Aspecte controversate din ortografia limbii române

ASPECTE CONTROVERSATE DIN ORTOGRAFIA LIMBII ROMÂNE

Marcu Dorina-Mirela, Şcoala Gimnazială nr. 1 Şindrilari
Comuna Reghiu, judeţul Vrancea

Programa de limba română, revizuită (2009) are în vedere
respectarea normelor ortografice, ortoepice şi morfologice
prevăzute de DOOM 2 (mai 2005), însă această precizare nu este
în concordanţă şi cu manualele care nu au fost actualizate după
apariţia acestei lucrări . Acest lucru face ca efortul depus de
profesorul de limba română să fie extrem de mare, deoarece
trebuie să-i convingă pe elevi că ceea ce scrie în manual este
greşit, neactualizat şi să le ofere spre consultare Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic, dar şi să le explice, cu
ajutorul unor exemple edificatoare, principalele modificări.
Gramatica în general, prin ambele ei părţi, morfologia şi
sintaxa, are o largă aplicabilitate în ortografie.
Nu există şi nu poate exista scriere fără regulile gramaticii
pentru că gramatica constituie primul şi cel mai important
imperativ al ortografiei.
Principiul morfologic are în vedere elementele din care este
alcătuit cuvântul şi modificarea formală a acestora, pentru ca
fiecare cuvânt sa ia acea formă care este cerută de funcţia lui
sintactică.
Aplicarea principiului morfologic impune3 analiza morfematică a
cuvintelor, recunoaşterea morfemelor, adică a celor elemente care
au rol morfologic în cursul flexiunii sau al derivării. O
anumită dispunere sau aşezare a morfemelor creează o anumită
formă a cuvântului, impusă de funcţia sintactică.
Situaţii de aplicare a principiului morfologic în ortografie:
1. Una dintre cele mai dificile situaţii, în care se fac greşeli
curente de ortografie, este scrierea cu unu sau mai mulţi i la
rând, în succesiune directă. Dificultatea folosirii corecte a
unei singure sau a mai multor litere i provine din polisemantismul
literei în discuţie, care notează şi pe [i] (silabic), într-un
cuvânt ca bine, şi pe [i] (asilabic sonor), în cuvinte
conţinând diftongi sau triftongi ca iarnă, noi, leoaică, şi pe
[i] (asilabic şoptit), în cuvinte ca pomi, preoţi, vezi, şi
care, pe deasupra, mai este şi literă ajutătoare, în cuvinte ca
cioban, Giurgiu, ciob.
În pluralul pomi, litera i notează sunetul asilabic şoptit [i]
care, ca morfem, îndeplineşte rolul de desinenţă de plural.
Dacă articulăm cuvântul cu articol hotărât, el capătă forma
scrisă pomii, în care cei doi i se justifică numai morfologic,
nu şi fonetic. Scrierea cu trei i din forme ca fiii, copiii se
justifică şi fonetic , pentru că se pronunţă toate cele trei
litere i, ([fi-ii], [kopi-ii]), dar, mai ales, morfologic: ultimul i
este articolul hotărât, penultimul este desinenţă de plural,
antepenultimul face parte din rădăcina cuvântului, care se
regăseşte şi în forma de singular fiu, copil.
I final postconsonantic, care îndeplineşte funcţia de
desinenţă de plural la substantive şi adjective (brazi, buni) sau
pe aceea de desinenţă verbală a persoanei a II-a singular (auzi,
lucrezi), reprezintă sunetul asilabic şoptit [i], cu câteva
excepţii:
a) când este literă ajutătoare (urzici, joci, mergi);
b) când este la finalul unor antroponime, nume de familie ca
Alecsandri, Arghezi, sau hipocoristice ca Gabi, Lili;
c) când este precedat de consoanele l sau r ca al doilea element
al unui grup consonantic în pluralul nearticulat al unor
substantive şi adjective ca multipli, simpli, aştri, codri sau în
formele verbale de persoana a II-a, singular, indicativ şi
conjunctiv prezent (afli, intri, să sufli). În ultima situaţie i
de la sfârşitul cuvintelor reprezintă sunetul silabic [i], care
creează unor vorbitori impresia falsă că în aceste că în
aceste situaţii s-ar pronunţa doi i.
La sfârşitul cuvintelor se scrie o singură literă i în
următoarele situaţii:
- la infinitivul verbelor de conjugarea a IV-a în care sufixul –i
este precedat de o altă vocală silabică: a birui, a croi, a
îndoi;
- la imperativul negativ al aceloraşi verbe: nu croi, nu îndoi;
- la pronumele şi adjectivele pronominale posesive: noştri,
voştri;
- la adjectivele neologice care exprimă nume de culori: gri, kaki;
- la forma de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la
verbele de conjugarea a IV-a: el fugi, el îndoi, el trăi;
Două litere i se folosesc:
- la infinitivul unor verbe de conjugarea a IV-a care au rădăcina
terminată în i, de tipul a-i prii, a pustii, a se sfii;
- la persoana a III-a singular a perfectului simplu al acestor
verbe: el pustii, el se sfii;
- la persoana a II-a singular a conjunctivului prezent al unor
verbe: să ştii, să ţii, să vii;
- la imperativul afirmativ al verbelor a fi: fii;
- la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de
conjugarea a IV-a: eu citii, croii, fugii, trăii;
- la pluralul nearticulat al substantivelor care au rădăcina în
i: câmpii, copii, fii, fluvii, studii;
- la pluralul nearticulat al adjectivelor de tipul argintii,
cenuşii, mijlocii, pustii, vii;
- la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor cu
rădăcina terminată într-un grup consonantic din care ultima
consoană este l sau r: multiplii, negrii, siniştrii;
- la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor: anii,
copacii, pomii, bunii, dragii;
- la genitiv, dativul singular al substantivelor feminine: florii,
nopţii, serii;
- la forma de genitiv-dativ a adjectivului posesiv din îmbinări
împreună cu substantive feminine exprimând grade de rudenie:
bunică-mii, maică-sii;
- la ambele cuvinte ale îmbinării, când aceasta este alcătuită
din substantivul nevastă la cazurile genitiv şi dativ:
neveste-mii, neveste-sii:
Scrierea cu trei litere i apare în următoarele situaţii:
- în formele articulate de nominativ-acuzativ plural ale
substantivelor a căror rădăcină se termină în –i: copiii,
fiii;
- în formele articulate de plural cu rădăcină în i:
chiulangiii, mijlociii, zglobiii;
- în formele de perfectul simplu, persoana I singular, ale verbelor
de conjugarea a IV-a, cu rădăcina în –i: eu pustiii, eu mă
sfiii;
2. Tot morfologic se explică şi scrierea sufixelor –eală, -ean,
-eaţă, -ească, după literele ş, j, prin analogie cu aceleaşi
sufixe în alte contexte: greşeală, oblojeală, ieşean,
orăşean, clujean, doljean, strămoşească, vitejească, întocmai
ca în derivatele îndrăzneală, bucureştean, timişorean,
bărbătească.
După aceleaşi litere şi alte sufixe au aceeaşi formă ca în
alte contexte fonetice:
- sufixul –ar (nu –ear): coşar, birjar, ca lemnar, olar;
- sufixul –ământ: îngrăşământ, ca legământ;
- sufixul –ător: înfricoşător, ca lucrător, temător;
- sufixul –ăreasă: deosebit de –ereasă, după cum sunt
alcătuite din sufixul –ar sau –er plus
-easă: cenuşăreasă, dar lenjereasă, birjărie, gogoşerie, dar
lenjerie.
Tot astfel, după aceleaşi litere ş, j se scrie desinenţa ă:
cămaşă, mătuşă, uşă, grijă, plajă, gureşă, trufaşă,
prin analogie cu casă, fată, bună.
După ş, j din finalul temei verbelor de conjugarea I se scrie a
la infinitiv şi în formele şi cuvintele derivate de la infinitiv,
prin analogie cu verbele care înaintea sufixului –a al
infinitivului au alte consoane: înfăţişa, înfăţişare,
angaja, angajare, înfăţişam, angajam, ca şi cânta, lucra,
cântam, lucram.
În aceleaşi verbe se scrie ea la persoana a III-a, singular şi
plural, indicativ prezent ( înfăţişează, angajează, ca
lucrează) şi ă la indicativ prezent, persoana I, plural (
înfăţişăm, angajăm, ca lucrăm) şi la perfect simplu,
persoana a III-a, singular ( înfăţişă, angajă, ca lucră).
Verbele de conjugarea a IV-a se scriu cu i la infinitiv şi la alte
forme verbale: sfârşi, îngriji, sfârşim, îngrijim, sfârşind,
îngrijind, ca şi citi, citim, citind, şi cu ea la imperfectul
indicativului şi la persoana a III-a, singular şi plural a
conjunctivului prezent: sfârşeam, îngrijeam, ca şi citeam, să
sfârşească, să îngrijească, ca şi să citescă.
În concluzie, după ş, j, sufixele lexicale şi gramaticale ca
şi desinenţele, au aceeaşi formă ca şi când urmează după
alte consoane. Funcţionează aici analogia, care este o problemă
de morfologie, deoarece cuvintele se încadrează în clase
morfologice, prin asemănarea lor cu altele de acelaşi fel,
constituind modele, forme, tipare în care se încadrează şi alte
cuvinte.
În aceste situaţii, scrierea nu se bazează pe pronunţarea de
tip muntean-bucureştean, care, datorită timbrului palatal al
acestor consoane, este muiată, cu e în loc de ă: cămaşe, uşe,
grije.
3. Verbul aşeza se scrie aşază la indicativ prezent, persoana a
III-a, singular şi plural, şi nu aşează, pentru că rădăcina
lui este aşez-/aşaz-, iar –a de la infinitiv şi –ă de la
indicativ sunt sufixe. Scrierea greşită aşază se bazează pe o
analiză eronată conform căreia segmentul final –ează ar fi
sufixele eaz + ă, prin analogie cu o formă ca lucrează, dar, în
acest caz, rădăcina ar rămâne numai aş-, ceea ce evident ar fi
greşit.
4. Situaţia este aceeaşi la verbul înşela, care se analizează
morfematic în rădăcina înşel- plus sufixul morfematic –a.
Litera e din rădăcina înşel- alternează cu a în cursul
flexiunii: ( înşel, înşeli, înşală, înşelăm, înşelaţi,
înşală).
5. Aceeaşi alternanţă e/a din rădăcină alături de alternanţa
consonantică d/z, apare şi în verbul a şedea: (şed, şezi,
şade, şedem,şedeţi, şed).
6. Scrierea verbelor neologice agrea, crea, recrea ,procrea se
bazează tot pe principiul morfologic şi nu pe principiul fonetic,
fiindcă pronunţarea este diferită pe categorii de vorbitori.
Scrierea a optat pentru principiul morfologic, ţinând cont de
elementele morfematice din care sunt alcătuite şi de analogia cu
verbul a lucra: ( lucr +ez, agre+ez; lucr+ezi, agre+ezi; lucr+ează,
agre+ează; lucr+ăm, agre+ăm; lucr+aţi, agre+aţi; lucr+ează,
agre+ează).
7. Principiul morfologic se aplică şi la scrierea cu sau fără
cratimă a cuvintelor compuse, în funcţie de gradul lor de sudură
şi de individualitatea lor morfologică şi semantică. Dacă
gradul de sudură este avansat şi drept urmare, individualitatea
morfo-semantică nu se mai menţine, compusele se scriu într-un
cuvânt: bunăvoinţă, fărădelege, untdelemn.
Invers, dacă gradul de sudură nu este avansat şi se menţine
individualitatea morfologică şi semantică, cuvintele compuse se
scriu cu cratimă: rea-voinţă, bună-credinţă, bună-cuviinţă.
În flexiune, la genitiv-dativ, individualitatea morfologică şi
gradul de sudură sunt mai evidente: bunăvoinţei, fărădelegii,
faţă de relei-voinţei, bunei-cuviinţe.
8.Analiza structurii morfologice a devenit şi principiu de
despărţire în silabe a cuvintelor compuse, a derivatelor cu
prefixe şi a unor derivate cu sufixe: alt-undeva, ast-fel,
drept-unghi, hiper-aciditate, tele-scop, dez-echilibru, in-egal,
sub-linia, sub-urbie, târg-şor, vârst-nic.
9. Scrierea formelor omofone ale unor cuvinte şi ale unor grupuri
de cuvinte, când acestea din urmă se ortografiază cu cratimă, nu
reprezintă aplicarea principiului sintactic, ci tot principiului
morfologic, pentru că prin cratimă marcăm pe de o parte rostirea
lor împreună, ca şi când ar constitui un singur cuvânt, iar pe
de altă parte, faptul că din punct de vedere morfologic, ele
aparţin unor părţi de vorbire diferite, care trebuie separate
prin acest semn ortografic. Cratima le uneşte din punctul de vedere
al pronunţării, dar le desparte morfologic ca părţi de vorbire
diferite. Rostirea împreună a acestor grupuri de cuvinte devine
identică cu ceea ce se numeşte omofonie.

BIBLIOGRAFIE

1. ***Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române (DOOM 2), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
2. Avram, Mioara, Ortografia pentru toţi ( 30 de dificultăţi),
ediţia a II-a, Editura Litera, Chişinău, 2001
3. Beldescu, George, Ortografia actuală a limbii române, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
4. Calotă, Ion, Mică enciclopedie a românei corecte, Editura
Niculescu SRL, Bucureşti, 2001
5. Uritescu, Dorin, Uritescu-Uţă, Rodica, Aspecte ortografice
controversate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986