EDUCAŢIE ŞI INTERCULTURALITATE

EDUCAŢIE ŞI INTERCULTURALITATE

PROF. IULIANA TOMESCU, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 128, BUCUREȘTI

Trăind într-o lume aflată în continuă dezvoltare, ne
confruntăm cu o serie de provocări al căror impact asupra vieţii
se manifestă tot mai mult, educaţia fiind aceea care trebuie să
găsească soluţii.
Fenomenul globalizării, explozia demografică, poluarea mediului,
explozia informaţională, etc. sunt numai câteva din provocările
la care educaţia trebuie să-şi găsească propriile strategii,
una dintre acestea fiind promovarea „noilor educaţii”.
Educaţia interculturală, deschisă diverselor valori culturale,
constituie unul dintre răspunsurile nevoilor existenţiale ale
individului şi ale oricărei comunităţi, în condiţiile
societăţii din vremea noastră. Importanţa educaţiei
interculturale creşte considerabil în condiţiile lărgirii
posibilităţilor de liberă circulaţie interţări a
cetăţenilor.
Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din
ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc împreună. Ei
trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se
reduce doar la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt ci
şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format.
În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al evoluţiei
societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în
conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea
conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de a
se raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a
conflictelor interculturale. Educaţia pentru interculturalitate
constituie una dintre condiţiile principale pentru
îmbunătăţirea aspectelor relaţionale ale locuitorilor
aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor
interumane.
Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la
egalitate, cât şi afirmarea propriei identităţi. Educaţia
interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor
grupări etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a
lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al
înţelegerii reciproce.
În România, în fiecare şcoală exista elevi aparţinând unor
etnii diferite, de religii diferite dar și elevi aparținători
altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a
capitalurilor şi a forţei de muncă în mișcare. Într-un
asemenea univers cultural complex se impune restructurarea
atitudinilor faţă de valorile fiecăruia, mai mare atenție la
limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice
integrate.
Desfăşurarea adecvată şi consistentă a educaţiei pentru
mileniul III, într-o lume accelerat globalizantă, impune
considerarea şi reconsiderarea educaţiei din perspectiva
interculturalităţii.
Educaţia interculturală trebuie înţeleasă ca o propunere
pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne
învăţa să trăim împreună, în diferenţă, îmbogăţindu-ne
reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe
valorile de respect şi preţuirea diferenţei culturale, empatie,
solidaritate, toleranţă activă. Alteritatea trebuie să îşi
ocupe locul său adevărat în lumea şcolară; ea trebuie
recunoscută, acceptată, preţuită, valorificată în direcţia
autodezvoltării personalităţii.
Din punct de vedere educaţional este foarte important de a păstra
în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu
ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi obiceiurilor propuse
de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie
organizată cu ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute
şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive
ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume,
achiziţionarea unor valori morale şi crearea bazelor unei culturi
personale. Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces
de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în sensul căutării
unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii
capacităţii de autodeterminare a comportamentului. În acest fel
poate să-şi păstreze un copil ce aparţine unei grupări etnice
identitatea culturală şi să adere, în acelaşi timp, la valorile
culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol important
în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii
în care îşi va exprima emoţiile şi gândurile. Copii
aparţinând unor grupări etnice diferite trebuie să fie
obişnuiţi de mici să achiziţioneze actualele valori europene cu
privire la naţionalitate şi etnicitate.
Achiziţionarea culturii este un proces creativ în cadrul căruia
copilul acumulează, dezvoltă şi exprimă importante abilităţi:
imaginaţie, gândire comprehensivă, orientarea către ceilalţi,
control comportamental. Cunoaşterea elevilor este una dintre
condiţiile esenţiale pentru integrarea lor în activitatea
şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers.
Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil se află
într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un
caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie niciodată, o
cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt,
atunci când este nevoie în tratarea deficienţelor şi
disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de
profundă încât cadrul didactic poate anticipa cu exactitate
reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate
interveni eficient şi se poate alege strategia didactică care să
producă transformările de ordin calitativ.
Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale,
familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe
educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a
admiterii, înţelegerii şi acceptării faptului că desfăşurarea
procesului de învăţământ în clase/şcoli eterogene şi
pluriculturale este o realitate obiectivă, în curs de consolidare
şi expansiune într-un număr din ce în ce mai mare de şcoli,
chiar şi în unele care nu au cunoscut până de curând, în mod
semnificativ, acest aspect al convieţuirii. De aceea, abordarea
pedagogică cea mai bună este aceea care face din diferenţele
culturale un avantaj, o potenţială sursă de îmbogăţire pentru
fiecare participant, şi nu un handicap care trebuie ascuns şi care
generează anxietate şi complexe. Spiritul care trebuie să
antreneze educaţia interculturală este unul de deschidere,
cooperare şi nu unul de selecţionare, ierarhizare, segregare şi
respingere.
Inevitabil, vor fi mereu „diferenţe” între cei aparţinând
populaţiei majoritare şi cei ce aparţin unor ,,minorităţi”,
educaţia interculturală derulată prin acţiuni la nivelul şcolii
sau al comunităţii trebuie să vizeze:
- promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi
înţelegere firească a raporturilor dintre etnii;
- recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin
valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni;
- promovarea unei politici şcolare care să favorizeze egalizarea
şanselor în educaţie;
- demararea unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale
pentru a le transforma în resurse pedagogice;
- iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea culturii etniei
minoritare şi pentru tratarea cu tact şi înţelegere a aspectelor
vieţii lor culturale şi sociale;
- amendarea oricărei forme de manifestare ostilă, privind
populaţia minoritară;
- promovarea unor relaţii de cunoaştere şi de bună înţelegere
între etnii;
- lupta împotriva prejudecăţilor etnice;
- activităţi desfăşurate în parteneriat cu părinţii şi cu
reprezentanţii diferitelor instituţii culturale;
- participarea la evenimente culturale şi sărbători locale,
serbări, concursuri, în condiţiile în care arta se prezintă ca
un excelent pretext şi ca o cale privilegiată pentru descoperirea,
recunoaşterea şi aprecierea altor culturi;
- manifestări sportive- acestea fiind ocazii autentice de
întâlniri, colaborări, cu atât mai mult cu cât principiul de
constituire al echipelor nu este unul al separării, ci al
integrării (într-o competiţie sportivă se vor forma echipe
mixte, care contribuie la dezvoltarea cooperării, dacă se
valorifică diferenţele între sportivi şi se acţionează prin
complementaritate);
- organizarea de întâlniri între persoane aparţinând unor
culturi diferite, în scop de cunoaştere şi de stabilire a unor
relaţii de prietenie, mergând de la vizite, excursii etc. până
la schimburi muzicale, culinare etc.
Educaţia interculturală este necesar să devină o constantă a
pregătirii cadrelor didactice, care să-şi pună amprenta asupra
disciplinelor de învăţământ şi programelor şcolare, asupra
priorităţilor educative, asupra criteriilor de evaluare a
competenţelor şi comportamentelor, asupra relaţiilor cu
părinţii şi comunităţile.

Bibliografie
1. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia
interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999
2. Ciolan, L. – „Paşi către şcoala interculturală. Ghid de
educaţie interculturală pentru cadrele didactice”, Ed. Corint,
Bucureşti 2000