ARTA DECORATIVĂ

În arta decorativă, compoziția presupune un mod de organizare a elementelor de limbaj sau materiale într-un ansamblu armonios, deosebindu-se de pictură prin felul în care sunt folosite aceste elemente și mijloacele de expresie (în pictură culoarea este modulată, vibrată, iar în arta decorativă tenta este plată, uniformă). Elementele unei compoziții decorative pot fi inspirate din natură, geometrie, arta populară, arta modernă sau pot fi din imaginație. Acestor elemente li se pot modifica înfățișarea prin diferite procedee, în scopul obținerii unei expresivități accentuate – prin stilizare. Astfel se obține motivul decorativ. Așadar, motivul decorativ sintetizează datele existente despre o anumită structură naturală, obiect, fenomen, într-o formă stilizată, din care au fost eliminate detaliile, reținându-se doar esențialul. Motivul decorativ poate fi folosit în realizarea de compoziții decorative, care pot fi de tipul:
- motiv unic (este o compoziție de sine stătătoare care decorează o suprafață limitată; se poate înscrie într-o formă geometrică sau poate fi reprezentat liber)
- bordură (este organizată pe o fâșie, desfășurată într-un singur sens; poate delimita anumite motive centrale, sub forma unui chenar, punând în valoare compoziția încadrată)
- bandă (fâșie îngustă care poate însoți bordura pentru a o pune în evidență)
- friză (reprezintă tot o bordură, având un conținut narativ, folosită ca ornament figural în arhitectură)
- joc de fond (ansamblu decorativ, în care motivul sau motivele sunt distribuite pe o suprafață nelimitată în vreun fel; poate fi creat pe bază de rețele de linii dispuse geometric, care au rolul de a delimita motivele și de a ordona ritmul distribuirii acestora)
În compoziția decorativă predomină funcția statică a elementelor, prin ordonarea lor după anumite reguli (principii).
Principiile compoziției decorative:
- repetiția – întrebuințarea de mai multe ori a aceluiași element (motiv decorativ), care se poate așeza fie: la distanțe egale, în același fel, pe o singură direcție, dreaptă, orizontală, verticală sau oblică; pe o linie directoare frântă sau curbă; pe rețele formate din linii intersectate sau pe rețele formate din linii curbe, din cercuri trasate sau imaginate. Motivele repetate pot fi așezate pe suprafețe limitate (benzi, borduri, chenare), pe suprafețe regulate închise (pătrate, dreptunghiulare, ovale sau în cerc) dar și pe suprafețe cu forme neregulate închise sau deschise. Intervalul dintre elementele repetate reprezintă cadența. Astfel, repetiția se compune din elemente, ritm și cadență.
- alternanța – succesiunea la intervale regulate a unui motiv decorativ; reprezintă tot o repetiție în care motivul decorativ este schimbat , înlăturând astfel monotonia (se pot repeta două sau trei motive). Alternanța poate fi: de motiv, de culoare, de poziție sau de mărime.
- simetria – reprezintă echilibrul dintre două forme care corespund prin suprapunere, așezate de o parte și de alta a unei axe imaginare; poate fi considerată ca fiind o formă de repetiție, o concordanță a două sau a mai multor părți ale unui întreg. Lipsa simetriei poate fi reprezentată prin noi modalități de ordine: disimetria, asimetria etc.
- suprapunerea – așezarea a două motive decorative, asemănătoare sau diferite, unul peste altul, acoperindu-se parțial.
- gradația – poate fi organizată pe direcție orizontală, verticală sau oblică; presupune trecerea treptată, crescător sau descrescător, uniformă sau neuniformă, de la o dimensiune la alta sau de la o culoare intensă la o culoare mai puțin intensă.
- progresia – respectă principiul compunerii unei forme din forma precedentă, adăugându-se o măsură constantă și obținându-se astfel un șir de forme proporționale care poate crește sau descrește (principiul se poate aplica și în cazul culorilor, obținându-se efecte deosebite).
Un rol deosebit în arta ornamentării diferitelor materiale, îl au punctul și linia – linia oferă caracter și originalitate ornamentului, iar punctul îmbogățește expresia acestuia.
Punctul decorativ luat ca motiv-tip și supus repetării sau îmbinării cu alte elemente capătă un efect ornamental deosebit. Pentru obținerea unor efecte decorative, punctele se pot grupa în diferite poziții, sub formă de șiruri pe diferite direcții și de diferite mărimi sau culori, pot fi însoțite de linii sau suprafețe, pot fi așezate astfel încât să creeze efect de iluzie optică sau de fugă, impresie de greutate sau pot sugera diferite stări afective.
Linia decorativă, ca direcție poate fi: dreaptă, frântă, curbă. Liniile drepte, într-o compoziție decorativă, pot avea diferite poziții, lungimi și grosimi, obținându-se astfel armonii de linii cu numeroase utilizări în diferite forme compoziționale. Linia decorativă dreaptă a fost folosită de către creatorii populari, ca mijloc de ornamentație, sub multiple aspecte – ornamente ale căror forme sunt compuse din linii sau sunt acoperite de linii sau în care linia este îmbinată cu alte elemente (elemente geometrice, elemente de floră sau faună). Liniile grupate în diferite poziții pot reda expresivități diverse, ca de exemplu: liniile orizontale, scurte și subțiri exprimă liniște; liniile orizontale, lungi și paralele exprimă amploare, mareție; liniile paralele, grupate, verticale, oblice sau orizontale exprimă ordine, armonie etc. Linia frântă, simplă sau multiplicată, sau în combinație cu alte elemente geometrice, a fost și ea folosită cu multă fantezie de către creatorii populari. Linia curbă este și ea utilizată fie simplă, fie în combinație cu alte elemente și poate fi: ondulată, șerpuită sau în spirală. Îmbinarea armonioasă a liniilor curbe pot sugera diverse aspecte din natură: flori, frunze, faună, fenomene).
Alături de punct și linie, culoarea îmbogățește expresivitatea ornamentului. Pata de culoare decorativă este plată și nu creează impresia de volum, fiind așezată uniform pe suprafață. O parte esențială a decorației o reprezintă armonia culorilor, acordarea tentelor de culoare ( de exemplu: folosirea tonurilor și nuanțelor diferite ale aceleiași culori; punerea în valoare prin diferite tipuri de contrast, respectându-se principiul culorii dominante etc.)

Bibliografie:
- Album metodic, Culegere editată de I.S.J. București, 1988
- Pirnog, I., Ghid metodic de educație plastică, București, Ed. Olimpiada, 2007
- Tohăneanu, A., Ilioaia, M., Metodica predării desenului la clasele V-X, București, Ed.
Didactică și Pedagogică, 1971