Trăsături ale stilului juridico-administrativ în „Proces verbal”, de I. L. Caragiale

Pentru a face literatură, uneori scriitorii apelează şi la alte
limbaje pe care le inserează în cel beletristic. Printre autorii
care se folosesc de alte limbaje pentru a crea literatură se
numără şi I. L. Caragiale, utilizând limbajul instrucţiei
şcolare, colocvial, publicistic sau juridico-administrativ pentru a
contura cât mai fidel mediul la care se referă. Aşa cum afirmă
şi Pompiliu Constantinescu, fiind „mai liber în Momente,
Caragiale va adânci mai multe, mai complexe nuanţe ale unui
tip”, luându-şi eroii din diferite categorii şi medii sociale:
familia, şcoala, cafeneaua, birocraţia, mondenitatea, presa,
justiţia, tagma preoţească etc, lucru ce explică diversitatea de
limbaje inserate în cel beletristic. Astfel, în opera Proces
verbal, Caragiale se foloseşte de limbajul juridico-administrativ
pentru a satiriza prostia, agravată de lipsa de instrucţie şi de
cultură. Poate fi considerată în acelaşi timp şi o satiră la
adresa clasei de mijloc, a micului proprietar.
Stilul juridico-administrativ are ca trăsături de bază
„caracterul neutru, impersonal, simplitatea, claritatea şi
precizia” şi se realizează după „scheme, având formule
specifice, consacrate.” Acest stil are câteva variante interne:
limbajul juridic legislativ – conservator, nediferenţiat,
impersonal, limbajul juridic oratoric şi limbajul administrativ,
caracterizat prin diversificare terminologică în funcţie de
domenii.
Formele textuale specifice stilului juridico-administrativ sunt: a)
normative: legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii, ordine,
regulamente, instrucţiuni, circulare; b) de documentare: procesul
verbal, protocolul, memoriul, rezoluţia, tratatul, referatul,
angajamentul, adeverinţa, chitanţa, contractul, procura,
certificatul, poliţa; c) de informare: anunţul, declaraţia,
comunicarea, înştiinţarea, notificarea, curriculum vitae,
cererea, nota, formularul de înscriere, invitaţia, telegrama; d)
de serviciu: tabelul nominal, inventarul, adeverinţa, diploma,
factura, bonul; e) de corspondenţă: scrisoarea, adresa, oferta
etc.
Dintre toate aceste forme textuale, Caragiale foloseşte procesul
verbal care „este un act cu caracter oficial, în care se
consemnează un fapt, o situaţie, notându-se pe scurt discuţiile
şi hotărârile unei adunări constituite.” Redactarea unui
proces verbal se face utilizând construcţii sintactice realizate
mai mult prin coordonare şi folosind unele formule tipice, precum:
„încheiat astăzi ...”, „în prezenţa...”, sau „cu
participarea...”, „declară deschisă adunarea...”; „ordine
de zi ”, „discuţii pe marginea materialelor prezentate” ,
„drept care s-a încheiat prezentul proces verbal.”
Opera lui Caragiale respectă într-o oarecare măsură
trăsăturile procesului verbal în ceea ce priveşte nivelul
sintactic, morfematic şi lexical.
La nivel morfematic, se remarcă prezenţa unui substantiv provenit
din infinitiv lung şi anume „cercetare”, folosit de mai multe
ori, sau absenţa totală a vocativului.
În ceea ce priveşte nivel lexical, se remarcă prezenţa unor
temeni specifici stilului juridico-administrativ, ce au şi rolul de
a evidenţia funcţia metalingvistică, precum: „reclamaţia”,
„ilegal”, „reclamă”, „arvună”, „cercatare”,
„declaraţiile”, „constatând”, „pe părţi”,
„somaţiune”. Prin intermediul acestora, Caragiale urmăreşte
să scoată în evidenţă bruma de instruire a domnului comisar,
care, altfel, este umbrită de anacoluturi şi nonsensuri.
Deoarece se urmăreşte transmiterea unei informaţii atât pentru
destinatarii procesului verbal, cât şi pentru destinatarii
textului, respectiv cititorii, funcţiile referenţială şi
conativă sunt alte funcţii relevante în acest text .
Nivelul sintactic este respectat, deoarece textul începe cu formula
consacrată: „Astădi Miercuri 27 Oct. Anul una mie nouă sute
orele 1 p.m.”, însă sunt absente structurile schematice, frazele
comisarului fiind foarte lungi şi uneori de neînţeles. După
formula de început, cititorul aşteaptă preţ de un sfert de
pagină următoarea logică în ordinea discursului: „constatând
următoarele”. Până la aceasta însă, Mitică Pisculescu,
„comisar secţiei 55”, care foloseşte pluralul autorităţii
„noi”, arătând astfel importanţa sa şi a funcţiei sale,
uită de rigorile procesului verbal şi, în dorinţa de a consemna
toate evenimentele constatate în „eserciţiul funcţiunii”, ne
oferă o întreagă listă de nonsensuri de care este sufocat tot
textul şi din care cu greu aflăm tema acestuia: închirierea unui
imobil, cu numărul 13 bis, la două persoane în acelaşi timp,
domnişoarei Matilda Popescu şi domnişoarei Lucreţia Ionescu.
Este adusă în prim plan şi ipocrizia micului proprietar.
Proprietarul Stavrache Stavrescu, ce deţine nişte imobile pe
strada Graţiilor, denumire deloc întâmplătoare având în vedere
„graţia” celor două domnişoare menţionate mai sus, decide
să închirieze unul dintre imobile domnişoarei Matilda Popescu şi
mamei sale, deşi era deja închiriat domnişoarei Lucreţia Ionescu
şi mătuşii acesteia „de la sf. Dumitru curent până la sf.
Gheorghe viitor”. Acesta spera ca în acest mod să-şi
recupereze datoria de 22 de lei.
Pasajele care urmează încep alternativ cu formulele „Având în
vedere că” şi „Considerând că”, urmate de o multitudine de
amănunte acumulate haotic, multe dintre ele neavând legătură cu
închirierea imobilului. Deşi stilul juridico-administrativ,
respectiv structura unui proces verbal, cere simplitate, claritate
şi precizie, comisarul Mitică Pisculescu, aşa cum anunţă şi
numele, noatează tot ce interesează şi ce nu. E oarecum normal ca
proprietarul Stavrescu să se afle în conflict cu cele patru dame,
având în vedere că este un cunoscut al secţiei din pricina
vociferărilor sale la adresa guvernului şi a comisarului. Printre
anacoluturi şi nonsensuri aflăm şi câte camere are imobilul în
chestiune, din ce este făcut sau ce culoare are mobila domnişoarei
Matilda Popescu, care „reclamă să intre imediat în casă
neputând sta cu mobila d-sale expusă la intemperii, deoarece
vremea ameninţă a se strica şi începând să pice poate să i-o
ude, şi se păteadă fiind pluş de culoare delicată”.
În cadrul acestor pasaje, există şi treceri de la vorbirea
directă la vorbirea indirectă, lucru la care comisarul Pisculescu
recurge tot din dorinţa de a reda cât mai exact evenimentele
constatate. Avem acum prilejul de a admira educaţia domnişoarelor
„mancionate” şi vastele lor cunoştinţe de limba franceză:
„să-i crape ochii cui minte”, „parol”, „sametegal”.
Deoarece a vrut să le dea afară abuziv pe domnişoara Lucreţia
Ionescu şi pe mătuşa sa şi a vrut să le ia banii şi
domnişoarei Matilda Popescu şi mamei sale, proprietarul s-a ales
cu „lediuni” după ce „toate chiriaşele au sărit
asupra-i”. Printre aglomerarea de informaţii se întrevede cu
greu firul celor povestite, dar aflăm totuşi că domnul comisar
recurge şi la cercetarea actelor şi constată că în în
chitanţa dată domnişoarei Matilda Popescu „nu se specifică
numărul 13 bis ci dice numai 13 simplu”. În acest mod
proprietarul, care capătă promisiunea că îşi va primi banii de
chirie de la ambele chiriaşe în cel mai scurt timp, are norocul de
a închiria două imobile în loc de unul.
O altă trăsătură sintactică a procesului verbal este şi
fromula de încheiere: „Drept aceea am încheiat predentul
proces-verbal spre a servi la trebuinţa părţilor.”
În concluzie, prin împletirea limbajului juridico-administrativ
şi a celui beletristic, Caragiale scoate în evidenţă prostia,
lipsa de instrucţie şi cultură, dar şi ipocrizia unor indivizi
din medii diferite.

Izvoare
1. Caragiale, I. L, Momente. Schiţe, Editura „Cartex 2000”,
Bucureşti, 2006.

Bibliografie
1. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1967, vol. 2.
2. Oprea, Ioan, Istoria limbii literare în epoca modernă, Editura
Universităţii, Suceava, 2002.
3. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/21.htm.
4. https://ro.scribd.com/doc/38740738/STILISTICA.