Elevii de azi şi lectura "modernă"

Elevii de azi şi lectura „modernă”
Mai citesc elevii din ziua de azi? E o întrebare care macină toţi adulţii, pe profesori şi pe părinţi, îndeosebi. Răspunsul pare a fi din ce în ce mai mult unul deconcertant. Copiii vremurilor noastre au alte preocupări, alte lucruri le distrag şi le captează atenţia. Sunt produsul societăţii actuale, sunt generaţia calculatorului, cu site-uri de socializare, cu blog-uri, jocuri, muzică şi filme, toate pe gustul lor şi toate doar la un click distanţă. E greu pentru ei să facă ce făceam noi odinioară, când nu existau toate acestea. Şi, totuşi, întrebarea rămâne: mai citesc elevii?...
Curiozitatea m-a împins să fac un mic sondaj printre elevii liceului nostru. Am descoperit, cam cum era de aşteptat dealtfel, că limba şi literatura română este unul dintre obiectele cele mai puţin îndrăgite şi că lectura, cititul de romane, lipsea aproape cu desăvârşire din pasiunile elevilor. Voi reproduce câteva din spusele lor, spre exemplificare:
• „Chiar dacă ni se spune că ar trebui să cunoaştem autorii clasici, autorii de referinţă, marii autori ai tuturor timpurilor, că ţine de cultura generală, că ne facem de ruşine dacă spunem că n-am auzit în viaţa noastră de Dostoievski, spre exemplu, sau de Proust, sau de Hemingway, nu ştiu..., aproape toţi colegii mei recunosc că nu citesc cărţi scrise de aceşti autori pentru că sunt extrem de plictisitoare!... Eu, personal, am încercat să citesc, dar n-am reuşit să termin niciodată, nici măcar una din aceste cărţi.” (Chirac Delia – XII C);
• „Eseurile pe care trebuie să le scriem la română, sau la literatură universală, sau la engleză câteodată, la franceză, trebuie să fie scrise după un anumit format, trebuie să aibă elementele standard de legătură, expresii tipice de genul: „În primul rând”..., „În al doilea rând”..., „În concluzie”... etc. şi, dacă nu scrii aşa, aproape garantat vei lua o notă proastă. Nu ai şansa să-ţi faci auzită vocea proprie, să scrii după cum crezi tu de cuviinţă. Totul e mult prea strict, aduce a muncă de cercetare mai curând şi nu a compunere liberă. De fapt şi de drept, eşti constrâns să scrii pe o anumită temă, într-un anume fel şi totul numai liber nu pare a fi!” (Gheorghe Mihai – XII C);
• „Nu-mi place să citesc, cred, tocmai pentru că la şcoală ni se impune să citim o serie de cărţi, încă de mici. Lectura n-ar trebui să fie obligatorie. Tot ce e obligatoriu, ce e impus, e acceptat cu greu. Când mai e vorba şi de cărţi plictisitoare, greoaie, învechite, care vorbesc despre lucruri ce nu se mai întâmplă, cu atât mai greu de acceptat, de agreat devine lectura aceea!” (Chetran Daniel – XI D);
• „Nu simt mai nimic când citesc aceste cărţi. Limbajul e alambicat, greoi, arhaic. Nu vorbesc pe limba mea, nu reuşesc să le înţeleg.” (Mîţă Sorin – IX B).
Ei bine, lucrurile nu trebuie să stea aşa. Explicabil, elevilor le este greu să înţeleagă un limbaj arhaic, greoi, încărcat, specific unor timpuri trecute. Le este greu să se identifice cu nişte personaje care au trecut prin evenimente de viaţă ce astăzi nu mai au loc, care s-au comportat şi au reacţionat la acele evenimente conform experienţei lor de viaţă, a educaţiei precare pe care o aveau, conform mentalităţilor şi cutumelor acelor vremuri, a prejudecăţilor cărora le erau tributari etc. Elevii pot ajunge, totuşi, să înţeleagă limbajul cărţilor, atmosfera vremurilor apuse, toate acele lucruri ce s-au întâmplat atunci și care, aparent, sunt învechite, ciudate şi inutile. Ei pot fi ajutați să facă asta!
Un prim pas, şi cel mai important, ar fi să-i facem să personalizeze lectura, să se implice cu adevărat în acest act. În momentul în care elevii devin coparticipanți la acest act, când trăiesc ceea ce citesc, când rescriu cartea conform imaginaţiei lor, a capacităţii lor de înţelegere, când reuşesc să se pună în pielea personajelor etc., lectura poate deveni în sfârşit o plăcere.
În plus, elevii vor citi, dacă îşi aleg ei singuri cărţile. Câţi dintre noi am citit tot ce era în lista de lectură obligatorie pe care ne-o dădeau profesorii la început de an şcolar? Câţi n-am ales să citim ce auzeam c-ar fi interesant, plăcut, palpitant de la colegi, de la prieteni? Câţi dintre noi n-am mers la Bibliotecă şi-am ales să citim cărţile care erau împrumutate cel mai adesea? Alegeam cărţile pe baza unui simplu instinct cum ar fi fost, dacă titlul său imaginile de pe copertă ne provocau intelectual cumva, dacă erau citite şi de alţii, dar, în esenţă, alegeam cărţile pe care voiam noi să le citim, nu pe cele pe care trebuia să le citim. Întotdeauna, pe cele pe care trebuia să le citim, le citeam din două-n trei, citeam doar prefaţa, câteva fragmente, câteva recenzii, suficient cât s-avem o idee, cât să ne descurcăm la şcoală şi să nu luăm o notă proastă.
În momentul în care deja s-a instaurat pasiunea pentru citit, însă, bătălia e deja pe jumătate câştigată! Există şanse să fie citite în sfârşit şi acele cărţi fără de care nu se poate spune că ai o cultură bogată!
Elevii pot fi „ghidaţi”, deci, să dea de gustul lecturii şi cei care pot face asta cel mai bine sunt, evident, profesorii. Şi asta se poate întâmpla numai dacă experienţa din clasă, felul cum decurg orele de literatură se schimbă şi ele. Actualmente, elevii sunt obişnuiţi să studieze un anumit text pe care îl au în manual, un anumit pasaj, dintr-o anumită carte, să ia notiţe despre autor, despre opera sa, genul literar căreia îi aparţine, curentul literar în care se înscrie etc., să completeze fișe de lucru, individual sau în grup, să răspundă la nişte întrebări, să înveţe pe de rost nişte comentarii literare standard şi cam atât. Lectura întregii cărţi se face, sau ar trebui să se facă, dar din păcate nu prea se face, acasă.
Din experienţa mea ca profesor, pot spune că din momentul în care, la un opţional de literatură britanică şi americană pe care l-am propus, am început să lecturez împreună cu elevii, nu doar pasaje scurte, ci am citit, discutat şi aprofundat capitole întregi dintr-o operă literară, la ore, în clasă. Aceştia au înţeles mult mai bine mesajul cărţii, au personalizat evenimentele, s-au identificat cu personajele, au apreciat „artificiile” folosite de autor, figurile de stil, stilul personal sau impersonal, vocea sa mai mult sau mai puţin voalată.
În acel moment se întâmplă de fapt şi minunea. Cititul în grup, explicaţiile oferite de profesor sau de alţi colegi, atmosfera de sală de lectură, toate acestea contribuie la efectul mult dorit al acestui demers – elevii încep să gândească, să-şi exprime propriile păreri despre anumite cărţi, autori, trenduri stilistice, să-şi asume actul în sine, descoperă plăcerea lecturii, realizează beneficiile ei etc.
Am mers mai departe în încercarea mea de a-i apropia pe elevi şi mai mult de lectură. Le-am cerut să-şi scrie eseurile liber, fără constrângeri de formatare şi de limbaj uzual. Le-am dat voie să scrie, nu în caiete, nu pe foi, ci acolo unde există ei mai nou – în spaţiul virtual, pe bloguri special create pentru Opţionalul de engleză. La fiecare capitol lecturat în clasă, ei povesteau în scris sau explicau, cu propriile cuvinte, în stilul lor propriu, ce-au aflat, ce s-a mai întâmplat cu personajele, de ce povestea a luat turnura respectivă, de ce în opinia lor personajele au avut reacţiile pe care le-au avut etc.
La fiecare postare de-a lor, colegii erau liberi să intervină cu comentariile proprii, cu adăugiri, cu întrebări lămuritoare, iar eu interveneam doar în momentul în care se împotmoleau cumva, când nu reuşeau să vadă tot ce era de văzut şi înţeles ş.a.m.d.
Toată această abordare nouă a creat o atmosferă contagioasă de studiu şi a transformat elevii în cititori avizi şi chiar în mici critici literari mai mult sau mai puţin avizaţi, dornici să-şi susţină teoriile şi să-şi câştige ,,duelurile” verbale. Şi asta doar pentru că i-am lăsat să aleagă ce să citească dintr-o lungă listă propusă de mine şi pentru că am citit, am discutat, am analizat împreună!
Aşadar, cartea, lectura nu sunt lucruri desuete, anacronice. Atât timp cât procesul poate fi actualizat, făcut să fie digerabil, recognoscibil, atât timp cât în vogă ajung să fie elevii care citesc şi nu cei care nu o fac, cât se crează o competiţie între ei, o stare de emulaţie, aventura cunoaşterii prin lectură rămâne în continuare o provocare, o revelaţie ce aşteaptă să se-ntâmple şi unica metodă prin care elevii învaţă cu adevărat - metoda descoperirii. Elevii devin treptat independenţi, autonomi, învaţă să înveţe, descoperă şi se autodescoperă, realizează că învăţarea şi educarea nu se termină niciodată, că ele continuă pe parcursul întregii vieţi.

Prof. Luminiţa Zaharia
Liceul Teoretic „Sfânta Maria” Galaţi