Jurnal de lectură – cum le dezvăluim copiilor universul fascinant al cărţilor

Vacanţa mare aduce, pe lângă bine-meritata odihnă şi o doză considerabilă de nepăsare cu privire la lectura particulară. De asemenea, la aceasta se adaugă şi faptul că lumea de dincolo de micul ecran sau monitor a devenit, în prezent, un refugiu al copilului care a ajuns să petreacă mai mult timp singur decât în compania părinţilor săi. Familia, mereu ocupată, mereu plecată, se reuneşte seara în jurul televizorului sau al calculatorului, fiecare având emisiunea preferată de urmărit, pe care, ulterior o vor aduce, cel mai probabil, în discuţie la cină.

Universul fascinant al poveştilor poate fi descoperit de către elevi prin iniţiere în parcurgerea textelor, alegându-le pe acelea atractive, apropiate vârstei şi preocupărilor specifice acesteia, dar şi celor ale societăţii în care trăim, fără a ignora conţinutul informaţional  sau valenţele formative, capabile să redea un sens veridic actualei copilării.

Pentru unii dintre elevii mei, lectura este o plăcere, pentru alţii, dimpotrivă. În anul care tocmai s-a încheiat, pe parcursul clasei a II-a, i-am obişnuit să îşi noteze în nişte caiete speciale – autorul, titlul, personajele, dar şi ce le-a plăcut mai mult, ilustraţii şi desene făcute de ei cu scenele din lectură care i-au impresionat, toate acestea în felul propriu, fără a le impune un stil de lucru anume, ci doar directive referitoare la organizarea spaţiului de lucru. Întrebări precum „Cum a procedat personajul?”, „Ce se întâmplă dacă…?”, „Tu ce părere ai despre felul în care a procedat acesta…?” reuşesc cu un efort minim din partea îndrumătorului să ne apropie de obiectivul iniţial propus – dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a stilului de comunicare orală. Copiii aşteaptă cu nerăbdare să-şi împărtăşească propriile păreri despre ce au citit, sunt expansivi şi uită că acea lectură le-a fost iniţial impusă de cineva. De asemenea, întrebările transformă instantaneu atmosfera orelor de lectură de  la şcoală. Nimeni nu se simte „scos la tablă” pentru a-şi expune eseul despre cartea obligatorie din lista temelor. În plus, astfel de discuţii libere atrag, inevitabil şi pe cei care iniţial nu au aderat la „clubul de lectură”, doar prin simplu fapt că vor să ia parte şi ei la eveniment, iar fără a citi ceva nu au ce spune.

Faptul că aceste caiete erau personale şi personalizate le-a dat sentimentul de mulţumire şi mai ales de utilitate a lecturii pe care o realizaseră până atunci. Brusc, toată munca aceea prindea formă şi mai ales una proprie, iar ei simţeau că au creat ceva de care pot fi mândri. Astfel, lectura a devenit şi critică, nu doar cursivă, conştientă, pentru că trebuia înţeles textul pentru a-l putea transforma în „pagină de jurnal”, iar sentimentul că părerea lor contează foarte mult, că sunt ascultaţi, le-a sporit interesul pentru această activitate.

Cei mai mulţi copii citesc foarte puţină literatură, chiar dacă părinţii lor sunt mulţumiţi „că citesc”. Cărţile de duzină, revistele cu cuvinte provenite din jargon sau argou, titlurile scrise aurit sau pozele mai mari decât conţinutul propriu-zis au devenit tot mai prezente în viaţa copiilor din ziua de azi, de aceea este foarte important să le fie supravegheată lectura. Chiar şi pe parcursul vacanţei, discuţiile pot fi organizate în direcţia „verificării” active a lecturii particulare, doar că partenerul de dialog trebuie să devină familia, de data aceasta.

ILINCESCU MARIA
Profesor ciclu primar,
Şcoala Generală cu clasele I-VIII, Vlădeşti –jud. Argeş