Discursul raportat

Termenul „discurs” a ajuns să fie atât de utilizat în contextul cotidian, în domenii precum politică, religie, filosofie, literatură ș.a, însă accepțiunea termenului este mult mai largă, discursul făcând parte dintr-o relație interumană, fiind chiar baza acestuia, pentru că el reprezintă, în primul rând, comunicare, acel schimb de informații indispensabil pentru o bună relaționare între indivizi.
De-a lungul timpului, termenul „discurs” a cunoscut mai multe accepțiuni, dintre care amintim următoarele:
• „Cesare Segré - Discursul este înlănţuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din „langue”. Adoptarea termenului de discurs de către lingviştii postsaussurieni se încadrează fie în tentativele de a rezolva antinomia „langue” / „parole”, fie în cele de a clarifica natura şi funcţiile sintagmelor;
• Gardiner - Discursul este activitatea umană, declanşată, în general, de un eveniment particular, de un stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizând semnale verbale organizate după un cod comun;
• Buyssens defineşte discursul considerând combinaţiile în care subiectul vorbitor utilizează codul limbii în vederea exprimării gândirii sale personale, diferenţiindu-l de parole prin care înţelege mecanismul psiho-fizic care-i permite să exteriorizeze aceste combinaţii. Tot potrivit lui Buyssens, raportul parole / discours este echivalent raportului sunet / fonem, act de semnificare / partea sa funcţională.”
Dintre tipurile de discurs se distinge discursul raportat. Acesta „presupune relaţionarea a două discursuri, dintre care unul creează un spaţiu enunţiativ particular, iar celălalt este pus la distanţă şi atribuit unei alte surse, într-un mod univoc sau echivoc." Conform Gramaticii de bază a limbii române, „Locutorul unui enunț se poate referi la alte acte de enunțare, produse în diferite situații de comunicare, descriindu-le și relatând conținutul lor (Mi-a spus că la mare plouă.). Relatarea unor enunțuri ( rostite, scrise sau gândite) reprezintă discursul raportat.” Așadar, orice comunicare depsre ceva ce a fost comunicat anterior poate fi considerat un discurs raportat, reluat cu alte forme și mijloace decât cele inițiale.
În Gramatica de bază a limbii române sunt identificate două forme fundamentale ale discursului raportat : discursul direct, care presupune reproducerea exactă a unor enunțuri, și discursul indirect, care consta într-o parafrazare, reformulare a enunțurilor. Totuși pe lângă cele două forme de discurs, există alte două, considerate „mixte sau derivate” : discursul direct legat și discursul indirect liber. Se consideră că există „mai multe serii de sinonime care denumesc tipurile discursului raportat : discurs direct= vorbire directă=stil direct, discurs indirect= vorbire indirectă=stil indirect etc.” . Având în vedere observația anterioară, constatăm că mai familiare sunt noțiunile de „vorbire” și de „stil”, care se folosesc și în cadrul orelor de limbă, comunicare și literatură română din gimnaziu și liceu.
Discursul direct este o reproducere totală și nemodificată a enunțului inițial: „Se prezintă ca o păstrare integrală a enunțului inițial, în forma și în conținutul său.” Enunțurile inițiale sunt introduse prin anumite „verbe sau locuțiuni declarative (a spune, a vorbi, a răspunde, a replica, a se adrea, a băga de seamă etc.), urmate de elemente de punctuație precise ( două puncte și linie de dialog sau ghilimele) . Pornind de la enunțul Am dorit să merg la mare, afirmație făcută de X, un exemplu de discurs direct este X mi-a spus : „Am dorit să merg la mare. ”
În Gramatica de bază a limbii române se subliniază faptul că, din punct de vedere sintactic, enunțul este independent și păstrează toate mărcile enunțării orale dintr-un anumit context, cum ar fi intonația și alte asemenea elemente. De asemenea, se face referire la faptul că acel enunț care este reprodus, deci care reprezintă un discurs direct, este însoțit de un enunț-cadru, care descrie actul enunțării. În exemplul Luni, fratele meu mi-a spus : „Am dorit să merg la mare”, Luni, fratele meu, este enunțul cadru, iar Am dorit să merg la mare este enunțul citat, discursul direct, care însă nu se situează în același plan și nu „stabilesc între ele relații sintactice. Enunțul- cadru are o poziție sintactică necomplinită ( de obicei, de complement direct sau secundar), căreia îi corespunde, în alt plan enunțiativ, secvența citată. Marcarea rupturii dintre cele două planuri enunțiative se realizează, în scris, prin convenții specifice ( ghilimele, linie de dialog), iar în oralitate prin pauză și intonație.” Un exemplu concret al celor spuse mai sus este dat de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților : În suflet îi încolți, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde care-i spunea în taină : „Poate că totuși !...”. Curând însă părăsiră șoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeț de scânduri noi. „Doamne, unde mergem ?” se întreba Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată.
În ceea ce privește discursul direct, trebuie amintit că „uneori, denumirea discurs direct este folosită impropriu, prin extindere, cu referire la orice enunț sau discurs la persoana I. Discursul direct este însă un caz particular al discursului raportat, care apare doar atunci când un locutor citează vorbele altui locutor.”
Conform GBLR, spre deosebire de discursul direct, cel indirect păstrează conținutul, informația, transmisă de enunțul inițial și îi modifică forma pe care astfel o raportează la o nouă situație de comunicare. Astfel, menținând exemplul Am dorit să merg la mare. , al aceluiași X, un exemplu de discurs indirect este X mi-a spus că a dorit să meargă la mare. La nivel sintactic, enunțul relatat este dependent sintactic de enunțul-cadru : Luni, fratele meu mi-a spus că dorea a merge la mare. Între cele două enunțuri se realizeză o relație de subordonare realizată prin conjuncții, pronume, adjective pronominale și adverbe relative . Un alt asemenea exemplu este oferit și de Marin Preda, în Moromeții : I se răspunse din alte câteva părți și cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi va rămâne grâul pe câmp. Se poate observa în acest exemplu că dispar semnele specifice de punctuație, iar enunțul-relatat este pur și simplu integrat în comunicare fără a mai apela la o punctuație specifică.
Atât discursul direct cât și cel indirect au ca punct comun utilizarea acelor expresii declarative în enunțul- cadru, dar cu toate acestea ele sunt deosebite de independența vs subordonarea față de acele expresii, ba chiar de posibilitatea ca ele să lipsească. De asemenea, ambele tipuri de discurs, atât cel direct cât și cel indirect, „apar în diferite tipuri de texte: în oralitatea populară ( în care se relatează alte conversații), în textele științifice (în care se citează opiniile diferiților cercetători), în literatură ( în care se construiesc dialogurile personajelor) etc.”
După cum aminteam, cele două tipuri de discurs sunt completate de alte două, derivate din acestea : discursul indirect liber și discursul direct legat.
Cezar Bălășoiu, în lucrarea Discursul raportat în textele dialectale românești susține că „În privinţa originii DIL, există două puncte de vedere: 1. teza conform căreia DIL este definitoriu pentru povestirile ficţionale, spaţiu în care DIL nu este doar reprezentativ, ci o modalitate de expresie proprie [Bally, Lips 216), Hamburger, Banfield]; 2. teza contrară, după care "stilul indirect liber apare în discursul raportat atât în forma lui orală, cât şi în cea scrisă şi, mai mult, chiar în discursuri care nu au nimic ficţional'' (Moeschler-Reboul: 405); este susţinută de cei pentru care DIL este o formă mixtă, în care pot fi identificate trasături ale stilurilor primare.
Primii consideră povestirea ficţională ca origine a DIL, ceilalţi pleacă de la presupoziţia că DIL este o dezvoltare a unui procedeu de factură populară. „Pentru primii, DIL este o modalitate originală de exprimare a subiectivităţii la persoana a treia, pentru ceilalţi, originalitatea DIL ţine de sintaxa acestui mod narativ.
Cei care susţin că naraţiunea cultă este originea DIL susţin o teorie al cărei centru de interes este enunţarea; ei vor admite că putem întâlni mostre din acest discurs şi în alte locuri, dar ca urme ale unui fenomen posterior, care a pierdut ceva definitoriu originarului; cei pentru care naraţiunea cultă este beneficiara unui fenomen anterior, a cărui origine este vorbirea, vor accepta că în opera literară DIL s-a îmbogăţit, a câştigat, şi vor fi interesaţi (ca unii ce susţin o teorie al cărei centru de interes este discursul) de diferitele moduri de actualizare ale acestuia.”
Opinia de mai sus conform căreia discursul indirect liber este o formă mixtă de discurs este susținută și în GBLR, unde se enunțează că „procedeul, specific literaturii, combină, în mod intenționat, trăsături ale stilului direct și ale celui indirect, suprapunând vocile și perspectivele naratorului și ale personajului.”, acest tip de discurs fiind considerat ambiguu, deoarece vorbirea sau gândurile reproduse pot aparține atât personajului cât și naratorului. În literatura română, stilul indirect liber a fost introdus, în opinia lui Tudor Vianu, de Ion Luca Caragiale, grăitor în acest sens fiind un fragment din nuvela În vreme de război : Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare : altminteri puneau mâna poterașii și pe el…Dar toți cetașii sunt prinși…Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea tot părul din cap.
„Variantă mixtă de redare a vorbirii, stilul direct legat reproduce textual un mesaj, păstrându-i persoana gramaticală, intonaţia, mărcile afective (precum în vorbirea directă) – dar îl introduce printr-o conjuncţie subordonatoare, specifică stilului indirect. Considerată ca specifică limbajului popular, construcţia – „zice că vrei să vii? “, „spune că ce bine că am venit“, „l-am întrebat că ce cauţi aici?“ etc. – este în fond o greşeală faţă de normele limbii cultivate. Stilul direct legat e un produs al contaminării dintre stilul direct şi cel indirect; formula sa se apropie de cea a anacolutului – tipic defect de construcţie a frazei orale.”
Între cele două tipuri majore de discurs raportat, direct și indirect, nu se face mereu o deosebire clară, deoarece adesea ceea ce le deosebește sunt doar semnele de punctuație, în scris, și pauza și intonația, în discursul oral, la fel ca în exemplele: M-a întrebat ce conține mâncarea ( discurs indirect); M-a întrebat: „Ce conține mâncarea?” ( discurs indirect).
Toate tipurile de discurs discutate mai sus au o importanță deosebită, atât datorită faptului că sunt întâlnite în comunicarea cotidiană și în activități precum lectura, dar mai ales în ceea ce privește studiul diverselor texte în gimnaziu și liceu, când o cunoaștere a caracteristicilor acestora face ca textele să fie receptate cu o mai mare ușurință.

Bibliografie și resurse web utilizate :

1. Bălășoiu, Cezar, Discursul raportat în textele dialectale românești (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/balas/4-1.html);
2. Angelescu, Gabriel; Bărbat, Adriana, Avasilichioaie, Laura; Bota, Anamaria, Limbă și comunicare. Teoria literaturii, Editura Aula, Brașov;
3. Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, coord. Gabriela Pană Dindelegan;
4. Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/36.html);
5. http://ccdmures.ro/cmsmadesimple/uploads/file/rev6/teorii.pdf