DEFINIŢIA REPREZENTĂRILOR SOCIALE

Psihologia socială acordă o mare atenţie unui tip aparte de
reprezentări numite reprezentări sociale. Noţiunea a fost
lansată în 1961 de psihologul francez de origine română, Serge
Moscovici, în teza de doctorat intitulată „La psychanalyse: son
image et son public“. De la apariţia cărţii lui Moscovici
(1961, 1976), mai mulţi autori au reluat noţiunea de reprezentare
socială în studii teoretice şi empirice, experimentale sau
non-experimentale. Un inventar recent (Jodelet,1984) arată că nu
numai psihologii sociali, ci şi antropologii, istoricii, filozofii
sau sociologii utilizează actualmente noţiunea. Noua noţiune se
opune, după cum însuşi Moscovici remarca, unui „concept
pierdut”, descoperit încă din 1898 de sociologul francez Emile
Durkheim (1858 – 1917), şi anume conceptului de reprezentare
colectivă ca ansamblul faptelor psihice comune tuturor membrilor
unui grup social. Sub raportul conţinutului, reprezentarea
colectivă îngloba fenomene psihice şi sociale distincte
(cunoştinţe, mituri, ideologii), ea având un caracter dublu:
social, în măsura în care era produsă de caracteristicile comune
unui grup, unei societăţi; psihologic, dat fiind faptul că
percepţia realităţii şi organizarea gândirii sunt operă
individuală.
Atitudinile contradictorii ale autorilor faţă de reprezentare s-au
extins şi asupra reprezentărilor sociale. Serge Moscovici vorbea
de „era reprezentărilor sociale”, Denise Jodelet considera
reprezentările sociale „un domeniu în expansiune”, în timp
ce pentru Willem Doise acestea sunt o „noţiune aflată la
răscruce”: „Răscrucea la care se găseşte noţiunea de
reprezentare socială este deosebit de încâlcită, drumurile care
duc aici fiind multiple şi neexistând nici o hartă care să dea
coordonatele lor comune” (Doise, 1995, p.77). Consecinţele
acestei situaţii sunt, după Willem Doise, duble: autorii ce se
reclamă de la discipline diferite se pot găsi foarte bine în
acelaşi punct fără să-şi dea seama; conţinutul noţiunii de
reprezentare socială devine polisemantic. Cu privire la definirea
ca atare a noţiunii respective, transpar aceleaşi atitudini
contradictorii.
Claude Flament, urmărindu-l pe Ehrlich, afirma: „Termenul de
reprezentare este utilizat în diverse sectoare ale ştiinţelor
umane (şi dincolo de ele), în sensuri diferite şi adeseori
superflue” (Flament, 1989, p.204). O asemenea situaţie se putea
solda, după cum lăsa să se înţeleagă Mannoni, „cu
interzicerea studiului noţiunii sau cu refuzarea ei ca ilegitimă,
deoarece, datorită apartenenţei la toate domeniile, ea nu relevă
cu adevărat nici unul.”(Mannoni, 1998, p.5)
Conceptul de reprezentare socială este greu de definit chiar pentru
Moscovici, care l-a lansat, deoarece el are o poziţie mixtă, se
găseşte la o răscruce între psihologie şi sociologie, pentru
că trebuie să cuprindă atât versantul perceptiv, cât şi pe cel
intelectual (funcţionând însă colectiv), fenomene psihice, cât
şi sociale, organizând gândirea indivizilor într-o coerenţă.
Reprezentarea socială este pentru Moscovici „un sistem de valori,
de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau
dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea
cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie
în mod egal un instrument de orientare a percepţiei situaţiei şi
de elaborare a răspunsurilor”. (Moscovici, 1976,p.43).
Aşadar, Serge Moscovici inţelege reprezentările sociale ca
produse şi procese de elaborare psihologică a realului.
Reprezentarea socială nu este o simplă colecţie de reprezentări
individuale, ci o imagine asupra socialului, determinată de social
şi constructoare de social.
Autorii care au scris despre reprezentările sociale s-au inspirat
din concepţia teoretică a lui Serge Moscovici, aducând o serie
de precizări şi nuanţări ale ei. „Prin reprezentări noi
înţelegem produsul şi procesul unei activităţi mintale, prin
individul sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat
şi îi atribuie o semnificaţie specifică” (Abric, 1987, p-64).
Ipoteza centrală a cercetătorului francez este aceea că nu
caracteristicile obiective ale unei situaţii sunt cele care
determină comportamentele subiecţilor aflaţi în interacţiune,
ci reprezentarea acelei situaţii. Comportamentele umane sunt
determinate nu atât de stimuli, cât de imaginile şi ideile pe
care oamenii şi le fac despre stimuli. Natura oarecum duală a
reprezentărilor sociale reiese din faptul că ele sunt considerate
a fi forme specifice de cunoaştere, în care se mixează
senzorialul şi logicul, ele fiind forme ale „cunoaşterii de sens
comun” dar şi „forme de gândire socială”.
„Reprezentările sociale sunt modalităţi de gândire practică
orientată spre comunicare, înţelegerea şi stăpânirea mediului
social, material şi ideal”. (Denise Jodelet, 1998, p.361).
Există, de aceea, nenumărate tipuri de reprezentări sociale: ale
sănătăţii şi bolii, ale maladiilor mintale, ale copilăriei,
ale vieţii profesionale, etc. (Farr, 1988, p.382).
Willem Doise, pornind de la realităţile existente între
raporturile sociale
(considerate nu în infrastructura lor, ca raporturi de producţie
sau de putere, ci ca raporturi simbolice) şi reprezentările
sociale, subliniază rolurile acestor raporturi simbolice în
definirea reciprocă a oamenilor. Deşi acest proces de definire
umană şi interumană este dependent de multitudinea situaţiilor
în care oamenii acţionează, de dinamica şi mobilitatea
situaţiilor, el este dependent şi de o serie de reglări relativ
stabile, considerate ca un metasistem ce intervine continuu în
organizarea cognitivă a omului. Dintr-o asemenea perspectivă
relaţională şi interdisciplinară, cum se exprimă autorul, sunt
definite şi reprezentările sociale. Acestea sunt „principii
generatoare de luări de poziţie ce sunt legate de inserţiile
specifice într-un ansamblu de raporturi sociale, şi organizând
procesele simbolice intervenite în aceste raporturi” (Doise,
1990, p.125).
Aşadar, reprezentările sociale sunt generate de raporturile
sociale, iar la rândul lor generează noi raporturi sociale. Deşi
generarea acestor reprezentări este socială, elaborarea lor
rămâne întotdeauna personală.
În concluzie, reprezentările sociale desemnează un aparat
evaluator, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea
valorilor şi o interpretare proprie dată acestei lumi. Nici
gândire obiectivă, „ştiinţifică” , nici „reflectare”
afectivă a realităţii; o refacere, o reconstrucţie a mediului
prin prisma filozofiei de viaţă a individului, o instanţă
intermediară între percepţie, informaţie, atitudine şi imagine.
Un stil de conduită, un mod de a comunica cu exteriorul, o
orientare în lumea obiectelor şi faptelor şi o operaţie de
clasificare a acesteia. O conectare la diferite sisteme explicative,
dar şi un instrument cu ajutorul căruia actorii sociali îşi
reglează raporturile reciproce. O articulare a personalităţii la
contextul social, un mod de a face accesibilă lumea exterioară, de
a-i înţelege pe alţii. Un sistem de credinţe, un model
explicativ, un mecanism prin care se construiesc teorii despre
mediul social, un efort de înţelegere şi de stăpânire a
acestuia, o modalitate de a gândi practic contextul. Un stil de
conduită, un mod de comunicare cu exteriorul, un filtru, un ecran
între presiunea socialului şi sistemul personalităţii. O
îmbogăţire a realului, o recitire a sa.
BIBLIOGRAFIE:
1. ABRIC, J.C.,“Reprezentările sociale: aspecte teoretice”, în
NECULAU, A. (coord), „Psihologia câmpului social: reprezentările
sociale”, Polirom,Iaşi, 1995;
2. DOISE, W.„Definiţia unui concept” în NECULAU, A. (coord),
„Psihologia câmpului social, reprezentările sociale”, Iaşi,
Polirom,1995;
3. DOISE, W.; PALMONARI, A.,„Caracteristici ale reprezentărilor
sociale”, în NECULAU, A. „Psihologia socială – aspecte
contemporane”, Iaşi, Polirom,1986.