Condiţiile învăţării şi performnţele şcolare

Noile condiţiile ale învăţării şi realizarea perfomanţelor
şcolare

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre reforma sistemului de
învăţământ, în condiţiile în care toate administraţiile au
încercat de a lungul timpului să aducă o viziune nouă asupra
fundamentalei triade predare-învaţare-evaluare ca esenţă a ceea
ce are de făcut un profesor la orele lui şi pentru elevii lui.
Şcoala ar trebui să fie spaţiul de delectare intelectuală şi de
progres pentru elevi, dar de fapt, misiunea şcolii este, în orice
perioadă istorică, formarea personalităţii elevului, posibilă
prin acte de învăţare proiectate de profesor şi avându-l ca
actor principal pe elev. Toate componentele sistemului de
învăţământ şi ale procesului de învăţământ sunt
subordonate acestui principiu, valabil şi astăzi, cu toate că
mediile educaţionale s-au înmulţit, iar când este vorba de
şcoală, eficienţa anumitor didacticilor este pusă sub semnul
intrebării. Se contestă, de exemplu, centrarea procesului de
învăţământ pe profesor, nu pe elev.
Se încearcă astăzi, în consecinţă, schimbarea centrului:
acesta să fie elevul, nu profesorul; şi pluridirecţionarea
actului de învăţare, în aşa fel încât elevul să capete un
rol din ce în ce mai important în acţiunile îndreptate spre
propria sa formare. Întregul lanţ al procesului de învăţământ
– predare, învăţare, evaluare – este redefinit, regândit şi
reconfigurat astăzi, pe baza schimbării viziunii despre relaţia
profesor – elev şi a utilizării preponderente a metodelor
activ-participative. Aşadar la orizonturi se cristalizează o alta
concepţie, concepţia postmodernă asupra pedagogiei, dictată de
noua condiţie posmodernă a lumii noastre, care pare a fi un
panaceu pentru problemele grave ale învăţământului contemporan.
Aşa cum afirmă pedagogul postmodern P.Slattery: “Concepţia
postmodernă despre lume permite educatorilor să conceapă o cale
de ieşire din confuzia învăţământului contemporan, care prea
adesea este caracterizată de violenţă, birocraţie, stagnare
curriculară, evaluare depersonalizată, conflict politic, criză
economică, decăderea infrastructurii, oboseală emoţională,
demoralizarea personalului şi lipsa de
speranţă”(P.Slaterry,Curriculum Development in Postmodern Era,
apud. Emil Stan Pedagogie postmoderna, 2004)
Teoriile educaţiei de azi se axează pe două direcţii majore în
care învăţarea este privită sub dublu aspect învăţarea ca
produs şi învăţarea ca proces. Învăţarea ca produs
asimilează termenii legaţi de “transmitere de cultura” ca:
obiective, scopuri, cunoştinţe,aptitudini dar fară a implica
afectele, fară a urmari transformările, schimbările. Dominant
este cognitivul si abia apoi afectivul. Practicile educaţionale
sunt puternic divizate, conţinuturile sunt riguros
instituţionalizate în planuri şi programe”.(Neacşu,I.
Instruire şi învăţare; apud Mihaela Suditu (coord.), Metode
interactive de predare -învăţare 10-11).
Invăţarea ca proces, presupune “un set de acţiuni cu valoare
informativ-formativă, proiectat, organizat, condus şi evaluat în
mod direct sau indirect de educator, cu evoluţii progresive în
planul eficienţei schimbărilor semnificative şi observabile la
nivelul conduitei cognitive, acţionale, socio-relaţionale şi
emoţional afective”.(Neacşu,I. Instruire şi învăţare; apud
Mihaela Suditu (coord.), Op.cit.p.11).
Învăţarea ca proces înseamnă o succesiune de operaţii mentale,
acţiuni, stări, evenimente interne conştient finalizate prin
cunoştinţe, adică o suită de transformări ce merg de la imagine
la noţiune, de la empiric la ştiinţific, de la acţiune la
gândire, scopul final fiind să se producă schimbări în modul de
gândire,acţiune şi de conduită ale elevilor. În această
accepţiune învăţarea dobândeşte un caracter activ si
constructiv.
Au trecut aproape 3 decenii de la previziunile lui Alvin Toffler
care, corect spunea că: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel care
nu ştie să citească, ci acela care nu ştie să înţelagă”,
tragând un semnal de alarmă la schimbările fundamentale
economico-financiare, sociale, politice şi religioase ale secolului
XXI.(Alvin Toffler, 1973, p.342).
În ceea ce priveşte problematica randamentului sau a
performanţelor şcolare ale elevilor, legat de procesul de
învăţare, trebuie să ţinem seama de realitatea că învăţarea
se realizează într-un anumit context şi are nevoie de numite
condiţii. Este vorba de aşa numiţii factori subiectivi ai
învăţării care influenţează randamentul şcolar:
anxietate/frică, respectul de sine, propria părere a elevului
despre eficacitatea sa(autoeficacitate academică), tipul de
temperament, motivaţia intrinsecă şi extrinsecă, diferenţele de
gen.
În urma cercetării mele privind condiţiile de apariţie ale
performanţelor elevilor claselor la care predau rezultă că
motivul principal al anxietăţii la elevi este teama de greşeală,
sentimentul eşecului amplificându-se când este susţinut de
ironiile şi sarcasmul colegilor şi chiar ale profesorilor atunci
când elevul greşeşte ceva. De multe ori limita superioară a
anxietăţii se găseşte în aşa numită „neputinţă
învăţată”, adică elevului i se induce pe nedrept, sau
nefondat sentimentul că nu poate să depăşeasc un anume prag de
înţelegere şi acţiune la fel ca şi ceilalţi colegi şi astfel
el chiar începe să creadă că este incapabil, se condiţionează
să creadă asta. (Pânişoara,I.O.,2015)
Dar poate că problema cea mai acută o reprezintă respectul de
sine când vorbim de performanţe. Multe neajunsuri apar din cauza
unui respect de sine scăzut în cazul elevilor care fac probleme
şi care au un comportament indezirabil. În astfel de situaţii,
aproape invariabil cauzele pot fi mediul de provenienţă, educaţia
precară din familie, lungul şir de profesori şi diriginţi care
nu au aplicat corect metodele de invăţare şi de educţie, de
discilpinare dar şi lipsa dragostei şi a încrederii.(Ioan Ovidiu
Pânişoara, 2015) Respectul de sine trebuie cultivat din familie,
când copilul trebuie să simtă că este iubit, acceptat, că
persoană lui contează. În şcoală elevii care au o părere bună
despre sine au rezultate academice semnificativ mai bune decât
elevii înzestraţi la fel dar care au un respect de sine mai
scăzut. De aici necesitatea ca profesorii să cultive
oportunităţi de succes tuturor elevilor, manifestându-se
încrederea în capacităţile lor, mai ales atunci când greşesc.
De asemenea important este şi ceea ce face profesorul când vorbim
de tipurile de temperament. Pentru că un elev extrovertit este un
elev căruia îi place schimbarea, varietatea, este îndreptat
către lumea externă a oamenilor şi experienţelor. Îl vei găsi
lucrând cu drag în echipe, în proiecte fără reguli stricte,
este printre primii care vor să-şi asume responsabilitatea
deciziilor proprii. Prin comparaţie introvertitul este adâncit în
sine, în lumea lui interioară, preocupat să conserve stabilitatea
ideilor şi a sentimentelor interioare, preferă să lucreze
independent, iar în cadrul proiectelor de grup cere informaţii şi
se implică numai dacă are reguli simple şi clare, nu-i place să
ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi. În
învăţământul primar accentul se pune pe socializare, de aceea
sunt favorizaţi extrovertiţii, pe când în gimnaziu şi mai ales
în liceu unde accentul cade pe studiu individual sunt favorizaţi
introvertiţii. În realitate, însă, important este modul în care
profesorii reuşeşte să organizeze experienţe de învăţare
relevante atât pentru introvertiţi cât şi pentru extrovertiţi.
De fapt profesorul trebuie să-şi cunoască bine elevii,
trăsăturile lor dominante de personalitate, grijă lui fiind aceea
de a nu-i discrimina pe cei diferiţi.
O altă coordonată care influenţează decisiv performanţele
academice ale elevilor este motivaţia. Este ştiut faptul că
oamenii au nevoi diverse pornind de la cele fiziologice, psihologice
şi până la cele sociale şi vor urma acele direcţii şi domenii
care le satisfac aceste nevoi. În acest sens profesorii trebuie să
ştie în ce măsură oferta lor şi oferta educaţională a şcolii
în general corespunde nevoilor şi intereselor elevilor. Cea mai
mare problema a şcolii azi este legată de motivaţie, de
motivaţia intrinsecă, pentru că pare că elevii dar şi
profesorii nu îşi mai găsesc motivaţia de a face ceva în acest
sistem educaţional. Când vorbim de motivaţie intrinsecă ne
referim la un set vital de elemente: respectul de sine, nevoile
elevilor şi profesorilor, atitudinile şi comportamentul pe termen
lung. Iar motivaţia externă ţine de elementele precum mediul
clasei, folosirea de modele capabile să influenţeze
comportamentul elevilor, strategiile de instruire, fie centrate pe
elev, fie pe profesor, apoi vorbim de aşteptările profesorului
care influenţează decisiv relaţia elev-profesor(tendinţa
profeţiei de a se autorealiza) şi feed-back-ul că factor de
motivare externă. (Pânişoara,G., Pânişoara, I.O.,2005)
De altfel este hotărâtor ceea ce aşteaptă şi cum vede
profesorul pe elevii lui, dovadă celebrul studiu întreprins de
psihologii americani Rosenthal si Jacobson, legat de fenomenul
Pygmalion, adică ceea ce gândeşte cu adevărat un om în inima
lui despre un al om aceea se va împlini, de aici importanţa
modului în care noi, profesorii, educatorii considerăm elevii şi
părerile pe care ni le formăm despre capacităţile lor.
(Rosenthal,R.,Jacobson,L.,1992)

Prof. Înv.liceal Georgescu Olivia
Colegiul Tehnic Constantin Istrati, Mun.Câmpina
Judeţul Prahova