarea procedelor de stabilire a scorurilor obţinute de
elevi;
♦ utilizarea diferitelor forme, metode si instrumente care pot fi
folosite în evaluarea progresului şcolar;
♦ conceperea modalităţilor de evaluare adecvate pentru diferite
scopuri: utilizarea evaluării pentru a înlesni învăţarea în
clasă; utilizarea evaluării pentru a provoca auto-controlul;
utilizarea evaluarii pentru a stabili dacă elevii au realizat
obiectivele instruirii.
6. să creeze diferite tipuri curriculum si documente curriculare
prin: definirea intenţiilor; studiul populaţiei vizate; definirea
căilor şi a mijloacelor; stabilirea modalităţilor de evaluare
curriculară.

Bibliografie
Diaconu M., JINGA I. (coord.), Pedagogie, Editura ASE, București,
2004
Gliga, L.(coord.). Standardele profesionale pentru profesia
didactică, Ministerul Educației și Crcetării, Bucureşti, 2002