COMUNICARE ȘI CONFLICT

Comunicarea este un mod funcțional de interacțiune psihosocială a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor social generalizate ale realității în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau de grup.
Fenomenul comunicării trebuie studiat ca relație interumană, ca o formă specifică de interacțiune. Orice activitate pe care o desfășurăm presupune schimbul de informații, adică procese și relații de comunicare. Ca fenomen social, procesul comunicării îi angajează pe oameni cu toată încărcătura lor psihică, ceea ce nu se întâlnește în lumea animală, unde are o semnificație pur instrumentală.
Comunicarea nu este doar apanajul oamenilor. Totul în Univers interacționează. La ființe, procesul comunicării este evident, în special când se face conștient datorită inteligenței. Inconstient sau constient, incompatibilitatea comunicării duce la conflict. De-a lungul existenței, omenirea a progresat prin îmbunătățirea comunicării.
Cu alte cuvinte: civilizația îl dotează pe om cu o tehnică prin care puterea și activitatea sa se măresc considerabil, în timp ce natura sa fundamentală (biologică) nu s-a schimbat.
Comunicarea este verbală sau non-verbală, efectivă sau virtuală. Există suficiente studii asupra comunicării corespunzătoare intereselor pentru care au fost făcute.
În ciuda tuturor eforturilor, un număr de bariere se pot interpune în calea unei comunicări eficiente.
Un obstacol major este ca nici un mesaj nu e receptat exact în forma în care el a fost emis. Receptorul poate amplifica, modifica, interpreta greșit sau chiar ignora mesajul.
Bariere apar datorită lipsei unui sistem de referință comun sau unei diferențe de experiența între emițător și receptor.
Una dintre caracteristicile principale ale procesului de comunicare este eficientă coordonării ei.
Informația disponibilă trebuie să fie:
- completă, exactă, oportună.
Succesul răspunsului la fiecare mesaj depinde de precizia mesajului original, de interpretarea și întelegerea sa de către receptor și de către conexiunea inversă.
Cu toate eforturile, nu totdeauna se găsește formula potrivită de comunicare. Blocajele care pot interveni au diverse cauze; atât emitatorul cât si receptorul trebuie să fie constienți că între oameni există diferențe de ordin psihologic, de pregătire, de sisteme în care trăiesc și care pot crea greutăți ori relații tensionate. De aceea, gospodarirea comunicării este importantă.
Pe canale, comunicarea poate fi stingherită, bruiată de anumiți factori perturbatori (interferențe) care trebuie eliminate sau reduse la minim.
Comunicarea este una dintre acele activități umane pe care oricine o recunoaște dar puțini pot a o defini satisfăcător. Comunicarea înseamnă o discuție cu prietenii, televiziunea, îmbrăcămintea, tonul, accentul vorbirii și multe altele. Toate acestea, deși par complet diferite, au totusi în comun o caracteristică: reprezintă forme ale interacțiunii umane.
Astfel, comunicarea poate fi definită ca o interacțiune socială cu ajutorul mesajelor.
Comunicarea este un ansamblu de acțiuni:
- deliberate;
- planificate;
- continue.
Cunoașterea stării mentale a auditoriului este importantă pentru transmiterea eficientă a unui mesaj. Auditoriul se poate împărți în două grupe: cei ce caută activ informații și cei ce procesează pasiv informațiile.
Cum este de așteptat, obiectivele comunicării sunt mai ușor de atins atunci când auditoriul e activ. Acesta este dispus să primească mesajul și îi va acorda atenție. Auditoriul pasiv nu caută informații și în general, va face prea puțin pentru a întelege mesajul. Auditoriului pasiv i se poate face cunoscut un mesaj doar prin informații scurte, caracterizate de creativitate și stil; schimbarea de atitudine sau de comportament apare rareori la auditoriile pasive.
Mereu te confrunți în viață cu stereotipuri, prejudecăți, norme sociale și atâtea altele carora ești nevoit să le faci față corespunzător instruirii tale, prin diverse metode.
Comunicarea îndeplinește o nevoie fiziologică, de siguranță, de afiliere și de actualizare.
Interinfluențarea atitudinilor persoanelor care interacționează nu este un proces imediat, ci unul care implică un mecanism mediator: comunicarea. Poziția comunicării în actul interpersonal este ca intermediară între stările psihologice ale indivizilor.
Comunicarea cere adeziunea fiecăruia la obiectivele propuse și folosirea în comun a utilităților. Bunele relații pentru comunicare nu sunt suficiente în lipsa regulilor și principiilor ce o asigură.
Cercetarea-acțiune este o filozofie - și nu e un mod obișnuit de lucru: cel mai puțin important este să rezolvi problema; cel mai important este să întelegi problema.
Dacă problema este înțeleasă, atunci problema poate fi rezolvată. Dar cercetarea-acțiune nu este pentru rezolvarea de probleme, ci pentru întelegerea practicii comunicării, pentru ca să fie schimbată - în vederea îmbunătățirii. Este analizată comunicarea în sine.
Ideea fundamentală a cercetării-acțiune este ca orice problemă practică, oricât de mică ar fi, are legătura cu ceea ce e în jurul ei și nu trebuie separată, ci unită cu restul - pentru a avea un înțeles. Uneori terminarea investigației înseamnă punerea în practică a unor teorii fără a le cunoaște conținuturile și fără a le ști formula. O semnificație este legată de demersul acțional al oricărei cercetări.
O deschidere majoră este în acest sens sintagma: a învăța prin a face (a comunica). Cercetarea-acțiune vizează în principal schimbarea - prin combinarea investigației cu acțiunea practică; din acest motiv, utilizarea ei este preferată de oamenii care o aleg pentru soluționarea unei situații de criză. Ea este operațională - legitimată prin accentul egal pe care îl pune atât pe analiză (investigație și reflecție), cât si pe acțiune - cu menirea de a nu folosi resurse exterioare. În fața unei situații-problemă, chemarea mediatorilor sau angajarea negociatorilor pentru rezolvarea conflictului poate fi efectiv anulată de comunicarea eficientă.
În mod practic (și plastic), specificul cercetării-acțiune se poate exprima astfel: planifică bine dar asteaptă-te și la alte rezultate decât cele propuse. În realizarea unei cercetări-acțiune, monitorizează condițiile și parametrii comunicării, preocupat nu atât în a măsura fenomenul cât mai degrabă în a interveni în comunicare - a o corija / reajusta în funcție de evoluția și rezultatele ei.
Parțile aflate în conflict au interese interdependente; conflictele sunt de obicei combinații de procese competitive și de cooperare, iar cursul pe care-l ia conflictul va fi determinat de natura acestei combinații.
Se știe că procesele caracteristice și efectele provocate de un anumit tip de relații sociale tind să provoace la rândul lor acel tip de relații sociale.
Dacă o anumită persoană are cunostințe sistematice despre efectele proceselor de cooperare si competitivitate, acea persoana va avea și cunostințe sistematice despre condițiile care de obicei dau naștere la astfel de procese și - prin extensie - la condițiile care determină dacă un conflict va lua un curs constructiv sau distructiv.
Imbunătățirea necesită realizarea unei conexiuni cu cogniția și percepția. Un proces constructiv de rezolvare a conflictelor este similar unui proces eficient de cooperare pentru rezolvarea problemelor în timp ce un proces distructiv e similar unei lupte competitive câstig - pierdere.
Printre principiile și atitudinile care contribuie la prevenția și rezolvarea conflictului amintim:
- Accepțiunea comunicării: în comunicare participă 2 interlocutori, ea este biunivocă, nu centrată pe vorbitor;
- Prezentarea preocupărilor cuiva este diferită de rezolvarea unei probleme: nu se formulează într-o singură frază problema și soluția dorită;
- Voința de a comunica;
- Alegerea momentului potrivit;
- Exprimarea clară;
- Evitarea atacului la persoană;
- Interactivitatea dialogului, prin feed-back bilateral și ajutor reciproc: vorbitorul trebuie să și asculte, iar ascultătorul să și comunice; oamenii trebuie să se ajute să comunice.

BIBLIOGRAFIE:
Frujina, Ioan; Tesileanu Angela , “ Comunicare, negociere si rezolvare de conflicte”, Editura Mondan, București, 2002;
De Peretti, A și colaboratorii , “ Tehnici de comunicare “, Editura Polirom, 2007;
Popescu Neveanu, P , “ Dicționar de psihologie “, Editura Albatros, București, 1978.