Personalitatea cadrului didactic -factor important al reușitei școlare-

Este oare meseria de dascăl o meserie ca oricare alta? Așa cum zice Vasile Marcu „Profesia de dascal este una din cele mai nobile, mai frumoase si mai umane profesii”, el lucrează cu ființe vii, cu suflete, nu cu lemn sau piatră. De aceea, orice greașeală a dascălului poate lăsa urme de neșters, sufletul rănit , rănit rămâne oricât am încerca să îndreptăm acest lucru. Răspunderea dascălului este cu mult mai mare , aproape la fel cu a doctorului. În educaţie, un elev pierdut devine o problemă pentru societate, de aceea toţi ochii sunt îndreptaţi spre sistemul educaţional şi cerinţele faţă de acest sistem sunt mai mari.
Mulţi cred că a fi profesor înseamnă doar a prezenta informaţii elevilor , a evalua nivelul acestora şi a-i ierarhiza prin note. Profesia de cadru didactic este însă mult mai profundă, solicită calităţi speciale, care se pot forma şi dezvolta doar dacă persoana respectivă doreşte, cu adevărat, să fie profesor. Aceasta pentru că a fi profesor înseamnă să te dedici celor pe care-i educi, să fii conştient că le influenţezi viaţa şi eşti răspunzător pentru asta în faţa lor, a părinţilor, a societăţii.
Să nu uităm deci, că a fi un bun dascăl înseamnă atât ”să știi carte” dar și să sții să transmiți informația, să îl înveți pe cel educat nu ce să gândească , să îl înveți cum să gândească. Cu răbdare, inteligență și multă dăruire , un dascăl bun va modela mintea copilului. Așa cum olarul modelează lutul și scoate din el ceva minunat , așa și profesorul poate obține performanță, poate să-i facă pe tineri să se formeze ca oameni, să scoată la suprafață binele și bunul din ei, ca mai apoi acestea să folosească spre binele tuturor.
Profesorul fiind cel ce organizează condițiilor de învățare, contribuie la creșterea calității și eficientei procesului instructiv – educative. În condițiile unui învățământ modern, în care la baza învățării stau acțiunile, profesorilor le revin responsabilități majore în ceea ce privește pregătirea elevilor pentru formarea unei personalități autonome și creative .
La fel ca elevii de azi, dascălii au fost și ei elevi. Majoritatea au învățat aceleași noțiuni de specialitate, aceleași metode și tehnici de predare, dar modul în care și le-au însușit și mai apoi le transmit este diferit de la profesor la profesor. Aici intervine personalitatea fiecăruia dintre noi. În abordarea personalitatii profesorului se poate utiliza clasificarea făcută de Ioan Nicola, care separă premisele necesare alegerii profesiunii de dascăl de pregătirea propriu–zisă în vederea exercitării ei. Primul aspect îl reprezintă calitățile aptitudinale ale profesorului, iar al doilea cultura sa.
În Dictionarul de pedagogie (1979) aptitudinea pedagogică este definită ca fiind “ansamblul de calități necesare unei persoane în vederea exercitării profesiunii de educator” iar aptitudinea didactica este un complex de trăsături care, dezvoltate în cadrul unei temeinice culturi pedagogice se concretizează în „capacitatea de formare a tineretului”.
Aptitudinea pedagogică este esența întregii activități a educatorului, fiind formată în urma deprinderii și stăpânirii unor competențe: cea profesională, psihopedagogică, morală și socio–relațională.
„Metacomunicarea” este, ceva aparte, un plus adus comunicării și trebuie să fim întotdeauna conștienți de existența sa și de faptul că nu oricine o stăpânește.
Modalitățile de exprimare a comunicării subliminale, a metacomunicării sunt:
a) Gândirea pozitivă
În meseria de educator este vitală perspectiva optimistă a abordării problemelor, stabilirea scopurilor și obiectivelor, a strategiei și tacticii activității educaționale.
Gândirea pozitivă este benefică adaptării și integrării sociale, echilibrului biopsihic, performanțelor activității,reușitei și succesului școlar, sustine perseverența de a lupta cu obstacolele și de a le depăși

Gândirea negativă descurajeaza, obstrucționeaza inițiativele subminează încrederea în sine

b) Farmecul personal
Farmecul profesorului este dat inclusiv de capacitatea de comunicare verbală și nonverbală, de metacomunicare . Firea deschisă și deschiderea spre comunicare favorizează stabilirea de relații dorite și așteptate cu elevii, ușurând interacțiunea, colaborarea și dialogul, capacitatea de a asculta, câștigarea și menținerea popularității, a admirației, crearea unei stări de confort psihic interlocutorului (elev, student, parinti, etc.).
În relația profesor – elev, modul dezinvolt de a fi, optimismul, gestul și mimica, modul de exprimare, timbrul si inflexiunile vocii, vestimentația, etc., cuceresc și mijlocesc stabilirea și orientarea relațiilor în sensul dorit și așteptat.
c) Dispoziția pentru umor
Omul ca ființă înzestrată cu inteligență reproduce și crează umorul. Este confirmat de viată că apelând la umorul fin se pot corecta defecte. Umorul- produsul inteligenței, se adresează inteligenței.
Umorul fin- dar nu ironia!, reduce distanța dintre partenerii relației educaționale, detensionează atmosfera încordată, dezamorsează conflicte ,reduce stresul și ajută la depășirea problemelor.
Alte aspect ale personalității unui dascăl ar fi spiritul de obiectivitate și dreptate, optimismul, răbdarea, stăpânirea de sine, modestia, fermitatea, etc. Permanent profesorul trebuie sa fie un exemplu în ceea ce privește igiena morală în timpul serviciului și în afara serviciului.
d) Empatia
G. Leroy spunea: „Procesul de învățământ începe când tu, profesor, înveți de la elev, când tu, situându-te în locul lui, întelegi ce a înțeles el în felul în care a înțeles”.
Empatia este, deci, definită ca disponibilitatea educatorului de a înțelege atât de mult pe elev încât să fie în stare, fără a neglija distanța față de acesta, să trăiască stările elevului. Uneori, un profesor poate deveni extrem de empatic, ceea ce influențează atitudinea față de alți elevi sau la polul opus , total lipsiți de empatie- egocentrici, adică incapabili de a se transpune în situația celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia.

e) Tactul pedagogic
Tactul pedagogic este “un simț al măsurii” ce implică discernământ și adeziune sufletească.
Acesta reprezintă „grija cadrului didactic pentru a nu leza demnitatea elevului și a-l influența
educativ sau instructiv în chip ingenios, fără duritate si evitând conflictele.” (Vasile Marcu, 2005)
f) Măiestria pedagogică
Un profesor care posedă maiestrie pedagogică este un “artist în meseria sa”.
Măiestria pedagogică se formează datorită contactului cu elevii, timpului petrecut în activitățile școlare și extrașcolare. Fără a fi confundată cu tehnica pedagogică, măiestria pedagogică este o “sinteză” a tuturor însușirilor general –umane și psihopedagogice ale personalitații profesorului. Ea este rezultatul efortului depus pentru dezvoltarea și consolidarea calităților sale de om și slujitor al unei profesiunii. Presupune dăruire și pasiune, receptivitate față de nou, inventivitate, creativitate și abilitate de a acționa în conformitate cu cerințele unei situații concrete.
g) Cultura profesională
A fi profesor înseamnă pe lângă unele calități specifice și prezența unei culturi profesionale dublată de o tehnică de lucru. Prin cultură profesorul si-a creat acea “bogăție lăuntrică” care asigură compatibilitatea educator-educat.
Cultura generală este necesară pentru a face față curiozității elevilor și studenților, pentru a asigura rigoarea științifică, corelațiile interdisciplinare, frumusețea si elevarea exprimării.
Cultura de specialitate se raportează la însușirea cunoștințelor dintr-un domeniu al științei, artei, tehnicii sau culturii, care sunt valorificate in predarea unei discipline școlare. Fără a se confunda cu omul de știință, profesorul trebuie sa fie informat cu cele mai recente noutăți din domeniul său de activitate, cu cele mai recente informații, cu discuțiile și controversele ce au loc în domeniul său. Pregătirea de specialitate reprezintă fundamentul autorității și prestigiului său în fața elevilor.
Cultura psihopedagogică include cunoștințe, tehnici de lucru și modalități de acțiune care facilitează comunicarea pedagogică, cunoștințe teoretice din domeniul științelor educației precum și ansamblul de priceperi si deprinderi practice în cadrul desfășurării acțiunii educaționale.
Putem concluziona că din doi profesori la fel de instruiți în tehnica predării, va avea mai mult succes cel care da dovadă de înclinație, vocație și har.

Leroy, Gilbert ,1971,Dialogul în educaţie” București, Ed. Didactică și pedagogică
Manolache, Anghel; Mus, Dumitru, 1979, Dictionar de pedagogie, Ed. Didactică și pedagogică
Cucoș,Constantin, Pedagogie,ediția a III-a,2014,Ed.Polirom