Castelul Iulia Hasdeu-Campina

Se vorbeste adeseori despre castelele scotiene bântuite de duhuri sau despre cele de pe Valea Loirei. Si în România existã castele a cãror existentã este legatã de mister. Pe unul din dealurile Câmpinei, tãiat în douã de o stradã serpuitoare mãrginitã de pomi, printre case frumoase si îngrijite, de adevãrati gospodari, se ridicã o constructie bizarã, menitã sã atragã privirile oricui. Este castelul Iuliei Hasdeu, construit de marele cãrturar Bogdan Petriceicu Hasdeu dupã moartea fiicei sale. În 1893, putinii vecini ai proprietãtii Hasdeu se uitau probabil cu uimire la cantitãtile de piatrã, ciment si fier mult prea mari pentru o casã obisnuitã, asa cum se clãdea pe dealurile Câmpinei. Un bãrbat îmbãtrânit înainte de vreme, îmbrãcat în negru, cu o barbã stufoasã, albitã în mare parte, supraveghea îndeaproape ridicarea constructiei. Se stia despre el cã este un învãtat de la Bucuresti si cã existenta lui si a sotiei sale fusese crunt zguduitã prin moartea unicei lor copile, pe nume Iulia. În 1896, o constructie ciudatã, cu creneluri, cu o usã masivã din fier care parcã fereca taine de nepãtruns, deasupra cãreia strãjuia ochiul atoatevãzãtor din triunghi, cu douã tronuri de piatrã de-a stânga si de-a dreapta acelei usi, îndemnând la tãcere si nemiscare, se ridicase în curtea destul de întinsã. Castelul pãrea din altã lume si pustiu, în ciuda semnelor de viatã din laturile curtii: o ghetãrie învelitã cu scânduri, un grajd de lemn si douã cotete de gãini, o magazie, niste butuci de vitã de vie în spatele lor... Abia un an mai târziu, dupã ce Academia Românã îl anuntase pe Hasdeu cã renuntã la intentia de a edita dictionarul Etymologicum Magnum Romaniae, gigantica sa operã de o viatã, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage la castelul din Câmpina. Pãrãsit de toti, poate si dintr-o însingurare voitã, va sta aici pânã la moarte, în lungi convorbiri cu spiritul fiicei sale. Nu existã român care sã nu cunoascã legenda tesutã în jurul acestei fiinte exceptionale, dispãrutã la doar 19 ani! La 2 ani si jumãtate stia sã citeascã, la 4 ani scria, la 5 ani compune primele poezii, la 8 ani îsi dã examenele pentru cursul primar. Cunostea deja franceza, germana si engleza. La 11 ani terminã gimnaziul Sf. Sava, apoi intrã la Conservator. La 12 ani, în urma unui conflict între pãrintii sãi, pleacã cu mama sa la Paris. Dar tatãl vegheazã asupra ei. Despãrtiti de distantã, tatã si fiicã sunt apropiati prin scrisori. Tatãl îsi îndeamnã fiica sã studieze asiduu. În 1886, Iulia se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, fãrã sã fie intimidatã de faima Sorbonei. La doar 17 ani, românca genialã strãluceste în rigiditatea aulicã a Universitãtii. Bogdan Petriceicu Hasdeu este mândru, plin de orgoliu pentru inteligenta fiicei lui. Bucuria, însã, va fi de scurtã duratã. Doi ani mai târziu, Iulia este cuprinsã de primele semne ale unei boli necrutãtoare: ftizia. Pe 8 ianuarie 1888 îi scrie tatãlui ei, mãrturisindu-si cu pudoare suferintele. Cãlãtoriile grabnice în sudul Frantei, în Italia si Elvetia, în goana dupã soare si dupã aerul care sã le priascã plãmânilor ei hipersensibilizati sunt zadarnice. În vara anului 1888, Hasdeu, disperat, îsi aduce fiica bolnavã în tarã, mai întâi la Bucuresti, apoi la Agapia. Dar starea Iuliei suferã de un rãu ireversibil. În luna august, nefericitul tatã pleacã repede în Moldova pentru a-si aduce fiica acasã. Hasdeu noteazã: "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fãrã putintã la Atoate Creatorul? Fie si o minune: " Dar, pe 29 septembrie, Iulia Hasdeu moare. Se împlineau 19 ani de când, în casa din strada Iuliu Maniu nr. 14 din Bucuresti (casa existã si astãzi), Hasdeu îsi tinuse pentru întâia oarã în brate fetita abia nãscutã. Pentru îndureratul tatã, disparitia ei declanseazã o veritabilã prãbusire sufleteascã si psihicã. De acum înainte, el va trãi numai pentru întâlnirea cu spiritul Iuliei. Si viata socialã si creatia sa intrã în declin. Hasdeu începe sã practice spiritismul. Încearcã zi de zi sã dialogheze cu fiica sa din lumea umbrelor. Si într-o zi, Iulia îi rãspunde: "Sunt fericitã. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sã-ti ajungã." Din acea zi, destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu avea sã strãbatã doar o singurã si ciudatã cale. Încã din timpul vietii, Iulia fusese consideratã un copil-minune, o aparitie fenomenalã. Moartea nu a fãcut decât sã-i perfecteze nimbul de genialitate si sã fãureascã din inteligenta ei un mit. Pentru tatãl distrus, Iulia expiase numai fizic, în vreme ce spiritul ei dãinuia intact în întreaga lui unitate. Ajungând la paroxismul suferintei, Hasdeu era pe punctul de a-si pierde judecata. De acum înainte, întreaga sa energie va fi canalizatã de ideea cã spiritul Iuliei trãieste. Un prim pas în aceastã directie este cavoul pe care i-l construieste la cimitirul Belu. Iatã o descriere uimitoare a lui, fãcutã în 1939: "Si totusi, iat-o! Iulia Hasdeu e între noi. Pãmântul i-a pãstrat trupul imaculat si dupã moarte. Nici un vierme n-a profanat crinul. Prin geamul magic din mausoleu, prin care Hasdeu îsi vedea zilnic copila îmbãlsãmatã, stând acolo ceasuri întregi, la biroul ei, cu relicvele ei scumpe si convorbind cu ea într-o limbã înteleasã numai de dânsul, Iulia Hasdeu se vede astãzi asa cum a fost acum cincizeci de ani. Stã acolo în sarcofagul ei alb, cu acoperis de cristal, în hainã albã, cu chipul alb, pergamentat." (C. Manolache - Scânteietoarea viatã a Iuliei Hasdeu) Nefericitul tatã dorea cu ardoare un loc unde sã se poatã întâlni cu spiritul fiicei lui, departe de curiozitatea si de compasiunea oamenilor. Hectarul pe care îl avea la Câmpina i s-a pãrut potrivit pentru ridicarea unei constructii. Hasdeu pretindea cã a proiectat întreaga constructie urmând comunicãrile spiritiste ale fiicei sale.