FAMILIA SI DEDICAREA

FAMILIA ŞI DEDICAREA

Profesor Pavel Aurelia
Şcoala Gimnazială „ POROLISSUM” Zalău

Copilul – aluatul care ne este dat spre modelare va fi la fel de
tânăr şi sensibil pe tot parcursul vieţii lui. El este acel „
însemn mult”, care-şi găseşte împlinirea doar trăind şi
practicând respectul şi preţuirea faţă de semeni.
Conform lui Immanuel Kant: „ Părinţii care au primit ei
înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se
îndreaptă copiii. Dar, pentru a-i face pe aceştia mai buni, este
necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni
cu pregătire rea”. (Immanuel Kant, 1992, p.15)
Un părinte adevărat va recunoaşte valoarea momentelor de
cotitură din viaţa copilului său, evidenţiindu-le. Antonio
Stradivarius, marele producător de viori al tuturor timpurilor, a
început să asambleze viori de la vârsta de 12 ani. La patruzeci
de ani, viaţa sa a marcat o cotitură importantă, atuni când
şi-a modificat tehnica de lucru. Viorile pe care le-a produs mai
apoi, între 55 şi 75 de ani au fost cele mai bune ale tuturor
timpurilor. Nimeni nu a reuşit să-l depăşească pe acest geniu.
Viaţa copilului este ca o călătorie pe un drum cu multe
obstacole; această călătorie începe în ziua în care se naşte,
iar destinaţia lui este realizarea potenţialului cu care a fost
înzestrat de Creator. Pentru unii dintre copii călătoria este
uşoară, pentru că ştiu direcţia în care se îndreaptă, iar
obstacolele nu par pentru ei mai grele decât proba de rezistenţă.
Pentru alţii însă, care aleg greşit la o răspântie,
reabilitarea este dificilă şi aceştia nu-şi mai găsesc elanul
să-şi realizeze potenţialul. În acest moment trebuie să
intervină părinţii, cu înţelepciune, fineţe, dar şi
fermitate, pentru a modela împreună destinul copilului.
Primii profesori ai copilului sunt părinţii, care menţinând o
strânsă legătură cu dascălii clădesc şi desăvârşesc
caracterul copilului. Aceştia trebuie să asigure nu numai
îndeplinirea nevoilor zilnice, dar mai ales să transmită
copilului valorile unui cămin echilibrat, în care - respectul şi
stima de sine să domnească - ,să se manifeste atenţie pentru
membrii familiei, iar deciziile să se ia în armonie.
Iată câteva nevoi de care ar trebui să ţinem cont în
educaţia copiilor noştri.
1. Nevoia de semnificaţie, de a se simţi acceptaţi şi iubiţi.
Copiii, indiferent de vârstă, au o nevoie profundă de
semnificaţie, şi anume să se simtă acceptaţi şi iubiţi.
Această „ foame” de dragoste şi acceptare trebuie împlinită
de către părinţi; astfel copilul nu va căuta să-şi umple golul
emoţional cu ceva sau cineva. Beneficiind de acceptare, va deveni
în timp un tânăr sigur de sine, capabil la rândul lui să ofere
afecţiune şi preţuire celor din jur. La fel
de important este şi următorul aspect: copilul trebuie să ştie
că dragostea pentru el are prioritate: serviciul nu este mai
important decât copilul, iar prietenii, poziţia în comunitate,
nici atât ...
2. Nevoia de afecţiune. O simplă îmbrăţişare, un sărut,
câteva cuvinte de încurajare, o privire caldă, au o putere
imensă. Acestea spun de fapt, fără cuvinte, că ne acceptăm
necondiţionat copilul şi intervenim ferm, dar cu blândeţe atunci
când se cere să corectăm o atitudine greşită.
3. Nevoia de a cultiva un sentiment de competenţă. Să nu uităm
că toţi copiii au o dorinţă naturală de a obţine rezultate
bune. Noi, părinţii putem fie să-i felicităm pentru reuşitele
lor, fie să clacăm dacă vom evalua capacitatea copilului nostru
după standardele pentru adulţi. Ni se cere să-i învăţăm, cu
răbdare şi perseverenţă! Puterea exemplului este hotărâtoare,
dar să nu excludem alternativa că ar putea greşi ... să le
acordăm copiilor noştri libertatea de a greşi, să-i motivăm
să termine ceea ce au început. Menţinerea unui sentiment de
competenţă în copiii noştri cere un efort pe termen lung,
planificare şi gândire. Să ne implicăm deci activ în vieţile
copiilor nostri, să fim modele pozitive, fără a ne grăbi să
găsim greşeli. În acelaşi timp este oportun să lăudăm prompt
nivelurile de creştere ale copiilor noştri, evaluând realist
punctele forte şi acceptând limitele fiecăruia.
4. Nevoia de a observa şi de a recunoaşte talentele particulare
sau sclipirile de inteligenţă ale copilului. Îndeamnă-l să le
dezvolte! Dacă observi că fiului tău îi plac instrumentele cu
clape, du-l la un concert sau începe să-i dai lecţii de pian.
Dacă fiul tău este bun la matematică sau îi plac puzzle-urile,
încurajează-l , cumpără-i un computer sau pur şi simplu fă
experimente simple împreună cu el acasă. Copiilor orientaţi
vizual le place să deseneze sau să construiască, deci oferă
truse de desen, de construcţii şi vizitaţi împreună muzee de
artă.
Se mai cere punctat un alt aspect şi anume, al calităţii
timpului pe care-l petrecem cu copiii noştri.
Un rol important în clădirea relaţiei cu copilul nostru consider
că trebuie să îl aibă activităţile distractive pe care să le
desfîşurăm împreună, cum ar fi : organizarea unui maraton de
jocuri în familie, duminica după-amiaza; o reparaţie simplă
în casă sau la maşină, lucrul împreună la computer,
conceperea unui CD cu momente speciale din viaţa familiei,
înălţarea unui zmeu împreună, ajutorarea unui bătrân
la depozitarea lemnelor pentru iarnă, o vizită la spital
împreună, organizarea unei zile de apreciere a bunicilor, timp
în care să le oferiţi felicitări confecţionate special pentru
ei, precum şi prăjiturele ... acordaţi-le copiilor voştri timp
pentru a se dezvolta emoţional alături de voi, ca şi
părinţi.
Fii disponibil şi transparent cu copilul tău, oferă-i mai mult
decât prietenia ta, oferă-i o educaţie în relaţii, un zid de
protecţie împotriva prieteniilor nepotrivite. Vei avea astfel
surpriza plăcută de a-l fi pregătit pentru interacţiunile din
societate, de la adolescenţă la maturitate, ştiind că în
mijlocul furtunii părinţii sunt cei care veghează destinul
copilului lor.
Dacă eşti părinte de adolescent, atunci trebuie să foloseşti
câteva „ trucuri” pentru a-l face să coopereze. Nu folosi un
ton autoritar, nu ordona!
Ca alternativă, iată câţiva paşi care te pot încuraja:
descrie problema, descrie ce simţi vis-a-vis de problema apărută,
oferă informaţii, oferă alternativă, fă-ţi cunoscute valorile
şi aşteptările, fă ceva neaşteptat şi surprinde-l pe
adolescent. Vei fi de-a dreptul emoţionat atunci când copilul
îţi va spune următoarele ...
„ Sentimentele contează: nu numai ale mele, dar şi ale
oamenilor cu care nu sunt de acord.
Politeţea contează: pot să mă exprim pozitiv, fără să
insult.
Cuvintele conteazî: pot dărâma su pot construi ...Pedeapsa
nu-şi are locul într-o relaţie afectivă. „
Să nu uităm că toţi suntem capabili să facem greşeli, capabili
să ne confruntăm cu greşelile proprii, dar mai ales să ni le
recunoaştem şi să le reparăm. Să nu dăm înapoi nicicând,
căci probleme care par că nu au rezolvare, pot fi transformate în
ascultare plină de respect, creativitate şi perseverenţă. Cel
mai important aspect care se cere menţionat este că toţi avem
nevoie de apreciere, nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce
putem deveni!
Ca şi părinte trebuie să oferi timp de calitate copilului, să
înveţi să-i asculţi nevoile, să-i respecţi sentimentele, să-l
implici în luarea deciziilor, să-l ajuţi să facă alegerea
corectă, să nu-l răneşti, să cultivi o atmosferă de respect
reciproc şi de apreciere şi, mai mult decât atât să-l iubeşti
necondiţionat. Acestea sunt câteva chei ale succesului în „
meseria” de părinte!
5. Familia – cadru de pace şi siguranţă pentru copii. Căminul
este locul în care copiii nu trebuie să devină defensivi sau să
se îndoiască de loialitatea familiei. Chiar când apar conflicte
în familie, nu le daţi copiilor ocazia să se simtă responsabili
de îndreptarea lucrurilor; când sunt dezacorduri cu privire la
anumite situaţii, lecţia ce o putem învăţa este că oamenii
care se iubesc se pot şi contrazice, expunându-şi punctele de
vedere fără teama că se pot pierde unul pe altul!
Iată care sunt câteva din beneficiile implicării părinţilor în
procesul educaţional: părinţii înţeleg mai bine ce se
întâmplă la şcoală; relaţia părinte –copil se
îmbunătăţeşte; elevii obţin rezultate mai bune la
învăţătură indiferent de mediul social din care provin ei;
creşte considerabil stima de sine a elevului.
Şcoala are rolul de coordonator al tuturor factorilor educativi,
deoarece este calificată pentru o asemenea acţiune. Factorul
coordonator al colaborării îl reprezintă
învăţătorul/dirigintele/profesorul, aşa încât toate
eforturile converg spre reuşita umană în toate etapele vieţii.
Pentru atingerea ţelului comun al educaţiei, toţi factorii
educaţionali trebuie să coopereze. De aceea este nevoie să existe
un schimb permanent de informaţii, de completare şi de
valorificare a influenţei dirijate spre unicul învăţăcel, în
sensul de a fi educat, nu doar instruit. Prin lărgirea spectrului
de implicare a părinţilor în viaţa şcolii, oportunităţile,
dechiderea şi profesionalismul colectivului de dascăli şi al
directorului de şcoală sunt puse în valoare.
În loc de concluzii ...
Familia te susţine atunci când toată lumea pare că este
împotriva ta; are un loc aparte în sufletul tău, fiindu-ţi
întotdeauna alături; te încurajează să-ţi împlineşti visele,
fără să-ţi ceară ceva în schimb.
Copiii noştri sunt mesajele pe care le trimitem într-o lume pe
care nu o vom cunoaşte niciodată, mesaje care dăinuie unei
lupte în care am căzut de multe ori, dar ne-am ridicat şi am mers
mână în mână până la capăt.

BIBLIOGRAFIE:

1. Arp, David şi Claudia, Brusc au 13 ani, Editura Scriptum,
Oradea
2. Canfield, Jack, Supă de pui pentru suflet de copil, Ed.
Amaltea, Bucureşti, 2003
3. Goleman, D., Emotional inteligence. Why it can matter more than
IQ., Bantam Books
4. Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie, Editura Agora, Iaşi, 1992
5. Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ed.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2005
6. Vinţanu, Nicolae, Educaţia adulţilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
7. Vrasmas, Adina Ecaterina, Consilierea şi educaţia părinţilor,
Editura Aramis, Bucureşti, 2002