Pedepse sau recompense în şcoală? Prof. Mihaela Contescu, Col. Teh. „Lazăr Edeleanu” şi Gr. Şc. Ind. „1Mai” Ploieşti
Aşa cum se susţine în psihologie recompensele şi pedepsele au un rol semnificativ în motivaţia indivizilor. Dacă ar fi să alegem între ele, balanţa ar înclina în favoarea utilizării recompenselor în detrimentul pedepselor. Totuşi, s-a demonstrat, că, decât o atitudine indiferentă e mai bine să utilizăm chiar şi o motivaţie negativă dacă nu putem apela la una pozitivă.
În literatura de specialitate se vorbeşte de rolul recompenselor interne şi externe în formarea şi întărirea motivaţiei elevilor. Aceste tipuri de recompense pot juca un rol deosebit şi în managementul şi controlul clasei, după cum susţine Emil Stan. Printre recompensele ce pot fi atribuite elevilor putem enumera: nota, diplome, lauda, excursii gratuite, cărţi, premii în bani sau obiecte, dar şi satisfacţia atingerii standardelor impuse de profesor, sentimentul de împlinire personală, satisfacerea curiozităţii.
Poate printre recompensele cele mai utilizate de profesor se află premiile, care pot produce însă, pe lângă efectele benefice, şi efecte nedorite. Aşa cum subliniază şi Emil Stan (1999) „acordarea unui premiu face plăcere oricui, iar profesorul trebuie să orienteze acest sentiment în vederea obţinerii unor comportamente dezirabile: muncă, spirit de colaborare, răspunsuri rapide”. Astfel, ar trebui premiate nu doar rezultatele foarte bune obţinute de către unii elevi, ci apreciate în mod corespunzător şi eforturile depuse de către alţi elevi, care nu obţin rezultate foarte bune, dar care dovedesc că s-au străduit şi au făcut tot posibilul să aibă o situaţie satisfăcătoare.
Recompensele, indiferent de forma lor, nu trebuie să fie confundate cu mita. În acest sens, Marvin Marshall citat de E. Stan (2004), afirmă că: „recompensele pot fi considerate o confirmare minunată a efortului şi talentului elevilor; recompensele pot constitui stimulente foarte eficiente, dacă elevii au decis că merită să muncească pentru a le primi; recompensele primite pentru comportamentele dezirabile sunt contraproductive, deoarece atunci când îşi recompensează elevii pentru comportamentul aşteptat, profesorul trimite un semnal fals; dacă va fi recompensat pentru comportamentul aşteptat, elevul se va obişnui să întrebe: ″Dacă fac ceea ce îmi ceri, ce primesc în schimb?″ - această abordare subminează valorile comunităţii şi democraţiei, responsabilitatea socială, încurajând egoismul şi nonimplicarea; mesajul că un comportament este bun deoarece este recompensat vizează nivelul cel mai de jos al valorilor etice: ″ceea ce fac trebuie să fie bun dacă a fost recompensat″; oferind astfel de recompense, nu se încurajează deloc dezvoltarea morală, bun sau rău, drept sau nedrept, just sau injust, moral sau imoral, nu contează, din moment ce factorul determinant îl constituie premierea; recompensarea comportamentului aşteptat presupune că acel comportament nu este valoros în sine, ci pentru că a fost premiat”.
Cercetări în domeniul psihologiei sociale demonstrează că a recompensa o persoană pentru ceea ce face are ca efect în timp scăderea interesului pentru activitatea respectivă.
Deşi părerile sunt împărţite cu privire la folosirea sau nu a recompenselor, dar şi pedepselor, utilizarea acestora este indispensabilă. Ar trebui să se distingă mai clar în ce context şi când sunt eficiente. În acest sens Timothy Blair sistematizează caracteristicile unor recompense eficiente, dar şi elemente definitorii ale celor ineficiente, pe care le regăsim enumerate de E. Stan (1999). Cele eficiente „se oferă din când în când, specifică detaliile realizării pentru care elevul este recompensat, relevă spontaneitate, varietate şi alte semne de credibilitate, ..., recompensează atingerea unor standarde specificate anterior, ..., furnizează elevilor informaţii despre nivelul de competenţă şi despre valoarea realizărilor lor, orientează elevii spre o apreciere mai exactă a eficacităţii comportamentului lor în timpul realizării temelor, a eficienţei modului lor de a gândi rezolvarea unor probleme, ..., se atribuie pentru un efort încununat de succes, pentru perfecţionarea unor capacităţi şi implică supoziţia că, pe viitor, sunt aşteptate performanţe asemănătoare, sprijină motivaţia endogenă, centrează atenţia elevului pe comportamentul propriu, desfăşurat în timpul realizării performanţei, întăreşte comportamentul dezirabil, care a avut drept consecinţă atingerea performanţelor”.
După cum se ştie în şcoală se vorbeşte despre duetul recompense-pedepse. Ce se înţelege prin pedeapsă? „...trebuie să se înţeleagă tot ce-i poate face pe copii să simtă greşeala pe care au comis-o, tot ce-i poate ruşina, tot ce-i poate face să se simtă jenaţi; ...o anumită răceală, o anumită indiferenţă, o întrebare, un gest care să-i ruşineze, retragerea unei însărcinări” (M. Focault, 1997).
Kasambira subliniază caracterul controversat al pedepselor, recunoscând în acelaşi timp că sunt indispensabile managementului clasei: pedeapsa trebuie să constituie consecinţa „naturală” a abaterii elevului. Pe de altă parte recurgerea la pedepse ar trebui să fie sporadică, deoarece folosirea excesivă a acesteia creează o atmosferă represivă, inadecvată învăţării, iar profesorul care pedepseşte fără discernământ, prea repede şi prea des va rămâne descoperit în situaţii în care realmente presupun recurgerea la pedeapsă. Pe de altă parte, în momentul în care s-a hotărât aplicarea unei pedepse, ea trebuie să fie rapidă, precisă, vizibilă şi în acelaşi timp profesorul să nu pedepsească niciodată sub imperiul sentimentelor.
Dacă la fiecare greşeală îl pedepseşti pe cel responsabil, acesta va învăţa cum să evite pedepsele - dacă în schimb îl recompensezi formal/ informal pentru progresele realizate, va fi "condiţionat pozitiv" să facă progrese în performanţa profesională. Din păcate, uneori este necesară aplicarea unei pedepse - mai ales atunci când individul a fost avertizat anterior că la repetarea greşelii va suferi consecinţe negative (dacă individul repetă greşeala şi nu se întâmplă nimic, în ciuda pedepsei "promise", impactul admonestărilor ulterioare va scădea drastic). Există câteva reguli generale de aplicare a pedepselor: să fie aplicată imediat după comiterea faptei, să fie proporţională cu greşeala comisă, să fie explicată - atât necesitatea ei, cât şi măsurile luate. Cel mai important, aplicarea pedepsei să nu strice relaţiile informale dintre cele două persoane ("Ştiai ce se va întâmpla dacă vei repeta greşeala; este responsabilitatea şi obligaţia mea să administrez măsurile corective; sper însă că asta nu ne va împiedica să avem o relaţie bună în continuare"); la acest aspect contribuie mult modul în care se comunică pedeapsa - întotdeauna între patru ochi, niciodată în public, cu colegii de faţă!
Aceleaşi modalităţi de comunicare le găsim şi în cazul recompenselor: premierea elevului poate avea loc în public sau între patru ochi. Cuvântul de laudă spus elevului între patru ochi nu este atât de folosit, dar se consideră că ar trebui să se recurgă la acest procedeu mai ales în cazul copiilor rebeli.
Există suficiente argumente împotriva utilizării frecvente a pedepselor deoarece presupun aplicarea unor stimuli neplăcuţi sau suspendarea stimulilor care fac plăcere. Emil Stan (2004) citează concepţia lui Kasambira: „utilizarea stimulilor neplăcuţi trebuie evitată pe cât se poate, nu pentru că nu ar avea efect, ci din cauza consecinţelor secundare nedorite. Părinţii şi profesorii ar trebui să-i obişnuiască pe copii să le ceară ajutorul în rezolvarea problemelor, indiferent de natura acestora, dar efectul major al utilizării stimulilor neplăcuţi este comportamentul de evitare, şi nu implicarea adulţilor”.
Acelaşi autor, Emil Stan, concluzionează elementele ce ar trebui respectate în aplicarea unei pedepse: prevenirea sustragerii de la pedeapsă, minimizarea repetării pedepsei în viitor, evitarea modelului agresiv, aplicarea promptă a pedepsei, retragerea privilegiilor trebuie însoţită de modalităţile necesare recâştigării lor, utilizarea avertismentelor, consecvenţa atitudinii profesorului.
Prin aplicarea unor pedepse se poate produce un efect de undă prin care să fie mult amplificate resentimentele faţă de profesor, faţă de obiectul de studiu pe care acesta îl predă şi chiar faţă de şcoală în general. Nu este de ignorat nici faptul că pedepsele pot asigura conformitatea elevilor, dar nu şi mentalităţile, standardele şi criteriile din registrul moral.
Bibliografie:
- Foucault, Michel - A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997
- Stan, Emil - Despre pedepse şi recompense în educaţie, Iaşi, Ed. Institutul European, 2004
- Stan, Emil - Profesorul între autoritate şi putere, Bucureşti, Ed. Teora, 1999
Prof. psihologie Mihaela Contescu, Colegiul Tehnic „Lazăr Edeleanu” şi Gr. Şc. Ind. „1Mai” Ploieşti
