“SFINTELE SĂRBĂTORI DE IARNĂ LA ROMÂNI”

“SFINTELE SĂRBĂTORI DE IARNĂ LA ROMÂNI”
Iordache Laura, Şcoala Gimnazială Centrală, Câmpina

Probabil că nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii şi obiceiuri. Călătorul va fi surprins să descopere în România un loc plin de legende, mituri şi tradiţii păstrate de-a lungul secolelor.
Folclorul românesc este plin de tot felul de tradiţii, obiceiuri legate de sărbători, care de care mai originale, care diferă de la o regiune geografică la alta.
Iarna, satul românesc devine un colţ de rai. Este singurul anotimp din an în care domneşte principiul repaosului şi al odihnei. În timp ce grâul germinează sub stratul mare de zăpadă, casele ţăranilor, calde şi primitoare, se pregătesc de Sărbătoare.
Decembrie este cea mai aşteptată şi mai îndrăgită lună a anului de toată lumea, dar în special de copii.
Marile bucurii pe care ni le aduce această ultimă lună a anului sunt Sărbătorile Crăciunului, cu toate credinţele şi datinele care le însoţesc.
Primul semn că se apropie Sărbătorile este dat de Sfântul Nicolae: în fiecare casă, copiii (dar şi unii adulţi) îşi pregătesc ghetele, lustruindu-le şi punându-le lângă uşă.
Vine în noaptea de 5 spre 6 decembrie, atunci când Moş Nicolae trece pe la toate gospodăriile pentru a lăsa câte ceva în ghete: cadouri pentru cei care au fost buni şi cuminţi sau câte o nuia pentru cei neascultători.
Una dintre cele mai importante tradiţii care are loc înaintea Crăciunului, mai precis în 20 decembrie, este Ignatul sau tăierea porcului. Porcul este considerat în vechile culturi animal sacru.
După tăierea porcului, gospodinele încep să pregătească bucatele tradiţionale pentru marea sărbătoare.
Împodobirea pomului de Crăciun este un moment unic, plin de emoţie şi voie bună, petrecut în mijlocul celor dragi, trăit cu maximă intensitate de către toţi românii, indiferent de vârstă şi condiţie socială.Datina Bradului de Crăciun este o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”.
Istoria acestui obicei de Crăciun este datată de pe vremea egiptenilor, care îşi decorau casa cu frunze de palmier. Mai târziu, tradiţia a fost preluată de către romani, aceştia înlocuind palmierul cu crengi de brad.
În România, datina împodobirii bradului de Crăciun a luat naştere cam pe la jumătatea secolului al XX-lea, ea păstrându-se cu sfinţenie până în zilele noastre.
Pe 24 spre 25 decembrie , în aceasta zi de Ajun a Crăciunului, începe marea Sărbătoare a Naşterii Domnului. Primele semne le dau grupurile de colindători, care pornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor fericire, sănătate şi prosperitate.
Colindătorii vestesc Naşterea Domnului, urează gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru aceste urări cozonac, prăjiturele, covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei pe care gospodinele care respectă tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte.
Poate unii dintre dumneavoastră vă veţi întreba cine au fost creatorii minuntelor colinde româneşti, pe care le fredonăm cu toţii în fiecare seară de Ajun. Ei bine, în majoritatea cazurilor, numele acestor făuritori de cântece religioase nu sunt cunoscute. Ei au fost preoţi, călugări şi dascăli. Aşa se face că cele mai multe colinde sunt considerate creaţii populare, transmise peste ani şi ani, din generaţie în generaţie.
“Steaua” este un colind care începe din prima seara a Crăciunului şi se încheie la Bobotează. Obiceiul are o semnificaţie religioasă fiind legată de steaua care s-a aratat celor trei magi de la răsărit.
Copiii merg la colindat cu o stea mare, din lemn, gătită cu hârtie colorată şi crenguţe de brad.
În unele locuri, în noaptea Crăcinului, putem întâlni şi obiceiul cunoscut sub numele de Vicleimul (Viflaiemul, Vitleimul) sau Irozii, la care participă copiii. Sursa de inspiraţie a acestei piese de teatru o constituie evenimentul religios al Naşterii lui Iisus.
Pe lângă acestea, al căror subiect este Naşterea Domnului, românii mai fac urări prin intermediul unor alte colinde, create pe baza unor obiceiuri laice: "Pluguşorul", "Capra", "Ursul", "Sorcova".
Capra" este - de fapt - un om mascat, ascuns sub un costum larg, care ţine deasupra capului un băţ în vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră. “Falca” de jos a “caprei” este mobila, astfel încât gura acesteia se poate închide sau deschide, dar mai ales poate “clămpăni”, făcând un zgomot specific.
În jurul caprei cântă şi dansează alţi colindători mascaţi şi costumaţi specific, unii dintre aceştia fiind instrumentişti cu acordeon, fluier, toba sau chiar vioara. Este un colind vesel, cu umor, care provine dintr-un străvechi ritual agricol, practicat pentru a aduce rodnicie în anul ce vine. Pe vremuri, în faţa caprei se aruncau boabe de grâu, orz sau porumb.
Asemănător cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi de asemenea originea într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a gospodăriei.
Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri şi pe spate blana unui astfel de animal, având în jurul urechilor nişte ciucuri roşii. “Ursul” este însoţit de un grup de colindători mascaţi şi costumaţi, care reprezintă diverse animale sau personaje şi care îl aţâţă prin strigături.
În timp ce “ursul” mormăie şi joacă în ritmul tobelor şi al fluierăturilor, ursarul strigă: “Joaca bine, măi Martine, / Că-ţi dau pâine cu măsline”. La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte bogate, mese îmbelşugate şi “La mulţi ani !”
Jocurile cu măştile din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare şi pastorale de tradiţie multimilenară, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Măştile sunt confecţionate din piele şi blană de animale, ţesături de pânză sau postav gros, lut ars, lemn cioplit, sfoară groasă colorată, pene de păsări, câlţi, păr de cal sau de porc, boabe de fasole şi de porumb, paie, pănuşe de porumb, hârtie şi carton colorat, mărgele, nasturi, coarne de animale etc.
În ajunul Anului Nou, se merge cu “Pluguşorul” în cete de flăcăi şi de bărbaţi care pleacă cu Plugul (pluguşorul ). Este un stravechi obicei, derivat dintr-o practică veche iniţiatică, trecut printr-un rit de fertilitate, şi care a ajuns o urare obişnuită pentru recolte bogate, sănătate în anul care abia începe.
Pluguşorul copiilor este tot un obicei stravechi agrar. În Ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă ca să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei, tălăngi etc. Urarea ce se face la “Pluguşorul” de Anul Nou este un lung poem în versuri, care prezintă succesiunea muncilor agricole - de la aratul ogorului până la coptul colacilor.
Obiceiul de a merge cu “Pluguşorul” contribuie la veselia generală a Sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura şi creşterea animalelor. Mai demult, se ura şi în cete mai mari, care îşi alegeau un vătaf. În scenariile complexe ale obiceiului apar şi instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar şi pocnitori şi puşcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfăşoară obiceiul.
Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seama bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.
Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi un moment deosebit. E o sărbătoare care ne face să ne privim viaţa altfel, să-i vedem pe ceilalţi într-o lumină favorabilă, să ne deschidem sufletul mai uşor.
Bibliografie
 Carmen Văduva, Seara de Crăciun, editura Donaris, 2009, Sibiu, pag.107,108
 George Arion,”Traditii şi obiceiuri româneşti”, editua Flacăra, 2011, Bucureşti, pag.16,17