Cărţile de pe catedră

Motto1: „Când citim ne folosim mintea şi sufletul, iar aceste bunuri sunt din ce în ce mai rare...”  (Carlos Ruiz Zafon, Umbra vântului)

Motto2: ”Pentru a iubi muzica e nevoie să ştii ceva muzică, altminteri Beethoven e doar gălăgie” (Giovanni Sartori, Homo videns)

Când sunt mari, de liceu, trebuie să-i convingi să citească, să le dai motive, astfel încât, pragmatici cum sunt, să înţeleagă că „le trebuie”, să-i cointeresezi. În general, ceea ce stă sub semnul lui „obligatoriu” se citeşte greu – e mai simplu, e adevărat, cu lecturile „la alegere”. Când sunt mici, totul vine parcă de la sine, pentru că elevii de gimnaziu sunt mai ascultători, mai puţin rebeli, mai puţin obişnuiţi să rostească stereotip: „Nu-mi place, doamna profesoară!” Ar trebui să sesizăm, în măiestria noastră profesională, momentul acela delicat când elevii noştri ar putea deveni buni cititori, pentru că, depăşind acest prag, mă tem că e foarte greu să-i mai apropiem, ulterior, de citit. Descoperind târziu, prin liceu, „Cartierul Tortilla” de John Steinbeck, un elev mi-a spus că el a fost convins, până la romanul acesta minunat, că toate cărţile sunt plictisitoare. E de ajuns să pui o carte pe catedră şi cei mici se vor înghesui să-i vadă titlul şi, o să fiţi uimiţi, să o caute, la rândul lor şi să o citească. Chestie de vârstă...

Mai cred că în susţinerea lecturii, aşa cum este ea, firească, zilnică, oră de oră, ferită, oarecum de convenţii şi etichete, este foarte important să renunţăm la prejudecăţile noastre de cititori competenţi. Ar fi necesar să nu mai delimităm atât de drastic zona canonului de lectura periferică. Până la urmă, important este ca profesori de literatură ce suntem să păstrăm această practică a lecturii de plăcere, chiar dacă asta înseamnă să renunţăm, temporar, la lecturile canonice. O să se citească romanul lui R.J. Palacio, „Minunea”, înaintea „Celor trei muschetari”. Nu cred că e o nenorocire. Dar o nenorocire ar fi să nu se mai citească nimic! De asemenea, mi se pare fundamental să alcătuim liste de lectură flexibile, în funcţie de clasă şi chiar personalizate, adaptate profilului fiecărui cititor în devenire. Să fim rezonabili: elevii noştri nu pot citi, la nesfârşit, cărşile din listele de lecturi de acum douăzeci de ani. Se traduce enorm, iar literatura contemporană, mult mai atractivă ca stil şi problematică, este o sursă interesantă pentru lecturile noastre cotidiene. În fond, cred că primele cărţi citite, pentru că au fost frumose, ne-au ajutat şi pe noi să devenim cititori de cursă lungă. Deci, ce mai citim noi? Ce ne mai propunem să citim împreună cu elevii noştri?

Totul a început, ca de obicei, la o oră obişnuită, cu un minut de lectură. Un băiat de la clasa a VI-a a adus un fragment xeroxat, pe care să ni-l citească. Uitase să menţioneze autorul, de fapt nici nu-şi mai aducea aminte exact numele – dar îi plăcuse fragmentul şi, deşi nu citise cartea, i se părea promiţătoare pentru că avea ceva misterios, încă din primele pagini. Atent la text, uitase autorul! Se mai întâmplă, nu-i aşa?! Şi ne-a citit un început de capitol dintr-un roman. Titlu de capitol: „Cimitirul Cărţilor Uitate” – „Am copilărit printre cărţi, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini...”

Frumos text, suntem de acord toţi, despre o bibliotecă în formă de arbore, creând impresia suprarealistă a unui copac al cunoştinţei binelui şi răului. Tatăl îşi ia de mână fiul şi îl duce într-un loc magic, unde sunt păstrate toate cărţile care, dintr-un motiv sau altul, ies din circuitul lecturii: „Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază la vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă.” Acest sanctuar al cărţilor este ţinut secret, nu au acces la el decât persoane iniţiate, oricum, puţine la număr. Fiecare nou vizitator îşi alege o carte, o citeşte şi are grijă de ea tot restul vieţii, o înfiază: „Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte...”.

Romanul are o turnură poliţistă şi un fundal întunecat, misterios, inexplicabil. Exact latura aceasta enigmatică îl face atractiv pentru cititorul de orice vârstă, acre-şi imaginează cu greul, la început, că istoria unei cărţi poate fi seducătoare, dar care descoperă, cu fiecare pagină citită, că romanul nu mai poate fi lăsat din mână. Cititorul trebuie să rezolve el însuşi misterul, să răspundă la întrebări succesive, pe măsură ce acţiunea se tensionează şi devine mai trepidantă.  În fond, scrie Roland Barthes undeva, “scriitorul e o persoană a cărei menire e nu de a da răspunsuri, ci de pune lumii întrebări”.

Din fericire, îmi aduc eu aminte cum se numeşte romanul şi cine este autorul – „Umbra vântului”, Carlos Ruiz Zafon. Absolut întâmplător (ce frumoase sunt asemenea coincidenţe!) am la mine un alt roman al său, „Prizonierul cerului” - face parte din serie, iar Cimitirul Cărţilor Uitate este un laitmotiv al acestui scriitor spaniol. Scriu numele autorului pe tablă şi îl adaug şi pe cel al lui Umberto Eco, „Memoria vegetală” – e tot despre biblioteci, cum se vede! Şi mai scriu, deşi sunt cam mici (dar, cum ştim cu toţii, la vârsta asta prind repede), „Numele trandafirului” şi Jose Luis Borges, „Cartea de nisip”. Sunt cărţi minunate despre cărţi minunate. Ulterior, găsesc un fragment din „Umbra vântului” şi îl folosesc ca să continuăm, cu cei mici, discuţia despre importanţa cititului: „Arta de a citi moare încetul cu încetul, e un ritual intim... O carte e o oglindă şi nu putem găsi în ea decât ceea ce avem înăuntrul nostru...”. Şi am crezut că, pentru monet, lucrurile se vor opri aici. M-am înşelat, am fost surprinsă, dar ce surpriză frumoasă!

Azi am avut din nou oră la clasa a VI-a. Minutul de lectură a fost adus de Cosmin G.. Îmi arunc privirea pe text, înainte ca ea să înceapă să citească: e din Carlos Ruiz Zafon, „Prizonierul cerului”! Peste umăr, în aşa fel încât să audă şi colegii ei, Cosmina îmi spune că a citit deja „Umbra vântului”, i-a plăcut mult, de aceea a decis să-l termine şi pe celălalt... Deja mă gândesc ce altă carte să las pe catedră!

Prof. dr. Mihaela Nicolae, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Buzău