L’Ėtranger de l’âme…

L’Ėtranger de l’âme…

„L’Ėtranger”, de Albert Camus este un alt roman de suflet pentru mine, un roman al cărui sens îl pătrunzi cu greu dacă nu ai simţit niciodată absurdul existenţei, dacă nu ai trăit nicicând sentimentul că nu TU trăieşti viaţa, ci VIAŢA te trăieşte pe tine…
În urmă cu vreo trei ani, realizam adaptarea scenariului pentru teatru după acest roman şi aveam îndrăzneala să cred că, împreună cu elevii mei voi putea să recreez, în faţa publicului, altceva. Era pentru prima oară când încercam să redau o stare, nu un mesaj, ci un anti-mesaj, un lanţ de întâmplări şi replici aparent banale, menite să te facă să înţelegi sentimentul de alienare, de disperare în faţa vieţii şi a morţii.
A fost o provocare atât pentru mine cât şi pentru copii. Am reuşit din nou să fim cei mai buni, de data aceasta concurând la secţiunea „liceu”, alături de colegii de prestigiu („Radu Greceanu”, „Nicolae Titulescu”) pe scena aceluiaşi festival, „Le théâtre de mon coeur”, Slatina, 2015.
La ceva vreme după acest eveniment, unde am fost însoţiţi de mai mulţi elevi din clasa a XI-a R şi de Georgiana şi Larisa, două fete dragi sufletului meu, le-am cerut actorilor să-şi aştearnă pe hârtie gândurile legate de această experienţă. Îmi permit să-i citez aici, cu acordul lor.

Ionuţ Dobrin (Meursault):
„ Îmi face plăcere să-mi reamintesc experienţele trăite cu teatrul francofon, experienţe ce au făcut sfârşitul clasei a XI-a de neuitat pentru noi, „Les amis”, şi pentru colegii mei care ne-au susţinut cu entuziasm din public.
Când am citit rolul pregătit de doamna profesoară pentru mine, am fost puţin sceptic privind capacitatea mea de a-l juca, dar l-am acceptat cu plăcere şi determinare, ca pe o provocare şi astfel am devenit, cu fiecare repetiţie, străinul lui Albert Camus. Rolul nu a fost tocmai uşor, personajul era unul complex, în care mă regăseam de multe ori, alteori constatam că eram exact opuşi, iar acest contrast l-a făcut dificil de interpretat. Devotamentul, curajul şi disciplina descriu cel mai bine repetiţiile alături de colegele mele care au fost adevărate actriţe pe scenă.
Momentul cel mai tensionat a fost cel dinaintea actului teatral, suspansul şi emoţiile creşteau pe măsură ce se apropia clipa urcării pe scenă, moment în care trebuia să mă afişez înaintea juriului, dar mai ales înaintea prietenilor şi a colegilor care veniseră cu noi la Slatina şi pe care nu trebuia să-i dezamăgim. Mi-a trebuit o mare stăpânire de sine în acele momente. Atunci când am privit spre public, de pe scena impunătoare, spre chipurile celor din sală, chiar dacă am fost inundat de o emoţie şi mai mare, mi-am dat seama că acesta nu era decât un prieten care aştepta să fie încântat şi care îşi dăruia din timpul lui pentru a privi interpretarea mea. Apoi, cu recunoştinţă şi bucurie am avut puterea de a deveni, pentru mine şi pentru ei… străinul. Restul e doar teatru…pe care, după această experienţă, îl iubesc şi mai mult.”

Marina Burloiu (Maria):
„ În urmă cu cinci ani a fost înfiinţată trupa de teatru Les amis şi am decis să fac parte din aceasta, deşi nu ştiam foarte multe despre teatru. Pot spune că a fost o decizie foarte bună pentru că am înţeles ce înseamnă munca în echipă.
Pentru o piesă de teatru e nevoie de multe - multe ore de repetiţii şi de îndrumarea cuiva. Pentru noi, acel cineva a fost doamna profesoară de franceză, fără de care nu am fi putut să urcăm pe scenă, să vorbim în limba franceză şi să fim întotdeauna cei mai buni. Multele ore de repetiţii şi eforturile depuse ca totul să iasă bine şi-au spus cuvântul.
Am pus în scenă romanul L’Ėtranger, de Camus, un roman pe care mulţi nu-l înţeleg, dar noi l-am trăit.
În ziua concursului, emoţii puternice ne-au cuprins, dar ultima repetiţie şi laudele domnului profesor de română ne-au convins că suntem pregătiţi. Şi am reuşit. Am învăţat multe de la echipa mea şi, mai ales că trebuie să pui pasiune şi să dedici mult timp dacă vrei să-ţi împlineşti visele. Toată această experienţă, experienţa Les amis, ne-a ajutat să ne apropiem unii de alţii, să fim prieteni- ceea ce îşi propusese doamna profesoară încă de la înfiinţarea clubului de teatru. Încrederea care mi s-a acordat m-a ajutat să fiu mai bună şi să învăţ multe despre mine şi despre cei din jurul meu.”

Cristiana Sachelariu (judecătoarea):
„ Trupa de teatru Les amis este una dintre cele mai frumoase experienţe trăite în anii de liceu.
Totul a început cu un scenariu care părea un simplu text pe care ne străduiam să-l citim, fiind mereu corectaţi la pronunţie. Deşi părea aproape imposibil de realizat acest moment din cauza dificultăţii sale, a perioadei scurte de timp pe care o aveam la dispoziţie, a programului şcolar încărcat pentru noi toţi, am redevenit o echipă care a dat tot pentru a atinge standardele pe care ni le-am impus. Doamna verifica orarul în aşa fel încât să facem repetiţie cel puţin o dată pe zi. Chiar dacă rămâneam de multe ori după ore, obosiţi, ne înveseleam cu glume şi ne luam energia din visul pe care ni-l făurisem.
În timpul primelor repetiţii erau momente de nedumerire comună - Parcă lipseşte ceva?, dar, pe parcurs am construit ceea ce ne-am dorit. Acest lucru s-a simţit în momentul în care lacrimile şi-au făcut apariţia. Mai întâi la doamna, în timpul unei repetiţii unde ne-a arătat cum să transmitem emoţie prin gesturi, iar a doua oară, la ultima repetiţie dinaintea concursului la care emoţia domnului profesor de română ne-a copleşit pe toţi şi a fost un semn că am reuşit să intrăm în pielea personajelor.
Când am urcat pe scenă, aveam senzaţia că m-am pierdut complet, însă am reuşit să mă adun atunci când a trebuit sa-mi spun rolul; nu voiam să-i dezamăgesc pe colegii mei sau pe doamna. Mi - a tremurat şi crucea în mână când a trebuit sa o arăt acuzatului şi când m-am schimbat în uniforma de poliţist mi-am pus cămaşa cu un nasture mai sus, dar nu a observat nimeni datorită încărcăturii puternice a momentului.
Aşteptând rezultatele, minutele păreau să nu se mai scurgă, timpul parcă stătea în loc, însă a meritat. Ne-am îmbrăţişat, în culmea fericirii…
Mă bucur nespus că am făcut parte din ceva atât de frumos, că mi s-a acordat încredere, că am trăit această experienţă nouă pentru mine şi sunt sigură că-mi va rămâne în suflet ca una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieţii de licean.”

Magdalena Giurea (povestitorul):
„ Sentimente, emoţii, scenă…toate acestea vorbesc despre lumea magică a teatrului.
Prima propunere de a juca teatru în limba franceză m-a încântat şi mi-a oferit o provocare, ceva nou deoarece jucasem teatru doar în limba română.
Piesa noastră, intitulată „ Ėcoutez-moi, je suis l’homme de mon temps!” mi-a trezit mii de gânduri şi de sentimente greu de descifrat, greu de stăpânit… Am trecut, treptat, de la nesiguranţă şi emoţii la plăcerea de a fi pe scenă, m-am bucurat de energia juriului şi a publicului, iar scena a devenit parte din mine.
La sfârşitul concursului francofon aşteptam cu nerăbdare rezultatele. Zâmbetele noastre întreceau orice măsură… Mă bucur că, prin acest act artistic am fost învăţaţi să ne placă ceea ce facem, să simţim, să lucrăm în echipă şi să avem încredere în forţele proprii.
Pentru mine, scena este locul în care trăiesc fiecare secundă la intensitate maximă, este emoţie, adrenalină şi totul face această experienţă de neuitat.”

Acestea sunt mărturiile elevilor mei pe care îi rog să nu-şi piardă dragostea pentru teatru, oriunde în lume s-ar afla, reamintindu-le că trăirile pe care acesta ni le oferă ne fac sufletele mai frumoase.

Prof. Munteanu Mariana,
Liceul Tehnologic Iancu Jianu