EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC- METODĂ DE STIMULARE A GÂNDIRII FIZICE

În ultimii ani s-au purtat tot felul de discuţii despre
corectitudinea schimbărilor în educaţie, s-au schimbat idei, au
apărut o mulţime de metode noi, s-a trecut de la predarea pe
obiective la cea pe concepte, şi cel mai adesea s-a uitat cine este
beneficiarul oricărei schimbări din şcoală. Cel puţin din
punctul de vedere al disciplinei fizică, sub supravegherea
profesorului elevii îşi pot asuma reponsabilitatea propriei
învăţări, dezvoltându-şi în paralel competenţe de educaţie
continuuă.
Ce este de fapt fizica? Este acea ştiinţă care se preocupă de
stabilirea adevărurilor ştiinţifice în legătură cu fenomenele
naturale şi de aplicare a lor în dezvoltarea societăţii. Studiul
naturii presupune observarea lumii reale, analiza faptelor observate
şi efectuarea de experimente. Ca orice altă ştiinţă a naturii,
şi fizica se sprijină pe două lucruri: propriile simţuri pentru
observarea fenomenelor şi reproducerea şi experimentarea lor în
laborator , precum şi teoriile şi deducerile lor logice în
scopul explicării proceselor şi fenomenelor din realitatea
înconjurătoare. Primii care au încercat să pună la punct
problema metodelor de studio a ştiinţelor naturii, au fost Galileo
Galilei şi Francis Bacon.
Experimentul este considerat metodă activă, având o
mai mare forţă de convingere decât orice altă metodă ,
contribuind cel mai mult la formarea concepţiei ştiinţifice
despre natură la elevi. Predarea fizicii devine un act de calitate
atunci când experimental şi observaţia sistematică ocupă un loc
prioritar în strategiile didactice aplicate de profesor. Acest
lucru este favorabil şi pentru şcolar, deoare¬ce “ învăţând
fizica, este un fizician şi e mai uşor pentru el să se comporte
ca un fizician, decît să facă altceva” (J. Bruner).
Experimentul este “o obser¬vaţie provocată, o acţiune de
căutare, de încercare, de găsire de dovezi, de legităţi, este o
provocare intenţionată, în condiţii determinate (instalaţii,
dispozitive, materiale corespunzătoare, variaţie şi modificare a
parametrilor etc.), a unui fenomen, în scopul observării
comportamentului lui, al încercării raporturilor de cauzalitate,
al descoperirii esenţei acestuia (adică a legităţilor care-l
guvernează), al verificării unor ipoteze “ (I. Cerghit).
Din punct de vedere al didacticii, principalele tipuri de
experimente sunt:
• Experimentul de confirmare
 Experimentul demonstrativ (utilizat pentru a dovedi sau verifica
un adevăr ştiinţific);
 Experimentul aplicativ ( elevii verifică şi aplică
cunoştinţele teoretuce);
 Experimentul de însuşire a unor priceperi şi deprinderi
(pentru a mânui instrumente şi aparate).
• Experimentul de cercetare- elevul: primeşte tema şi singur
îşi stabileşte modul de lucru,obţine şi prelucrează date.
• Experimentul de descoperire – sunt descoperite unele
adevăruri ştiinţifice.
Potrivit tehnicii organizării activităţii, deosebim
experi¬mentele:
• Individuale;
• pe grupe;
• frontale.
Cercetările efectuate într-un şir de şcoli au stabilit că 80-85
la sută din profesori preferă experi¬mentul frontal (motivarea
acestei predilecţii necesită un studiu separat), în timp ce
opţiunea elevilor a fost ca să se aplice la lec¬ţiile de fizică
experimentul individual sau orga-nizat pe microgrupe.
Aşadar, există o contradicţie vădită între preferinţele
elevilor şi oferta profesorului. Pentru a găsi o soluţie, în
acest caz, vom apela la teoriile didactice contemporane: „elevul
se dezvoltă prin exerciţiile pe care le face, şi nu prin acelea
care se fac în faţa lui” (I. Cerghit).
În procesul de efectuare a experimentelor elevii se conving de
obiectivitatea legilor fizicii, capătă o reprezentare despre
metodele folosite în cercetarea știinţifică, fac cunoştinţă
cu metodele de evaluare cantitativă a fenomenelor fizice, capătă
deprinderi şi abilităţi practice.
Experimentul realizat de către elev conduce la
condiţii mai bune de însuşire a cunoştinţelor de fizică,
elevul obişnuindu-se să lucreze în echipă, să comunice între
ei, să schimbe idei, să le respecte pe ale celuilalt. În procesul
de efectuare a experimentului, elevul acţionează, cercetează,
presupune, descoperă, consolidează, aplică, învaţă să
obţină informaţie. Pentru a putea îndruma elevul spre a obţine
toate acestea, profesorul are nevoie de mult tact pedagogic, mult
tact, metodă şi dibăcie pentru a îndruma elevul să gândească,
să analizeze, să generalizeze, să abstractizeze şi să aplice
practic.
Pentru ca un experiment să-şi atingă scopul,
profesorul va trebui să selecteze numărul minim de instrumente
şi aparate folosite în studierea fenomenului, dacă ar fi prea
multe , ar distrage atenţia elevilor. Dacă aparatele folosite sunt
impresionante prin dimensiuni sau construcţie, profesorul trebuie
să atragă altfel atenţia elevilor, să-i captiveze prin
explicaţie, să prezinte fenomenul în aşa fel încât să
depăşească prin expunere şi idei emoţiile provocate de aspectul
aparatului.
Randamentul experimentului este sporit dacă alegem
aparate de studiu în conformitate cu recomandările psihologiei,
să ţinem cont de culoarea corpurilor ce se mişcă, aspectul
exterior al acestora.
Crearea unei stări emoţionale favorabile obţinute prin
realizarea unor demonstraţii interesante, a unor experienţe
spectaculoase ce stârnesc interesul, fac ca eficienţa
experimentului să crească. În final se obţine o mai bună
reţinere şi înţelegere a materiei.
Ştim toţi care este diferenţa de impact asupra
individului a sonorului, comparând senzaţiile din urma unui film
mut cu cele în urma filmului sonor, aşa că ar fi bine să
încercăm să ataşăm sunet.
In cazul predării prin explicare, prezentarea a fenomenului, fără
reproducerea lui în laborator, nu vom obţine decât nişte lecţii
terne, care vor nu vor apropia elevul de fizică. Majoritatea
sondajelor de opinie arată că fizica nu face parte din
disciplinele preferate de elevi, şi acest lucru se întâmplă,
după spusele elevilor, deoarece:
• fizica este o disciplină dificilă;
• este o disciplină prea matematizată;
• legătura ei cu viaţa şi tehnica nu sunt puse în evidenţă;
• laboratoarele nu sunt dotate corespunzător;
• chiar dacă ar fi, se efectuează prea puţine experimente, şi
acelea, în majoritatea cazurilor se realizează frontal,
• se folosesc în continuare metodele tradiţionale de predare.
Toate acestea sunt suficiente pentru a pleda în favoarea
experimentului de cercetare şi descoperire deoarece înfruntând
necunoscutul, neştiinţa, elevul va fi obligat să-şi dezvolte
imaginaţia, inteligenţa se ascute. Cunoştinţele de predat nu se
vor mai transmite şi însuşi apoi mecanic, se vor reconstrui,
fiecare parcurgând tema în ritmul personal de înţelegere.
Realizarea unor proiecte va determina generarea unor ipoteze,
proiectarea experimentelor în scopul verificării ipotezelor.
O altă modalitate de realizare a experimentului este folosirea
experimentului virtual, deoarece permite simularea unor fenomene ce
nu pot fi reproduse în laborator din diverse motive. Software-ul
educaţional are un rol special în realizarea lecţiei moderne dar
nu va putea înlocui niciodată experimentul real.

BIBLIOGRAFIE

1.Neacşu, I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă. Editura
Minerva, Bucureşti 1990
2. Fizica.PSSC, EDP, Bucureşti,1971
3.Cerghit,I., Metode de învăţământ. EDP, Bucureşti,1980