Etapele procesului de comunicare

ETAPELE PROCESULUI DE COMUNICARE
Prof.inv.primar prescolar
Trăistaru Maria
Liceul Tehnologic Petre Ionescu Muscel
Loc. Domnesti
Jud.Arges

Comunicarea este un proces de mare complexitate, dificil de
descifrat, ceea ce impune simplificarea lui pentru a-l putea
înţelege. Acest proces cu verigi sensibile se realizează în
două etape semnificative:
• prima etapă o reprezintă transferul unui gând, idee sau ordin
de către emiţător
către receptor. Aceasta presupune: exprimarea ideii ce urmează să
fie transmisă; codificarea ei sub forma unui simbol, capabil să
exprime un mesaj; transmiterea mesajului codificat de la emitent la
receptor prin canalul ales (vizual, auditiv, tactil, electronic).
• a doua etapă constă în transformarea de către receptor a
mesajului primit. Aceasta
presupune decodificarea mesajului, adică descifrarea simbolului
transmis şi interpretarea, adică explicarea sensului acestuia.
Comunicarea este reuşită atunci când mesajul primit este
înţeles exact aşa cum a fost el conceput de către emitent.
Adesea se constată că sensul unui mesaj a fost deformat din motive
fiziologice sau psihologice. Aceste filtre afectează percepţia şi
interpretarea, dându-le o semnificaţie total sau parţial
diferită faţă de cea a emitentului. Procesul se încheie cu
feedbackul, prin care emitentul verifică dacă mesajul s-a
înţeles corect sau a fost filtrat.
Verificarea se poate face fie direct, prin răspunsul imediat al
receptorului sau prin simboluri, fie indirect, propagat sau
întârziat prin efectele practice ale mesajului.
Procesul de comunicare poate fi:
• unilateral – când are un singur sens, de la expeditor la
destinatar, deoarece se
apreciază inutilă verificarea răspunsului. De exemplu, în cazuri
de urgenţă în care ordinul superiorului se execută, nu se
discută pentru a nu se pierde timpul;
• bilateral – când se realizează în ambele sensuri, apare
feedbackul, ce oferă
posibilitatea intervenţiilor receptorului în vederea înţelegerii
exacte a mesajului. Deşi presupune timp mai lung de desfăşurare,
asigură o calitate mai bună a comunicării.
În procesul de comunicare intervin o serie de elemente, care,
analizate, ne dau posibilitatea înţelegerii mai profunde a acestui
proces.

1.1.2. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

Un model complex de comunicare va include următoarele elemente ce
au roluri şi poziţii diferite în procesul de comunicare:
• emiţătorul şi receptorul – sunt componentele principale ale
oricărei comunicări;
• mesajul şi mijlocul de transmitere – sunt instrumente
esenţiale ale comunicării;
• codificarea, decodificarea, răspunsul şi reacţia inversă –
sunt funcţii primare ale comunicării;
• bruiajul – zgomotul din sistem.
Semnificaţia fiecărui element:
a. emiţătorul – este sursa de informaţii, punctul de pornire,
unde este generată ideea ce va fi transmisă. Orice persoană se
poate afla în această postură şi ea alege canalul de comunicare
după ce a formulat mesajul. Fiecare mesaj urmăreşte o finalitate
care poate fi o înştiinţare, o solicitare, o convingere, o
motivare. El constituie esenţa comunicării, de care depinde
atingerea rezultatului scontat;
b. codificarea – reprezintă procesul de convertire a ideii
într-o formă simbolică ce se poate apoi expedia. Forma simbol se
exprimă prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi ce pot fi
înţelese atât de emiţător, cât şi de receptor;
c. mesajul – este ideea, informaţia ce trebuie transmisă, care a
fost codificată într-un simbol ce poate fi transmis. În general,
mesajul este o combinaţie de imagini, sunete şi cuvinte;
d. canalul de comunicare – desemnează calea, drumul pe care
circulă mesajul. Canalele pot fi prestabilite:
– formale (oficiale) – care de regulă se suprapun
relaţiilor organizaţionale;
– adiţionale – neformale (neoficiale), care nu sunt
impuse şi se stabilesc pe alte baze (preferinţe, interese);
e. mijlocul de transmitere – este suportul mesajului, prin care
urmează să fie difuzat. În general, canalele de comunicare prin
care mesajul trece de la emiţător la receptor sunt considerate
vehiculele comunicării. Cele mai uzitate sunt: telefonul, telexul,
telefaxul, poşta electronică etc.;
f. decodificarea – este procesul invers al codificării, prin care
receptorul interpretează mesajul, atribuind simbolurilor codificate
de emiţător un anumit înţeles, sens, încercând să descopere
ideea mesajului transmis.
g. receptorul – este destinatarul mesajului. Cel ce primeşte
mesajul este auditorul format din persoanele ce recepţionează
mesajul – manageri sau executanţi;
h. răspunsul – este maniera în care se reacţionează la mesaj,
atitudinea receptorului faţă de acesta. El poate să nu aibă nici
o reacţie din diverse motive, poate să aibă o reacţie de
respingere sau poate avea mai multe răspunsuri;
i. reacţia inversă (feedbackul) – este partea răspunsului dat
de receptor emiţătorului prin diverse mijloace, direct sau
indirect;
j. zgomotul de fond – reprezintă bruiajul ce apare pe canalul de
comunicare sau decodificarea incorectă, prin care este primit un
mesaj diferit faţă de cel transmis (să ne amintim de ,,telefonul
fără fir“, jocul atât de amuzant din copilărie).
Din prezentarea acestui model reiese că procesul de comunicare nu
este deloc facil, cum pare la prima vedere, întrucât are mai multe
componente cu grad mare de sensibilitate, ceea ce face ca mesajul,
uneori, să nu fie receptat.
Pentru emiţător este foarte important să respecte o serie de
condiţii pentru dobândirea succesului în comunicare, dacă
doreşte ca mesajul să producă răspunsul dorit, respectiv să
ţină seama de principalii factori ce au impact asupra elementelor
de bază care explică:
– cine emite – emiţătorul;
– ce spune – mesajul;
– cum spune – canalele;
– cui transmite – receptorului;
– cu ce rezultat – feedbackul.
Emiţătorul este acela care trebuie:
– să identifice destinatarii vizaţi, cu caracteristicile lor;
– să determine răspunsul;
– să aleagă cel mai bun mesaj, ţinând seama, de exemplu, de
modelul AIDA (Atenţie, Interes, Dorinţă, Acţiune);
– să selecteze canalele de comunicare;
– să recepţioneze reacţia inversă (feedbackul).
1. Cândea, Rodica, Comunicarea managerială, Bucureşti, Editura
Expert, 1996, pp.182-183.
2. Macarie T. - Comunicare şi comportament organizaţional suport
de curs –Piteşti – 2010
3. Şoitu, L – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi,
2001.