Repere generale privind dezvoltarea socială și emoțională la vârsta școlară mică

1. Dezvoltarea emoțională la vârsta școlară mică
Odată cu debutul școlii începe antrenarea copilului în a se subordona cerințelor altui mediu, emoțiile devenind mai puțin exteriorizate. Ca urmare a integrării într-o activitate ce-l stimulează din punct de vedere intelectual, latura emoțională a școlarului se îmbogățește și se diversifică. Drept urmare, copilul începe să trăiască emoția succesului, a reușitei, a obținerii aprecierii din partea celorlalți. La scurt timp după începerea școlii capacitatea de autocontrol asupra emoțiilor crește, copilul reușind să simuleze unele trăiri sau chiar să-și reprime unele expresii non-verbale; își domină plânsul, dar nu și tristețea. Prin urmare, manifestările emoționale exterioare încep să se diminueze concomitent cu intensificarea trăirilor interioare (Crețu, 2009, 227).
Începând cu vârsta de 6-7 ani, copilul începe să conștientizeze existența emoțiilor multiple față de aceeași persoană; încep să-și manifeste emoțiile în funcție de statutul persoanei cu care interacționează sau de mediul în care se desfășoară acțiunea. Tot în această perioadă se consolidează emoțiile superioare. Acestea pot fi de natură intelectuală – satisfacția pe care o obține atunci rezolvă anumite situații-problemă sau descoperă cauzalitatea anumitor fenomene, sau estetică – satisfacția obținută în urma participării la diferite activități artistice (Golu, 2010, 120).
O altă caracteristică importantă pentru această perioadă este dezvoltarea capacității de reglare emoțională, prin încercarea minimalizării importanței unei situații ce-i creează disconfort sau încercarea unei reinterpretări a acesteia. Acest proces se răsfrânge și asupra celorlalți deoarece copilul va încerca să regleze emoțiile altor copii. Astfel, paleta strategiilor de reglare a emoțiilor este într-o continuă perfecționare; începe să rezolve probleme prin schimb de opinii, își asumă răspunderea pentru propriile greșeli (Neacșu, 2010, 170).

2. Dezvoltarea socială la vârsta școlară mică
Viața în cadrul unui grup se dezvoltă atunci când este depășit egocentrismul din perioada preșcolară, când copilul înțelege faptul că celălalt are un punct de vedere diferit de al lui. Acest lucru va duce la o acceptare mai ușoară a regulilor și la o înțelegere a acestora, copilul va realiza, de fapt, că o regulă este rezultatul înțelegerii dintre membrii grupului respectiv (Golu, 2010, 170).
Adaptarea la standardele unui grup și interacțiunile sistematice pe care membrii grupului respectiv le stabilesc determină apariția unor ,,patternuri comportamentale” ce vor deveni norme pentru apartenența la grup. Copilul învață cum să relaționeze cu alt grup decât familia, relaționează cu complexitatea lumii sociale, învață regulile sociale, dezvoltă idei despre emoțiile și gândurile celorlalți. În acest context, el începe să îndeplinească o serie de roluri; pe lângă faptul că el este membru al unei familii cu rolul ce-i revine în cadrul acesteia, copilul este de acum și elev, coleg de clasă sau bancă, este prieten pentru cei din grupul lui, etc.
Putem spune că odată cu începerea școlarității, copilul începe să-și creeze o lume exclusiv socială, își creează propriul său spațiu; este momentul din care începe despărțirea treptată de familie.
Pe lângă facilitarea dezvoltării relațiilor interpersonale, relațiile cu partenerii de aceeași vârstă contribuie la stabilirea unui simț al identității. Ceea ce gândesc ceilalți despre el și comportamentul pe care îl manifestă contează foarte mult pentru copil; faptul că un copil este apreciat și acceptat în cadrul unui grup va duce la formarea unei stime de sine pozitive. De asemenea, în cadrul grupului copilul descoperă ce rol social poate să adopte – lider, agresor, victimă sau oricare altă identitate (Golu, 2010, 170).
Rolurile sociale adoptate şi statutul timpuriu din cadrul grupului pot fi considerate linii ce vor trasa cursul viitoarei adaptări sociale; copiii populari vor avea un nivel înalt al abilităților cognitive și sociale, dar și cel mai scăzut nivel de agresivitate și retragere socială. Copiii respinși pot dezvolta probleme de externalizare și de internalizare – ostilitate, lipsa controlului impulsurilor, probleme de adaptare școlară sau abandon timpuriu, depresie, anxietate (Schaffer, 2010, 117).
Relațiile cu partenerii de aceeași vârstă vor influența și dezvoltarea intelectuală a copilului; prin schimbul de idei, prin împărtășirea ideilor cu ceilalți copilul va fi determinat să-și examineze propriile idei, ceea ce va avea drept urmare o nouă abordare a problemei în cauză. Unii cercetători au emis ideea conform căreia colaborarea cu parteneri egali accelerează dezvoltarea cognitivă și socială a indivizilor (Howe, 1993, apud Schaffer, 2010, 116).
O altă schimbare importantă este aceea de a rezolva conflictele cu alte persoane; dacă în preșcolaritate copilul apela la ajutorul unui adult sau evita situația conflictuală, se observă că începând cu vârsta de șapte ani apar strategiile de negociere și compromis, ceea ce duce la scăderea comportamentelor agresive.
De la vârsta de 6-7 ani copiii încep să ceară explicații în legătură cu regulile – non-complianță negociată (Ștefan & Kállay, 2010, 34) – încep să inițieze discuții despre stabilirea acestora (ceea ce este nedrept sau ceea ce nu se înțelege). Cu cât adulții din jurul copilului îl vor implica pe acesta în stabilirea regulilor și discutarea lor, cu atât va crește complianța acestora la reguli.
Emoțiile joacă un rol important în dezvoltarea comportamentului prosocial; poate cea mai importantă competență emoțională în dezvoltarea acestuia o are empatia. Empatia este definită ca fiind răspunsul afectiv care își are originea în înțelegerea și însușirea stării emoționale a celuilalt, fiind identică sau foarte asemănătoare cu ceea ce simte celălalt (Eisenberg, Fabes, & Spinrad, 2006, 647). Comportamentul prosocial începe să se manifeste în momentul în care copilul înțelege nevoile celuilalt, desprinzându-se de egocentrismul primar. Odată cu trecerea în stadiul operațiilor concrete copilul va dobândi o perspectivă mai sofisticată, din punct de vedere cognitiv (înțelegerea conceptului de număr, conservarea masei, volumului, etc.), astfel putând empatiza cu starea celuilalt. Cercetările privind dezvoltarea comportamentului prosocial au evidențiat rolul mediului social în care individul se dezvoltă, mai ales al culturii din care familia face parte.

Concluzii
Perioada micii școlarități este una în care au loc modificări importante în viața fiecărui copil, atât în plan cognitiv, cât și în plan social și emoțional. Este perioada în care apar și se consolidează emoțiile superioare, crește capacitatea de autocontrol asupra emoțiilor, iar copilul își manifestă emoțiile în funcție de statutul interlocutorului sau de mediul în care se desfășoară acțiunea.
Dezvoltarea emoțională este modelată de experiențele sociale la care copilul este expus în perioada micii școlarități și nu numai. Regulile de exprimare emoțională potrivite unei anumite situații sunt învățate în diferite contexte sociale.
Contactele sociale ale copilului se înmulțesc, diversitatea persoanelor și a situațiilor îl determină pe micul școlar să dezvolte relații interpersonale variate, care vor contribui la stabilirea unui simț al identității. Un rol important în această privință îl are grupul de covârstnici, care îl vor ajuta pe școlarul mic să adopte noi atitudini și sentimente (apartenență, cooperare, colaborare, acceptare, etc.), să se dezvolte, din punct de vedere intelectual, prin schimbul de idei din cadrul grupului.
Așadar, odată cu intrarea la școală, viața copilului capătă un nou sens, acesta are un statut nou și un nou rol social, acela de elev; modul de integrare și adaptare la noua sa condiție va determina schimbări evidente în structura personalității.
Toate modificările ce survin odată cu integrarea copilului în mediul școlar, în plan social, afectiv și nu numai, modelează puternic comportamentul acestuia, ajutându-l să dobândească o amplă deschidere asupra propriei realități.