Școala este necesară!

ȘCOALA ESTE NECESARĂ!
Profesor Livia Armanu
Școala Gimnazială Nr 2 Piatra-Neamț
Școala ca instituție a statului sau privată, școala ca loc de întâlnire pentru copii cu vârste apropiate, școala ca moment în viața fiecărui om, ce dorește și poate să se intruiască, pur și simplu!
Din enumerare nu trebuie să lipsească cadrele didactice care își dedică viața și menirea pentru a lumina mintea și sufletul viitorilor cetățeni ai lumii.
Prea des se spune „la ce trebuie atâta școală?” Trebuie școală ca să ne putem înțelege și să muncim. Nu doar mult, mai ales conștient și corect.
Nu e doar o metaforă „ copilul este ca un aluat ce poate fi modelat”. Este un adevăr.
Copilul se naște pentru a ajunge „Mare”. De adulți depinde cât de multe cunoștințe va reuși să acumuleze copilul din lumea înconjurătoare!
În urmă cu câțiva ani, pe toate posturile de televiziune, se propovăduia conceptul „Lăsați copilul să aleagă ce vrea să facă, nu-i interziceți nimic!” Acest îndemn a convenit de minune tinerelor mame care au înțeles să nu-i refuze nimic micuțului, să-l lase să facă orice, să spună ce „gândește”, fără a face nicio corectare a comportamentului acestuia. Și după câțiva ani ne-am trezit cu generații de copii care, fiecare în parte se crede „cel mai cel”, ignorând pe colegul lui, considerându-l inferior și pe cadrul didactic, considerat „prestator de servicii” ca oricare alt om al muncii. Au apărut conflicte între copii, între elevi și cadre didactice, între părinți și...cel mai trist, între copilul de tip Goe, și proprii lui părinți!
Orice apostrofare a fost interzisă, elevii au doar drepturi, nu trebuie să-i rugăm să-și ia hârtia de la bancă, primind răspunsuri de genul „Ce, ce nu e femeie de serviciu?”
Dacă un elev folosește telefonul în timpul orei, nu este voie să-i ceri să-l pună în ghiozdan (acum imi dau seama că se mai folosește acest arhaism „ghiozdan”, cum nu sesizează nimeni!). Dacă elevul jignește un profesor sau un alt elev, cu greu i se face observație!
Am zice că elevii români sunt mândri de ei, sunt fericiți, NU!
Se simt neînțeleși, ignorați, și mai ales neiubiți!
Le dau dreptate: dacă părinții lor îi iubesc i-ar învață că viața, în colectivitate, nu e o joacă ci un joc cu reguli multe și obligatorii.
Când, unii dintre ei ajung singuri la această concluzie, încep să gândescă altfel, să le reproșeze părinților că nu i-au prevenit, profesorilor că nu au fost mai duri cu acțiunile unora dintre colegii lor. Se trezesc!
Toate aceste etape nu s-ar fi întâmplat dacă părinții ar fi lăsat comoditatea și ar fi fost iubitori, serioși, corecți și înțelegători cu copiii lor. De altfel cea mai corectă metodă de a educa un copil în familie este: „poartă-te cu propriul copil ca și cu un adult”.
Într-un film de comedie, în care se ironiza felul cum sunt educați copiii, un copil este trimis la psihologul școlii care îl învăța cum să interacționeze cu colegii lui. După sfaturile primite, el dă o replică genială: „De ce să învăț să interacționez cu copiii, cînd peste mai puțin de zece ani voi fi adult și toată viața mea va trebui să interacționez cu adulții ?”
Prin urmare, prin lozinca „pregătim copiii pentru viața”este falsă!
Există mai multe tipuri de educație, cea făcută de către familie, cea realizată de către mediul școlar și școala vieții. Educația este o activitate intimă ( fiecare alege și aplică cât și cum vrea), a fiecăruia dintre noi, dar și una colectivă (care cere individului colaborarea cu ceilalți indivizi pentru a supraviețui).
Educația din familie constă în a-l învăța pe puiul de om să vorbească și să meargă corect, să știe și să exerseze să se spele (inclusiv pe dinți), să respecte pe cei ca el și pe cei adulți, având libertatea de a experimenta lucruri noi (cu respectarea regulilor de protecție a propriei persoane), să se iubească pe sine și țara, să-și respecte părinții.
Mediul școlar nu ar trebui să-i învețe cum se mănâncă folosind furculița și cuțitul, cum să mulțumească pentru masă, cum să salute, cum să se îmbrace. Toate acestea sunt datorii părintești.
Școala are alte obligații către copiii și tinerii de azi: să-i învețe cum să învețe și ce să știe despre ei și lumea înconjurătoare, despre trecutul, prezentul și viitorul planetei, despre tehnologii și proiecte de viitor, respectarea mediului și al semenilor lor, despre frumos și urât, despre, război și pace, despre suflet.
Toate informațiile trebuie date într-o manieră clară iar cantitatea de informație să fie doar atât cât să-i trezească copilului curiozitatea de a căuta singur mai multe informații, de a-l face curios.
În zilele noastre, tocmai curiozitatea lipsește copiilor. Ciudat!?
Motivul este unul simplu: marea majoritate a părinților nici nu așteaptă să ceară copilul ceva, că i-a și îndeplinit dorința! Cum să-și dorească un lucru dacă nici în mintea lui nu a fost timp să viseze la el.
Visarea este necesară, la fel ca și apa!
Cu regret constat că elevii noștri nu știu ce înseamnă să visezi cu ochii deschiși.
Și ce frumos e!