Factorii de risc în dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Prof. Groza Adriana Carmen, consilier şcolar, Grădiniţa cu PP nr 1+5, Zalău, Sălaj

Particularităţile individuale de vârstă la copiii preşcolari pot fi evidente şi la nivelul de dezvoltare a competenţelor emoţionale şi sociale. Acestea sunt influenţate de factorii intrapersonali şi interpersonali. Dezvoltarea optimă din acest punct de vedere are o puternică componenţă genetică specifică fiecărui copil cât şi influenţele de mediu social şi educaţional în care se dezvoltă copilul. Interacţiunea optimă ai acestor factori poate reprezenta o sursă de protecţie care asigură adaptarea optimă a copilului. De aceea conştientizarea rolului acestora este esenţială pentru prevenţia problemelor de sănătate mentală şi menţinerea unei funcţionalităţi normale. Pe de altă parte, interacţiunea inadecvată a acestor factori poate contribui la dezvoltarea deficitară a competenţelor emoţionale şi sociale, care pot deveni în timp sursă de tulburări emoţional-comportamentale.

FACTORII INTRAPERSONALI

FACTORII BIOLOGICI se referă la componenta genetică  înnăscută.  Temperamentul, cu toate că nu poate fi modificat la nivel de predispoziţii de reacţie emoţional-comportamentale, poate prin influenţele de mediu , să fie ameliorat compensatoriu. Implicit se dezvoltă şi capacitatea de adaptare a copilului.

- Copiii cu temperament uşor sunt bine ,,adaptaţi” din punct de vedere social, capabili să dezvolte relaţii cu ceilalţi,  respectă regulile,  explorează mediul în situaţii noi şi sunt capabili să-şi gestioneze în mod adecvat reacţiile emoţionale.

- Copiii cu temperament ,,dificil” au reacţii comportamentale de nerespectare a regulilor, de agresivitate, manifestă crize sau episoade de furie şi sunt percepuţi ca impulsivi, agresivi şi cu probleme de gestionare a reacţiilor de furie sau frustrare când sunt nevoiţi să aştepte.

- Copiii cu temperament  ,,greu de activat” sunt în general retraşi, evită situaţiile de relaţionare cu ceilalţi, îşi exprimă rar emoţiile sau dorinţele,  au nevoie de încurajări excesive. Sunt percepuţi ca fiind izolaţi, timizi, retraşi, cu tristeţe excesivă.

Oferirea de modele comportamentale adecvate momentului poate contracara neajunsul reacţiilor înnăscute. Acesta este un argument puternic în favoarea ideii că deşi componenta genetică este de neschimbat, experienţa şi modul în care copiii învaţă comportamentele sociale este o sursă de compensare a diferitelor deficite, reducând simultan şi riscul pentru dezvoltare a problemelor psihice.

FACTORUL  COGNITIV  cu cel mai puternic impact la copii este ,,teoria minţii” prin care copilul înţelege gândurile şi emoţiile celorlalţi şi care îi permite să prezică intenţiile şi comportamentele acestora. Existenţa unei astfel de teorii le permite copiilor să explice comportamentele oamenilor pe baza unor indicii mai puţin evidente. Copiii cu probleme de adaptare  intra şi interpersonală au probleme de decodare a intenţiilor sau comportamentelor celorlalţi. Au probleme de iniţiere şi de menţinere a relaţiilor cu ceilalţi, pentru că nu manifestă cooperare în joc, împărţirea  jucăriilor sau oferirea de ajutor. În lipsa acestei înţelegeri, experienţele sociale sunt caracterizate prin eşec, sentimente de frustrare care pot duce la probleme de sănătate mintală.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
Limbajul reprezintă un instrument important pentru dezvoltarea emoţională şi socială a copiilor. O dezvoltare adecvată asigură o comunicare verbală mai nuanţată şi creşte şansele de a avea interacţiuni sociale calitativ superioare. Conversaţiile la nivel de familie sau grădiniţă permit copiilor să solicite explicaţii şi lămuriri din partea adulţilor putând astfel să stabilească cu mai mare uşurinţă relaţia cauză-efect dintre evenimente-reacţii emoţionale-comportamente, interpretarea reacţiilor prin prisma emoţiilor invocate, etc. Pe de altă parte, copiii cu un nivel inadecvat de dezvoltare a limbajului pentru vârsta cronologică şi mai ales al limbajului despre emoţii, au şanse mult mai reduse de a interacţiona cu ceilalţi, izolându-se sau fiind izolat. Riscul de dezvoltare inadecvată este mult redus la copiii care beneficiază de un mediu care încurajează dezvoltarea comunicării şi a exprimării emoţiilor. Efectele legăturii dintre tulburările de limbaj şi competenţele sociale şi emoţionale sunt complexe şi se manifestă pe o multitudine de paliere.

FACTORII INTERPERSONALI
Pentru a evolua cât mai eficient pe direcţia acestor factori se pune în discuţie familia şi mediul familial al copilului, după care urmează mediul educaţional. Concordanţa mesajelor provenite din cele două medii, precum şi calitatea practicilor utilizate în educarea copiilor sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea copiilor.

FAMILIA
Cunoştinţele precare ale părinţilor despre modul în care se dezvoltă copiii şi convingerile acestora despre ce copiii lor ar trebui să ştie până la o anumită vârstă s-au dovedit a fi un important factor de risc. Atitudinile părinţilor faţă de copiii lor variază de la toleranţă excesivă până la atitudini extrem de dure faţă de comportamentele inadecvate ale copiilor. Sursa acestor atitudini este reprezentată de aşteptările părinţilor care pot fi nepotrivite în raport cu vârsta, respectiv cu abilităţile copilului. Atitudinea părintelui faţă de cunoaşterea insuficientă a reperelor în dezvoltarea  copiilor pot fi surse de erori în educaţie. Aşteptările realiste ale  părinţilor şi modul în care percep disciplinarea sunt extrem de importante pentru dezvoltarea competenţelor social emoţionale şi comportamentale. Copiii învaţă prin respectarea regulilor comportamente acceptate social  însă acest lucru este  numai dacă aplicarea regulii se efectuează cu consecvenţă. Copiii  în cazul cărora părinţii nu aplică consecvent regula şi consecinţele nerespectării acestora, riscă să dezvolte probleme de comportament, atitudini sfidătoare la adresa celorlalţi, precum şi manifestări emoţionale inadecvate ca modalitate de răspuns la incapacitatea de a prezice reacţiile părinţilor la comportamentele lor. Un alt factor de risc este reprezentat de modul în care părinţii se manifestă din punct de vedere emoţional şi comportamental în situaţii conflictuale. Reacţiile comportamentale în situaţii critice sunt foarte uşor şi repede preluate de copii prin învăţare observaţională, aceştia imitându-le în situaţii similare. Dacă conflictele sunt rezolvate constructiv de către aceştia prin negociere şi compromis atunci modelul prezentat promovează reacţii adecvate în situaţii conflictuale.      Relaţia de ataşament părinte-copil se stabileşte din primele zile de viaţă ale copilului prin interacţiune cu părinţii.  Reacţiile părinţilor în interacţiunile  emoţionale ale copilului dezvoltă de timpuriu  relaţia de ataşament sau de interemoţionalitate copil părinte. În funcţie de modul în care părintele va răspunde la manifestările emoţionale ale copilului se disting  trei tipuri de ataşament:

1. Ataşament securizant în care copiii îşi exprimă emoţiile indiferent dacă sunt pozitive sau negative şi au încredere că la manifestarea emoţiilor părinţii vor răspunde consecvent;

2. Ataşament insecurizant evitativ în care copiii folosesc strategii prin care îşi pot masca emoţiile pentru că părinţii descurajează şi pedepsesc exprimarea emoţională;

3. Ataşament insecurizant de rezistenţă în care copiii îşi exprimă cu precădere emoţiile negative pentru a atrage atenţia părinţilor datorită faptului că aceştia nu reacţionează consecvent faţă de manifestările lor emoţionale.

Copiii cu ataşament insecurizant tind să evite interpretarea situaţiilor cu încărcătură negativă precum şi a emoţiilor negative care pot genera din acestea, ceea ce duce la un număr limitat de confruntări cu astfel de situaţii reducând implicit şi înţelegerea lor. Copiii care au o relaţie de ataşament insecurizant sunt predispuşi să dezvolte probleme de relaţionare, au dificultăţi în iniţierea de interrelaţionări şi nu au încredere în propria capacitate de a face faţă la astfel de situaţii. Copiii cu ataşament securizant nu percep evenimentele negative ca fiind ameninţătoare datorită încrederii lor în faptul că părinţii lor îi vor ajuta să facă faţă situaţiilor. Astfel spus aceşti copii învaţă să fie încrezători în situaţiile de explorare pe care le provoacă cu mare uşurinţă, prin preluarea de la părinţi  prin transfer a încrederii în sine şi în ceilalţi.

ATITUDINI FAMILIALE VIZAVI DE EMOŢII
O altă categorie a factorilor de risc este modul în care părinţii reacţionează la manifestările emoţionale ale copilului. Părinţii care obişnuiesc să pedepsească exprimarea emoţiilor negative prin furie, sau reacţii de nemulţumire, de minimalizare, sau de descurajare vor amplifica reacţiile negative ale copilului. În situaţiile de conflict apărute copiii nu vor şti să reacţioneze ca să facă faţă stresului datorită faptului că nu au beneficiat de contexte în care să exploreze sensul emoţiilor şi să înveţe să găsească soluţii la conflict. Părinţii joaca rolul de facilitatori ai contextelor emoţionale şi ale experienţelor sociale deoarece controlează mediul şi pot oferi copilului situaţii relevante de învăţare. De asemenea este necesar ca părinţii să utilizeze situaţii de ghidaj şi antrenament social legat de comportamente emoţionale şi sociale. Aşa se dezvoltă abilităţile de cooperare de negociere şi empatia la copii. Modul şi stilul părinţilor de a-şi exprima emoţiile este de asemenea important. Părinţii reprezintă modele de comportament faţă de copii. Copiii preiau aceste modele şi le aplică în situaţii similare. Factorul de risc apare în frecvenţa cu care părinţii utilizează cuvinte care denumesc emoţii. Atunci când părintele evită să discute despre emoţii să minimalizeze sau să ridiculizeze copilul nu numai că nu-şi va putea exprima emoţiile ci va avea probleme şi cu identificarea lor atunci când le trăieşte. Consecinţa este că aceşti copii vor întâmpina dificultăţi în exprimarea empatiei şi achiziţionarea de comportamente prosociale. Pe de altă parte părinţii care exprimă non-verbal cu frecvenţa mai mare emoţii negative influenţează modul în care copiii lor îşi vor exprima emoţiile. Exprimarea emoţiilor pozitive este perceput ca un element esenţial pentru iniţierea interacţiunilor cu ceilalţi pentru capacitatea de a rezolva în mod eficient conflictele şi implicit pentru dobândirea strategiilor eficiente de reglare emoţională.

GRĂDINIŢA
Rolul educatorilor în dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale este foarte importantă mai ales datorită faptului că începând cu vârsta preşcolară timpul pe care copiii îl petrec în grădiniţă este în multe cazuri mai mare decât cel petrecut cu părinţii. Grădiniţa reprezintă în sine un context social în care copiii au ocazia să interacţioneze cu ceilalţi copii în mai mare măsură decât în cadrul familiei. De aceea în aceste situaţii copiii pot să înveţe sistematic despre emoţii şi comportamente sociale adecvate. Unul dintre aspectele foarte importante care merită să intre în discuţie este relaţia educator-copil. Calitatea acestei relaţii este substratul oricărei interacţiuni pozitive. Unii copii pot dobândi un statut privilegiat tocmai datorită faptului că reuşesc să se adapteze şi să se conformeze cerinţelor educatorului fără prea multe probleme. Pe  de altă parte, alţi copii care nu corespund expectanţelor riscă să fie percepuţi ca o ,,problemă” şi să fie trataţi în consecinţă. Dacă aşteptările faţă de ei sunt negative, atunci orice comportament pozitiv poate fi perceput ca un accident şi să nu fie încurajat ca un comportament adecvat. Ca urmare, nici copilul nu va încerca să se comporte dezirabil şi nici nu va primi sprijin suficient pentru a repeta comportamentul din partea educatorului.            De asemenea, atitudinea educatorului faţă de disciplină precum şi consecvenţa cu care aplică recompensele şi pedepsele este extrem de importantă. Educatorii care nu obişnuiesc să le explice copiilor regulile şi care nu aplică consecvent consecinţele stabilite în legătură cu respectarea regulilor favorizează sentimentul lipsei de control şi împiedică dezvoltarea autonomiei copilului. Astfel, copiii care trăiesc într-un mediu pe care-l percep ca fiind necontrolabil şi nepredictibil, au multe dificultăţi în reglarea emoţională şi în integrarea în grup. Pe de altă parte, copiii cu care se discută regulile şi în cazul nerespectării lor se aplică consecinţele discutate, vor dezvolta abilităţi de reglare emoţională optimă. Reacţiile educatorilor la manifestările emoţionale  ale copiilor reprezintă o sursă importantă de învăţare despre emoţii.  Utilizarea în diferite contexte a cuvintelor care denumesc emoţii este o modalitate de a învăţa copiii să recunoască şi să denumească emoţiile proprii sau ale celorlalţi. Astfel, educatorul devine la rândul său un model dar şi un antrenor pentru dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale ale copilului. Utilizarea de către acesta a unui limbaj care să atragă atenţia asupra emoţiilor sau a evidenţierii reacţiilor emoţionale în contextul acţiunilor obişnuite scade riscul copiilor de a avea dificultăţi în înţelegerea  emoţiilor precum şi a consecinţelor pe care le au comportamentele lor. Relaţia de ataşament securizant dintre educator-copil îi oferă copilului surse suplimentare de adaptare la mediu şi de compensare a posibilelor relaţii insecurizante cu părinţii. Explicaţia efectului compensatoriu constă în faptul că relaţia de ataşament securizant cu educatorul  poate furniza copilului un model alternativ de relaţionare şi atenuează efectele negative ale relaţiei de ataşament insecurizant părinte –  copil. Acest lucru îi permite copilului să dezvolte relaţii sociale adecvate cu alţi adulţi  sau copii de aceeaşi vârstă.

Prof. Groza Adriana Carmen, consilier şcolar, Grădiniţa cu PP nr 1+5, Zalău, Sălaj

BIBLIOGRAFIE:

Ştefan, C.; Kallai, E. Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Ghid practic pentru educatori;
Ştefan,C.; Kallay, E. Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Ghid practic pentru părinţi;
Botiş Mătanie, A.; Axente, A. Disciplinarea pozitivă,Cum să disciplinezi fără să răneşti.