Nr. 49/2018

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● NARAȚIUNI CU TÂLC ȘI UN PROIECT ȘCOLAR BAZAT PE ÎNVĂȚAREA DE DEPRINDERI, Ispir Iuliana-Florentina

● Educația prin atașament, Marilena Geabau

Învăţământ primar

● IMPORTANŢA RELAŢIEI ELEV-ELEV ÎN EDUCAŢIA COMUNICĂRII, Cristea Doina-Ileana

● CONSILIREA-ROL ÎN COMBATEREA ABANDONULUI ȘCOLAR, irina matache

● Integrarea şcolară a elevilor cu CES, Torzsa Ibolya

● Forme de organizare a activităţii, Gina-Mariana Marian

● Universul afectiv al preșcolarului, Marilena Geabau

Învăţământ liceal

● Premise și răspunsuri - itemii de asociere, Nicoleta Drăgoi

● Încrederea în sine – ancoră pe marea vieții, Angela Cristina Mihulescu

● The Lesson and the Lesson Plan, Luminita Zaharia

● DE ZIUA EDUCAȚIEI, O ALTFEL DE EDUCAȚIE, Claudia-Simona Magureanu-Stoenescu

● Rolul formativ al activităților extracurriculare, Liana Florentina Gintaru

Învăţământ profesional şi tehnic

● Constructivismul în educaţie, Gratziela Perebiceanu

● Rolul şi importanţa metodelor interactive, Gratziela Perebiceanu

Interes general

● Metoda învăţării bazate pe proiecte, Nicoleta Dinu

● Noile tehnologii salvează vieți, Maria Iacob

NARAȚIUNI CU TÂLC ȘI UN PROIECT ȘCOLAR BAZAT PE ÎNVĂȚAREA DE DEPRINDERI

Ispir Iuliana-Florentina
Gradinita cu program prelungit Dumbrava Minunata Ramnicu Valcea, Valcea, Ramnicu Valcea

Grupa Mijlocie B - Ispir Iuliana și Vlad Alexandra.
Școala Gimnazială Nr. 4, Grădinița Dumbrava Minunată, Rm.
Vâlcea

Ne-am dorit întotdeauna ca, activitatea predate la clasă, să fie
înțeleasă și în același timp să fie inovatoare. Acesta este
țelul educatorului modern.
Experiența de la clasă însă, ne-a învățat să împletim cele

mai frumoase elemente în scopuri educaționale de succes. Așa
că, pentru anul școlar 2017-2018 am proiectat activitatea de la
clasă, ținând cont de sugestiile primite la începutul anului
școlar – Priorități ale educației pentru anul școlar
2017-2018 – în care se recomandau noi teme de abordare.
Am luat hotărârea să îmbinăm două teme sugerate: ”Educaţia
copilului în spiritul valorilor naţionale și Strategii, metode
şi demersuri reuşite în formarea părinţilor în spiritul
colaborării şi al parteneriatului”, și să le tranformăm
într-una singură intitulată: ”Copilul și copilăria sa
universală (De la particular, la general și invers)”.
Povestea proiectului transsemestrial a cuprins patru linii de
dezvoltare, în care a trebuit să învățăm câte o deprindere
specifică:
1) Grădinița mea iubită (Deprinderea de a nu sta foarte mult în
fața calculatorului/ televizorului).
2) Familia mea – Ajută doar dacă ți se cere ajutor...
(Deprinderea de a ajuta doar atunci când ți se cere ajutorul)
3) Și ei sunt ca noi – Ziua toleranței (Deprinderea de a
învățat să fie tolerant, de a accepta diversitatea);
4) Sunt cetățean român – Dreptul de a avea o cetățenie, o
identitate proprie (Deprinderea de a învăța că fiecare are
dreptul la o cetățenie);
5) Sunt copil și îmi pare bine (Deprinderea de a învăța că
orice copil are drepturi dar și îndatoriri).
Nu sună foarte ușor de realizat acest proiect la vârstă
preșcolară, însă, ne-am pus baza în receptivitatea copilului
preșcolar, care este uimitoare, încât uneori întrece și
capacitatea noastră de înțelegere.
Chiar dacă suntem visătoarte și încrezătoare, știm, încă de

la început, că nu vom realiza acest proiect, dacă nu avem
suportul moral și implicarea părinților, care ne-au sprijinit în
inițiativa și activitatea de la clasă. Mai mult ne-am bazat pe
poveștile cu tâlc, în aplicarea metodică a activităților, dar
și pe experiențele practice realizate în sala de grupă.
Ne-am pus apoi întrebarea: „Ce știu copiii despre această
temă”. Răspunsul: au părinți și o familie, merg la
grădiniță, există o zi a copilului sărbătorită pe data de 1
iunie și se numesc români.
Am observat și ce nu știu copiii despre această temă: De ce unii
copii au doi părinți și alții doar unul sau niciunul? De ce
trebuie să vină la grădiniță? De ce se numesc români? De ce nu
toți copiii sunt la fel? Ce înseamnă să aibă drepturi și
responsabilități?
Pentru a afla ceea ce îi interesa, am pus la dispoziția lor
următoarele materiale de lucru și informative:
a) Sectorul știință: DVD, CD, calculatorul, filme reprezentative
și imagini în ppt pe calculator, enciclopedii;
b) Sectorul joc de masă: puzzle cu imagini și diverse jetoane;
c) Sectorul artă: acuarele, pensule, culori, foi de lucru,
plastilină, planșete, foarfece, lipici și cartoane colorate;
d) Sectorul Bibliotecă: albume cu imagini, reviste pliante, planșe
cu imagini;
e) Sectorul Construcții: cuburi de lemn, de plastic, ARCO,
rotodisc;
f) Sectorul Joc de rol: jocuri creative pentru băieți și fetițe,
costume diferite, păpuși etc. .
Dar să începem să povestim, câte puțin din activitatea
desfășurată în cadrul proiectului.
”Grădinița mea iubită” – locul unde ne desfășurăm

activitatea la vârsta preșcolară. După ce am făcut o mică
incursiune în lăcașul ascuns al Dumbravei Minunate –
grădinița noastră, și am vizitat toate locurile cu care nu
făcusem cunoștiință prea bine: biblioteca, sala de spectacole,
bucătăria, cabinetul medical etc., am trecut la activitățile
specifice.
Povestea cu tâlc: ”Poveste cu o fetiță de nerecunoscut!” de
Elia David, a venit în sprijinul învățării efectelor statului
prea mult în fața unui calculator/ televizor/tabletă. Fetița din
poveste a devenit modelul negativ al acestor deprinderi de acasă.
Am desenat apoi, pentru o mai bună reținere a momentelor din
poveste, în scopul stimulării memoriei de lungă durată, imaginea
fetiței – așa cum o văd ei (și cum pot să o deseneze la
această vârstă).
Cea de a doua săptămână din proiect: ”Familia mea” – a
plecat de la ideea că familia este unică. Să nu credeți că cei
mici au rămas în memorie cu termenul unic, pe care noi, adulții,
îl folosim. Nu, ei au învățat că fiecare familie este
diferită, că membrii ei familiei mele nu se aseamană cu membrii
familiei tale: exemplu - mama mea nu seamănă cu a ta, a mea este
blondă, a mea are părul lung, eu am doi frați, tu ai o soră etc.
Dar au învățat că toți bunicii și părinții, deși nu se
aseamană, își iubesc copiii și nepoții.
Acestea fiind învățate, și-au desenat cu plăcere și din
imaginație membrii familiei, iar Carla ne-a desenat pe noi – ca
parte a familiei de la grădiniță.
Imaginația ei a fost fantastică: în viziunea ei apăream asemenea
animalului preferat – calul.
Povestea cu tâlc învățată în cadrul Domeniului Om și
societate ”O familie veselă”, de Silvia Colfescu – a venit

în sprijinul deprinderii pe care urma să o învățăm în
această săptămână: deoarece noi, în copilărie, suntem mai
năzdrăvani și aproape toate acțiunile noastre se încheie cu o
boacănă, de aceea să încercam să ajutăm, doar atunci când ni
se cere ajutorul. Personajele vesele din poveste – șoriceii,
și-au depănat întâmplările rănd pe rând, iar copiii au
învățat multe din întâmplările lor.

Cea de a treia saptămână a fost dedicată Zilei toleranței, în
care am învățat despre persoanele cu nevoi speciale.
Săptămâna a debutat cu o poveste pe care am ales-o în cadrul
proiectului de parteneriat: „Dai voință, iei putere”, cu
scopul dezvoltării empatiei față de cei cu dizabilitati fizice.
Poveste s-a numit: „Povestea cățelușului șchiop”. Morala
poveștii: „În viață nu contează cine ești, contează ca
cineva să te prețuiască și să te iubească necondiționat”,
precum și centrul tematic, i-a inspirat atât de mult, încât
părinții ne-au povestit cum, mulți dintre preșcolari, timp de o
săptămână, la locul de joacă sau acasă au discutat cu ei,
despre cum pot ajuta persoanele cu cerințe speciale și cine sunt
acestea.
Cea de-a patra săptămână din proiect: ”Sunt cetățean
român” – Deprinderea de a învăța că fiecare om are dreptul
la o cetățenie – Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Aici ne-am desfășurat activitatea în special pe câteva articole
din Declarație:
- Articolul 15. Orice persoană are dreptul la o cetățenie.
- Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de
conștiință și religie;
- Articolul 27. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor

morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică,
literară sau artistică al cărei autor este.
În săptămâna 4-8 decembrie am învățat despre tradiție -
portul tradițional, harta țării, am realizat ecusoane pentru
părinti, și am invitat părinții să ne destăinuie câte un
exemplu din famile pentru valorile morale pe care le învățăm:
cinste, omenie, dreptate, onestitate, bunătate etc., în timp ce
copiii au colorat costumul tradițional. Deși puțin încurcați,
părintii au terminat cu succes activitatea.
Tot în această săptămână am discutat și despre libertatea de
a avea o religie proprie. Astfel că, am primit vizita Preotului
Neagoe Gabriel, de la Parohia Sf. Gheorghe Nord, care ne-a vorbit
despre Sărbătoarea Sf. Nicolae și a împărțit copiilor daruri.

Activitatea din această săptamînă a fost diseminată cu succes
și în proiectele eTwinning: „For a Better Community: values” ,
„We discover European traditions and customs”.
Ultima activitate din proiectul transsemestrial „Sunt copil și
îmi pare bine”, a pus în valoare drepturile copilului, dar și
învățarea centrată pe elev.
Copiii au vizionat imagini în PPT pe calculator, în care au
învățat despre drepturile și responsabilitățile lor. Apoi au
realizat dezbateri, pe tema dată și și-au ales singuri materialul
de lucru, în ilustrarea activităților desfășurate de către
copii: desen liber sau colorare de imagini.
Lectura predată a fost – povestea grădiniței noastre:
„Dumbrava Minunată” de Mihail Sadoveanu. Prezentarea în PPT
i-a ajutat să vizualizeze mai ușor evenimentele lecturii, iar
copiii au dezvoltat empatie sinceră pentru micuța Lizuca. Ca de
fiecare dată, pentru stimularea memoriei de lungă durată, am

realizat și desene cu secvențe din poveste.
Sperăm că v-au inspirat activitățile noastre și în curând
dorim să vă împărtășim și altele.

Educația prin atașament

Marilena Geabau
Şcoala Gimnazială Specială nr.4 Bucureşti, Bucuresti, Bucuresti

Educația prin atașament-de la grup la echipă
Prof.Geabău Marilena,Școala Gimnazială Specială nr.4 București
Atașamentul e capacitatea de aderență sau adeziune a unei
părți din organismul social,al unui individ la o persoaană sau un
grup în care-și reflectă nevoile și aspirațiile.Copilul s-a
desprins de mamă la naștere și se atașează de ea psihologic
pentru a se simți în siguranță și a se dezvolta.Preșcolarul

dezvoltă atașament atât față de
persoane(educatoare,infirmiere), cât și față de grupul de copii
din grădiniță dacă se regăsește în aceste spații afective.
Atașamentul constă în apropierea unei persoane de alta și
împărtășirea principiilor și modelelor de comportament ale
celui mai mare sau semnificativ de către cel mai mic.,,Înainte să
aibă propriile lor moduri de conduită, copiii le imită pe ale
adulților în virtutea neuroplasticității, care e capacitatea
universală de a reflecta conduite și a le adopta, adică e ,,
capacitatea sistemului nervos de a se schimba ca răspuns în fața
experienței.,,
Dascălul este arhitectul iubirii sau disprețului copilului
față de grădiniță sau școala în care îl primește și îl
educă.De educatoare și învățător depinde interesul sau
dezinteresul copilului/elevului faţă de şcoală, încrederea sau
neîncrederea în rezultate proprii, dorinţa şi forţa de a fi din
ce în ce mai bun, de a ajuta pe cei din jur cu dragoste şi
sensibilitate. Grădiniţa reprezintă pentru majoritatea copiilor
preşcolari prima experienţă de viaţă,în afara familiei,
înt-un mediu de tip instituţional,în cadrul căreia copiii au
oportunitatea de a se dezvolta global, deoarece tot ce se
întâmplă în primii ani de viaţă, este esnţial atât pentru
progresul imediat cât şi pentru viitorul său. Această vârstă
de aur a copilăriei are în vedere această perioadă fundamentală
pentru dezvoltarea creierului, ce determină progresele în formarea
capacităţilor fizice,lingvistice,cognitive şi socio-emoţionale
ale copiilor.Părinții trebuie să susțină adecvat procesul
educative pentru succesul copilului în integrarea scolară
Copilul își dezvoltă propria identitate atunci când
primește atenția, grija, protecția, și sprijinul nostru.Invață

cine este și cum este el ca persoană în primii ani de viață,
în funcție de mesajele pe care noi i le transmitem. Când se simte
apreciat, valorizat, ascultat și înțeles copilul are curajul de a
învăța lucruri noi si dificile.Când se simte ,,inferior”,
,,insuficient”, ,,rău”, copilul învață să-i fie teamă de
critică, de eșec și va evita multe situații în care se poate
dezvolta.Ori de câte ori reacționăm ferm și blând în loc de
critică și pedeapsă, copilul învață regulile sănătoase de
comportament și învață empatia – atenția față de nevoile
emoționale ale celuilalt. Cele mai frecvent întâlnite
comportamente agresive: copilul smulge jucăria din mâna altui
copil, strică jocul altor copii, împinge un alt copil, pârăște
alt copil. Acest tip de interpretare generează adesea emoții de
furie și comportamente agresive.Aceasta înseamnă ca educatoarea
să observe și să ajute copiii să reinterpreteze într-o manieră
neutră comportamentele celorlanți.Ex.,,a fost un accident sau a
fost din greșeală”.Tehnica broscuței testoase este o strategie
cognitiv-comportamentală care îi ajută pe copii să învețe
resemnificarea comportamentelor percepute ca intenționate și
ostile și exersarea autocontrolului.Să identifice stările de
furie pe baza expresiilor emoționale(expresiile feței, gesturi).
Atașamentul constă în apropierea unei persoane de alta și
împărtășirea principiilor și modelelor de comportament ale
celui mai mare sau semnificativ de către cel mai mic. Goleman
arăta, bazându-se şi pe o analiză făcută pe mii de bărbaţi
şi femei, că atunci când e vorba de totalul inteligenţei
emoţionale, femeile nu sunt mai ,,deştepte” decît bărbaţii
şi nici bărbaţii nu sunt superiori femeilor, fiecare având un
profil personal de puncte forte şi slăbiciuni în fiecare din
domeniile inteligenţei emoţionale. De asemenea, arăta că nivelul

nostru de inteligenţă emoţională nu este fixat genetic şi nu se
dezvoltă numai la începutul copilăriei.
Atunci când dascălul reușește să facă din grupul de copii
care vin în grădiniță ori școală o echipă solidară la bine
și rău, in care fiecare știe ce are de făcut pentru binele
celorlalți și e dispus să facă asta constant, el devine un
maestru al educației prin atașament.Starea de bine a copilului nu
e un eveniment ci un proces de echilibrare a personalității prin
care se poate concentra pe aspectele esențiale ale vieții sale și
anume :somnul,hrana,comunicarea,jocul, învățarea și depășirea
sinelui. Toate acestea se realizează prin asigurarea condițiilor
optime de viață, odihnă,comunicare și învățare de către
familie și grădiniță/școală.
Starea de bine a copilului e o temelie trainică pentru fericire
prin siguranță de sine.Copiii fericiţi sunt mai sociabili şi
energici, mai dispuşi să devină empatici, mai cooperanţi şi mai
plăcuţi de cei din jur. Fericirea are numeroase efecte secundare
pozitive, duce la experienţe bazate pe bucurie, mulţumire, iubire,
mândrie şi, în acelaşi timp, ne oferă disponibilitatea de a ne
îmbunătăţi anumite aspecte din viaţa noastră: nivelul de
energie, sistemul imunitar, angajamentul faţă de muncă şi faţă
de semenii noştri, starea de sănătate mentală şi fizică. Când
copiii devin fericiţi, creşte respectul lor de sine, încrederea
în propria persoană iar beneficiul nu va fi numai al lor ci şi al
familiilor lor,al grupurilor socio-educaționale în care
conviețuiesc, al comunităţii, al societăţii în
general.Apartenența copiilor la un grup și respectarea
angajamentelor morale față de acest grup ușurează considerabil
învățarea..
Dacă mediul securizant e o condiție esențială în

învățarea prin atașament,trezirea continuă a interesului pentru
activitatea la grupă, reprezintă o altă condiție
importantă.Educatoarea are nevoie de autoritate deontică și
onestitate, de interes și implicare afectivă pentru a motiva
copiii să se atașeze, adică să creadă, să spere și să pună
în practică atât modelul acțional al conduitei educatoarei, cât
și să urmeze solicitările acesteia pentru a deveni uniți ca un
organism
Un model de urmat ar fi trupa de cercetași care are un
îndrumător devotat atât principiilor cât și copiilor,
soldaților sau voluntarilor pe care-i indrumă.În calitate de
părinte a unui copil care face parte dintr-o trupă de cercetași
români, am urmat cursuri de voluntariat și acțiuni în comun cu
trupa copilului meu și am citit cartea ,,Cercetașii,, lui Robert
Baden Powel. Educatoarea poate la rândul ei să facă dintr-un grup
neomogen care-i vine la grupa mică, un grup superomogen ca un trib
cum ar spune Louis Cozolino, dacă are abilitatea de a creea
contagiune emoțională în activități și bucuria de a realiza
coeziune în grup prin strategii adecvate.Adaptarea la
principiile,conduitele și aspirațiile grupului dau contur
atașamentului.
Louis Cozolino vorbește în ,,Predarea bazată pe
atașament,, despre modul în care să creezi o clasă
tribală:,,tribul este un grup de indivizi legați laolaltă de
timpul pe care-l împart,de familiaritate ,afecțiune și un scop
comun.Triburile reprezintă medii sociale la care s-a adaptat
creierul nostru de-a lungul a nenumărate generații.Un trib este un
superorganism,ceea ce înseamnă că indivizii din interiorul său
au șanse mai bune de a supraviețui împreună, decât
separat.Totodată, înseamnă că sprijinul pentru trib depășește

adesea nevoile individuale,ceea ce duce la protejarea
altora,sacrificiu de sine și alte forme decomportament altruist.,,
Rolul cadrului didactic in gestionarea activității prin joc
este acela de : prezentator, mediator,comandant,baiat de
mingi,prieten,adversar,printesa, soricel, rege ,cersetor,liant
cosmic între membrii grupului.Prin joc copilul învaţă. Dar nu se
poate juca oricum. El trebuie dirijat. Această sarcină îi revine
educatoarei care îndrumă,sugerează, cercetează şi coordonează
jocul copiilor.Ea este șeful de trib care pregătește învățarea
ca joc în echipă.

IMPORTANŢA RELAŢIEI ELEV-ELEV ÎN EDUCAŢIA COMUNICĂRII

Cristea Doina-Ileana
Scoala Gimnaziala Nr.2 Stefanesti, Arges, Stefanesti

Motto:
"Omul singur are foarte puţină putere şi este ca un Robinson
părăsit: numai împreună cu ceilalţi el este ceva şi poate
ceva." (Arthur Schopenhauer)

Clasa de elevi este un grup de învăţare, care se aseamănă, în
multe privinţe, cu un grup de muncă dar are şi câteva

caracteristici proprii.
Asemanarea cu un grup de muncă este dată de faptul că scopul
fundamental al constituirii grupului îl reprezintă realizarea
sarcinilor de muncă (de învaţare pentru elevi) pentru
satisfacerea cărora sunt mobilizate resursele tuturor membrilor
grupului. La nivelul fiecăreia dintre cele două categorii de
grupuri se elaborează reguli proprii care dau identitate şi
personalitate respectivei comunităţi.
Principala caracteristică a grupului de învăţare o constituie
situarea în centrul obiectivului său de activitate a sarcinii de
organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ. Din
aceste cauze şcolii îi revine, în primul rând, misiunea de a
informa şi familiariza pe elevi cu diverse domenii ale
cunoaşterii, dar și de a-i forma in spiritul cerinţelor formulate
de societate la un moment dat.
Realizarea acestor aspiraţii este favorizată de cîteva evenimente
care s-au produs recent în functionalitatea şcolii şi care atrag
atenţia asupra rolului proceselor de comunicare, respective:
- centrarea activităţii de predare nu pe profesor, ci pe cel ce
învaţă;
- remarcarea avantajului folosirii metodelor active in procesul de
predare-învăţare;
- democratizarea relaţiei profesor-elev;
- elaborarea unei temeinice fundamentări teoretice privind
managementul clasei de elevi în legătură cu care s-a produs
reconsiderarea rolurilor actorilor implicaţi în actul
educaţional;
- diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi
elevul.
În acest context, a devenit necesară revizuirea unor

comportamentului profesional al cadrelor didactice în sensul
eliminării practicilor educaţionale dominate de autoritatea
excesivă a profesorului, chiar dacă acesta menţine monopolul
asupra situaţiilor de vorbire și poate controla în mod exagerat
continuturile vehiculate.
În aceste condiţii persistă câteva întrebări justificate:
-De ce se implică elevii atât de puţin în dialogul şcolar,
deşi libertatea lor de manifestare şi exprimare a crescut
simţitor?
- Ce se poate face pentru a-i ajuta pe elevi să folosească şansa
extraordinară pe care au obţinut-o de a se dezvolta liber, fără
constrângeri ideologice?
- După ce criterii ar putea fi apreciat gradul de participare
reală a elevilor la realizarea schimbului de idei şi competenţe?
Aceste sunt doar câteva din problemele a căror soluţionare ar
putea conduce către eficientizarea proceselor de comunicare ce se
desfasoară în context şcolar.
Cauzele pentru care elevii se implică prea puţin sau deloc în
dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori
subiective, nejustificate. Chiar şi atunci când este vorba despre
cauze subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabilă
să rezolve problemele. Într-o intervenţie educativă de succes,
după indentificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor
strategii acţionale de contracarare a manifestarilor nefavorabile
şi de promovare a celor favorabile. Câteva dintre cauze pot fi:
-natura temperamentală (în mare măsură hotărâtă prin
programul genetic): introvertit, nesociabil, necomunicativ, timid,
pasiv;
-gradul de solicitare în realizarea sarcinilor şcolare;
-atractivitatea pe care o inspiră educatorul;

-atractivitatea pe care o inspira disciplina de învăţământ;
-capacitatea stimulativă a educatorului;
-capacitatea stimulativă a clasei de elevi;
-gradul de satisfacţie personală pe care îl procură
interacţiunea;
-gradul de satisfacţie inter-personală pe care îl procură
interacţiunea;
-măsura în care interacţiunea poate satisface aşteptările,
speranţele, aspiraţiile elevului;
-climatul psiho-afectiv pe care îl degajă instituţia in mod
explicit şi implicit.
Aşa cum se poate observa, multe dintre cauze privesc chiar
personalitatea dascălului, respectiv capacitatea acestuia de a
provoca interacţiunile dintre elevi. Elevii invocă, în mod
deosebit, nu atât cauze de ordin logic, raţional, cât mai ales,
cauze de ordin sensibil, emoţional.

Comunicarea elev-elev
Cele mai bune oportunităţi de dezvoltare a abilităţilor de
comunicare s-au dovedit a fi oferite prin însuşi exerciţiul
comunicativ. Teoretizările savante nu pot decât să explice unele
chestiuni privind corectitudinea şi precizia exprimării, dar nu
pot rezolva blocajele şi obstacolele reale pe care le simţim cu
toţii atunci când ne aflăm într-o confruntare directă cu un
interlocutor. Pentru astfel de motive, consider că în practica
educaţională este necesar ca elevilor să li se ofere ocazii
multiple de a comunica. Aceasta presupune ca, pentru antrenarea
elevilor în procesul comunicativ, nu trebuie să li se pretindă
să vorbească mult, ci să fie găsite modalităţi de
intensificare a interacţiunilor elev-elev în planul schimbului

informaţional şi interpersonal.
În acest scop formula organizarii sarcinilor de învăţare pe
grupe, este cea mai adecvată. Ea urmează să fie adaptată
specificului activităţilor şcolare şi tipului de lecţie.
Cele mai cunoscute formule de structurare a grupurilor sunt:
1. grupurile omogene-cu următoarele particularităţi:
- elevii au posibilitatea de învăţare asemănătoare ceea ce
facilitează comunicarea profesorului cu fiecare grup de elevi, dar
şi comunicarea intragrupală;
- colaborarea între elevi are ca obiect schimbul informaţional.
2. grupurile eterogene – în cadrul cărora:
- elevii au posibilitatea de învăţare diferită, ceea ce îl
determină pe profesor să se adreseze nivelului mijlociu al
grupului(efortul de accesibilizare a mesajelor cu caracter
informaţional este mare şi nu poate acoperi toate nivelurile de
înţelegere);
- în interacţiunile elev–elev se intensifică colaborările pe
plan inter-raţional (elevii buni îi sprijină pe cei cu
performanţe scăzute).
Omogenitatea sau eterogenitatea poate fi o caracteristică a
întregului grup – clasă şcolară, sau a subgrupului şcolar
prin împărţirea efectivului clasei de elevi în microgrupuri de
câte 4, 5, 6 membri.
Obiectivul fundamental urmărit prin organizarea activităţilor pe
grupe este: stimularea învăţării prin cooperare. Despre
activizarea clasei de elevi se vorbeşte de mult timp în literatura
pedagogică. Ea a fost înţeleasă în sensul reducerii monopolului
pe care îl deţine adesea profesorul asupra procesului de vorbire.
Si acest lucru este un aspect important al comunicării didactice,
care atrage atenţia asupra faptului că profesorul este cel care

ocupă cea mai mare parte din economia de timp a unei activităţi
şcolare vorbind, în timp ce elevii tac, adoptand o atitudine
pasivă.
Crearea ocaziilor pentru ca elevii să interacţioneze unii cu
ceilalţi nu este întotdeauna suficientă pentru ca acest lucru să
se şi întâmple. Este necesar să fie îndeplinite câteva
condiţii, într-o manieră care să nu-l excludă pe profesor, ci
să-i modifice rolurile pe care şi le asumă. Astfel este
recomandabil ca:
- Secvenţele directe să alterneze cu cele semi-directive şi cu
cele nondirective. Profesorul işi va asuma treptat rolul de
animator, apoi pe cel de meditator şi, finalmente, pe cel de
evaluator.
- Sarcinile de învăţare să nu fie prea complexe (ca să nu
necesite intervenţia permanentă a profesorului), dar nici prea
simple (pentru ca elevul să nu le poată realiza singur ci să
aibă nevoie de colaboratori).
- Elevii să-şi poată asuma cât mai multe roluri care să le
permită exersarea unor comportamente de tip comunicativ cu valoare
şcolară.
- Să se recurgă la modalităţi distincte de apreciere şi
recompensare a comportamentului informaţional şi a celui
interacţional.

CONSILIREA-ROL ÎN COMBATEREA ABANDONULUI ȘCOLAR

irina matache
Scoala Gimnaziala "Mihai Eminescu" Ploiesti, Prahova, Ploiesti

Reforma învăţamântului românesc este o reformă
multidimensională, deoarece vizează transformări profunde la
nivelul structurilor instituţionale, al finalităţilor,
conţinuturilor şi metodologiei de predare-învăţare-evaluare.
În acest context, problematica perfecţionării demersului didactic
în vederea sporirii randamentului şcolar al elevilor este strâns
legată de preocupările educatorului, de constituire şi

desăvârşire a competenţelor sale profesionale şi
psihopedagogice.
Principalul motiv pentru care am ales să abordez această temă
este bine întemeiat, deoarece prin faptul ca lucrez zilnic cu
copiii (în învăţământ), am observat o creştere a fenomenului
de abandon școlar, iar prin acest studiu personal vreau sa
aprofundez cercetarea pe acest subiect pentru a găsi mai multe
soluţii în prevenirea lui. De cele mai multe ori, cadrul didactic
nu poate sa facă foarte multe lucruri pentru copilul care este în
prag de a abandona studiile, pentru că în ţara noastră sistemul
de învăţământ este mai puţin mulţumitor din punct de vedere
financiar şi atunci dascălul preferă varianta de a pierde un elev
în locul căutării unei soluţii care nu i-ar aduce beneficii,
doar prin faptul că iubeşte copiii.
Abandonul şcolar este un fenomen periculos, deoarece el determină
efecte negative atât în plan psihologic individual, respectiv o
alterare a imaginii de sine a elevului în cauză, care-şi va
pierde tot mai mult încrederea în propriile posibilităţi şi
capacităţi, ajungând să dezvolte o teamă de eşec, cât şi pe
plan social, pentru că eşecul şcolar permanentizat
„stigmatizează”, „etichetează” şi conduce la o
marginalizare socială cu un nivel crescut de comportamente deviante
şi infracţionale. Abandonul şcolar are la bază mai mulţi
factori care cel mai adesea sunt asociaţi. Elevul se confruntă cu
o serie de dificultăţi şcolare care au ca principale cauze:
propria persoană, părinţii şi familia, şcoala, anturajul,
comunitatea, locală etc.
Abandonul şcolar apare ca o consecinţă a eşecului social,
familial sau şcolar, în urma unei decizii individuale, prin
constrângere exterioară sau datorită procesului de respingere

reciprocă dintre elev şi şcoală, având consecinţe din cele mai
grave, mergând de la incapacitatea adaptării în societate până
la angajarea în acţiuni negative îndreptate împotriva propriei
persoane, a familiei şi a societăţii.

Consilierea-metodă de prevenire a abandonului școlar
Consilierea reprezintă o activitate prin care se urmăreşte
sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce
trebuie adoptat de o persoană consiliată într-o situaţie dată
sau, în general, în viaţă şi activitatea sa cotidiană. În
cadrul grupurilor şcolare, consilierea reprezintă o formă
particulară de interacţiune şi influenţare , care contribuie la
sprijinirea elevilor în rezolvarea problemelor cu care se
confruntă, precum şi la omogenizarea şi dezvoltarea clasei de
elevi ca grup educaţional.
În sens larg, consilierea şcolară reprezintă un proces intensiv
de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor şi celorlalte
persoane implicate în procesul educaţional (profesori, părinţi,
tutori şi autorităţi şcolare). Rolul consilierii este unul
proactiv, ce presupune prevenirea situaţiilor de criză personală
şi educaţională a elevilor. Consilierea şcolară se axează pe
unitatea triadică: familie- copil- şcoală, în vederea
desfăşurării unei educaţii eficiente şi a dezvoltării optime a
personalităţii copilului.
Consilierea psihopedagogică are drept obiectiv în şcoală
dezvoltarea unui sistem coerent de scopuri în viaţă şi
întărirea comportamentului intenţional.
Principii în consilierea educaţională:
1. Toate persoanele sunt speciale şi valoroase pentru că sunt
unice;

2. Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile decizii;
3. Clientul (elevul, părintele, cadrul didactic, familia)
„trebuie” să se simtă „împuternicit” (engl. empowered),
să manifeste autonomie personală şi auto-înţelegere,
„satisfăcut şi plin de resurse”;
4. Elevul este acceptat ca persoană şi tratat în consecinţă;
5. Consilierea este în esenţă o relaţie permisivă;
6. Consilierea se bazează pe modul de a gândi împreună cu cel
consiliat;
7. Cadrul didactic, în ipostaza sa de consilier, poate aborda cu
succes consilierea educativă, care implică şi elementele de
consiliere vocaţională, suportivă, de dezvoltare personală sau
informaţională, dar nu se poate substitui specialistului
(psihologului) care posedă competenţele şi expertiza necesară
pentru rezolvarea situaţiilor specific în care s-ar afla elevul.
De asemenea trebuie evitată tendinţa unor dascăli de a utiliza,
în activităţile de consiliere, testarea psihologică, în
virtutea scopului de cunoaştere a elevilor, întrucât, utilizarea
testelor psihologice (de inteligenţă, proiective, de
pesonalitate), deşi poate apărea ca o activitate facilă,
presupune vaste cunoştinţe de psihodiagnostic, pe care numai
specialistul psiholog le poate aplica.dascălul poate utiliza însă
diverse scale de cunoştinţe şi atitudini, fişe de lucru,
întrucât obiectivul orelor de consiliere nu este cunoaştera
elevului, de către cadrul didactic, ci facilitarea
autocunoaşterii.
Promovarea drepturilor copilului şi a importanţei asigurării unui
cadru securizant de dezvoltare, precum şi pledoaria în favoarea
copilului constituie principala activitate a muncii de consiliere
socială.

Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la
care suntem toți îndreptăţiţi încă din momentul naşterii.
Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalți cu
demnitate, respect, egalitate și dreptate, și se aplică fară
deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă, etnie, limbă, sex,
orientare sexuală, abilităţi sau orice alt statut.
Promovarea şi sprijinirea derulării programelor de prevenire a
abandonului şcolar vizează reducerea numărului de copii
neşcolarizaţi sau cu risc de abandon şcolar prin:
• participarea copiilor și a educatorilor la sesiuni de
informare cu privire la consecinţele neşcolarizării şi ale
abandonului şcolar;
• sprijin social şi de consiliere/acompaniere a familiilor
identificate cu risc social, în vederea şcolarizării copiilor.
Beneficiarii serviciilor sunt:
• copiii separaţi, temporar sau definitiv de părinţii lor, ca
urmare a stabilirii, în condiţiile legii, a măsurii de plasament;
• copiii pentru care a fost dispus, în condiţiile legii,
plasamentul în regim de urgenţă;
• tinerii, care au împlinit vârsta de 18 ani şi care
beneficiază, în condiţiile legii, de protecţie specială;
• copiii neînsoţiţi de către părinţi sau alt reprezentant
legal care solicită o formă de protecţie în condiţiile
reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor.
Separarea copilului de părinţii săi este un moment extrem de
dificil de gestionat, de înţeles şi acceptat de către copil.
Copiii prezintă o mare diversitate de reacţii în cadrul
procesului de adaptare la serviciul de tip rezidenţial:
• deteriorarea conduitei școlare – scăderea performanțelor
școlare, absenteism, risc de abandon școlar, conflicte cu

profesorii și colegii;
• sentimente de abandon, de nesiguranță, tristețe;
• atitudine de indiferență, încăpățânare care poate merge
uneori până la comportament agresiv;
• tulburări de atenție;
• absența aspirațiilor pe termen lung ;
• tulburări ale stimei de sine ;
• lipsă de motivație, stări de apatie, oboseală, lipsă de
energie, de voință pentru a depune eforturi la școală;
• comportamente delincvente (aderarea la grupuri delincvente,
comportament agresiv, abuz de substanțe, implicarea în comiterea
de infracțiuni).
Copilul are nevoie de consiliere atât în interpretarea corectă
şi înţelegerea unor fapte de viaţă cotidiană, cât şi în
definirea propriilor trăiri pentru a fi capabil să exprime o
opinie adecvată nevoilor şi dorinţelor sale. Opinia copilului
este luată în considerare de fiecare dată.
Relaţia consilier social – copii nu poate fi echivalată
nicidecum cu relaţia părinte – copil, însa grija adecvată
pentru toţi copiii este esenţială pentru binele emoţional şi
fizic al copiilor. Pentru ca un copil sa se dezvolte armonios,
pentru a deveni un adult adaptat și echilibrat este nevoie de:
• dragostea celor care îl îngrijesc;
• condiții de dezvoltare fizică și psihică;
• mediu de creștere și dezvoltare echilibrat , fără conflicte,
bazat pe respect și dragoste;
• condiții optime de educație .
Copilul are nevoie să i se recunoască valorile, să fie
ințeles, să fie ajutat să găsească soluții problemelor lui,
să fie recompensat.

Obiectivele generale ale consilierii sociale sunt:
• creşterea gradului de conştientizare a copilului şi a
profesioniştilor, în special, și a populaţiei, în general, în
vederea prevenirii şi semnalării/sesizării cazurilor de abandon
şcolar;
• îmbunătăţirea, dezvoltarea şi diversificarea
intervenţiei şi a reţelei de servicii specializate pentru
reabilitarea şi reintegrarea socială a copiilor care sunt
predispuși să abandoneze şcoala.
Consilierul şcolar, împreună cu învăţătorii, profesorii,
diriginţii sprijină familia în a înţelege dificultăţile
copilului sau posibilităţile de valorificare a potenţialului,
talentelor, calităţilor pe care aceştia le au. Şi şcoala şi
familia trebuie să cunoască bine copilul pentru a îi dezvolta
încrederea în sine şi a-l face să aleagă şcoala.
Pentru a optimiza legătura şcoală-familie, în întâlnirile
propuse de profesori, consilieri şcolari, părinţii trebuie
informaţi despre activităţile şcolare, iar tematica abordată
trebuie să vizeze: pregătirea antiinfracţională şi
antivictimală a elevilor, părinţilor (parteneriat cu Poliţia);
lecturi, dezbateri despre familie şi copii, ilustrarea
responsabilităţilor, obligaţiilor părinţilor în procesul de
educaţie a copiilor (parteneriate cu Biserica, instituţii
culturale), împărtăşirea şi valorificarea experienţelor
personale ale părinţilor, modalităţi de management eficient al
timpului, dezvoltarea încrederii în sine a părinţilor,
implicarea părinţilor în viaţa şcolară a copilului.
Este necesară organizarea şi derularea unor programe de educaţie
parentală, care să acopere o paletă largă de subiecte legate de
relaţia părinte-copil, şcoală-familie. Sunt părinţi care au

carenţe în modul de a-şi gestiona corect relaţia cu propriul
copil, nu au cunoştinţe despre etapele dezvoltării copilului, nu
ştiu să comunice eficient, nu ştiu să folosească disciplinarea
pozitivă. Întărirea relaţiei şcoală-părinte-copil poate
conduce la îmbunătăţirea abilităţilor parentale, a
atitudinilor responsive şi suportive a părinţilor faţă de
copii, acestea constituind soluţii posibile pentru o serie de
probleme: reducerea abandonului şcolar, problemele sociale ale
adolescenţilor (consum de droguri, delincvenţă), violenţă,
eşec şcolar .
Efectuarea unor anchete sociale privind familiile elevilor în
situaţii de risc de abandon şcolar / absenteism, în vederea
depistării cauzelor acestui fenomen (prin mediatorii şcolari şi
asistenţii sociali din Primării). Şcoala –familia -comunitatea,
triada care poate reduce fenomenul abandonului şcolar în rândul
elevilor.
Consilierul școlar poate recurge la diferite acțiuni pentru a
preveni fenomenul de abandon școlar:
1. Are o întrevedere directă cu părintele în vederea:
• conștientizării consecințelor prezente și a riscurilor
viitoare ( legale, psihologice, sociale) ce derivă din sancțiunea
primită de elev conform R.I. / ROFUIP;
• identificării cauzelor, motivelor, factorilor ce au condus la
creșterea fenomenului de absenteeism;
• stabilirii de comun acord a unor obiective și măsuri
educaționale care să prevină extinderea fenomenului.
2. Consiliaza elevul în vederea:
• identificării cauzelor, motivelor, factorilor ce au condus la
creșterea numărului de absențe;
• conștientizării situației de risc în care se află și

stabilirii de comun acord a unor obiective și activități
educative (implicarea în activitățile orelor de dirigenție / în
activitățile de management al clasei) care să susțină
frecventarea cursurilor.
3. Are o întrevedere directă cu învățătorul în vederea
sintetizării într-un PLAN EDUCAȚIONAL INTEGRAT obiectivele și
măsurile educaționale ce au derivat din discuțiile
diriginte–părinte, diriginte-elev, consilier școlar-părinte,
consilier școlar-elev.
4. Monitorizează în echipă cu dirigintele comportamentul elevului
și respectarea obiectivelor și activităților stabilite de comun
acord.
Prin activitatea sa, consilierul școlar urmărește dezvoltarea la
elevi a abilităților de a soluționa eventualele conflicte în mod
constructiv, de a fi unul pentru celălalt și nu unul împotriva
celuilalt.
În cadrul organizat al şcolii, consilierului / psihologului
şcolar îi revine sarcina de a descoperi “veriga slabă” în
relaţia elev-profesor-părinte. De aceea, în cercetarea pe care am
realizat-o am luat în considerare toţi factorii care pot determina
apariţia situaţiilor de abandon şcolar: elevi, profesori,
părinţi.
Scopul activităţii de consiliere este identificarea cauzelor care
pot determina ca elevii să aibă probleme comportamentale şi să
prezinte risc de abandon şcolar pentru a se putea interveni în mod
optim în diminuarea absenteismului şcolar, iar în extremis, a
abandonului şcolar.

Integrarea şcolară a elevilor cu CES

Torzsa Ibolya
Scoala Gimnaziala "Kicsi Antal" Turia, Covasna, Turia

INTEGRAREA ŞCOLARĂ A ELEVILOR CU CES
Torzsa Ibolya
Şcoala Gimnazială “Kicsi Antal”
Turia (jud. Covasna)

Cerinţele educative speciale desemnează acele nevoi speciale
faţă de educaţie care sunt suplimentare, dar şi complementare
obiectivelor generale ale educaţiei. Fără abordarea adecvată

acestor cerinţe speciale nu se poate vorbi de egalizarea şanselor
de acces, participarea şi integrarea şcolară şi socială.
Educaţia integrată se referă la integrarea în structurile
învăţămantului general a elevilor cu CES pentru a oferi un
climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a
acestor categorii de copii.
Fiecare elev este unic şi are valoarea sa, indiferent de problemele
pe care le prezintă în procesul de învăţare şcolară. Fiecare
copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu
mediul, trăsături care necesită o evaluare şi o abordare
personalizată. Copiii cu deficienţe au şi ei aceleaşi trebuinţe
în creştere şi dezvoltare. Aceşti copii au în acelaşi timp şi
anumite necesităţi particulare, individualizate. Ei sunt diferiţi
din punct de vedere al temperamentului, motivaţiilor, capacităţii
chiar dacă prezintă acelaşi tip de deficienţe.
În orice clasă putem găsi copii cu CES. Integrarea copiilor cu
CES permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice,
perceperea şi înţelegerea corectă de către ceilalţi elevi a
problematicii şi potenţialului de relaţionare şi participarea
lor la serviciile oferite. Copiii pot întâmpina dificultăţi de
învăţare de la cele mai uşoare determinate de oscilaţii în
însuşirea şi formarea capacităţilor şi competenţelor în
domenii diferite, până la tipuri aparte de învăţare care
necesită intervenţii
specializate (nu văd ca ceilalţi, nu aud, nu pot scrie, nu
gândesc la fel de repede şi/sau profund, etc.). Indiferent de
aceste probleme, la şcoală copiii vin să înveţe şi să se
dezvolte împreună cu colegii lor. Crearea unui climat favorabil
în colectivele de elevi de unde fac ei parte contribuie la
dezvoltarea motivaţiei pentru învăţare. Este bine să înveţe

cu ceilalţi copii, şi nu separat de ei.
Fiecare copil are nevoie de un sprijin, de o îndrumare, un îndemn.
Fiecare copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat
şi adaptat de recuperare care să dezvolte maximal potenţialul
fizic şi psihic pe care îl are. Integrarea urmăreşte
valorificarea la maximum a disponibilităţilor subiectului
deficient şi antrenarea în mod compensatoriu a palierelor
psiho-fizice, care nu sunt afectate în aşa fel încât să preia
activitatea funcţiilor deficitare şi să permită însuşirea de
abilităţi care să înlesnească integrarea eficientă în
comunitatea normală.
Prin integrare se realizează şi o pregătire psihologică a
copilului, care să contribuie la crearea unor stări efectiv
emoţionale corespunzătoare în care confortul psihic este
menţinut de satisfacţiile în raport cu activităţile
desfăşurate. Raportul relaţiei socializare, integrare, incluziune
are în vedere implicaţiile practice, teoretice ce privesc
evoluţia sistemului de organizare a educaţiei speciale şi a
pregătirii copiilor pentru integrarea şi incluziunile în
activităţile profesionale şi în colectivităţile sociale.
Pentru a răspunde adecvat copiilor cu CES profesorul trebuie să
acţioneze nu numai la lecţie ci şi asupra grupului, ambientului
educaţional şi asupra propriei dezvoltări profesionale.
Pachetul de resurse UNESCO valorifică ideea de sprijin în şcoală
şi propune abordarea unei perspective curriculare, bazată pe un
curriculum flexibil şi social, care se bazează pe strategii
interactive, cooperante de predare-învăţare în clasa de elevi cu
scopul asigurării unei participări a tuturor copiilor.
În cazul copiilor cu CES, când există o dizabilitate sau când
mediul de acasă nu numai că nu sprijină, ci chiar este ostil

învăţării (copiii abuzaţi sau neglijaţi) problema sprijinului
adecvat de învăţare nu poate fi aşa simplă. Procesul
integrării şcolare a copiilor cu CES presupune elaborarea şi
aplicarea unui plan de intervenţie individualizat, centrat pe
folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare a curriculumului
şi pe diversificarea ofertelor de învăţare în cadrul
lecţiilor. Profesorii trebuie să planifice şi să urmărească
planuri complementare pentru antrenarea în procesul de
predare-învăţare a acestora. Pentru fiecare activitate didactică
profesorii trebuie să stabilească cum şi cât vor antrena aceşti
copii. Să le găsească locul şi sarcina didactică potrivită
pentru a participa alături de ceilalţi la procesul învăţării.
Copiii cu CES pot avea planuri de învăţare sau planuri
educaţionale personalizate dar, rolul profesorului la clasă nu
este să îi separe ci să îi antreneze în activităţi alături
de ceilalţi. Planurile separate sunt elaborate de profesionişti,
cum ar fi cadrul didactic de sprijin sau logopedul şi prevăd şi
măsuri didactice, decise împreună cu profesorul clasei.
Există o serie de cerinţe generale faţă de organizarea predării
şi învăţării în clasa obişnuită în care se întâlnesc
copii cu CES. Aceşti copii au nevoie de o învăţare
multisenzorială explicită care să-i facă să avanseze, nu este
cazul să se piardă vremea cu activităţi repetitive asupra unor
lucruri care s-au însuşit ci mai curând să se varieze metodele
şi suporturile de învăţare. Copiii cu CES au nevoie de iniţiere
adecvată în lectură şi scriere ceea ce presupune de cele mai
multe ori alte metode şi mijloace decât cele folosite în mod
obişnuit de profesorul clasei respective. Este nevoie de
structurarea cunoaşterii şi de o doză bună de orientare pentru a
se duce la bun sfârşit învăţarea şcolară. Cum aceşti copii

au dificultăţi în organizarea informaţiei care provine de la
simţurile lor, ei sunt adesea incapabili să prevadă şi de aceea
trebuie să li se furnizeze un cadru adecvat şi structurat de
învăţare în clasă, fiind mereu preveniţi de ceea ce urmează.
Pentru problemele speciale, senzoriale, motorii, neuromotorii,
afective, comportamentale, există posibilitatea intervenţiilor
specializate, în şcoli speciale şi/sau în afara timpului
şcolar, prin activităţi suplimentare.
Primul lucru cu care începe intervenţia didactică adecvată este
realizarea unui mediu de învăţare stimulativ şi adecvat pentru
toţi copiii, deci şi pentru cei care au nevoie de sprijin
suplimentar (în sau în afara clasei).
Profesorul trebuie să asigure participarea, antrenarea fiecărui
copil, sarcini didactice adaptate şi o evaluare care să prevadă
diferenţele dintre performanţele elevilor. Rolul lui cel mai
important este deci în adoptarea unor strategii didactice care să
fie potrivite unor diferenţe dintre copii dar şi să pregătească
clasa pentru a accepta şi colabora în acest sens. Este necesar ca
profesorii să cunoască şi să poată folosi o serie de strategii
didactice cu care să identifice şi să sprijine rezolvarea
dificultăţilor de învăţare în clasă. În acest caz este de
dorit ca profesorul clasei să respecte următoarele cerinţe: să
identifice şi să cunoască bine dificultăţile de învăţare a
fiecărui elev, modul lor de manifestare şi domeniul în care apar;
să se asigure ca elevii aflaţi în situaţie dificilă au
achiziţionate aptitudinile prealabile; să adapteze materialul
didactic folosit la fiecare temă; să procure material de sprijin
atunci când este nevoie; să-şi rezerve un timp necesar în
fiecare oră pentru a evalua eficacitatea activităţilor de
învăţare şi de predare. În aceste condiţii este evidenţiată

grija profesorului pentru organizarea unor situaţii de învăţare
la care să participe toţi elevii inclusiv cei cu CES.
Construirea unei imagini pozitive despre sine este o altă nevoie a
copiilor cu CES. Aceasta se poate realiza pe fondul unor
activităţi de grup orientate spre valorizarea posibilităţilor
fiecăruia şi pe un sistem de relaţii pozitive între profesor şi
elev şi între elevi. Relaţiile respective trebuie să ofere
terenul încrederii reciproce, al empatiei cu trăirile fiecăruia,
împărtăşirii emoţiilor, sentimentelor, preocupărilor ca şi a
experienţei de cunoaştere şi învăţare. Pentru copiii cu CES
este foarte importantă cultivarea unor atitudini pozitive faţă de
propria activitate, a rezultatelor pe care le obțin și față de
colegii din clasă. Încrederea în sine, precum și motivația
proprie pentru a învăța, cooperarea cu ceilalți, cu alte cuvinte
clădirea unui climat afectiv pozitiv reprezintă un obiectiv în
procesul educativ desfășurat cu elevii cu CES.
Aspectul recompenselor sau laudelor elevilor care obțin progres
sunt absolut necesare. Nu se poate obține o ameliorare a situației
în cazul elevilor cu cerințe educative speciale, dacă nu se
subliniază micile reușite, oricând acestea sunt înregistrate în
activitatea de învățare.
Activitățile extracurriculare și extraşcolare, proiectele de
grup contribuie în mare măsură la integrarea cu succes a
elevilor cu cerințe educative speciale în activitatea didactică
și la obținerea unor succese menite să-i motiveze în
perspectivă.
Autonomia personală în cazul elevilor cu dificultăți de
învățare constituie un element esențial în integrarea lor cu
succes în activitatea didactică. Trebuie pus accent pe obținerea
unui real echilibru între sprijinul acordat elevilor cu CES în

realizarea sarcinilor, deci a unei oarecare dependențe de cadrele
didactice, și fundamentarea unei independențe în activitatea lor.
Însuşirea unor metode şi tehnici de învăţare, memorare, de
redare a ideilor unui conţinut constituie o altă cerinţă pe care
educatorul o poate rezolva în clasa obişnuită. Se consideră că
învăţarea este mult mai plăcută şi mai eficientă dacă în
clasa de elevi se foloseşte învăţarea în interacţiune, se
negociază obiectivele învăţării, se demonstrează, se aplică
şi apoi se analizează reacţiile, se realizează o evaluare
permanentă ca răspuns al învăţării, se asigură sprijin pentru
profesor şi pentru elevi. Aceste cinci strategii propuse de
Pachetul de resurse pentru profesori, elaborat de UNESCO pentru
promovarea şcolii de tip incluziv, pentru toţi copiii, constituie
tot atâtea cerinţe în optimizarea procesului de învăţare în
clasa obişnuită de elevi. Aşadar, este mereu necesară
identificarea celor mai bune metode pentru ca elevii cu CES să-şi
menţină participarea activă la un nivel optim pentru ca, în
cadrul lecţiei, să nu intervină plictiseala, modificarea
conţinuturilor învăţării fiind un proces gradat şi
anevoios,mai ales sub aspectul corelării instruirii cu restul
elevilor clasei.
În afara activităţii propriu-zise din clasă există numeroase
alte resurse de sprijin. În acest sens, sprijin pentru predare este
o colaborare eficientă cu familia şi o implicare reală a
comunităţii în problematica procesului şcolar. Parteneriatul
școală-familie-comunitate are un rol esențial în integrarea
elevilor cu cerințe educative speciale și reprezintă o reală
provocare în contextul exigențelor la nivel de sistem de
învățământ care se dezvoltă tot mai mult astăzi.
Evaluarea elevilor cu CES se realizează diferenţiat faţă de

ceilalţi participanţi la lecţie prin evaluări formative şi
sumative personalizate, prin itemi care să măsoare o înregistrare
minimă a progresului şcolar prin raportare la cerinţele din
curriculum.
Reuşita activităţilor depinde de reuşita dublei abordări a
instruirii în interiorul clasei si a relaţiei fundamentale dintre
instruire si evaluare. Pentru ca activităţile să fie profitabile
pentru toţi elevii, dascălul trebuie să găsească calea de
mijloc în care instruirea şi evaluarea să aibă atât caracter
integrat, cât şi caracter diferenţiat, adaptat la
particularităţile deficienţelor elevilor cu CES, participanţi la
procesul educativ. Raporturile dascălului cu fiecare elev în parte
sunt foarte importante. Elevii cu CES au mare nevoie de a dezvolta
relaţii afective cu cei cu care intră în contact social, aspect
care vizează calităţile etice şi morale ale dascălului, sub al
cărui control se află limita relaţionării.
Progresul educativ al elevului cu CES depinde de relaţia pe care
cadrul didactic de la clasă o stabileşte cu profesorul de sprijin,
dându-i permanent informaţii despre punctele slabe ale acestuia.
Intervenţia acestuia permite valorificarea şi insistarea pe
cunoştinţele greu asimilabile determinând raportarea la nivelul
cunoştinţelor de grup.
Profesorul eficient îşi sprijină elevii prin stabilirea clară a
scopului activităţilor didactice; acceptarea şi valorizarea
diversităţii şi opţiunilor diferite; reflectând asupra
activităţilor desfăşurate şi evaluând permanent intervenţiile
sale şi cele ale copiilor; utilizând flexibil toate resursele
posibile, folosind cooperarea în clasă şi în afara ei.
Elevii cu CES au nevoie de profesori care înţeleg modul lor de
învăţare, se pot adapta ritmului acestora şi îi pot orienta

să-şi depăşească dificultăţile fără a-i desconsidera.
Dezvoltarea acestor elevi nu poate să aibă loc decât într-un
context de resurse ce se impun a fi abordate nediscriminativ, iar
climatul în care acești elevi se dezvoltă trebuie să fie dominat
de motivare, încredere în sine, cooperare și acceptare.

Bibliografie:
• Musu, Ionel. (2000). Ghid de predare învățare pentru copiii
cu cerințe educative speciale. Bucureşti: Editura Marlink.
• Vrăşmaş, Ecaterina. (2004). Introducere în educaţia
cerinţelor speciale. Bucureşti: Editura Credis

Forme de organizare a activităţii

Gina-Mariana Marian
Scoala Gimnaziala "Gheorghe Lazar" Zalau, Salaj, Zalau

Prof.înv.primar, Marian Gina Mariana
Școala Gimnazială Gh. Lazăr, Loc. Zalău. Jud. Sălaj

Forme de organizare a activităţii

În cadrul procesului instructiv-educativ se pot folosi diferite
tipuri de organizare a activităţii elevilor. Alegerea acestora se
face în funcţie de obiectivele urmărite, de conţinuturile cu

care se lucrează, de particularităţile de vârstă şi
individuale ale elevilor, de gradul de dotare cu mijloace de
învăţământ, de felul în care se va face evaluarea
activităţii, de tactul pedagogic al cadrului didactic etc.
Formele de organizare a activităţii menţionate în literatura de
specialitate sunt:
• activitatea frontală;
• activitatea pe grupe;
• activitatea independentă.
Activitatea frontală se realizează de către învăţător cu
toţi elevii clasei. Elevii trebuie să efectueze sarcinile cerute
de cadrul didactic, el fiind cel care coordonează întreaga
activitate.
Această formă de activitate se poate folosi pentru
reactualizarea cunoştinţelor, la captarea atenţiei, la predarea
noilor cunoştinţe sau la fixarea şi sistematizarea acestora.
Metoda didactică cea mai utilizată în cadrul acestei
activităţi este conversaţia (catehetică sau euristică).
Avantajul acestui tip de activitate este contribuţia la
dezvoltarea comunicării orale a elevilor, la creşterea încrederii
în sine prin afirmarea în faţa colegilor de clasă. Însă
activitatea frontală trebuie folosită cu atenţie, pentru că nu
toţi elevii participă activ la desfăşurarea lecţiei, din
diferite motive (datorită numărului prea mare de elevi din clasă,
a diferenţelor dintre aceştia în ceea ce priveşte inteligenţa,
aptitudinile, ritmul de lucru etc.).
Activitatea pe grupe presupune gruparea după anumite criterii a
elevilor. Activitatea în cadrul grupei se bazează pe cooperarea
membrilor ei (se combină inteligenţa şi efortul individual cu
inteligenţele şi eforturile copiilor din grup).

Această formă de activitate contribuie la dezvoltarea relaţiilor
sociale, la dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării
între membrii unei echipe.
Criteriile de formare a unei grupe ţin de nivelul de pregătire
relativ asemănător, de gruparea elevilor în funcţie de anumite
aptitudini personale sau pot fi luate în considerare unele criterii
aleatorii: culoarea ochilor, culoarea preferată, numărare etc.
În funcţie de criteriile de formare a grupului se pot folosi
aceleaşi sarcini de lucru (pentru grupuri relativ omogene) sau
sarcini de lucru diferenţiate (în funcţie de nivelul grupului, de
caracteristicile grupului).
Desfăşurarea unei activităţi pe grupe presupune respectarea
următoarelor etape:
• stabilirea conţinutului de învăţare în grup: temă,
obiective, acţiuni de îndeplinit;
• împărţirea sarcinilor de învăţare pe echipe şi alegerea
liderului echipei;
• rezolvarea sarcinilor şi discutarea la nivelul echipei a
rezultatelor obţinute;
• discutarea, corectarea, completarea şi omologarea rezultatelor
obţinute la nivelul clasei.
În timpul acestei activităţi se folosesc metode didactice care
implică participarea activă a elevilor: investigaţia,
exerciţiul, proiectul, brainstorming-ul, explozia stelară.
Acest fapt determină o mai bună colaborare între membrii
grupului, atât la şcoală, cât şi în afara activităţilor
şcolare, dezvoltând comunicarea orală între elevi.
Activitatea independentă presupune ca fiecare elev să execute o
anumită sarcină didactică singur, fără coordonarea cadrului
didactic sau a altcuiva.

Prin intermediul acestei forme de activitate se formează
deprinderile de muncă fizică şi intelectuală a elevilor. Se
dezvoltă responsabilitatea faţă de sarcinile primite, ritmul
individual de muncă, se cultivă capacitatea deconcentrare,
iniţiativa, flexibilitatea gândirii, originalitatea şi
creativitatea. Prin verificarea şi aprecierea sistematică a
sarcinilor executate, se dezvoltă încrederea în forţele proprii
a elevilor.
Sarcinile pe care elevii trebuie să le rezolve pot fi unice (la
fel pentru toţi elevii – în momentele de fixare şi
sistematizare a cunoştinţelor) sau diferenţiate în funcţie de
nivelul de pregătire al elevilor.
Activitatea independentă este cea în cadrul căreia se poate
realiza cel mai bine tratarea diferenţiată a elevilor. Astfel,
elevii care dispun de un potenţial intelectual mai mare vor primi
sarcini cu grad mai mare de dificultate, care urmăresc să le
stimuleze capacităţile intelectuale şi să evite apariţia
stărilor de plictiseală şi de plafonare, în timp ce elevii care
au dificultăţi în parcurgerea conţinuturilor vor primi sarcini
simplificate, dar care să-i facă să înregistreze anumite
succese, crescându-le astfel încrederea în forţele proprii şi
determinându-i să-şi dorească să obţină astfel de rezultate
şi în viitor.
Rolul cadrului didactic este de a verifica şi aprecia rezultatele
obţinute de elevi şi de a forma în timp, la aceştia,
capacităţi de autoevaluare.
Combinarea armonioasă a celor trei forme de activitate este cheia
unui proces instructiv-educativ reuşit.
În acest fel elevii vor şti să se adapteze oricând, la orice
fel de activitate didactică, fie ea frontală, pe grupe sau

independentă şi îşi vor construi singuri temelia pe care se va
înălţa dezvoltarea lor intelectuală, socială şi materială.

Organizarea atelierului de scriere

Pentru coordonarea întregii game de activităţi pe care le-am
descris pe scurt mai sus este nevoie de un plan foarte bine gândit.
Iată un mod de a organiza un atelier de scriere.
1. Organizarea timpului
Plan de organizare a timpului într-un atelier de scriere:
Programul zilnic al atelierului de scriere: 60 minute
• 0-5 min.: lansarea activităţii
• 6-10 min.: mini-lecţie (organizarea textului, cum ne vin ideile
bune, cum să completăm un ciorchine, cum să legăm două idei,
despre ortografie, etc)
• 11-40 min.: scris
• 41-60 min.: consultaţie cu adultul, schimb de opinie
Acest atelier de scriere durează şaizeci de minute şi poate fi
programat cu o frecvenţă de două-trei ori pe săptămâna.
• Lansarea activităţii
Perioada începe cu o mini-şedinţă pentru a afla ce subiect
abordează copilul. El va avea o lista de subiecte de scris într-un
dosar (vezi rândurile de mai jos) aşa încât, chiar dacă nu are
nici o lucrare începută, va avea deja o temă despre care s-a
hotărât să scrie.
• Mini-lecţii
Adultul poate introduce o scurtă lecţie despre scriere: o
modalitate de a produce descrieri
foarte reuşite, începuturi captivante, argumente structurate şi
aşa mai departe. Majoritatea mini-lecţiilor au următoarea

structură:
a) Identifică o problemă cu care copilul se confruntă
deseori. Problemele trebuie să fie pe măsura înţelegerii
copilului. Cei din clasa întâi, de exemplu, sunt gata să înveţe
că primul cuvânt din propoziţie se scrie cu majusculă – dar de
obicei ei nu sunt pregătiţi să înţeleagă că ideile legate
trebuie să se grupeze în paragrafe.
b) Identifică sau inventează exemple de texte care demonstrează
problema într-un context. Exemplul poate fi unul negativ sau poate
fi unul pozitiv, cum ar fi un fragment scris de un profesionist,
exemplu pe care copilul să-l urmeze.
c) Îndeamnă-l pe copil să aplice lecţia imediat, pe un
fragment scris de ei.
d) Adaugă acel punct sau trăsătură la lista de lucruri pe
care copilul va trebui să-l urmărească în cursul revizuirii sau
corecturii. Sugestiile pentru şedinţele de lucru conţin multe
puncte care nu vor putea fi înţelese de copil decât dacă a fost
învăţat cu grijă. Punctele predate în mini-lecţii vor fi
exersate de multe ori, până când vor fi însuşite; acest fapt
este necesar dacă aceste puncte se adaugă la o listă în
continuă creştere a punctelor, care să fie discutate la
consultaţii.
• Timpul destinat scrisului
În decursul următoarelor 30 minute, amândoi scrieţi. Acesta
este un răstimp de linişte. Şi adultul va scrie în primele
cinci-zece minute; acest lucru va contribui la stabilirea unui
climat de lucru independent.
• Consultaţiile
După timpul alocat scrisului începe consultarea, schimbul de
opinie.

Citeşte-i copilului ce ai scris şi cere-i apoi să îşi spună
părerea despre ce ai scris şi cere-i să îţi sugereze
modalităţi de îmbunătăţire a textului tău.
Cere-i apoi să îşi citească şi el textul şi oferă-i
feedback: spune-i ce ţi se pare că e reuşit şi ce crezi că ar
putea fi îmbunătăţit. Înainte de a-i face sugestii, clarifică
ce a vrut să spună dacă pe
alocuri nu înţelegi.

BIBLIOGRAFIE:
Nicola, Ioan , Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, RA,
Bucureşti, 1994.
Radu, Ion .Teorie şi practică în evaluarea eficienţei
învăţământului, Bucureşti, E.D.P., 1981
Stoica, A., Evaluarea progresului şcolar. De la teorie la
practică, Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003

Universul afectiv al preșcolarului

Marilena Geabau
Şcoala Gimnazială Specială nr.4 Bucureşti, Bucuresti, Bucuresti

Universul afectiv al școlarului mic
Prof.Geabău Marilena ,Școala Gimnazială
Specială nr.4București
Universul afectiv al școlarului mic se aseamănă cu o minge de
foc și e temelia dezvoltării personalității viitorului adult.În
funcție de modul în care relaționează/comunică cu cei din jur,
va deveni ușor dau greu adaptabil, se va integra cu ușurință sau
va refuza colectivul/ele, marginalizându-se. Personalitatea e un
construct axiologic în care ființa educabilă își făurește

împreună cu cei ce-l iubesc, o temelie și ancore pentru
metamorfozele imaginii de sine. Emoțiile sunt rezultatul
interacțiunii între copil și grupul social în care se dezvoltă
și este educat și liantul cosmic al dezvoltării persoanei.
De la grădiniță spre școală, emoțiile copilului
urmează o traiectorie a achizițiilor în planul cunoașterii și
un exercițiu de incluziune în grupuri de interes care nu coincid
cu cele de origine, cum ar fi familia,rudele, uneori chiar
vecinii.Dacă aceștia au oferit paternuri culturale careau
întărit și dezvoltat emoțiile pozitive,securitatea afectivă,
încrederea în ceilalți și în sine,au ancorat eul în realitatea
grupurilor mici, grupa preșcolară, apoi clasa de elevi, aduce
confruntări ale eului cu eurile celorlalți.Fiecare copil vine în
aceste grupuri cu paternul său cultural care se intersectează cu
al celorlalți sau nu,având de traversat un drum anevoios uneori
pentru un exercițiu de incluziune în grup.
Emoțiile pozitive ale copilului reprezintă o temelie trainică
pentru fericire prin siguranță de sine.Copiii fericiţi sunt mai
sociabili şi energici, mai dispuşi să devină empatici, mai
cooperanţi şi mai plăcuţi de cei din jur. Fericirea are
numeroase efecte secundare pozitive, duce la experienţe bazate pe
bucurie, mulţumire, iubire, mândrie şi, în acelaşi timp, ne
oferă disponibilitatea de a ne îmbunătăţi anumite aspecte din
viaţa noastră: nivelul de energie, sistemul imunitar, angajamentul
faţă de muncă şi faţă de semenii noştri, starea de sănătate
mentală şi fizică. Când copiii devin fericiţi, creşte
respectul lor de sine, încrederea în propria persoană iar
beneficiul nu va fi numai al lor ci şi al familiilor lor,al
grupurilor socio-educaționale în care conviețuiesc, al
comunităţii, al societăţii în general.Sentimentul apartenenței

copiilor la un grup și respectarea angajamentelor morale față de
acest grup ușurează considerabil învățarea și maturizarea..
Universul afectiv al copilului nu e un balon de sticlă, mai
degrabă e un șantier în care fiecare din membrii grupurilor cu
care interacționează copilul își pune amprenta asupra
personalității lui.Fiecare dintre copiii sau adulții din jur pot
adăuga ceva sau spulbera tot ce a fost în imaginea de sine a
școlarului mic.Sufletul unora e atât de amorf încât par să nu
reacționeze la nici un stimul afectiv în vreme ce alții se
bucură sau se întristează din orice. Chiar fotografiile pot
arăta stabilitatea ori lipsa echilibrului în dispozițiile
emoționale ale unui copil. Într-un remember de la sfârșitul
primului ciclu școlar am văzut copii mereu triști,alțiii mereu
veseli în instantanee fotografice.
Un bun dascăl trebuie să cunoască profilul psihologic al
copiilor/elevilor săi şi să acţioneze competent pe fondul
afectiv-emoţional al acestora în scopul sensibilizării lor pentru
a obţine progrese şcolare de înaltă calitate.Copiii se disting
printr-o mare diversitate temperamentală. Există copii vioi,
expansivi, comunicativi şi copii retraşi, lenţi. Sunt şi unii
total nestăpâniţi care, parcă, nu-şi găsesc locul, vorbesc
fără să fie întrebaţi, intervin în toate împrejurările. La
lecţie, unii sunt mereu cu mâna ridicată, fie că ştiu sau că
nu ştiu, alţii, dimpotrivă, chiar dacă ştiu, sunt tăcuţi, nu
încearcă să se ,,afişeze’’. Aceasta este o realitate
psihologică grefată pe o realitate biologică, naturală care,
creează multe dificultăţi activităţii de instruire și educare.
Dascălul are menirea de a armoniza tendințele individuale
ale copiilor pe care-i educă spre a-i face să devină echipă, un
grup cu solidaritate în care să construiască o diviziune socială

a răspunderilor pentru ca fiecare să se simtă în securitate în
acel grup și să-și găsească rostul în grup, în afara
răspunderilor educaționale individuale.Permeabilizarea
socio-afectivă a școlarilor în grupul clasei e rodul
exercițiilor de contagiune emoțională și comuniune pe care le
realizează dascălul spre a transforma un grup eterogen, într-o
echipă de valoare.Unul din indicatorii calității în educație e
starea de bine a educabilului , iar aceasta se măsoară prin
echilibrul emoțional al fiecăruia dintre copiii ce intră și
parcurg sistemul educațional.
Un rol deosebit în procesul integrării copilului din clasele
mici în colectivul şcolar revine sistemului de inter-relaţionare
cu ceilalţi, climatului socio-afectiv care se dezvoltă în cadrul
grupului. Înlăuntrul microgrupului şcolar, se formează
trăsături ale personalităţii, cum sunt: simţul onoarei, al
demnităţii personale, onestitate, simţul adevărului şi al
dreptăţii. Cooperarea, întrajutorarea și întrecerea
influenţează personalitatea copilului şi activităţile lui.
Funcţionarea deficitară a mecanismelor psihosociale se manifestă
într-o serie de fenomene de dezintegrare socio-educaţionale:
relaţii competitive exagerate, relaţii conflictuale, accelerarea
distonanţei dintre aprecierea colectivă şi cea individuală.
Emoțiile pot face din copil un învingător sau un perdant în
funcție de interacțiunea lui cu grupurile sociale din care face
parte.

Premise și răspunsuri - itemii de asociere

Nicoleta Drăgoi
Liceul Teoretic "Mihail Kogalniceanu" Vaslui, Vaslui, Vaslui

Premise și răspunsuri - itemii de asociere

Itemii de asociere (engl. matching items) sau tip pereche solicită
elevului să stabilească corespondenţa între două seturi de
concepte, date, informaţii etc., plasate de regulă în două
coloane diferite: o primă coloană este destinată premiselor sau
stimulilor, iar în a doua coloană sunt incluse răspunsurile.
Premisele şi răspunsurile pot fi perechi de evenimente şi date,
termeni şi definiţii, reguli şi exemple, simboluri şi concepte,

principii şi aplicaţii, cauze şi efecte, afirmaţii teoretice şi
experimentale etc.
Exemple de itemi de asociere, la unitatea de învățare Reacții
redox:
I. Faceţi asocierea între elementele pilei electrochimice din
coloana A şi rolul acestora din coloana B:
A B
1. anodul a) face contactul electric între
cele două semicelule;
2. catodul b) asigură neutralitatea soluţiilor de
electroliţi;
3. puntea de sare c) electrodul la care are loc oxidarea;
4. electrolitul d) electrodul la care are loc
reducerea;
e) este borna pozitiva a pilei;
f) este borna negativa a pilei;
g) săruri solubile ale metalelor din care sunt alcătuiţi
electrozii.
Răspunsurile corecte:
1 – c, f; 2 – d, e; 3 – a, b; 4 – e.
II. Faceţi asocierea între elementele componente din acumulatorul
cu Pb din coloana A şi substanţele necesare din coloana B:
A B
1. anod a) grătar de Pb cu ochiurile umplute cu PbO2
2. catod b) H2SO4 de c=38% şi d=1,29 g/cm3
3. electrolit c) grătar de Pb cu ochiurile umplute cu Pb
spongios
Răspunsurile corecte:
1 - c; 2 – a; 3 – b.

Avantaje ale itemilor de tip asociere:
♦ Itemii de tip asociere pot fi consideraţi cei mai complecşi
dintre itemii obiectivi, fiind practic constituiţi dintr-o serie de
itemi de alegere multiplă. Posibilitatea ca elevul să ghicească
răspunsul corect este redusă prin elaborarea listei de
răspunsuri, în aşa fel încât să includă şi distractori
(răspunsuri care nu trebuie asociate cu nici o premisă);
♦ Sunt relativ uşor de proiectat şi de administrat, făcând
posibilă abordarea unei cantităţi mari de comportamente în timp
scurt;
♦ Pot viza deopotrivă nivele taxonomice inferioare şi
superioare.
Dezavantaje ale itemilor de tip asociere:
♦ În majoritatea situaţiilor evaluative, sunt utilizaţi pentru
a aprecia acurateţea asimilării informaţiile de tip factual,
deşi se pretează şi în evaluarea comportamentelor asociate
înţelegerii, aplicării şi chiar analizei;
♦ Proiectarea itemilor poate fi dificilă în cazul în care se
vizează respectarea omogenităţii premiselor şi a alternativelor
de răspuns.
Exigenţe de proiectare a itemilor de asociere:
♦ Premisele şi alternativele de răspuns trebuie să
acopere un spectru omogen (concepte similare), astfel încât elevul
să nu poată asocia elementele din cele două liste prin excluderea
răspunsurile atipice, fără legătură logică cu celelalte;
♦ Se recomandă ca numărul premiselor să fie inegal faţă de
răspunsurile propuse, anume să fie un număr mai mare al
răspunsurilor, astfel încât să se evite relaţionarea
elementelor prin excludere;
♦ Răspunsurile trebuie prezentate în acord cu o regulă clară:

fie în ordine cronologică, fie în ordine alfabetică, astfel
încât să se evite dezorientarea elevului, dar şi încercarea de
a generaliza greşit o anumită manieră de prezentare a itemilor;
♦ Descrierea sarcinii de rezolvat trebuie să fie clară,
precizându-se logica asocierilor pe care trebuie să le realizeze
elevul;
♦ Numărul premiselor şi a răspunsurilor trebuie să fie
rezonabil – în literatura românească recomandarea este de 4-5
premise, respectiv 5-6 răspunsuri;
♦ Se recomandă ca întreg corpul itemului să fie plasat pe o
singură pagină, pentru a nu genera confuzii sau omisiuni.

Încrederea în sine – ancoră pe marea vieții

Angela Cristina Mihulescu
Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară Craiova, Dolj, Craiova

O educaţie adevărată, reală, se fundamentează în familie, apoi
ea se continuă în grădiniţă şi şcoală prin intermediul
cadrelor didactice. În primul rând, ea se realizează prin puterea
exemplului. O bună intervenţie a cadrului didactic prin însuşi
procesul educativ pe care-l desfăşoară cu copiii poate constitui
un mijloc de prevenire a abandonului şcolar, care a devenit din ce

în ce mai frecvent.
Dacă înainte de 1989 rata abandonului școlar era foarte
scăzută, imediat după schimbarea regimului si trecerea la
democrație s-a constat că elevii tind tot mai mult să
părăsească băncile școlii. Ei au fost încurajați și de
atitudinea părinților pentru care “cartea nu mai reprezintă o
prioritate”, nici garanția asigurării unui loc de munca. Mai
mult, emigrarea forței de muncă îi afectează tot mai mult pe
elevi, care fie că-și urmează părinții, fie sunt lăsați unor
rude sau cunoștințe apropiate care se ocupă doar superficial de
situația școlară a copiilor. Conform statisticilor, șase
milioane de tineri renunța anual la studii (ceea ce înseamnă
aproximativ 14% din numărul total de elevi). Pentru aceștia,
viitorul este sumbru: șomaj, sărăcie sau marginalizare. Tinerii
care renunța prematur la studii sunt considerați a fi cei care
deși au vârstele cuprinse între 18 și 24 de ani, au terminat cel
mult învățământul gimnazial la dată la care abandonează
școala. Obiectivul Uniunii Europene privind problema abandonului
școlar este clar și ferm: o rată de abandon școlar în UE sub
10% până în 2020.
Cum se va întâmpla asta? Prin facilitarea accesului la educație
de la vârste fragede, reducerea numărului de elevi cu performante
slabe și a absentelor nemotivate și recuperarea școlara prin
programe de tipul “a doua șansă”.

Astfel, exista trei direcții de acțiune:

1. Prevenirea – îmbunătățirea accesului egal la educație
de înaltă calitate de la vârste fragede. Trebuie introduse
măsuri menite să garanteze participarea tuturor copiilor la orele

de curs (suportul lingvistic pentru copiii de imigranți de
exemplu).
2. Intervenția – îndrumări și meditații pentru elevi,
strângerea legăturilor cu părinții, atunci când apar semne cum
ar fi absențele nemotivate și performanțele foarte slabe.
3. Compensarea – elevilor care renunța la școala ar trebuie
să li se ofere ulterior șansa de a obține calificările pe care
nu le-au obținut prima dată. Școlile de tip “A două șansă”
trebuie să ofere cursuri pentru grupuri restrânse de elevi, precum
și metode de predare mai personalizate și mai flexibile comparativ
cu școlile obișnuite. Iată câteva din acțiunile propuse de
experții UNICEF:

* ativitati extrașcolare desfășurate în școala (acțiuni de
renovare/înfrumusețare /curatore a școlii; concursuri sportive;
acțiuni/concursuri de creație artistică; competiții de joc pe
computer; etc.) desfășurate în școlile din comunitatea cu risc
ridicat de abandon, precum și în liceele care atrag elevi din
astfel de comunitatea.
* organizarea de întreceri între echipe de elevi constituite
în funcție de cartierul de proveniența
* toate aceste acțiuni sau ansambluri de acțiuni trebuie să
aibă un caracter periodic, pentru a menține continuu elementul de
atractivitate al școlii și a se constitui într-un factor de
antrenare constanța a atenției elevilor în activitatea legate de
spațiul școlar.

Un alt lucru care se poate face este utilizarea experientiei celor
ce au renunțat la școală pentru a preveni scăderea încrederii
în educație.

* ar putea fi util ca elevii care au renunțat deja prematur la
școală să intre in contact cu cei aflați in risc de a abandona,
povestindu-le care este imaginea lor curenta despre școala, cum a
decurs viața lor post-școlară.
* stimularea administrațiilor locale si a ONG-urilor de profil
să implice ca voluntari tinerii elevi de clasa a VIII-a si de liceu
proveniți din comunitatea cu risc ridicat de abandon in programe de
suport pentru batmani si familii aflate in nevoie.
Printre factorii care favorizează abandonul şcolar se află:
• Dificultăţile materiale. Familiile numeroase, dezorganizate,
lipsite de resurse, au probleme în a asigura îmbrăcămintea
adecvată tuturor copiilor şi resimt uneori nevoia de forţă de
muncă (fie pe câmp, fie în gospodărie pentru a avea grijă de
fraţii mai mici).
• Modelul educaţional oferit de părinţi. Cel mai adesea, elevii
care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care
părinţii nu au mai mult de opt clase.
• Mariajul timpuriu acţionează ca un factor care împiedică
continuarea educaţiei, mai ales în comunităţile rurale.
• Apariţia unui copil tinde să fie o caracteristică a unor
comunităţi, mai degrabă decât un act individual. Dincolo de
provenienţa din familii dezorganizate, sărace, tinerele fete
găsesc de regulă exemple de predecesoare în comunitatea în care
locuiesc.
• Lipsa de securitate în zonă. Există comunităţi unde,
datorită infracţionalităţii ridicate, cadrele didactice se tem
să interacţioneze cu părinţii, iar lipsa de colaborare dintre
aceștia contribuie la creşterea riscurilor de abandon şcolar.

În urmă discuțiilor purtate cu o elevă de la clasa a X-a,
Negoianu Andreea, am aflat că, după părerea ei, una din
principalele cauze ale abandonului școlar ar fi lipsa încrederii
în sine care la această vârstă este ca o boală contagioasă și
aparent incurabilă – aici ar trebui să intervenim cu toții și,
cu siguranță, situația s-ar schimba. Stima de sine înseamnă
valoarea pe care o atribuim propriei persoane. Dacă avem stimă de
sine ridicată, ne evaluăm că fiind persoane valoroase, bune, avem
deci o opinie favorabilă în legătură cu propria persoană și
puterea de a lupta și ținti cât mai sus. În schimb, stima de
sine scăzută înseamnă o evaluare a sinelui în termini negativi:
ne considerăm nevaloroși, răi, ratați, incapabili să reușim
în viață.

Iată ce ne relatează aceasta :
« Abandonul școlar, problemele familiale și sărăcia ne creează
din păcate, cea mai nedorită și realistă imagine a unei vieți
neîmplinite. Este ceea ce ne induce sentimente de teamă si
deznădejde, dorința de a vrea să fi schimbat trecutul doar pentru
un viitor liniștit alături de familie și de un loc stabil de
muncă, dar poate prea târziu pentru unii dintre noi. Consider că
abandonul școlar este în principal cauzat de sărăcie ori,
"urâtul" tablou al unei familii dezorganizate, ce ne duce cu
gândul la întrebarea obsedantă "cum ne vom descurca mâine?" care
apare deseori în gândul oricărei persoane ce se află într-o
situație similară. Această forma a eșecului școlar are un
impact negativ în viața unui viitor adult, dar și în viața
socială, având drept consecințe dificultăţi foarte mari în a
ne forma un trai decent, problemă care a devenit un adevărat
dezastru, deoarece putem deveni automat dependenți de părinți,

rude sau de ajutoarele oferite de stat. De multe ori, din cauza unui
mediu familial defavorabil, tinerii au tendința de a scăpa din
acest haos, găsindu-și liniștea și propria lor lume recurgând
la substanțe nocive. Aici deja vorbim despre intrarea în contact
cu persoane nepotrivite, în anturaje ce ne pot schimba în mod
negativ, sau ne pot ruina pentru totdeauna viața. Noi depindem de
alegerile pe care le facem, pentru că o singură alegere ne conduce
spre un drum fie pierdut și întunecat, fie spre o cale reușită.
Dar ce se întâmplă însă când ne convingem că nimic nu-și are
rostul, pierzându-ne pe noi înșine ca persoane? Aici încrederea
în sine este una dintre cele mai importante alegeri pentru noi, dar
in cele mai multe cazuri ea se rătăcește în adâncile valuri ale
sufletului. Cum putem opri asta? Consider ca mesajul pe care am vrut
să-l transmit aici tinerilor de vârsta mea, adolescenților, e
mult mai mult decât niște cuvinte aruncate pe un fond alb al unei
hârtii. Pentru că dacă știm să ne ţinem în frâu emoțiile si
să păstrăm un echilibru în viața noastră, totul devine posibil
și cel mai important, ne putem transforma, devenind dintr-o
rândunică neajutorată, înfrigurată și singură, o pasăre, cea
mai frumoasă dintre toate, ce zboară demnă pe un cer senin! »

Bibliografie:

Moisin, Anton, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în
familie şi în şcoală, (2007), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
http://parinti.acasa.ro/cresterea-copilului-365/abandonul-scolar-cauze-solutii-statistici-si-obiectivele-uniunii-europene-149836.html
http://www.unicef.ro/media/buletin-informativ-nr-7/abandonul-scolar-timpuriu-cauze-si-posibilitati-de-prevenire/
http://dar.episcopiadevei.ro/index.php/2015/10/20/ce-este-abandonul-scolar-cauze-si-modalitati-de-prevenire/

The Lesson and the Lesson Plan

Luminita Zaharia
Liceul Teoretic "Sfanta Maria" Galati, Galati, Galati

Studiul abordeaza aspecte metodologice utile profesorului de limba engleza, ce se axeaza pe studierea tipurilor de lectii si pe sugestii legate de redactarea unor planuri de lectie, pentru profesorii debutanti.

DE ZIUA EDUCAȚIEI, O ALTFEL DE EDUCAȚIE

Claudia-Simona Magureanu-Stoenescu
Gorj, Targu Jiu

DE ZIUA EDUCAȚIEI, O ALTFEL DE EDUCAȚIE

Prof. Măgureanu Simona
Colegiul Tehnic ”General Gheorghe Magheru”, Tg-Jiu

Am constatat că adolescenţii cu care am intrat în contact sunt
lipsiţi de spirit civic, acest fapt fiind asociat indiferenţei
faţă de elementele ce alcătuiesc identitatea naţională:
istorie, limbă şi cultură. Nu consider istoria ,,cea mai

frumoasă povesteˮ, ci un discurs axat asupra evoluţiei
umanităţii (conştientizare şi interpretare a trecutului pentru a
înţelege prezentul, proces esenţial în anticiparea viitorului),
iar cunoaşterea istoriei naţionale reprezintă o condiţie
necesară apariţiei conştiinţei civice. Societatea românească
contemporană poate fi pusă sub semnul ,,formelor fără fondˮ
maioresciene, iar tarele naţionale (apatia, vocaţia supunerii
formale, autovictimizarea, dispreţ faţă de adevăratele valori,
comedia politicii) sunt transmise de la o generaţie la alta prin
intermediul şcolii, sistem instituţionalizat definit printr-un mod
eronat de selecţie a valorilor – am în vedere cazurile de
fraudă la examenele naţionale şi formalismul .
Românii nu sunt mai puţin instruiţi decât occidentalii, sunt
mai puţin educaţi (procesul de educaţie presupune asumarea unui
sistem de reguli: de la regulile elementare de comportare în
familie şi în societate până la o minimă conştiinţă
civică). Absenţa comportamentului civic este uluitoare la român,
acestuia nu-i pasă de celălalt şi, dacă uneori se mai
întâmplă să-i pese, de comunitate chiar nu-i pasă deloc. Modul
în care se aruncă gunoaiele peste tot este un exemplu în acest
sens. România este o ţară fragmentată, care nu reuşeşte
să-şi identifice profilul şi să-şi afirme identitatea
naţională.
Prezentul fiind asociat degradării, ne rămâne să scrutăm
trecutul într-un mod obiectiv, impersonal pentru a resuscita
conştiinţa istorică şi spiritul civic. Am considerat că o
vizită la muzeu este un prim pas necesar în schimbarea
mentalităţii adolescentului contemporan, care îşi pune
existenţa sub semnul lui acum, uitând că acesta devine atunci.

În concluzie, de ziua Educației, am pornit voioși către
Muzeul Județean Gorj
pentru a ne readuce aminte de unde ne tragem și ce tradiții suntem
datori sa ducem mai departe.
Elevii care au participat la acest proiect sunt în clasa a IX-a B,
respectiv a X-a A, aflaţi în plin proces de maturizare şi
afirmare a propriei personalităţi. Vizitele culturale nu fac parte
din viaţa cotidiană a adolescentului român, de obicei cultura
este domeniul exclusiv al elitei intelectuale, fapt ce adânceşte
prăpastia dintre intelectuali şi mase, care de-a lungul istoriei a
determinat conflicte ce şi-au pus amprenta asupra vieţii întregii
comunităţi (comunismul).
În timpul activităţii, elevii au avut o conduită civilizată,
au interacţionat cu cel care i-a călăuzit prin sălile muzeului,
întrebările adresate acestuia fiind pertinente, cele mai multe
dintre ele vizând istoria modernă şi contemporană. Vizitarea
sălii de clasă de la începuturile şcolii româneşti i-a
determinat pe elevi să conştientizeze diferenţele dintre
prezentul învăţământului românesc şi trecutul acestuia.
Am dovedit că adolescenţii pot avea o conduită civilizată, că
pot fi antrenaţi într-o activitate care nu se reduce la binele
personal de natură materială, că istoria poate fi interesantă
pentru elevul contemporan, iar cultura naţională este elementul
ce ne defineşte şi ne oferă un loc printre celelalte naţiuni
civilizate. Acest proiect este un prim pas în formarea spiritului
civic la adolescenţi, generaţia care mâine va decide calea
urmată de întreaga naţiune (modernizarea României realizându-se
sub semnul politicii paşilor mărunţi).

Rolul formativ al activităților extracurriculare

Liana Florentina Gintaru
Grup Scolar "Nicolae. Balcescu" Oltenita , Calarasi, Oltenita

Rolul formativ al activităților extracurriculare

”Șansele tale de a obține succesul sunt direct proporționale cu
nivelul de plăcere pe care îl obții din ceea ce faci. Dacă faci
o muncă pe care o urăști, recunoaște imediat acest lucru și
renunță”. Autor: Michael Korda

Educația este un proces de dezvoltare internă, o transformare în
sens pozitiv a ființei umane, acest proces realizându-se cu ajutor

extern sau individual, prin sine, autoeducația. Educația pune
accent pe dezvoltarea individuală, pe formarea personalității
umane în vederea integrării sale în societate. Ea poate fi de mai
multe tipuri : educație formală, care are loc într-un cadru
instituționalizat, în mod planificat, în cadrul sistemului de
învătământ, informal, ce cuprinde totalitatea influențelor de
la nivelul familiei, al mediului social sau mass-media și educația
nonformală ce completează educația formală, cea primită în
cadrul sistemului de învățământ
Activitățile extracurriculare sunt activități nonformale, cu
caracter facultativ, cu deschidere pentru experiment și inovație
.
Activitățile extracurriculare se pot materializa în vizite,
excursii, concursuri sportive sau de cultură generală, vizionări
de filme, spectacole cultural-artistice, filme, teatru. Toate
acestea contribuie la dezvoltarea copilului, atât comportamental,
vestimentar cât mai ales cultural.
Educația estetică este o componentă a educației integrale și
armonioase cu ajutorul căreia realizăm formarea personalității
omului prin frumosul existent în natură, artă și societate.
Frumosul răscolește emotivitatea, sensibilizează, înviorează,
transformă și determină la meditație.
Elevii vor fi inițiați să sesizeze frumosul din natură, din
artă și societate, să înțeleagă mesajul unei opere de artă,
să reflecteze asupra lui, să asculte o muzică bună, să observe
și să interpreteze un tablou de pictură sau un monument
arhitectonic.
Obiectivul fundamental al educației estetice nu se poate realiza
complet fără dezvoltarea aptitudinilor artistice din mai multe
domenii: literatură, muzică, pictură, arhitectură, sculptură,

teatru, cinematografie.
Obiectivele educației estetice se pot realiza atât prin
activitățile școlare, dar mai ales prin activitățile
extrașcolare: cercuri artistice, vizionări de filme , de
spectacole și expoziții, activități cultural-artistice,
serbările școlare, excursii în natură.
Copiii sunt mai receptivi la genul acesta de activități,
datorită neobligativității participării lor, a diversității
activităților, a cadrului diferit în care au loc aceste
activități, a modului de lucru, și anume libertatea de a alege ce
, cum și când doresc ei, după necesitățile și bunul plac al
elevilor.
Total diferite de activitățile cu caracter didactic, excursiile
și vizitele ajută la dezvoltarea personală a elevului, la
asimilarea cunoștințelor într-un mod plăcut și ușor, ele
contribuie la lărgirea orizontului, familiarizarea cu frumusețile
țării sau chiar ale lumii.
Programarea și alegerea activităților se face ținând cont de
dorințele, nivelul și interesele elevilor pentru o disciplină sau
pentru artă , în general. Educatorul va supune observației
întreaga comportare a elevului și stabilind ceea ce este
reprezentativ pentru fiecare elev, își va regla ansamblul de
metode și procedee în raport cu aceste particularități.
Cercurile de elevi înlesnesc descoperirea talentelor, fie în
pictură, teatru, film, fotografie, diverse mesteșuguri. Scopul
acestor cercuri constă în atragerea tinerilor către artă în
general și în descoperirea aptitudinilor și a abilităților
practice ale acestora în diverse domenii ale artei.
Cultivându-le talentul într-o atmosferă plăcută, înafara
clasei , lăsându-le libertatea de a alege tema activităților,

momentul sau durata activităților extrașcolare, lipsa notelor ,
atrag tot mai mulți elevi.
Cunoștințele acumulate se materializează practic prin lucrări,
poezii, desene, picturi, fotografii, filme, ele nu mai rămân la
stadiul de teorie. Ele conduc la formarea unor personalități
complete și complexe, intensifică nevoia de cunoaștere, dragostea
pentru cultură, dezvoltă talentul.
Activitățile extracurriculare vin în completarea procesului de
învătământ. Se știe că omul , cât trăiește, învață. A
învăța să înveți și a dori să te perfecționezi continuu
sunt cerințe ale educației permanente, educație ce integrează
toate nivelurile și tipurile de educație, astfel că omul
învață să fie el însuși, receptiv la schimbări, capabil să
le anticipeze și să se adapteze la ele.
Datorită activităților extrașcolare, putem depista și dezvolta
capacitățile creative ale elevilor, aptitudinile, inventivitatea,
spiritul de observație, imaginația creatoare, originalitatea,
ingenuozitatea și independența gândirii. În plus, este vorba
despre o modalitate de a stimula copiii dotați și talentați,
prin folosirea altor căi de apreciere a creativității și anume:
realizările obținute de elevi la olimpiade, concursuri,
competiții, probele școlare cu caracter creativ, specifice
diferitelor discipline de învătământ.
Motivația, alături de inteligență, aptitudini și voință, este
una dintre variabilele cele mai importante pentru obținerea
performanțelor școlare și profesionale. Motivația este generată
de un ansamblu de trebuințe, dorințe, interese, scopuri,
sentimente, convingeri, aspirații și idealuri, manifestate în
atitudini și acțiuni.
Motivele mai importante ale creației sunt dorința de a cunoaște,

de a descoperi și inventa, de a contribui la progresul social, apoi
satisfacția descoperirii, dăruirea profesională, nevoia de
autorealizare și de prestigiu.
Totodată, activitățile extrașcolare au un rol important în
alegerea profesiunii. De-a lungul timpului, tinerii își schimbă
obțiunile legate de profesia viitoare pe măsură ce evoluează, se
dezvoltă intelectual sau afectiv. Ele se schimbă, se fixează sau
se corectează pe măsură ce aceștia își cunosc mai bine
aptitudinile și își concentrează interesele.
Dorința de prestigiu, de comunicare, curiozitatea știintifică,
aspirația către o profesiune, dorința de succes, aptitudinile
speciale sunt factori motivanți pentru participarea la
activitățile extrașcolare.
Tinerii au nevoie de fi ghidați , încurajați să-și realizeze
scopurile vieții, apreciați pozitiv, să li se arate progresele
făcute, să li se trezească interesul și curiozitatea pentru ceea
ce trebuie să învețe.
Recompensele și activitățile extrașcolare sporesc motivația.
Activitățile extracurriculare contribuie la lărgirea orizontului
de cultură, prin îmbogățirea cunoștințelor din diverse
domenii, la petrecerea în mod util, plăcut și organizat a
timpului liber, activități lipsite de evaluări riguroase.

Bibliografie:
Constantin Cucoș - Educația estetică, Polirom, 2014
Gabriela Cristea - Pedagogie generală, Ed. Didactică și
pedagogică, 2002

Constructivismul în educaţie

Gratziela Perebiceanu
Grup Scolar "Nicolae. Balcescu" Oltenita , Calarasi, Oltenita

CONSTRUCTIVISMUL IN EDUCAŢIE

Autor: profesor GRATZIELA PEREBICEANU
Liceul
Tehnologic„Nicolae Bălcescu”-Olteniţa, jud. Călăraşi

Complexitatea contextului actual pune in faţa educaţiei probleme
serioase de reconcepere si realizare,încât vocile care vorbesc
despre o „stare critică a pedagogiei”sau despre „criza

pedagogiei”( Bîrzea, 1995) par a fi îndreptăţite, iar
soluţiile nu întărzie să apară.
Una dintre acestea ar fi abordarea constructivistă a educaţiei,
corelată cu viziunea postmodernistă asupra pedagogiei, ca o altă
paradigmă ce câştigă teren, nu numai in plan pedagogic.(Wilson,
1997).
Chiar C. Bîrzea consideră, după inventarierea mai multor opinii
asupra acestui aspect, că pedagogia „a sărit”peste
modernitate, intrând deja în postmodernism.Nu pot fi neglijate
dificultăţile care alimentează starea critică : dominarea încă
în curriculum a practicilor behavioriste, relativa susţinere a
activizării reale a elevilor, restricţiile în utilizarea
tehnologiilor actuale de informare, formarea deficitară a
educatorilor, relativa corelare formal-nonformal, ş.a. Pedagogia
este încă terenul disputelor între orientări diverse privind
educaţia.
În comparaţie cu tradiţionalismul şi modernismul, curentul
postmodernist, din ce în ce mai prezent,s-ar caracteriza
(Beck)prin: căutarea şi acceptarea de alternative de
predare-învăţare şi educaţionale, renunţarea la graniţa
între ştiinţe, descentralizare,toleranţă,incertitudine,
interculturalitate, globalism,individualism,umanizarea
tehnologiei,diversificarea comunicării.
În plan educaţional, acestea s-ar concretiza în promovarea noilor
educaţii, în reforma curriculară, în descentralizarea
managerială, în abordarea personalizată a strategiilor,utilizarea
surselor alternative de informare, pluralitatea modelelor de
instruire ..
Acest demers inovativ de primă importanţă în educaţie, aflat
sub egida „învăţării centrate pe elev”, pleacă de la

perspectivele constructiviste majore reprezentate de Jean Piaget si
L.S.Vîgotski.

1.CONSTRUCTIVISMUL COGNITIV
Fundamentat pe teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget,
conform căreia individul trebuie să-şi construiască propria
cunoaştere prin experienţă, aceasta îi permite să-şi creeze
scheme mentale care se modifică prin două procese
complementare:asimilare şi acomodare.În acest proces rolul care
îi revine educatorului este limitat la acela de a asigura un
context ambiental pentru activitatea exploratorie a elevului.
În viziunea constructivismului piagetian, cognitivist sau
psihologic,învăţarea este un demers individual:elevii vin la
lecţie cu idei, credinţe şi opinii care trebuie modificate,
dezvoltate de educator; în acest scop, profesorul formulează
sarcini şi probleme-dilemă.Construirea cunoaşterii apare ca
rezultat al activităţii depuse pentru rezolvarea acestor
sarcini.Practicile caracteristice includ „învăţarea prin
descoperire”, operarea cu obiecte, sarcini care solicită operarea
cu conceptele existente, precum şi tehnicile de dialogare
socratică.
Implicaţii: Invăţarea este un proces activ; pentru asimilare şi
acomodare sunt vitale experienţa directă, erorile, căutarea
soluţiilor.
Instruirea:elevului trebuie să i se ofere oportunităţi de
construire a cunoaşterii prin experienţă proprie.Cunoaşterea nu
poate fi „spusă” de educator.Tehnologiile moderne oferă o
gamă largă de posibilităţi.De utilizat:bănci de date,
simulatoare, microlumi.

2.CONSTRUCTIVISMUL
SOCIAL
Criticând teza pedagogiei contemporane cu privire la
independenţa dezvoltării faţă de
activitatea de învăţare, Vîgotski promovează teza conform
căreia învăţarea raţional
construită se situează în fruntea dezvoltării şi o trage după
sine, lărgindu-i posibilităţile şi perspectivele;
„procesele dezvoltării nu coincid cu procesele
învăţării,....procesele dezvoltării merg în urma proceselor
învăţării care creează zona proximei dezvoltări”, „este
satisfăcătoare numai acea învăţare care împinge înainte
dezvoltarea”.
Pentru Vîgotski dezvoltarea mentală este indisolubil legată de
cea motivaţională, în terminologia sa afectivă, fapt pentru care
în lucrările sale el susţine principiul unităţii
„intelectului şi afectivului”.
Ideile promovate de Vîgotski au fost preluate, susţinute şi
dezvoltate de colaboratorii şi discipolii săi, precum şi de
specialiştii occidentali.
Implicaţii: rolul tehnologiilor moderne constă în a-i pune în
legătură pe elevi pentru colaborare.Rolul educatorului nu este
acela de a asigura contextul pentru o învăţare individualizată,
ci de a-l ajuta pe elev să abordeze problema, de a-l încuraja să
lucreze în grup pentru a analiza soluţiile, precum şi de a-l
sprijini cu un sfat când are nevoie. Modul în care se
desfăşoară instruirea în viziune vîgotskiană variază foarte
mult, dar fiecare activitate respectă următoarele principii:
-învăţarea şi dezvoltarea reprezintă o activitate socială,
colaborativă;

-zona proximei dezvoltări poate servi drept ghid pentru
planificarea curriculară şi a lecţiilor;
-învăţarea şcolară trebuie să se realizeze într-un context
semnificativ şi nu trebuie să fie separată de învăţarea şi
cunoaşterea pe care copiii le realizează în lumea reală;
-experienţele din afară trebuie relaţionate cu experienţa
şcolară a elevului

3.DEZVOLTĂRI RECENTE
Dacă viziunile piagetiană şi vîgotskiană reprezintă componenta
clasică a constructivismului,
în ultimele două decenii tot mai mulţi cercetători şi-au
îndreptat atenţia asupra procesului de învăţare ;centrarea pe
elev nu reprezintă decât flamura pe care o poartă deschizătorii
unui drum la care trudesc specialişti formaţi la şcoli de
gândire diferite, cu reprezentări teoretice, ipoteze şi obiective
uneori foarte distanţate.
Cercetările s-au îndreptat spre răspunsurile la întrebările:
Ce este învăţarea? Ce reprezintă procesul de învăţare? Care
este rolul educatorului în procesul de învăţare? Ce poate face
profesorul pentru a indeplini acest rol?
Invăţarea: Cunoaşterea este construită de oameni şi nu există
în afara minţii umane.Elevii îşi construiesc înţelegerea. Ei
caută sensul şi încearcă să descopere regularitatea şi ordinea
chiar în absenţa unei informaţii complete.Învăţarea este un
proces activ.Informaţia poate fi impusă din exterior, dar nu şi
înţelegerea; aceasta trebuie să vină din interior.Învăţarea
este determinată de o interacţiune complexă între cunoaşterea
existentă a subiecţilor, contextul social şi problema de
rezolvat.Instruirea se referă la asigurarea subiecţilor cu o

situaţie de colaborare în care ei să aibă atât mijloacele, cât
şi oportunitatea de a construi o nouă înţelegere.
În acest proces o atenţie deosebită se acordă problemei de
rezolvat, elementul căruia i se cere să stimuleze explorarea şi
reflecţia necesare pentru construirea cunoaşterii.Se consideră
că o problemă corespunzătoare ar trebui să dispună de
următoarele atribute:
-să solicite construirea şi testarea unor predicţii
-să poată fi rezolvată fără echipamente costisitoare
-să aibă o complexitate realistă
-să fie relevantă şi interesantă pentru subiecţi
A doua caracteristică a procesului de învăţare este
interacţiunea dintre subiecţi; lucrul în comun pentru rezolvarea
problemei îi oferă fiecăruia posibilitatea de a-şi testa şi
ameliora înţelegerea pe parcursul interacţiunii.
Rolul educatorului: Constructivismul are nevoie de un profesor care
să-i ajute pe elevi să devină participanţi activi în
învăţare.Educatorul trebuie să stimuleze dezvoltarea
subiecţilor oferindu-le sarcini pe care ei să le poată îndeplini
numai cu ajutor, adică în zona proximei dezvoltări
Ce poate face educatorul: Într-o sinteză a bogatei literaturi
dedicate acestei probleme se menţionează următoarele atribute ale
educatorului constructivist:
-încurajează şi acceptă autonomia şi iniţiativa elevilor
-foloseşte o mare varietate de materiale, inclusiv date brute,
surse primare, materiale interactive şi îi încurajează pe elevi
să le utilizeze
-se interesează de cunoaşterea de către elevi a conceptelor,
înainte de a le împărtăşi cunoaşterea proprie
-îi încurajează pe elevi să angajeze dialogul cu educatorul sau

cu ceilalţi colegi
-încurajează tentativele elevului de explorare a cunoaşterii şi
de a pune întrebări colegilor
-îi angajează pe elevi în experienţe care pun în lumină
contradicţii cu informaţia iniţială, stimulând apoi discuţia.
-le asigură elevilor timp pentru construirea relaţiilor şi
crearea metaforelor
-apreciază nivelul de cunoaştere prin aplicaţii şi rezultatele
la sarcini „deschise”
În esenţă, sarcina educatorului este să creeze şi să menţină
un context în care elevii să-şi construiască propria lor
cunoaştere, avându-l pe acesta drept ghid.
In ultimul deceniu se constată o apropiere tot mai accentuată a
cercetării de problemele cheie ale procesului educativ,
realizându-se o apropiere treptată între cercetarea
tradiţională,fundamentală şi cea aplicată.Presiunile în
favoarea unor astfel de investigaţii sunt determinate de atenţia
cu care statele dezvoltate urmăresc studiile comparative
internaţionale.
O parte a cercetătorilor nu consideră constructivismul drept o
teorie pedagogică, dar cu siguranţă acesta poate reprezenta o
referinţă utilă pentru educaţie
Una dintre ideile cele mai promiţătoare în acest moment pentru
practica şcolară în viziune constructivistă este accea a
clasei-workshop, pe care H.Daniels o caracterizează drept
întruchipare pedagogică a teoriei constructiviste: clasele nu mai
reprezintă locul unde informaţia este transmisă, ci devin
laboratoare sau studiouri unde se generează cunoaşterea, unde
elevii şi profesorii reinventează împreună domeniul de studiu
în care s-au angajat.

Este de la sine înţeles că orientarea spre o abordare
constructivistă a educaţiei nu poate şi nici nu îşi propune să
rezolve toate problemele acesteia.Cercetările din acest domeniu
încearcă să ducă mai departe cunoaşterea umană şi să
sugereze căi de a ameliora practica şcolară.
Este de interes să menţionăm faptul că multe institute de
cercetare şi-au definit poziţia de pe care îşi vor desfăşura
investigaţiile în prima perioadă a acestui secol.Astfel,
cunoscutul Institute for Learning Technologies( Columbia University)
îşi precizează într-un material programatic –„Pedagogy for
the 21 st Century”- punctele de plecare şi jaloanele orientative
ale demersului investigativ pe care îl va întreprinde în anii
care vin.
Specialiştii în domeniu converg spre ideea că pentru secolul XXI
o şcoală de dimensiuni mici, în care activitatea educativă poate
fi structurată în raport cu nevoile şi interesele elevilor, va fi
mai eficientă şi mai competitivă; activitatea elevilor trebuie
să fie orientată de proiecte la definirea cărora ei au participat
şi să-i implice într-o reală experienţă intelectuală, nu în
exerciţii de memorare.
Constructivismul ramâne o abordare a pedagogiei actuale, insă el
nu poate reprezenta un panaceu pentru problemele educaţiei; în
acelaşi timp, nu lipsesc limitele .Astfel, este dificil de realizat
activităţi şcolare constructiviste, in condiţiile în care
evaluările sunt susţinute de standarde
„naţionale”.Proiectarea şi realizarea unui astfel de demers
pentru un întreg ciclu de instruire ar presupune resurse umane cu o
pregătire specială.Sunt necesare, de asemenea, resurse materiale
şi financiare considerabile pentru realizarea mediilor prin
explorarea cărora elevul să-şi poată construi cunoaşterea.

Lipsa acestor condiţii nu-l poate însă opri pe educatorul
interesat de modul în care se produce învăţarea să utilizeze
proceduri constructiviste; unele caracteristici ale
constructivismului îl pot pune pe gânduri, îi pot trezi
curiozitatea şi îl pot determina să facă un prim pas-pasul cel
mai greu pe drumul dezvoltării profesionale-cel de cercetător.
Resurse bibliografice
1.Joiţa,Elena, 2006 Instruirea constructivistă-o
alternativă:fundamente, strategii
Editura Aramis, Bucureşti
2.Joiţa, Elena,2008 Formarea pedagogică a
profesorului;Instrumente de învăţare
cognitiv-constructivistă,Editura
Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
3.Jonassen,D.H,1999 Designing Constructivist Learning Environments

http://www.soe.ecu.edu/etdi/colaric/KB/CLEsJonassen.html
4.Marsh,G.E.1999 Instructivism.Constructivism

http://www.healthnet.org.np/software/WW.190.192.htm

Rolul şi importanţa metodelor interactive

Gratziela Perebiceanu
Grup Scolar "Nicolae. Balcescu" Oltenita , Calarasi, Oltenita

Schimbările continue şi rapide ale lumii fac necesară căutarea
de noi variante în zona metodologiei didactice pentru a asigura
creşterea eficienţei activităţii din şcoală prin implicarea
directă a elevului în demersul educaţional. Devenind participant
activ în actul predării-învăţării, educabilul depune efort de
reflecţie personală, interioară şi abstractă,întreprinde o
acţiune de căutare, de cercetare şi redescoperire a
adevărurilor, de elaborare a noilor cunoştinţe.
„Elevul viitorului va fi un explorator”, spunea

Marshall McLuhan.
Învăţământul actual încurajează varietatea
metodelor de învăţare, insistând pe mutarea accentului în
zona metodologiei interactive care să solicite mecanismele
gândirii critice, ale inteligenţei, imaginaţiei, creativităţii,
să faciliteze dezvoltarea competenţelor secolului XXI, să apropie
şcoala de viaţa reală.
Metodele interactive sunt modalităţi moderne de stimulare a
învăţării încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente
didactice care favorizează schimbul de idei, de experienţe, de
cunoştinţe.
Specific metodelor interactive este faptul că ele promovează
interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre
personalităţile lor, ducând la o învăţare activă şi
eficientă.
Interactivitatea determină identificarea elevului cu situaţia de
învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la
transformarea lui în stăpân al propriei formări.
Metodele interactive urmăresc optimizarea comunicării, făcând
posibilă depăşirea tendinţelor inhibitorii care pot apărea în
interiorul grupului.
Interactivitatea presupune atât cooperare cât şi competiţie, o
caracteristică esenţială fiind orientarea spre social, fără a
diminua autonomia individului.
Învăţarea presupune înţelegere, iar aceasta înseamnă mai mult
decât cunoaştere
Fără îndoială,cel care învaţă îşi construieşte
cunoaşterea pe baza propriei înţelegeri, nimeni neputând face
acest lucru în locul său.În acelaşi timp, acestă construcţie
personală este favorizată de interacţiunea cu ceilalţi care la

rândul lor învaţă.
Omul este o fiinţă fundamental socială.Adevărata învăţare
,aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi, este
nu doar activă, ci interactivă.
Aspectul social al învăţării a fost reliefat de Jerome Bruner
incă din anii 1960.El avansa conceptul de reciprocitate definit ca
o „nevoie umană profundă de a da o replică altcuiva şi de a
lucra împreună cu alţii pentru atingerea unui obectiv.”
Reciprocitatea este un stimulent al învăţării.”Când acţiunea
comună este necesară, când reciprocitatea este activată în
cadrul unui grup în vederea obţinerii unui rezultat, atunci par
să existe procese care stimuleză învăţarea individuală şi
care conduc pe fiecare la o competenţă cerută de constituirea
grupului.
Nu numai cercetarea, dar şi experienţele cadrelor didactice în
metodele colaborative evidenţiază efectul benefic al
interacţiunii elevilor.
Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de
celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că:
-Elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările
frontale sau individuale
-Odată implicaţi, elevii îşi manifestă dorinţa de a
împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta
conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii
-Elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au
oportunităţi de a explora şi chiar preda celorlalţi colegi ceea
ce au învăţat
În peisajul educaţional interactiv, elevul se află permanent în
centrul demersului didactic, în timp ce profesorul intră în
roluri diverse, adaptate contextului: iniţiator, organizator,

participant, tutore, resursă, facilitator, mediator, partener.
Formarea devine formare-acţiune şi se raportează la o situaţie
concretă şi la resurse investite( motivare, implicare, dorinţa de
participare, cooperare).
Scopul activităţilor de predare-învăţare nu mai este acumularea
de cunoştinţe, ci punerea elevului în situaţia de a ajunge la
ele împreună cu partenerii de echipă.
Didactica modernă aduce în faţa dascălilor o multitudine de
metode interactive:predare-învăţare reciprocă, mozaicul,
cascada,metoda piramidei, învăţarea dramatizată, pânza de
păianjen, brainnstorming-ul,metoda pălăriilor gânditoare, metoda
ciorchinelui,caruselul, proiectul, portofoliul, experimentul ş.a.
Alegerea unei metode care să conducă la învăţare interactivă
este în strânsă relaţie cu : personalitatea profesorului,
nivelul de pregatire a clasei, stilurile de învăţare a elevilor,
resursele didactice.
Avantajele metodelor interactive sunt notabile:
-dezvoltă capacităţi sociale, toleranţă reciprocă, respect
pentru opinia celuilalt
-dezvoltă inteligenţele multiple
-asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare
uşoară a cunoştinţelor asimilate
-ofera o perspectivă de ansamblu asupra activităţii elevului pe o
perioadă mai lungă de timp
-asigură situaţii de învăţare adaptate nevoilor elevilor şi
ritmului lor de învăţare
-stimulează şi dezvoltă capacităţi cognitive complexe
-stimulează creativitatea
-dezvoltă capacitatea de a lua decizii
-apropie elevul de problemele vieţii reale

-stimulează interesul pentru învăţare
-încurajează spiritul de echipă
-pregătesc elevii pentru inserare socială
-stimulează participarea activă şi responsabilitatea
-dezvoltă capacităţi de autoevaluare şi interevaluare
-dezvoltă competenţe metacognitive( a învăţa să înveţi)
-descurajează practicile de învăţare doar pentru notă
În paradigma modernă, creaţia, în materie de metodologie,
înseamnă căutare, reînnoire şi îmbunătăţire, scopul fiind
facilitarea accesului elevului secolului XXI la învăţarea
compatibilă cu societatea cunoaşterii.

Bibliografie

1. Cerghit, Ioan-Metode de învăţămant, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

2. Breben,S.,Gongea, E.,Fulga-Metode interactive de grup,Ed.Arves,
2002

3. Dulamă, Maria Eliza-Modele, strategii şi tehnici didactice
activizante, Ed.Clusium

Metoda învăţării bazate pe proiecte

Nicoleta Dinu
Liceul Teoretic "Panait Cerna" Braila, Braila, Braila

Iniţiată de J. Dewey, "Project method"a fost
fundamentată pe principiul învăţării prin acţiunea practică,
cu finalitate reală ("learning by doing"). În pedagogia
"proiectivă" modernă, proiectul este înţeles ca o temă de
cercetare orientată spre atingerea unui scop bine precizat şi care
urmează să fie realizată prin îmbinarea cunoştinţelor cu
activitatea practică. Project method reprezenta un mod mai
cuprinzător de organizare a procesului de învăţământ, după

care materia de studiu era împărţită într-un ansamblu de
proiecte, apropiate centrelor de interes (şi nu pe obiecte de
studiu), pe care elevii urmau să le realizeze efectiv, într-un
termen determinat, ajungând astfel să rezolve probleme autentice,
din lumea reală, să dobândească cunoştinţe şi abilităţi
practice utile. Metoda învăţării bazate pe proiecte nu
reprezintă o idee revoluționară,de noutate în domeniul
educației din școlile românești.Încă din deceniul trecut
această metoda era utilizată ca metodă alternativă de
învăţare-evaluare. Învăţarea prin metoda proiectului şi-a
dobândit un loc mai sigur în activitățile şcolare pe măsură
ce experţii din domeniul educației au început să conștientizeze
ceea ce profesorii au înţeles de mult timp,și anume că elevii
devin mai implicaţi în procesul de învăţare atunci când au
posibilitatea de a cerceta probleme complexe, provocatoare, uneori
neplăcute, aseamănătoare cu cele din viaţa reală.
Apărut în secolul XX datorită nevoii de flexibilitate şi de
relevanţă socială a curriculum-ului, precum şi ca o modalitate
de egalizare a şanselor,proiectul este o metodă de învăţământ
complexă favorizând învăţarea integrată,înlătură graniţele
rigide dintre discipline şi dă elevilor posibilitatea să
descopere complementaritatea cunoştinţelor.
Pornind de la identificarea unei probleme, proiectul solicită
elevul pentru realizarea obiectivelor propuse atât la şcoală cât
şi acasă, sub coordonarea profesorului, atât individual cât şi
în grup.Organizate în grupuri mici,proiectele sunt benefice
deorece individualizează sarcinile, sunt mai uşor măsurabile,
permiţând evidenţierea progresului realizat.Învăţarea pe bază
de proiect nu reprezintă doar trezirea inetresului elevilor pentru
o anumită problemă.Proiecte bine concepute și documentate

încurajează investigaţia activă dezvoltând capacităţi de
nivel superior. Cercetările amănunțite realizate de neurobiologi
asupra creierului subliniază valoarea acestui tip de activitate de
învăţare.
Abilităţile elevilor de a înţelege lucruri noi sunt mult mai
mari atunci când sunt legate de activităţi prin care sunt
rezolvate o serie de probleme cu relevanță în activitățile
cotidiene , iar elevii sunt ajutaţi să înţeleagă de ce, când
şi cum devin aceste fapte şi competenţe relevante.Învăţarea pe
bază de proiecte este un model de instruire care îi implică pe
elevi în activităţi de investigare a unor probleme obligatorii
şi au drept rezultat obţinerea unor produse autentice.
Proiectele se dezvoltă pornind de la întrebări provocatoare care
nu pot primi răspunsuri prin învăţarea bazată pe memorare. Prin
proiecte, elevii îşi asumă roluri active cel care rezolvă
problema,cel care ia decizia,cel care efectuează investigaţii,
responsabilul cu documentarea. Proiectul reprezintă o activitate
amplă,individuală sau de grup,care debutează în clasă prin
definirea şi înţelegerea sarcinii, se continuă acasă sau pe
teren pe o perioadă determinată, timp în care elevul consultă
permanent profesorul, solicită bibliografie şi lămuriri
suplimentare și se încheie printr-o susţinere în clasă sau în
cadrul cercurilor ştiinţifice, simpozioanelor, expoziţiilor,
concursurilor sau sesiunilor de comunicări. În realizarea
proiectului, profesorului îi revine rolul de animator, de
consultant, fără să îndrume pas cu pas demersul elevilor.
În condiţiile în care societatea are nevoie de persoane
responsabile, cu abilităţi de planificare, gândire critică,
creativitate, de comunicare, înţelegerea culturilor diferite,
abilităţi de utilizare a tehnologiei, acest mod de învăţarea

prezintă avantajul că poate să transforme şcoala într-un
laborator de viaţă.

Noile tehnologii salvează vieți

Maria Iacob
Grup Scolar "Sfantu Nicolae" Deta, Timis, Deta

NOILE TEHNOLOGII SALVEAZĂ VIEȚI
Prof .Maria Iacob
Liceul Tehnologic”Sf.Nicolae”Deta,jud.Timiș

Noile tehnologii continuă să ne uimească în fiecare zi.
Implicarea acestora în aproape toate domeniile este binevenită,

mai ales atunci când înțelegem care este rolul lor și cum ne
influențează pozitiv existența.Tehnologia imprimării 3D este un
proces care „construiește” practic orice obiect solid
tridimensional.Imprimarea în trei dimensiuni utilizează o tehnică
diferită de tehnicile de prelucrare tradiționale, cele care au la
bază eliminarea materialelor prin tăiere sau foraj.
Deși tehnologia imprimării 3D nu este chiar nouă(aceasta fiind
inventată prin anii `80), mai ales în ultimii ani, se bucură de o
atenție deosebită, datorită îmbunătățirii calității și
ieftinirii tehnologiei.
"Este pentru prima dată, după foarte mult timp, când ne
confruntăm cu o schimbare atât de radicală în materie de
inginerie industrială. Nu avem de-a face cu un simplu progres, ci
reinventăm regulile", a spus oficialul BAE Systems.
Așa se face că designerii pot produce un prototip cu forme extrem
de complexe în aprox 48 de ore față de cateva saptămăni cât le
lua pentru asta pană acum.Noile generații de imprimante pot printa
obiecte în mai multe culori și din materiale biodegradabile.
Astfel s-au obtinut obiecte de îmbrăcăminte,obiecte de uz
casnic,piese auto, arme, automobile sau chiar un avion de
vânătoare.
Dacă suntem uimiți de progresul imprimării tridimensionale din
tehnică, putem spune ca domeniul științifico-fantastic a fost
atins odată cu implicarea procesului de printare tridimnesional în
domeniul medical. Imprimantele 3D vor fi folosite de stomatologi
pentru a crea dinți noi pentru pacienți, cu o acuratețe perfectă
și mult mai rapid.Din fericire, dinții reprezintă un prim salt
în ceea ce privește trecerea rapidă spre crearea de prototipuri
pentru alte părți ale corpului uman.Așa se face că deja se poate
reconstrui fața desfigurată în urma accidentelor.

Pentru un bebeluș care putea muri prin sufocare, oricând, s-a
creat o atelă bronhică dintr-un material biodegradabil numit
policaprolactonă.
Pot realiza vase de sânge artificiale care pot fi utilizate la
transplantarea organelor create de asemenea în...laborator. Au
fost, de asemenea printate grupări de celule stem embrionice umane
care ar putea permite oamenilor de ştiinţă să fabrice porţiuni
tridimensionale de ţesut uman şi organe transplantabile,
eliminând astfel necesitatea donării de organe sau testările pe
animale.
O astfel de tehnologie este folosită și în România chiar la noi
în Timișoara.
Bio -imprimanta a fost realizată de experții de la Symme3D din
Timișoara, este folosită în cadrul OncoGen – Centrul de
Terapii Genetice şi Celulare în Tratarea Cancerului și este prima
de acest tip din Europa de Est. Va putea printa în viitor organe
precum rinichii sau ficatul pentru transplanturi umane.
Coordonatorul echipei de la Symme 3D, Călin Brandabur spune:
“dacă se perfectează acest sistem, în primul rând, vor putea
fi ajutați bolnavii de cancer, iar pe viitor vor putea fi ajutate
persoane din diferite zone precum cele care au nevoie de
transplanturi. În prezent, pentru un transplant se așteaptă și
ani de zile, dacă vorbim de un ficat sau un rinichi. „
Desi, probabil,vor trece și 10 ani până când această tehnologie
va fi implementată efectiv , ea , reprezintă un salt uriaș pentru
neprețuita „comoară” sănătatea .

Bibliografie
https://www.descopera.ro

https://www.mediafax.ro

Nr. 49/2018

La acest număr au contribuit:
● Ispir Iuliana-Florentina
● Marilena Geabau
● Cristea Doina-Ileana
● irina matache
● Torzsa Ibolya
● Gina-Mariana Marian
● Nicoleta Drăgoi
● Angela Cristina Mihulescu
● Luminita Zaharia
● Claudia-Simona Magureanu-Stoenescu
● Liana Florentina Gintaru
● Gratziela Perebiceanu
● Nicoleta Dinu
● Maria Iacob

ISSN: 2393 – 0810