ÎNVĂŢAREA. CONDIŢIILE SAU FACTORII ÎNVĂŢĂRII

Învăţarea şcolară este o activitate cu valoare psihologică şi pedagogică, desfăşurată în cadru instituţionalizat, condusă şi evaluată în mod direct sau indirect de educator. Este un proces coordonat din exterior, conștient, cu obiective clare pe termen scurt și pe termen lung. Învățarea școlară are caracter formativ şi informativ, depinde de motivaţie, are resurse, conţinut, modalităţi de organizare specifice, necesită timp, respectă norme psihopedagogice, utilizează criterii de evaluare şi posibilităţi de feedback (1, 2).
Învăţarea presupune însușirea cunoștinţelor declarative (a ști că) și a cunoștinţelor procedurale (a ști cum, a ști să facă). Metacunoștintele reprezintă cunoștinţele despre cunoștinte, gestiunea cunoștintelor.
Factorii de care depinde învăţarea pot fi împărţiţi în două categorii: factori interni și factori externi.
Condiţiile sau factorii interni sunt:
• factori biologici: vârsta, sexul, starea de sănătate, dezvoltarea mecanismelor neuro dinamice ale învăţării, somnul şi bioritmul intelectual etc.
• factori psihologici: procesele cognitive, afective, volitive, caracteristicile dezvoltării atenţiei şi capacităţii de comunicare, motivaţia şi gradul ei de intensitate, prezenţa sau absenţa unor aptitudini, voinţa, stilul de învăţare, interesele de cunoaştere şi cele profesionale, nivelul de cultură generală şi de specialitate etc (1).
Condiţiile sau factorii externi sunt:
- factori pedagogici, socio-organizaţionali: structurarea sistemului de cerinţe şi organizarea ofertei de informaţie, aspecte ale proceselor de comunicare-codificare a mesajului didactic, caracteristici ale clasei, calitatea instruirii anterioare şi gradul de posesie a cunoştinţelor prevăzute de programă, la nivelul clasei cu care se lucrează sau la care ne raportăm, competenţa reală a profesorului, factorii săi de personalitate, angajarea sa în activitatea cu elevii, aspecte legate de logica didactică, care trebuie să fie cât mai apropiată de logica ştiinţei, factori la care putem adăuga pe aceia ce ţin de igiena clasei şi a şcolii, de atmosfera din şcoală, de colaborarea dintre profesorii clasei, elemente de ergonomie şcolară şi de timp
- factorii sociali, culturali, cu referire la factorii familiali, la mediul cultural din care provin părinţii, aspecte definitorii ale comunităţii locale, cartierul din care provin elevii, regimul alimentar, viaţa culturală a familiei (1).
Motivaţia învăţării şcolare este considerată de cei mai mulţi specialişti drept unul dintre cei mai importanţi factori noncognitivi ai învăţării. Motivaţia învăţării poate fi definită ca ansamblul mobilurilor care provoacă, întreţin şi orientează, susţin energetic şi declanşează activitatea de învăţare (1).
Între variabile interne şi cele externe există o permanentă interacţiune.
Şcoala trebuie să-i pregătească pe elevi să fie capabili să facă faţă solicitărilor pieţei muncii. În acest sens elevii ar trebui să posede anumite abilităţi, precum: flexibilitate, generarea de soluţii dinamice şi alternative pentru diverse probleme de actualitate, gândire concretă şi munca în echipă. Astfel devine din ce în ce mai importantă adaptarea obiectivelor educaţionale şi a strategiilor de învăţare în funcţie de aceste solicitări. Se impune tot mai mult dezvoltarea unei învăţări autoreglate, care motivează elevul în pregătirea temeinică pe domeniul de interes. Învăţarea autoreglată este un proces activ şi constructiv de monitorizare, reglare şi control a activităţii cognitive, a resurselor motivaţionale/emoţionale şi a comportamentului în funcţie de scopurile formulate. O astfel de generare a activităţii cognitive este planifiată şi adaptată în mod sistematic nevoilor ce determină învăţarea şi motivaţia unei persoane (3).
Dacă profesorul adaptează conţinutul la noile descoperiri şi utilizează tehnici moderne de predare, alternative celor tradiţionale, iar accentul este pus pe dezvoltarea competenţelor elevului şi a abilităţilor de comunicare a acestuia prin învăţare personalizată, atunci putem spune că se asigură un context de învăţare de calitate, ancorat în realitate (3).
Strategiile de instruire şi autoinstruire reprezintă sisteme de metode, procedee, mijloace şi forme de organizare a activităţii de instruire/autoinstruire, integrate în viziune sistemică în structuri operaţionale unitare şi coerente, care vizează construirea experienţelor de învăţare/autoînvăţare, formarea de abilităţi, capacităţi şi competenţe şi raţionalizarea procesului de instruire/autoinstruire (4).
Profesorii ar trebui să utilizeze metode/strategii de învăţare care să pregătească elevii pentru a deveni (din novici) experţi într-un domeniu de activitate. Pentru a realiza acest obiectiv, profesorii ar putea utiliza strategii particulare (specifice unei discipline de studiu sau situaţii specifice) centrate pe elev, acţionale, interne, creative, ipotetico-rezolutive, euristice problematizante şi bazate pe cercetarea în echipă, mixte din punctul de vedere al organizării activităţii elevilor (în grup sau microgrup, în perechi duale, individuale). Ca metode de predare-învăţare profesorii pot utiliza: experimentul, problematizarea, învăţarea prin cooperare.
1. Experimentul ca metodă de instruire şi autoinstruire „implică activităţi de provocare, reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor” (4).
2. Problematizarea „dezvoltă schemele operatorii ale gândirii divergente, antrenează aptitudinile creatoare şi asigură motivarea intrinsecă a învăţării” (4).
3. Învăţarea prin cooperare vizează „dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a interacţiunilor, competenţelor şi comportamentelor sociale ale elevilor” (4).
Aş dori să subliniez faptul că şi orele de consiliere şi orientare includ utilizarea de metode/strategii de învăţare care ar putea facilita compatibilizarea activităţilor şcolare cu solicitările actuale ale pieţei muncii. „Educaţia pentru carieră vizează dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru managementul propriului traseu educaţional şi profesional. Prin programele de educaţie pentru carieră elevii îşi formează competenţe în următoarele domenii: autocunoaştere şi dezvoltare personală, comunicare şi relaţionare interpersonală, managementul informaţiei şi al învăţării, planificarea carierei, educaţie antreprenorială, managementul stilului de viaţă” (5). Metode care ar putea fi utilizate la orele de educaţie pentru carieră ar fi:
1. realizarea de postere, dicţionare, afişe - presupune utilizarea mijloacelor artistice pentru transmiterea unei idei la care aderă tot grupul. Se pot realiza astfel postere cu efectele consumului de tutun, explorarea ocupaţiilor etc.
2. portofoliul - cuprinde cele mai relevante produse ale activităţii elevilor în raport cu un scop. Exemple de portofolii: dezvoltarea interesului pentru un domeniu (activităţi realizate, cărţi citite, cursuri alese, certificate obţinute) sau dezvoltarea de competenţe (sarcini realizate, cursuri frecventate, tipuri de exerciţii)
3. participare la târgurile de locuri de muncă unde elevii au posibilitatea să observe care este tendinţa pieţei muncii (meserii solicitate) şi care sunt cerinţele angajatorilor (pregătire profesională, calificare, specializare, experienţă profesională; elevii pot să participe şi la seminarii educative în acest scop (5).
Aceste metode conduc la învăţarea autoreglată care este o condiţie în dezvoltarea identităţii vocaţionale şi pregătirea tinerilor pentru carieră.
Elementele comune ale intervenţiilor educaţionale de orientare în carieră ar fi: expunerea la informaţii ocupaţionale, clarificarea aspiraţiilor vocaţionale, achiziţionarea de structuri cognitive integrative pentru informaţiile despre sine, ocupaţii şi relaţiile complexe între acestea, suport social în explorarea propriei persoane şi a diverselor trasee educaţionale şi profesionale (5).
Pe parcursul diferitelor niveluri de educaţie, toate disciplinele contribuie la dezvoltarea în plan personal, social şi profesional a elevilor şi la dobândirea abilităţilor necesare succesului şi reuşitei.
Conştientizarea transferului de abilităţi şi de cunoştinte în activitatea şcolară şi în viaţa reală sporeşte motivaţia şi interesul elevilor pentru învăţare.

Bibliografie:

1. http://www.slideserve.com/Lucy/psihopedagogia-invatarii
2. Neacșu I., Instruire și învățare, Bucuresti, EDP, 1999
3. Mih V. (2009), Psihologia Şcolară, suport de curs, Cluj-Napoca
4. Miron I., Bocoş M. (coordonatori) (2009), Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, Piteşti
5. Lemeni G., Miclea M. (2008), Consiliere şi orientare. Ghid de educaţie pentru carieră, Editura ASCR, Cluj-Napoca