IMPORTANŢA RELAŢIEI ELEV-ELEV ÎN EDUCAŢIA COMUNICĂRII

Motto:
"Omul singur are foarte puţină putere şi este ca un Robinson părăsit: numai împreună cu ceilalţi el este ceva şi poate ceva." (Arthur Schopenhauer)

Clasa de elevi este un grup de învăţare, care se aseamănă, în multe privinţe, cu un grup de muncă dar are şi câteva caracteristici proprii.
Asemanarea cu un grup de muncă este dată de faptul că scopul fundamental al constituirii grupului îl reprezintă realizarea sarcinilor de muncă (de învaţare pentru elevi) pentru satisfacerea cărora sunt mobilizate resursele tuturor membrilor grupului. La nivelul fiecăreia dintre cele două categorii de grupuri se elaborează reguli proprii care dau identitate şi personalitate respectivei comunităţi.
Principala caracteristică a grupului de învăţare o constituie situarea în centrul obiectivului său de activitate a sarcinii de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ. Din aceste cauze şcolii îi revine, în primul rând, misiunea de a informa şi familiariza pe elevi cu diverse domenii ale cunoaşterii, dar și de a-i forma in spiritul cerinţelor formulate de societate la un moment dat.
Realizarea acestor aspiraţii este favorizată de cîteva evenimente care s-au produs recent în functionalitatea şcolii şi care atrag atenţia asupra rolului proceselor de comunicare, respective:
- centrarea activităţii de predare nu pe profesor, ci pe cel ce învaţă;
- remarcarea avantajului folosirii metodelor active in procesul de predare-învăţare;
- democratizarea relaţiei profesor-elev;
- elaborarea unei temeinice fundamentări teoretice privind managementul clasei de elevi în legătură cu care s-a produs reconsiderarea rolurilor actorilor implicaţi în actul educaţional;
- diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi elevul.
În acest context, a devenit necesară revizuirea unor comportamentului profesional al cadrelor didactice în sensul eliminării practicilor educaţionale dominate de autoritatea excesivă a profesorului, chiar dacă acesta menţine monopolul asupra situaţiilor de vorbire și poate controla în mod exagerat continuturile vehiculate.
În aceste condiţii persistă câteva întrebări justificate:
-De ce se implică elevii atât de puţin în dialogul şcolar, deşi libertatea lor de manifestare şi exprimare a crescut simţitor?
- Ce se poate face pentru a-i ajuta pe elevi să folosească şansa extraordinară pe care au obţinut-o de a se dezvolta liber, fără constrângeri ideologice?
- După ce criterii ar putea fi apreciat gradul de participare reală a elevilor la realizarea schimbului de idei şi competenţe?
Aceste sunt doar câteva din problemele a căror soluţionare ar putea conduce către eficientizarea proceselor de comunicare ce se desfasoară în context şcolar.
Cauzele pentru care elevii se implică prea puţin sau deloc în dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori subiective, nejustificate. Chiar şi atunci când este vorba despre cauze subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabilă să rezolve problemele. Într-o intervenţie educativă de succes, după indentificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii acţionale de contracarare a manifestarilor nefavorabile şi de promovare a celor favorabile. Câteva dintre cauze pot fi:
-natura temperamentală (în mare măsură hotărâtă prin programul genetic): introvertit, nesociabil, necomunicativ, timid, pasiv;
-gradul de solicitare în realizarea sarcinilor şcolare;
-atractivitatea pe care o inspiră educatorul;
-atractivitatea pe care o inspira disciplina de învăţământ;
-capacitatea stimulativă a educatorului;
-capacitatea stimulativă a clasei de elevi;
-gradul de satisfacţie personală pe care îl procură interacţiunea;
-gradul de satisfacţie inter-personală pe care îl procură interacţiunea;
-măsura în care interacţiunea poate satisface aşteptările, speranţele, aspiraţiile elevului;
-climatul psiho-afectiv pe care îl degajă instituţia in mod explicit şi implicit.
Aşa cum se poate observa, multe dintre cauze privesc chiar personalitatea dascălului, respectiv capacitatea acestuia de a provoca interacţiunile dintre elevi. Elevii invocă, în mod deosebit, nu atât cauze de ordin logic, raţional, cât mai ales, cauze de ordin sensibil, emoţional.

Comunicarea elev-elev
Cele mai bune oportunităţi de dezvoltare a abilităţilor de comunicare s-au dovedit a fi oferite prin însuşi exerciţiul comunicativ. Teoretizările savante nu pot decât să explice unele chestiuni privind corectitudinea şi precizia exprimării, dar nu pot rezolva blocajele şi obstacolele reale pe care le simţim cu toţii atunci când ne aflăm într-o confruntare directă cu un interlocutor. Pentru astfel de motive, consider că în practica educaţională este necesar ca elevilor să li se ofere ocazii multiple de a comunica. Aceasta presupune ca, pentru antrenarea elevilor în procesul comunicativ, nu trebuie să li se pretindă să vorbească mult, ci să fie găsite modalităţi de intensificare a interacţiunilor elev-elev în planul schimbului informaţional şi interpersonal.
În acest scop formula organizarii sarcinilor de învăţare pe grupe, este cea mai adecvată. Ea urmează să fie adaptată specificului activităţilor şcolare şi tipului de lecţie.
Cele mai cunoscute formule de structurare a grupurilor sunt:
1. grupurile omogene-cu următoarele particularităţi:
- elevii au posibilitatea de învăţare asemănătoare ceea ce facilitează comunicarea profesorului cu fiecare grup de elevi, dar şi comunicarea intragrupală;
- colaborarea între elevi are ca obiect schimbul informaţional.
2. grupurile eterogene – în cadrul cărora:
- elevii au posibilitatea de învăţare diferită, ceea ce îl determină pe profesor să se adreseze nivelului mijlociu al grupului(efortul de accesibilizare a mesajelor cu caracter informaţional este mare şi nu poate acoperi toate nivelurile de înţelegere);
- în interacţiunile elev–elev se intensifică colaborările pe plan inter-raţional (elevii buni îi sprijină pe cei cu performanţe scăzute).
Omogenitatea sau eterogenitatea poate fi o caracteristică a întregului grup – clasă şcolară, sau a subgrupului şcolar prin împărţirea efectivului clasei de elevi în microgrupuri de câte 4, 5, 6 membri.
Obiectivul fundamental urmărit prin organizarea activităţilor pe grupe este: stimularea învăţării prin cooperare. Despre activizarea clasei de elevi se vorbeşte de mult timp în literatura pedagogică. Ea a fost înţeleasă în sensul reducerii monopolului pe care îl deţine adesea profesorul asupra procesului de vorbire. Si acest lucru este un aspect important al comunicării didactice, care atrage atenţia asupra faptului că profesorul este cel care ocupă cea mai mare parte din economia de timp a unei activităţi şcolare vorbind, în timp ce elevii tac, adoptand o atitudine pasivă.
Crearea ocaziilor pentru ca elevii să interacţioneze unii cu ceilalţi nu este întotdeauna suficientă pentru ca acest lucru să se şi întâmple. Este necesar să fie îndeplinite câteva condiţii, într-o manieră care să nu-l excludă pe profesor, ci să-i modifice rolurile pe care şi le asumă. Astfel este recomandabil ca:
- Secvenţele directe să alterneze cu cele semi-directive şi cu cele nondirective. Profesorul işi va asuma treptat rolul de animator, apoi pe cel de meditator şi, finalmente, pe cel de evaluator.
- Sarcinile de învăţare să nu fie prea complexe (ca să nu necesite intervenţia permanentă a profesorului), dar nici prea simple (pentru ca elevul să nu le poată realiza singur ci să aibă nevoie de colaboratori).
- Elevii să-şi poată asuma cât mai multe roluri care să le permită exersarea unor comportamente de tip comunicativ cu valoare şcolară.
- Să se recurgă la modalităţi distincte de apreciere şi recompensare a comportamentului informaţional şi a celui interacţional.