ȘCOALA ROMÂNEASCĂ ȘI EDUCAŢIA INCLUZIVĂ

ȘCOALA ROMÂNEASCĂ ȘI EDUCAŢIA INCLUZIVĂ

Prof. IULIANA TOMESCU, Şcoala Gimnazială Nr. 128, Bucureşti

În concordanţă cu Convenţia pentru Drepturile Copilului şi
recurgând la principiul nondiscriminării, drepturile copiilor
trebuie respectate indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, indiferent de originea lor naţională, etnică sau
socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, sau de
altă situaţie.
Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental - un
învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi - care constituie
un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se
concretizează în experienţe şi bune practici de integrare /
incluziune. Programele de stimulare timpurie a dezvoltării
reprezintă o etapă decisivă în realizarea obiectivelor
educaţiei pentru toţi. Acestea au o influenţă determinantă
asupra formării inteligenţei, a personalităţii şi a
comportamentelor sociale. În pedagogia contemporană există o
preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor optime
de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei
categorii cât mai largi de populaţie infantilă.
Integrarea/ incluziunea poate fi susţinută de existenţa unui
cadru legislativ flexibil şi realist, de interesul şi
disponibilitatea cadrelor didactice din şcoala de masă şi din
şcoala specială, de acceptul şi susţinerea părinţilor copiilor
integraţi, de implicarea întregi societăţi civile, dar şi de
nivelul de relaţii ce se formează şi se dezvoltă la nivelul
clasei integratoare, care se bazează pe toleranţă şi respect
faţă de copilul cu probleme.
„În Declaraţia de la Salamanca se spune că şcoala obişnuită
cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de
com¬batere a atitudinilor de discriminare, un mijloc care creează
comunităţi primitoare, construiesc o societate incluzivă şi
oferă educaţie pentru toţi; mai mult, ele asigură o educaţie
eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc
eficienţa şi, până la urmă, chiar şi rentabilitatea
întregului sistem de învăţământ."
Educaţia incluzivă urmăreşte o modalitate instituţionalizată
de şcolarizare a copiilor cu dizabilităţi, dar şi a altor copii
cu cerinţe educative speciale în şcoli şi clase obişnuite.
Învăţământul integrat pentru copiii cu probleme are mai multe
dimensiuni:
-dimensiunea legislativă şi administrativă, legată preponderent
de politicile educaţionale; constă în aceea că şcolarizarea
acestor copii trebuie să fie o parte integrantă şi o
responsabilitate a sistemului naţional de învăţământ;
- dimensiunea pedagogică care evidenţiează necesitatea
aproprierii condiţiilor de predare – învăţare pentru copiii cu
dizabilităţi de cele accesibile celorlalţi copii, din punct de
vedere al locului de şcolarizare şi al curriculumului;
- dimensiunea socială care reliefează importanţa relaţiilor, a
interacţiunii sociale dintre copii, are efecte pozitive pentru
toţi copiii.
“Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de
îmbunătăţire a instituţiei şcolare , având ca scop
exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane,
pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a
tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi”. (MEN&UNICEF 1999).

Educaţia incluzivă relevă o concepţie ecologică şi
interactivă asupra problematicii dificultăţilor de învăţare
şi evidenţiează posibilitatea ca schimbările organizaţionale
şi metodologice, realizate în unităţile de învăţământ, ca
reacţie la dificultăţile de învăţare ale unor copii, să
conducă la ameliorarea predării- învăţării pentru toţi
copiii.
Pentru a avea cu adevărat o şcoală incluzivă care să
funcţioneze, este necesară pregătirea acesteia, sunt necesare
condiţii materiale, care să permită un învăţământ cât mai
diversificat şi adaptat diferitelor cerinţe speciale: profesori
intineranţi, mobilier, posibilităţi de modelare a programului
zilnic, tehnici, posibilităţi de modelare a programului zilnic,
tehnici speciale de predare, adaptare curriculară individualizată,
etc.
Ţinând cont de introducerea şi aplicarea acestui concept de
largă rezonanţă asupra modului în care este organizată şi
funcţionează şcoala, există mai multe dimensiuni şi provocări
contemporane cum ar fi:
- centrarea pe copil, pe unicitatea acestuia;
- o şcoală deschisă, prietenoasă;
- democraţie şi solidaritate umană – o şcoală echitabilă,
mai naturală;
- răspunsul la situaţii educaţionale diverse;
- o şcoală flexibilă, care se adaptează, învaţă şi se
schimbă.

Rolul formării în procesul de transformare a şcolilor în şcoli
incluzive
Educaţia incluzivă înseamnă a oferi sprijin educaţional pentru
a răspunde nevoilor fiecărui elev în parte. Incluziunea este
strâns legată de recunoaşterea diversităţii, dar este mai mult
decât atât.
Cadrele didactice sunt de acord că elevii sunt diferiţi :
învaţă diferit , se manifestă diferit, au experienţe diferite,
vin în şcoală cu un bagaj diferit de cunoştinţe şi deprinderi.
Caracteristicile individuale diferă şi şcoala ar trebui să ofere
fiecărui copil şansa de a participa la acţiunile comune pentru
propria lor educaţie într-o şcoală pentru toţi, în care
contribuţia fiecăruia este apreciată şi necesară pentru ca
fiecare elev să progreseze în învăţare. Cadrele didactice
acceptă faptul că educaţia incluzivă pune bazele unei
societăţi incluzive.
De ce este atunci atât de anevoios procesul de transformare a
şcolilor în şcoli incluzive? Cum ar putea fi sprijinit acest
proces?

Soluţii posibile
• Transformarea şcolilor în şcoli incluzive este un proces
amplu care presupune schimbări la nivel de principii şi valori ,
de atitudine, de mentalitate, de practici atât la nivelul
managementului şcolii , cât şi la nivelul clasei.
• Schimbarea de atitudini şi practici presupune un proces de
lungă durată pentru că această schimbare presupune nu numai
informare despre practicile noi care ar trebui implementate la
clasă , ci şi dezvoltarea de competenţe de a transpune aceste
practici în activitatea curentă.
• Schimbarea pleacă din oameni şi oamenii trebuie să
înţeleagă ce au de făcut pentru a realiza schimbarea.
• Procesul de transformare a şcolilor în şcoli incluzive este
comparabil cu procesul creaţiei , şcoala incluzivă fiind
rezultatul muncii creative depuse de cadrele didactice. Pentru ca
şcoala incluzivă să fie creată , profesorii trebuie să se
simtă în siguranţă, să îşi poată asuma riscuri, să fie
sprijiniţi , să se simtă confortabil cu munca pe care o depun.
• Nu este suficient să fie cunoscute competenţele necesare
cadrului didactic care facilitează învăţarea în clase
incluzive; aceste competenţe trebuie formate şi dezvoltate.
Formarea şi dezvoltarea competenţelor cadrelor didactice care
doresc să realizeze educaţie incluzivă se poate înfăptui prin
programe de formare continuă. Un program de formare de succes îşi
propune nu doar să înveţe participanţii cum să utilizeze nişte
metode sau tehnici noi, ci îi va pregăti şi pentru a
împărtăşi altor colegi cele învăţate şi practicate şi
pentru a sprijini alte cadre didactice în activitatea la clasă.
Organizarea unui program de formare presupune patru paşi:
• Identificarea nevoilor de formare - identificarea diferenţei
dintre situaţia existentă şi cea dorită în ceea ce priveşte
performanţa cadrelor didactice;
• Planificarea şi proiectarea programului- stabilirea scopului ,
obiectivelor, resurselor, conţinuturilor , evaluării, a planului
desfăşurării ;
• Implementarea programului de formare –desfăşurarea
propriu-zisă a sesiunilor de formare;
• Monitorizarea şi evaluarea formării - compararea rezultatelor
cu obiectivele.
Programul de formare ce se adresează cadrelor didactice din
şcolile ce îşi propun realizarea unei educaţii incluzive trebuie
proiectat pornind de la :
• Realitate – adică de la situaţia existentă în şcoală;
• Deziderat - adică de la profilul cadrului didactic care ar
trebui să realizeze educaţia incluzivă în şcoala respectivă.
Profilul cadrului didactic care realizează o educaţie incluzivă
poate fi stabilit pornind de la reperele teoretice, psihologice şi
pedagogice ale educaţiei incluzive şi de la practicile existente
în şcolile incluzive.
Cadrele didactice sunt motivate să participe activ într-un program
de formare dacă au posibilitatea să definească problemele cu care
se confruntă în propria şcoală şi astfel să exprime nevoile de
dezvoltare profesională pe care le au şi să participe la un
program de formare care nu este impus de alţii, ci în primul rând
răspunde nevoilor lor. De aceea, trebuie cunoscută în amănunt
situaţia existentă în şcoală.
Situaţia existentă în şcoală poate fi identificată prin
colectarea de :
• Informaţii şi date referitoare la mediul şcolar;
• Informaţii referitoare la nivelul de cunoştinţe, abilităţi,
deprinderi ale elevilor, la nivelul lor de motivare şi la
deprinderile de învăţare pe care le au.
• Informaşii referitoare la practicile cadrelor didactice de
facilitare a învăţării;
• Informaţii despre curriculumul dezvoltat de şcoală;
• Informaţii despre relaţia dintre şcoală şi părinţi;
• Orice alte informaţii şi date relevante.
Colectarea informaţiilor şi a datelor despre situsţia existentă
în şcoală conduce la realizarea analizei de nevoi de formare a
cadrelor didactice din şcoală.
Analiza nevoilor de formare a cadrelor didactice ce doresc să îşi
desfăşoare activitatea într-un mediu incluziv este un proces
complex şi presupune colectarea de informaţii şi date pe trei
paliere: la nivelul şcolii, la nivelul clasei şi la nivelul
elevului.
Interpretarea informaţiilor şi datelor obţinute pe cele trei
paliere , unde se realizează analiza de nevoi, permite cunoaşterea
detaliată a situaţiei existente în şcoală şi proiectarea unui
program de formare care să răspundă nevoilor de dezvoltare
profesională ale cadrelor didactice care doresc să construiască
un mediu incluziv în şcoala lor.

Bibliografie

1 Ionescu, A.,S., De la analiza nevoilor la programul de
formare-Ghid pentru formatorii de cadre didactice, Proiect Phare
2004 , Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti 2007;
2. Petrescu, P., Pop, V., Transdisciplinaritatea , o nouă abordare
a situaţiilor de învăţare –Ghid pentru cadrele didactice,
Proiect Phare 2004, Ed. Didactică şi Pedagogică, R. A.,
Bucureşti, 2007;