Diversitate culturală în romanul „Mara”, de Ioan Slavici

După cum susține Ion Dodu Bălan în lucrarea sa Ioan Slavici sau Roata de la carul mare, romanul Mara este ”o bogată frescă socială care cuprinde viața de zi cu zi a oamenilor, datini, tradiții, elemente etnografice și etnopsihologice, activitatea breslelor.” Așadar, romanul prezintă o lume a târgoveților și breslașilor transilvăneni, o lume în care eterogenitatea etnică și religioasă constituie obstacol doar în rare cazuri. Românii trăiesc alături de nemți, sârbi sau maghiari fără mari conflicte, conform unor reguli nescrise, dar respectate de toți.
Slavici surprinde cu multă măiestrie câteva aspecte legate de conviețuirea celor care alcătuiau lumea Marei, lume diversă etnic și religios, dar unită în activitățile sociale.
De altfel, și Magdalena Popescu, în lucrarea Slavici, afirmă că romanul Mara surprinde o colectivitate sudată de scopuri productive, religioase, festive și tradiționale.
Respectul reciporoc în ceea ce privește obiceiurile comunităților etnice și participarea unuia la evenimentele de acest gen ale celuilalt sunt, de asemenea, descrise în roman. Astfel, Mara și fiica ei, Persida, eroinele romanului, sunt primite ca într-o familie în casa sârbului Claici. Sunt găzduite cu lunile și participă atât la pregătirea pentru nuntă a Milenei, fiica lui Claici, cât și la evenimentul în sine. De exemplu, Persida și prietena ei Anca erau ”surori de mireasă”, purtând rochii la fel, iar ”frați de mire” erau preotul Codreanu și Trică, fratele Persidei, purtând ”haine negre și mânuși”. Ceea ce înseamnă că toți aceștia participă fără prejudecăți la obiceiurile de nuntă sârbești, destul de apropiate, de altfel, de cele românești. Pe de altă parte, sârboaicele merg duminica la biserica românească, unde, spun ele, slujba e mai frumoasă.
De asemenea, Mara colaborează cu neamțul Huber, iar acesta face parte dintr-o breaslă alcătuită aproape exclusiv din români; în călătoria de investitură, Națl, fiul acestuia și viitorul soț al Persidei, e găzduit la casele breslelor, alături de unguri, cehi, sași și se simte pretutindeni printre ai săi.
Marea secvență a sărbătorii culesului adună oameni de pretutindeni în podgoriile Aradului. Grupurile, indiferent de etnie, umblă de la o cramă la alta, cu cântece și dans, băuturi și mâncare.
Dovada conviețuirii culturale, a interculturalității preferate în locul segregării, o găsim și în felul în care anumite obiceiuri culturale aparținând unui grup sunt nu doar acceptate, ci învățate și practicate de grupurile etnice diferite. Tabloul următor este semnificativ în această direcție. La culesul viilor, într-o seară, Persida învață de la Națl să valseze, iar acesta, de la ea, jocul românesc ”Mărunțeaua”, joc preferat al podgorenilor. Națl, deși „crescut între români și vorbind românește tot atât de bine ca nemțește, la «Mărunțeaua» nu se pricepea”. Din această cauză susține, mai întâi, că „nici nu e joc, ci un fel de țopăială” . Ulterior, când ”și el începu să miște din ce în ce mai neastâmpărat din picioare”, intrând în ritmul dansului, recunoaște că „era minunat și jocul acesta”.
Un alt exemplu de conviețuire care apare în roman este momentul în care Națl devine maistru măcelar, iar la masa dată în cinstea acestui eveniment, participă ”autorități” religioase diferite. Tot cu această ocazie, Hubăr simte că acum este acceptat pe deplin în comunitatea în care trăia de ani mulți.
Respectul reciproc al tradițiilor comunităților etnice și religioase diferite se referă și la întâlnirea oamenilor aparținând acestor comunități în tîrgurile de țară, care capătă ”dimensiunile și fastul unor adevărate sărbători” (Ion Dodu Bălan, Op. Cit.). Un exemplu este târgul de toamnă de la Arad.
La acest târg, străzile și câmpia din împrejurimi sunt pline de care cu bogății din „șapte ținuturi”: „poame de pe Crișuri și din Valea Murășului”, „lemnărie din Munții Abrudului”, bucate din câmpie și pe jos se înșiruie butoaie cu vin și rachiu. În piața de vite abia mai încap turmele de porci, hergheliile de cai, cirezile de vaci și boi.
„Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pământului, unde se întâlnesc toate neamurile. Pe-nserate se aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec cântând aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sârbi, iar printre aceștia slovaci, ba până chiar și bulgari.”
Comunitățile etnice pe care le descrie Slavici în roman au anumite prejudecăți privind identitatea lor culturală, religioasă, istorică. Însă, în relațiile dintre oameni, prejudecățile sunt ”ignorate” datorită toleranței și acceptării, spiritului de egalitate și de conviețuire.
Astfel, dragostea dintre Persida și Națl contravine prejudecăților despre diferențe etnice și religioase care nu se pot împăca. Astfel, deși admite că destinului nu i te poți împotrivi, Mara nu se învoiește la început cu niciun chip ca fiica ei să-și „spurce sângele”, măritându-se cu un străin, neamț și papistaș. La fel gândesc și părinții lui Națl. Însă, cei doi tineri vor reuși ca, prin puterea dragostei, să răstoarne acestă „lege nescrisă”.
După ani de rezistență, Persida alege să fugă cu Națl, să se căsătorească pe ascuns și să se stabilească la Viena. Pentru a trăi în liniște, ei sunt nevoiți să-și abandoneze rădăcinile și să meargă într-un loc nou, unde nimeni nu-i cunoaște, unde nimeni nu îi va judeca. Despărțirea de adevărata casă este cu atât mai ușoară cu cât amândoi nu mai vorbeau decât nemțește. Dorul de casă îi va determina însă, la un moment dat, să râvnească întoarcerea. De fapt, împlinirea lor nu era posibilă decât în sânul comunității din care proveneau. Întorcându-se în lumea lor tradițională, la o viață în care celălalt este aproapele tău, care te ajută la nevoie, dar este și judecătorul tău, Persida trebuie să accepte, la început, disprețul celor din jur. Ea simte neîncrederea cu care este privită. Iertarea va veni, însă, mult mai târziu.
Persida e „papistășită”, având o educație religioasă în spirit catolic din care, însă, nu-și însușește dogme și principii, ci doar deprinderi morale pe care le respectă cu sfințenie. Maica Aegidia este îndrumătorul spiritual al Persidei, este o a doua mamă. Încuvinţarea şi binecuvântarea din partea maicii este la fel de importantată pentru Persida ca aceea din partea mamei sale. În Mara, reprezentantul Divinităţii este nu un preot, ci o călugăriţă. Ea intervine în mersul lucrurilor numai atunci când i se cere, cu toate că este mereu prezentă. Pentru că i-a înşelat încrederea, căsătorindu-se pe ascuns cu Națl, Persida nu îndrăzneşte să îi ceară iertare decât la naşterea copilului. De aceea, naşul noului-născut nu putea fi decât maica Aegidia. În acest fel, ea capătă liniștea și pacea familiei, iar învățăturile pe care și le însușise vor fi transmise copiilor ei.
Națl, crescut printre români, vorbea la fel de bine românește ca și nemțește. Persida și Națl vorbeau totdeauna nemțește. „Așa o porniseră de la început și Persida ținea că așa să și rămâie”. Cu toate acestea, ori de câte ori Națl se făcea vinovat de ceva, „îi vorbea ca s-o îndulcească, în limba ei”.
Așadar, deosebirile de limbă și cele de comunitate etnică nu sunt cele ce întreţin drama acestui cuplu, simbolic ales astfel – el neamţ, ea româncă -, ci rigorile şi convenţionalismele sociale, îndeosebi cele confesionale, care par rigide, până într-un anumit moment.
Eroii lui Slavici, Persida și Națl, prin căsătoria lor, deschid o nouă etapă în relațiile dintre oameni aparținând unor etnii diferite . Se trece astfel peste anumite prejudecăți identitare, atât cât a fost posibil în condițiile interculturalității acelei lumi. E evident faptul că tinerii din generația Marei și a lui Hubăr n-ar fi acceptat gestul pe care copiii lor au avut curajul să-l facă. Cu siguranță că nepoții lor vor găsi asemenea acte întrutotul firești, fiindcă prejudecățile privind diferențele etnice, culturale, religioase își pierd puterea de a influența decisiv viața unor comunități interculturale și a oamenilor din care sunt alcătuite, lăsând spațiu larg sentimentelor, comportamentelor de reconciliere, toleranță și acceptare, pentru care Slavici a militat întotdeauna.

Bibliografie:

1. CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, București, Editura Fundația pentru literatură si artă, 1941.
2. CUBLEȘAN, Constantin, Ioan Slavici, Bucureşti, Editura Recif, 1994.
3. DODU-BĂLAN, Ion, Ioan Slavici sau Roata de la carul mare, Bucureşti, Editura Albatros, 1985.
4. MANOLESCU, Nicolae, Arca lui Noe, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991.
5. MARCEA, Pompiliu (editor), Slavici – „Mara”, Texte comentate, București, Editura Cartea Românescă, 1975.
6. MICU, Dumitru, Scurta istorie a literaturii române, București, Editura Iriana, 1994.
7. POPESCU, Magdalena, Slavici, București, Editura Cartea Românească, 1977.
8. SLAVICI, Ioan, Mara, București, Editura Pescăruș, 2016.
9. TRIFF, Eliza (coordinator), In memoriam Ioan Slavici, Timișoara, Editura Eurostampa, 2008.
10. VIANU, Tudor, I. Slavici, în Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române moderne, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1971.