Ales cu responsabilitate, jocul didactic constituie o excelentă
școală a educaţiei, a conduitei, fanteziei și imaginaţiei,
toate acestea datorându-se valorilor instructiv-educative.Așadar,
ne jucăm, iar prin joc învăţăm!

Jocul
didactic-mijloc eficient de instruire

În literatura de specialitate, jocul didactic este desemnat ca cel
mai eficient mijloc de instruire și educare a copiilor, fiind
folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoștinţe, priceperi
și deprinderi, având drept scop, pe de o parte instruirea copiilor

într-un domeniu,pe de altă parte sporirea interesului pentru
activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente distractive,
caracteristice jocului, facilitând atingerea scopului
formativ-educativ urmărit și, împreună cu celelalte activităţi
frontale, exercită o puternică influenţă a copilului în vederea
pregătirii sale pentru școală.
Jocul apare ca mijloc principal de fundamentare a activităţii
copilului preșcolar, influenţând întreaga conduită a
activităţii acestuia, îl ajută să socializeze în mod
progresiv, să se iniţieze în cunoașterea lumii fizice a mediului
social și cultural căruia aparţine, a comunicării orale și a
limbajului citit-scris.
Prin caracter și conţinut , jocurile sunt foarte numeroase și
variate și se clasifică astfel: jocuri libere, spontane, iniţiate
de copii și jocurile didactice sau dirijate.
Jocurile didactice sau jocurile dirijate contribuie la realizarea
sarcinilor instructiv educative în grădiniţă.Ele facilitează
procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștinţelor, iar
caracterul formativ influenţează dezvoltarea copilului.Ceea ce
caracterizează în esenţă jocul didactic este că el îmbină
într-un tot unitar și armonios, atât sarcini specifice jocului,
cât și sarcini și funcţii specifice învăţării.Jocul este
activitatea care dă specific preșcolarităţii.El își găsește
motivarea și împlinirea în sine însuși.Spre deosebire de
învăţare, nu ţintește în mod explicit obţinerea de noi
cunoștinţe sau alte produse ale învăţării , iar în
comparaţie cu munca, jocul nu are ca finalitate obţinerea unor
bunuri materiale.
Jocul apare la toţi copiii și, cu o frecvenţă mai mică și o
semnificaţie întrucâtva diferită, este prezent și la

adulţi.Dar, dacă pentru aceștia din urmă jocul constituie cel
mai adesea o formă de divertisment,pentru copil el nu este
nicidecum distracţie.El este în esenţă o modalitate de
investigaţie și de cunoaștere a lumii reale, o
pre-învăţare(Vâgotski, Piaget, Wallon), un spaţiu de
satisfacere a dorinţei firești de manifestare a
independenţei(Freud), un mijloc de comunicare(Bateson).Implicarea
copilului în joc este deplină;el își antrenează spontan și
voluntar toate potenţialităţile fizice, intelectuale,
afective,jocul reprezentând astfel un mijloc de realizare a
sinelui(Claparede) și de formare a eu-lui(Chateau).Unul din
mijloacele folosite din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului
de instruire și educare a preșcolarilor și a cărei eficienţă a
fost dovedită printr-o serie de studii sau cercetări de
specialitate, este jocul didactic.
Rolul și importanţa jocului didactic constă în faptul că el
facilitează procesul de asimilare,fixare,consolidare și verificare
a cunoștinţelor, iar, datorită caracterului său formativ,
influenţează dezvoltarea personalităţii copilului.
Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat de
activitatea care se desfășoară;cei timizi devin cu timpul mai
volubili, mai activi, mai curajoși și primesc mai multă
încredere în propriile capacităţi, mai multă siguranţă și
rapiditate în răspunsurile pe care le elaborează.
Datorită conţinutului și a modului de desfășurare, jocurile
didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului
colectiv al grupei, dezvoltând spiritual de echipă, de
întrajutorare; de semenea, se formează și se dezvoltă unele
deprinderi practice elementare și de muncă organizată.Fiind o
metodă activă de învăţare, prin joc copiii reușesc să se

integreze în climatul socio-afectiv al mediului în care se
desfășoară procesul de învăţare.Faptul că între ei se
creează o stare de competiţie îi determină să-și amplifice
dorinţa de cunoaștere.Jocul didactic îl conduce pe copil la
descoperirea unor adevăruri printr-un efort care, datorită formei
atractive, pare mult mai mic, are rolul de a dinamiza gândirea,
imaginaţia, creativitatea copiilor, precum și viaţa afectivă,
oferindu-le un randament sporit de învăţare.Copilul participă
activ la propria formare, achiziţionând cunoștinte, formându-și
aptitudini și comportamente.Copiii învaţă să utilizeze bine
informaţiile, timpul, spaţiul și materialele puse la dispoziţie,
li se dezvoltă capacitatea anticipativ-predictivă, divergenţa și
convergenţa gândirii.
Jocul didactic trebuie să aibă un conţinut și o structură bine
organizate, subordonate particularităţilor de vârstă și
sarcinii didactice, să se desfășoare după anumite reguli sub
directa supraveghere a cadrului didactic, rol important căpătând
latura instructivă, elementele de distracţie nefiind decât
mediatori ai stimulării capacităţilor creatoare.El poate fi
folosit și ca moment pentru fixarea cunoștinţelor la sfârșitul
unei lectii.În acest caz, problema care se ridică este aceea a
timpului dedicat efectiv dimensiunii ludice a activităţii, dat
fiind faptul că accentul cade adesea pe secvenţa de dobândire
nemijlocită a noilor cunoștinţe.Deseori, jocul didactic este
folosit cu succes în acele tipuri de activităţi care sunt
dedicate recapitulării, constituind si un reper de evaluare pentru
cadrul didactic, evaluare pe care preșcolarii o conștientizează
mai putin decât în cazurile stricte de evaluare
anunţată.Practic, în toate situaţiile , pentru ca jocul didactic
să dea rezultate optime, una dintre condiţiile esenţiale este

buna pregătire a lui.Oricare ar fi tipul de joc, acesta impune
cadrului didactic respectarea anumitor etape și cerinţe
metodice.Prioritar, este vorba despre exigenţele legate de
proiectarea și organizarea jocului, despre explicarea și fixarea
regulilor de joc, precum și despre desfășurarea propriu-zisă a
jocului didactic.
O problemă mult discutată în literatura de specialitate este
aceea a finalizării acţiunilor instructiv-educative care sunt
focalizate structural pe ideea de joc didactic, respectiv
problematica recompenselor oferite copiilor ca participanţi la joc.
În unele situaţii se obișnuiește să se condiţioneze primirea
unor recompense de obţinere a unor rezultate bune în joc.Acest
fapt însă, poate duce la modificarea caracterului jocului
didactic, deoarece o mare parte dintre copii vor urmări obţinerea
recompensei, fapt ce influenţează negativ scopul pentru care a
fost creat și facilitează apariţia unor interese momentane,
înguste din punct de vedere valoric.
Utilizarea unei game variate de jocuri, alese cu responsabilitate,
în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei grupe de copii,
în functie de scopul și sarcina propusă, duce cu siguranţa la
formarea unor deprinderi trainice, proprii învăţării și,
implicit la un progres evident al proceselor psihice, al nivelului
intelectual al copiilor.
Așadar, jocurile didactice desfășurate în perioada
preșcolarităţii constituie o excelentă școală a educaţiei, a
conduitei, fanteziei și imaginaţiei, toate acestea datorându-se
valorilor instructiv-educative, posibilităţii de a întredeschide,
prin intermediul lor, porţi spre viitoarea treaptă- școlaritatea.

Bibliografie:

-Radu T.Ion , ,,Evaluare a în procesul didactic București,
E.D.P.,1996
- Metodica activităţii instructiv-educative în
învăţământul preșcolar, Ed.Didactica Nova, Craiova, 2007

Învăţământ preşcolar

SPECIFICUL PREDĂRII LECȚIILOR DE EDUCAŢIE ARTISTICO-PLASTICĂ LA PREȘCOLARI

andreea ungureanu
Grădiniţa cu Program Prelungit "Floare albastră" Craiova, Dolj, Craiova

Activitatea de educaţie plastică este prilejul copilului de a
învăţa limbajul specific artei cu elementele ei de bază:
punctul, linia, culoarea, forma, compozitia.

SPECIFICUL PREDĂRII LECȚIILOR DE EDUCAŢIE ARTISTICO-PLASTICĂ LA
PREȘCOLARI

Prof. înv. preșcolar Carmen Andreea UNGUREANU
Grădinița cu Program Prelungit “Floare albastră”, Craiova

Ca activitate a cărei desfăsurare ţine de reformă
şi o nouă modalitate de organizare superioară, lecţia, datorită
faptului ca este o activitate prin excelenţă, are urmatoarele
caracteristici :
a) permite prin exersare vizual-manuală, evaluarea maximă a
potenţelor creatoare ale fiecărui copil;
b) oferă posibilitatea încercării diferitelor tehnici şi
procedee tehnologice din toate artele ;
c) întemeiază o relaţie adecvată cu natura, cu ambianţa, în
sensul în care Leonardo Da Vinci reco- manda : “să nu se copieze
natura, ci să se lucreze în spiritul ei” ;
d) implică deliberat toate individualităţile în problemele de
transformare estetică a ambientului;
e) respectă ritmul de lucru al fiecărui individ ;
f) crează posibilitatea unei stimulări sinestezice prin exersări
active, favorizând autoinstruirea. Dupa cum se ştie, fiecare
individ moşteneşte o matrice psiho-comportamentală unică şi
irepe-
tabilă, dar fiecare seamană cu ceilalţi prin existenţa la toţi
a aceleiaşi structuri fundamentale instru- mentale –simbolice a
cortexului. Ceea ce se poate modifica prin educaţie ţine de
calitatea antrenării specifice. Fără educarea prin artă e pusă
în pericol menirea fundamentală a omului: aceea de a se dezvolta
armonios şi multilateral .
Activitatea de educaţie plastică este prilejul
copilului de a învăţa limbajul specific artei cu elementele ei de
bază: punctul, linia, culoarea, forma, compozitia.
Constatând ce importanţă deosebită are cromatica, culoarea în
mediul ambiant şi în viaţă, să
ne oprim asupra acestui element al limbajului plastic pentru a-l

aprofunda.
Noţiunile de cromatologie nu pot fi prezentate copiilor
ţinând seama de particularităţile lor de vârstă. Aceste
noţiuni trebuie făcute accesibile prin explicarea, exemplificarea
cu ajutorul unor mo- dele şi fireşte, prin exerciţiu. Modelele
sunt planşele didactice, reproduceri de artă, lucrări şi de
multe ori, chiar propriile lucrări.
Cadrul didactic care va trata tema plastică respectivă
trebuie să-i cunoască bine importanţa şi posibilităţile de
realizare.
De multe ori se întamplă ca tema plastică să fie
pierdută din vedere. Se atrage atenţia că ”for- mulări de
felul : Ghiocelul, Livada, Toamna sunt corecte numai pentru
activităţile de cunoaştere a mediului, nu pentru cele de
educaţie plastică” ( Pirnog, Ion, 2007, p.9 ).
Iată de ce gradiniţa și școala sunt locul unde poate căpăta
cunoştiinţele de artă în mod orga- nizat, unde poate fi educat
prin acest limbaj al simţirii.
Fireşte, nu ne vom limita doar la activitatea de
educaţie artistico-plastică, ci vom folosi fiecare prilej din
activitatea didactică pentru a reliefa frumosul, dar ora de
educatie plastică rămâne cadrul în care se pot dobândi
sistematic şi se pot fi făcute înţelese noţiunile specifice
limbajului artistico- plastic.
Ca animator al activităţii de educaţie plastică,
cadrul didactic trebuie să stăpânească foarte bine problemele pe
care să le abordeze la activitate, să ştie mai mult decat îi
spune copilului, pentru a şti să-l îndrume la momentul oportun
astfel încât toţi copiii să poată ajunge să înţeleagă
noţiunile şi aplicarea lor în lucrări. Chiar dacă nu se va

teoretiza prea mult elevului modalitatea de armonizare a culorilor,
atunci când îl urmareşte la lucru, cadrul didactic intervine cu
sugestii, soluţii pentru rezol- varea unui contrast sau atingerea
unei probleme propuse pentru lucru. Iată de ce, consider că noi,
îndrumatorii pe calea cunoaşterii avem datoria de a stăpâni
limpede problematica şi limbajul artei .
De-a lungul istoriei şcolii româneşti, educaţia
estetică, în special educaţia plastică, a cunoscut mai multe
etape de evoluţie. Toate însă, aveau la bază ideea că desenul
produce plăcere, destindere, bucurie.
În condiţiile anterioare actualei programe, accentul s-a pus pe
perfecţionarea execuţiei în re-
darea armoniei exterioare a formelor, pe practicarea virtuozităţii
desenului şi minuţiozitatea fotogra-

fică a redării formelor. Rezultatul a fost mai mult preocuparea
pentru depistarea talentelor şi cultiva- rea acestora şi mai putin
educarea artistico-plastică a masei de copii, creându-se situaţia
în care ma- joritatea copiilor netalentaţi la desen renunţau să
participe creativ la aceste activităţi.
A urmat o perioadă când s-au facut eforturi pentru ca
învăţământul să fie în pas cu marile
progrese ale ştiinţei şi culturii.
Practica didactică a arătat că nu este suficient
să-i faci pe copii să observe anumite aspecte frumoase din natură
sau viată, că nu este de ajuns să se prezinte în faţa lor
lucrări artistice, ci trebuie urmarită dobândirea de către copii
a unor aspecte esenţiale ale cunoaşterii plastice. Acesta este
obi- ectivul general al activităţilor de educatie plastică.
Cerinţele noilor programe școlare, pe lângă alte

sarcini, ridică şi pe aceea de a-l învăţa pe copil să se
manifeste autonom, de a asigura manifestarea personalităţii sale,
a potenţelor lui creatoare.
Activităţile artistico- plastice constituie puntea de
trecere de la operaţii concret acţionale cu obiecte, la operaţii
logico-verbale cu simboluri. Primele desene ale copiilor sunt nişte
linii trasate în diferite directii. Ele sunt rodul imitaţiei, un
mijloc de evaluare a nivelului general de inteligenţă a copilului.

De asemenea, ele arată gradul de dezvoltare a
capacităţii de a desprinde esenţialul, relaţiile cauzale,
stadiul evolutiv al spiritului de observaţie. Prin aceste desene
naive copilul işi spune părerea despre lumea înconjurătoare,
despre om, cum vede obiectele, fiinţele, işi exteriorizează
ideile potrivit gradului lui de inteligenţă. Totodată sunt o
formă de reflectare activă deoarece prin desene copilul işi poate
exprima dorinţele.
Copilul lucrează cu mare plăcere cu creioane colorate,
acuarele, tempera sau plastilină, dese- nează spontan, din
pornirea lui firescă. Chiar şi acele « mâzgălituri » sunt de
fapt, primele manifestări plastice ale copilului. El manifestă
înclinaţii pentru culori. Înainte de a atribui fiecărui obiect
culoarea proprie, copilul alătură culorile pentru plăcerea
ochilor, pentru frumuseţea lor. În jocul lui cu culorile, el
trebuie îndrumat cu competenţă de către adult, care să-l
înveţe « cum să le folosească, cum să le combine pentru
obţinerea unor noi culori, cum să le armonizeze şi când să se
oprească pentru a înte- meia acel act de creaţie » (Ion N.
Şuşala ,1982, p.106).
Orice urme lăsate pe hârtie, cât şi miscarea îl atrag

pe copil şi încearcă să le repete. Figurile redate prin linii
şi culori sunt mai apropiate de obiectele reale datorită
mişcărilor cu care se execută ele. Astfel, în desenele copiilor
apar, în primul rând atractive, jucării, obiecte mobile, fiinţa
umană pe care le redă cu mijloace proprii, chiar dacă , ceea ce
desenează nu corespunde cu realitatea, aceasta pentru că nu are
deprinderi tehnice suficient de bine formate.
Pentru depăşirea acestei faze trebuie să trecem la
proiectarea desenului dupa o anumită temă, prin care va descifra
jocul liniilor si al petelor de culoare. E necesar să procurăm,
mai întâi materialele necesare: hârtie albă, hârtie colorată,
acuarele, tempera, creioane colorate, plastilină, ca atunci când
elevul vrea să se joace, să deseneze, să picteze, să coloreze
sau să modeleze, să le aibă la îndemană.
Încă de la 3-4 ani îl deprindem pe copil cum să folosească
pensula, cum să diferentieze cele 4-5 culori pe care i le punem la
dispoziţie.
Pentru a satisface dorinţa de mişcare sunt necesare
supra- feţe mari de hârtie, căci, mâna încă nesigură este
îngradită de dimensiunile reduse ale suprafeţei de lucru, iar
copilul nu trebuie să urmeze un şablon, el are nevoie de
libertate.
Pentru a trezi interesul pentru activităţile
artistico-plastice începem mai întâi cu exerciţii de desen
încercând mai multe procedee. În lipsa unei table vom folosi coli
mari de hârtie albastră pe care copiii au mâzgălit cu cretă
albă şi colorată ceea ce au văzut şi şi-au imaginat. Apoi
schimbăm colile albastre cu cartoane albe pe care desenăm cu
creioane negre şi colorate, ca numai după aceea să le dăm o
anumită temă, un subiect.

Pentru a reda un desen sau modelaj, imaginea unui obiect sau a unei
fiinţe este necesar ca, in primul rând, să-si formeze mintal
imaginea acelui obiect, să-l ajutăm pe copil să-si formeze
reprezen- tările corect.
Cu imaginea cât mai fidel formată, posibilităţile de
redare corectă a ei sunt mai mari. Culoarea obiectului respectiv a
ramas în mintea copiilor ca o componentă a imaginii, dacă e
percepută în anumite limite şi deţine un rol de semnal.

Activitatea de redare grafică a obiectelor este bine să se
continue cu exerciţii de preparare a culorilor, de combinare a lor,
după preferinta fiecăruia, după care să se treacă la
desfasurarea unor activităţi de pictură cu teme propuse de
educatoare sau chiar de copii .
Aceste modalităţi de lucru le folosim pentru a stimula
imaginaţia. Lucrand nestingheriţi, copiii reflectă, în picturile
lor, obiecte si fenomene din realitatea înconjuratoare, iar
motivarea lucrărilor ne permite să ne dăm seama de bogăţia sau
de sarăcia imaginatiei lor, de volumul cunoştinţelor pe care- l
posedă, de însuşirea unor procedee simple de tehnică plastică.
Variaţia şi amestecul culorilor le conferă multă
plăcere. Astfel, apar primele manifestări in- dependente ale
copilului, propriile sale interpretări, satisfacţii şi
încrederea în forţele proprii.
Dacă între 3-4 ani, copilul desenează, pictează,
modelează forme ale obiectelor, ale lucrurilor cunoscute, familiare
lui, deoarece nu are reprezentări puternice care să-i influenţeze
imaginaţia, abia după 5 ani actul creator işi face simţită
prezenţa, se dezvoltă imaginaţia creatoare. Printr-o activitate
dirijată, cu teme variate, fiecare conţinând o problemă de

limbaj plastic sau o tehnică de lucru, urmă- rim dezvoltarea
posibilităţilor creatoare. Culoarea, care-i atrage de timpuriu pe
copii, folosită în lu- crări face să sporească efectul
artistic.
Între culorile care plac copiilor sunt cele vii, saturate,
în special galben si roşu. De aceea, ei au tendinţa de a apasa cu
creionul pe hârtie, pentru ca urmele lăsate să fie cât mai
puternice şi în acest scop, copiii trebuie învăţaţi să-si
dozeze efortul de apăsare.
În organizarea acţiunii educative, cu caracter de antrenament
educativ este indicat să sugerăm copiilor teme cât mai variate,
în scopul exersării flexibilităţii, originalităţii.
Activitatea artistico-plastică a copilului poate păstra
un nivel calitativ scăzut dacă nu este îndrumată permanent.
Există o diferentă între desenul sau modelajul unui copil a
cărui activitate plastică a început în gradiniţă din grupa
mică şi a unui copil a cărui activitate plastică nu s-a bucurat
de îndrumare sistematică de la aceeaşi vârstă, ci abia de la
grupa pregătitoare.
În concluzie, culoarea percepută în anumite limite
rămâne în mintea copilului ca o compo- nentă a imaginii, are rol
însemnat în stimularea activităţii, în realizarea unor lucrări
originale.
Desenul copiilor reflectă gradul de dezvoltare a
inteligenţei lor, el este o formă de reflectare afectivă.
Bibliografie
1. Bojneag Maria – „ Educaţie plastică ”- ghid metodic
pentru învăţământul preşcolar - Editura Tehno-Art, 2007
2. Bojneag Maria – „ Modelajul, începutul unei pasiuni ”-
ghid metodic pentru învăţământul preşcolar - Editura

Tehno-Art, 2007
3. Bojneag Maria; Bărboni Elena – „ Pictura, mai mult decat o
joacă ”- ghid opţional - Editura Emia, 2002
4. Cristea Maria, Niţescu V. - „Ghid metodic de educaţie
plastică”- Editura Petrion, Bucureşti,1997
5. Joiţa Elena - “Eficienţa instruirii ” - Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
6. Lespezeanu Monica – „Traditional si modern in invatamantul
prescolar” - Editura Omfal Esential, Bucuresti, 2007
7. Muster Dumitru; Moldoveanu M. – „ Gradul I in invatamant ”
– Editura Didactica si Pedago- gica, Bucuresti, 1998
8. Pirnog, Ion – Ghid metodic de educatie plastica – Editura
Compania, Bucuresti, 2007
9. Şuşală, Ion - “Estetica şi Psihopedagogia Artelor Plastice
şi Designului -Editura Sigma, Bucuresti, 2000;
10. Susala Ion – Culoarea cea de toate zilele - Editura Albatros ,
Bucuresti ,1982
11. Şuşală Ion – „ Desen, culoare, modelaj, compozitie si
metodica”- Editura Fundatiei România de Maine , 1999

Învăţământ preşcolar

ROLUL UNITĂȚII DE EDUCAȚIE TIMPURIE ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI ȘI IMPLICIT ÎN CREAREA STĂRII DE BINE

Anisoara Negraru
Gradinita cu program prelungit Nr.18 Buzau, Buzau, Buzau

Unitatea de educație timpurie are rol definitoriu pentru dezvoltarea copilului și poate asigura cu brio ,,starea de bine,, a copilului prin multitudinea și diversitatea activităților desfășurate, într-un mediu educațional sigur și motivant.

”Copiii învaţă mai bine atunci când sunt într-un climat
socio-afectiv sigur, când relaţionează plăcut cu părinţii, cu
educatorii şi cu ceilalţi din jurul lor”. - John Bennet, UNESCO,
2004
“Punctele forte de caracter care contează atât de mult
pentru succesul tinerilor nu sunt înnăscute; ele nu apar în noi

prin magie, ca rezultat al norocului sau al unor gene bune. Și nu
sunt doar o alegere. Ele sunt înrădăcinate în chimia creierului
și sunt modelate, în mod măsurabil și previzibil, de mediul în
care copiii cresc " - Paul Tough
Curriculumul pentru educaţia timpurie se fundamentează pe un
set de finalităţi formulate în documentul de politici
educaţionale, Reperele fundamentale în învăţarea și
dezvoltarea timpurie (RFIDT). Acest document reprezintă un set de
enunţuri care reflectă aşteptările privind ceea ce ar trebui
copiii să ştie şi să fie capabili să facă.
Aceste aşteptări sunt definite pentru a sprijini creşterea
şi dezvoltarea normală și deplină a copiilor de la naştere
până la intrarea în şcoală. Conform documentului menţionat,
finalităţile educaţiei timpurii au în vedere o abordare
holistică, vizând cele cinci domenii ale dezvoltării copilului:
dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală;
dezvoltarea socio-emoţională;
capacităţi și atitudini în învăţare.
dezvoltarea limbajului, a comunicării și a premiselor citirii
și scrierii;
dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii;
Principiile ce urmează a fi enumerate, indică valorile
fundamentale care stau la baza elaborării Curriculumului pentru
educaţia timpurie:
• Principiul educaţiei centrate pe copil (cunoașterea,
respectarea şi valorizarea unicităţii copilului, a nevoilor,
trebuinţelor şi caracteristicilor acestuia);
• Principiul respectării drepturilor copilului (dreptul la
educaţie, dreptul la liberă exprimare etc.); • Principiul
învăţării active (crearea de experienţe de învăţare în care

copilul participă activ si poate alege și influența modul de
desfășurare a activității);
• Principiul dezvoltării integrate (printr-o abordare integrată
a activităţilor, multidisciplinară/interdisciplinară);
• Principiul interculturalităţii (cunoaşterea, recunoaşterea
şi respectarea valorilor naţionale şi ale celorlalte etnii);
• Principiul echităţii şi nondiscriminării (dezvoltarea unui
curriculum care să asigure, în egală măsură, oportunităţi de
dezvoltare tuturor copiilor, indiferent de gen, etnie, religie sau
statut socio-economic);
• Principiul educaţiei ca interacţiune dintre educatori şi
copil (dependenţa rezultatelor educaţiei de ambele părţi
participante în proces, atât de individualitatea copilului, cât
şi de personalitatea educatorului / părintelui);
În relație cu valorile promovate practica/ opțiunile
metodologice ale educatorilor sunt orientate de următoarele
principii ale aplicării Curriculumului pentru educația timpurie:
• Principiul individualizării (organizarea activităţilor ţine
cont de ritmul propriu de dezvoltare a copilului, de nevoile sale,
asigurându-se libertatea copiilor de a alege activităţi şi
sarcini în funcţie de nevoile lor);
• Principiul învăţării bazate pe joc (jocul este activitatea
copilului prin care acesta se dezvoltă natural, prin urmare trebuie
să stea la baza conceperii activităţilor didactice de toate
tipurile);
• Principiul diversităţii contextelor şi situaţiilor de
învăţare (oferirea unui mediu educaţional de contexte şi
situaţii de învăţare diverse, care să solicite implicarea
copilului sub cât mai multe aspecte: cognitiv, emoţional, social,
motric);

• Principiul alternării formelor de organizare a activităţii:
frontal, în grupuri mici, în perechi şi individual şi a
strategiilor de învăţare;
• Principiul parteneriatului cu familia şi cu comunitatea (este
necesar ca între educatoare şi familie să se stabilească
relaţii de parteneriat care să asigure continuitate şi coerenţă
în demersul educaţional; familia reprezintă un partener activ, nu
doar receptor al informaţiilor furnizate de educatoare referitoare
la progresele realizate de copil; totodată e importantă
înţelegerea valorii educaţiei, pentru comunitate şi participarea
comunităţii în perioadele timpurii).
Vizând cele cinci domenii de dezvoltare ale copilului, dar
și valorile si principiile care au stat la baza elaborării
Curriculumului pentru Educație Timpurie, unitatea de educație
timpurie își propune următoarele direcții care să conducă la
dezvoltarea copilului, precum și la crearea stării de bine:
 Abordările pedagogice să fie centrate pe copii, să susțină
mai eficient dezvoltarea generală a copiilor, să ofere sprijin
pentru strategiile lor de învățare și să promoveze dezvoltarea
lor cognitivă și non-cognitivă, printr-o axare mai țintită
asupra învățării practice, asupra jocurilor și interacțiunilor
sociale;
 Alegerea, organizarea activităților și a instrumentelor
pedagogice să facă obiectul unui dialog între educatoare și
copii. Educația timpurie ar trebui să ofere un spațiu social,
cultural și fizic sigur și primitor, în care copiii să
beneficieze de o serie de posibilități de a-și dezvolta
potențialul;
Conform studiilor privind pedagogia optimă în educația
timpurie, un copil și un adult receptiv sunt condiții esențiale

pentru învățare și dezvoltare.
 Proiectarea programului educațional să se bazeze pe premiza
fundamentală că educația și îngrijirea sunt inseparabile.
Activitățile de îngrijire implică în mod obișnuit o
comunicare intensă, precum și interacțiuni pozitive și reciproce
între copii și adulți, în acest fel ele încurajând un
sentiment de apartenență și încredere.
 Implicarea și cooperarea părinților să fie relevantă,
permițând cadrelor didactice să se bazeze pe experiența și pe
cunoștințele părinților, iar părinților, să beneficieze de
cunoștințele și sprijinul personalului specializat.

Învăţământ preşcolar

Studiu de specialitate- însușirea unor deprinderi de protejare a mediului înconjurător la vârstă preșcolară și școlară mică

emoke bar
Centru Judetean de Asistenta Pedagogica Bihor, Bihor, Oradea

Prezentul studiu aduce in atentia celor interesati rezultatele
obtinute prin derularea unui proiect educational cu reale valente
formative.

1.Introducere în problematica vizată

Pornind de la premisa că educaţia ecologică bine realizată în
grădiniţă şi apoi în şcoală răspunde la una din prevederile
fundamentale ale Drepturilor Omului şi anume: „Dreptul la
sănătate, dreptul la viaţă!”, încă de la vârstă fragedă,

copiii trebuie să înveţe şi să respecte legile naturii, ei
fiind ajutaţi să descifreze şi să-şi însuşească bazele
ecologiei, să înţeleagă necesitatea protecţiei mediului, a
ocrotirii naturii. Copiii trebuie învăţaţi cum să contribuie la
refacerea naturii, menţinând curăţenia şi îngrijind
frumuseţile ei oriunde s-ar afla, să înţeleagă că ocrotind
natura, se ocrotesc pe ei înşişi.
Vârsta copilăriei este cea mai propice pentru demararea
activităților pentru educația de mediu și trebuie să fie
rezultatul unui lucru în echipă la care își dau aportul familia,
prietenii, administrația locală și grădinița, respectiv
școala. În aceste context, educatoarelor le revine sarcina și
obligația de a-i învăța pe copii să înțeleagă și să
iubească natura, să-i pătrundă tainele și să o protejeze , să
urmărească formarea și dezvoltarea conștiinței ecologice a
copiilor
La copiii de vârstă preşcolară, educaţia ecologică se poate
realiza mai mult la nivelul formării deprinderilor şi al
trăirilor afective. De aceea, cunoaşterea mediului şi a
problemelor sale, la această vârstă trebuie să îmbrace aspecte
practice şi să provoace trăiri emoţionale. Ori de câte ori este
posibil trebuie să punem copiii în situaţia de a acţiona, de a
reacţiona, de a manifesta atitudini.
Inițierea copiilor în tainele ecologiei începe cu propriul lor
mediu înconjurător, cu: ambianța, locuința, sala de grupa,
grădiniță, curtea de joacă, stradă, orașul și, folosindu-se
imaginația, multe tablouri, machete, parcurgem chiar globul
terestru. Oriunde ne-am găsi, prin orice loc, omul, plantele,
animalele, că să trăiască au nevoie de unele condiții
esențiale : sol, aer, apă, hrană. În cunoașterea mediului

înconjurător ne străduim să-i atragem pe copii prin caracterul
accesibil, ludic, ecologic al conținuturilor prezentate.
Copiii cu CES sunt unici, fiecare în felul lor și se
caracterizează printr-o diversitate de forme de manifestare la
nivel anatomo-fiziologic, comportamental, cognitiv, psihic şi
social, iar pentru reuşita procesului de normalizare a vieţii şi
succesul în formarea lor, considerăm că este foarte important
identificăm strategii de abordare şi orientate spre incluziunea
socială, să diseminăm bunele practici şi experienţa pozitivă.
Fiecare copil trebuie înţeles ca un participant activ la
învăţare pentru că fiecare aduce cu sine, în procesul complex
al învăţării şi dezvoltării, o experienţă, un stil de
învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm
personal, un model de abordare, un context cultural căruia îi
aparţine, o valoare.
Şcoala, familia şi comunitatea sunt datoare să formeze
comportamente adecvate, de integrare, adaptare şi incluziune
socială a tuturor copiilor. Parteneriatele și proiectele şcolare
au un impact deosebit asupra fiecǎruia dintre noi, ajutându-ne sǎ
ne cunoaştem mai bine, sǎ comunicǎm mai uşor şi, mai ales,
deschizându-ne tuturor calea spre o nouǎ abordare a problemelor de
viaţǎ, spre o nouǎ ,,şansǎ pentru prietenie''.

2.Impactul Proiectului județean ECO-Prietenii asupra adoptării
unor principii/deprinderi ecologice la vârstă preșcolară și
școlară mică

Proiectul județean ECO-Prietenii a plecat de la premisa că
îmbinarea activităților educative extrașcolare de educație
ecologică cu socializarea copiilor cu CES cu pareneri educaționali

din alte școli îi vor ajuta pe primii să își însușească mai
ușor elemente de educație ecologică.
• Scopul proiectului:
Formarea și exersarea unor deprinderi de îngrijire și ocrotire a
mediului înconjurător, în vederea educării unei atitudini
pozitive față de acesta precum și educarea capacității de a
exprima mesaje ecologice prin diverse tehnici specifice
abilităților practice și plastice.
Promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de înțelegere a
copiilor cu CES, care să contribuie la incluziunea socială a
acestora; adaptarea activităților educative la necesitățile
fiecărui copil în parte, contribuin astfel la creșterea accesului
copiilor cu CES la educație în învățământul de masă
• Obiective:
 Trezirea curiozității și a interesului pentru mediul
înconjurător
 Dezvoltarea responsabilităţii pentru protejarea mediului
înconjurător
 Dezvoltarea deprinderilor preșcolarilor și școlarilor de a
păstra mediul curat : ecologizarea şi păstrarea curățeniei în
curtea grădiniței sau a școlii;
 Participarea la activităţi de îngrijire a plantelor şi
animalelor aplicând cunoștinețele dobândite;
 Formarea deprinderilor de a lucra cu materiale din natură;
 Utilizarea tehnicilor învățate la activităţile practice
pentru realizarea unor obiecte din materiale reciclabile
 Realizarea incluziunii prin angajarea tuturor celor interesați
într-un proiect educațional care promovează implicarea,
voluntariatul, parteneriatul și integrarea socială
 Dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare , a

deprinderilor de autonomie personală și socială , și a
capacității de acțiune a copiilor, în medii sociale diferite
 Stabilirea unor raporturi afective pozitive între copiii
proveniți de la învățământul de masă și cei din
învăţământul special, pentru a-i ajuta pe cei din urmă în
procesul de integrare;
 Proiectarea şi desfăşurarea unor activităţi care să
sensibilizeze copiii faţă de natură şi mediul înconjurător;
 Munca în echipă, îmbunătăţirea metodelor pedagogice
privind activităţile de educaţie ecologică;
• Grup-ţintă:
La acest proiect județean au participat un număr de 102
preșcolari și 80 elevi de vârstă școlară mică(ciclu primar)
• Conţinutul proiectului:
Ca acţiuni/activităţi pentru copii amintesc: întâlniri virtuale
pe diferite platforme,activități interactive de joc;
sărbătorirea unor evenimente importante din viața comunității;
activități comune de plantare, înfrumusețare, curățare a
spațiilor din perimetrul instituțiilor implicate sau activități
comunie de realizare de diferite jucării/obiecte/ornamente din
materiale reciclabile.
Dintre activitățile derulate amintesc: ECO-Crăciunul copiilor,
ECO-prietenii naturii, ECO-prietenii reciclează…, etc...
Pentru monitorizarea progreselor dar și a schimbărilor în
comportamentul preșcolarilor/elevilor, părinții acestora au fost
solicitați să răspundă două chestionare de evaluare, una
inițială și una la încheierea proiectului.
Chestionarul inițial a cuprins un număr de 5 întrebări care au
vizat adopatarea unor comortamente ecologice iar chestionarul de
evaluare finală a cuprins 4 întrebări, iar la aceste chestionare

au raspuns un număr de 45 de părinți ai
preșcolarilor/școlarilor din CSEI Cristal Oradea.

Rezultatele obținute:

La întrebarea nr 1 referitor la realizarea selecției deșeurilor
pe cele trei fracții în familie, rezultatele obținute
evidențiază o schimbare de atitudine a copiilor vis-a-vis de acest
procedeu(Grafic nr.1), copiii reacționând la comportamente de
selectare a deșeurilor eronate:
Întrebare nr.1 Testare inițială: Când aruncați la gunoi, în
containerul nepotrivit, un obiect(de exemplu o hârtie), copilul
dumneavăastră reacționează în vreun fel?
Întrebare nr.1 Testare finală: Vi s-a întâmplat să aruncați,
în containerul nepotrivit, un obiect(de exemplu o hârtie) iar
copilul dumneavăastră să sesizeze acest fapt?

Grafic nr.1
La întrebarea numărul 2, Copilul dumneavăstră aruncă propriile
resturi( hârtie, șervețele, instrumente de lucru defecte) în
coșurile de gunoi potrivite? răspunsurile au fost următoarele:

Răspuns Testare inițială Testare finală
DA 0 16
NU 45 29
Tabel nr. 1
Studiind datele cuprinse în Tabelul nr.1 se poate observa o
creștere semnificativă a copiilor care au reușit să își
însușească comportamente de selectare a deșeurilor uzuale,

având în vedere că acești copii sunt persoane cu nevoi speciale.
La întrebarea nr 3 care a vizat enumerarea de către părinți a
unor comportamente ecologice însuțite de copii, răspunsurile au
fost următoarele:
• Închiderea robinetului și pornirea acestuia economic( la
spălatul pe dini nu mai curge apa continuu, la spălatul de
mâini-identic)- 5 răspunsuri
• Arucarea hârtiei la coșul potrivit-8 răsunsuri
• Bateriile din jucării, la solicitatea copiilor, au fost
aruncate la locul potrivit- 2 răspunsuri
La întrebarea nr.4 care a vizat deținerea de obiecte realizate din
materiale reciclabile, părinții au răspund în unanimitate că
obiectele realizate în timpul derulării proiectului, atât cele de
uz casnic(ex. Suporturi de creioane, vaze) cât și cele decorative(
ex. Jucîriile din șosete) au fost păstrate și sunt utilizate.

• Concluzii:
Analizând tabelele și graficele prezentate mai sus, care sunt o
parte din interpretarea completă a rezultatelor obținute, se poate
concluziona faptul că, proiectul și-a atins obiectivele,în
rândul preșcolarilor și școlarilor mici observându-se
schimbări atăt în ceea ce privește obiceiurile de recilare dar
și în ceea ce privește atitudinea părinților față de acest
procedeu.

Bibliografie:
1. https://gradi.decorartistic.ro/wp-content/uploads/Carte%20simpozion%202021.pdf
2.
https://www.scoalaargeseana.ro/didactica-magna/1553-activitatile-de-educatie-ecologica-la-prescolari

Învăţământ primar

Drumul către o educație durabilă, inițiative pentru prevenirea abandonului școlar și părăsirea timpurie a școlii

Erika Szabo
Scoala Generala Nimigea de Jos, Bistrita-Nasaud, Nimigea de Jos

Abandonul școlar și părăsirea timpurie a școlii, implică dezvoltarea unor programe educaționale inovatoare, sprijinul personalizat pentru elevi, și crearea unui mediu școlar pozitiv.

Drumul către o educație durabilă, inițiative pentru prevenirea
abandonului școlar și părăsirea timpurie a școlii

Inst. înv. primar: Szabo Erika
Școala Gimnazială ”Viorel Nimigeanu” Nimigea de Jos

Drumul către educație durabilă este un concept ce se referă la
eforturile de a dezvolta un sistem educațional robust și
sustenabil, care să ofere acces la învățare de calitate, să
promoveze dezvoltarea personală și să contribuie la prosperitatea
pe termen lung a comunităților. Acest drum implică implementarea
unor strategii și programe educaționale care să țină cont de
nevoile actuale și viitoare, să promoveze egalitatea de șanse și
să pregătească indivizii pentru a deveni membri activi și
responsabili ai societății. Educația durabilă vizează nu doar
acumularea de cunoștințe, ci și dezvoltarea abilităților
sociale, emoționale și civice, contribuind astfel la o societate
mai echitabilă și mai prosperă.
Cuvântul abandon are mai multe sensuri. În contextul abandonului
în general, acesta se referă la acțiunea de a renunța sau de a
părăsi ceva într-un mod deliberat sau fără să mai acorde
atenție, interes sau responsabilitate ulterioară. Este vorba
despre actul de a lăsa sau de a renunța la ceva, de cele mai multe
ori asociat cu o absență de preocupare sau grijă pentru
consecințele respectivei acțiuni.
Abandonul școlar se referă la situația în care un elev renunță
la continuarea studiilor înainte de finalizarea programului de
învățământ. Acest fenomen poate avea diverse cauze.
Combaterea abandonului școlar implică implementarea unor strategii
și programe menite să sprijine elevii în depășirea
dificultăților întâmpinate și să încurajeze persistența în
educație. Părăsirea timpurie a școlii poate avea consecințe
semnificative asupra viitorului unei persoane, influențându-i
șansele de angajare și dezvoltare personală. Combaterea
abandonului școlar este esențială pentru asigurarea accesului la

o educație de calitate și pentru a sprijini dezvoltarea personală
și profesională a indivizilor.
Combaterea abandonului școlar este un obiectiv important în
sistemele educaționale, iar implementarea unor programe și
strategii menite să susțină elevii și să încurajeze
persistența în educație poate contribui la reducerea acestui
fenomen.
Abandonul școlar poate avea multiple cauze, iar acestea pot varia
în funcție de fiecare individ. Unele dintre cauzele comune ale
abandonului școlar includ: dificultatea de învățare, factorii
economici, lipsa de sprijin educațional, problemele de
comportament, îmbunătățirea relației dintre elevi și cadrele
didactice.
Combaterea și abordarea acestor cauze într-un mod adecvat pot
contribui la prevenirea abandonului școlar și la îmbunătățirea
șanselor de succes educațional.
Dificultatea de învățare se referă la provocări sau obstacole
întâmpinate de către elevi în procesul de învățare și
realizare școlară. Aceste dificultăți pot lua diverse forme și
pot afecta diferite aspecte ale performanței. Iată câteva exemple
de dificultăți:
• dificultăți în a înțelege conceptele sau informațiile
predate în clasă
• dificultățile în lectură și scriere pot afecta capacitatea
elevilor de a accesa și a procesa informațiile scrise
• dificultățile în rezolvarea problemelor matematice sau în
înțelegerea conceptelor matematice
• elevii cu tulburări de atenție, cum ar fi ADHD, pot
întâmpina dificultăți în menținerea atenției și
concentrării pe sarcinile școlare

• dificultățile în păstrarea și recuperarea informațiilor
din memorie pot afecta rezultatele la teste și examene
Este important să se înțeleagă că dificultățile de
învățare pot fi rezultatul unor factori variabili, iar abordarea
acestor dificultăți prin intervenții personalizate și sprijin
adecvat poate ajuta elevii să depășească obstacolele și să-și
atingă potențialul.
Factorii economici joacă un rol semnificativ în determinarea
abandonului școlar:
• familii cu resurse financiare limitate
• cheltuielile asociate cu educația
• școlile din zone defavorizate nu pot să ofere acces la resurse
educaționale adecvate: cărți, laboratoare sau echipamente
informatice
• situații precum șomajul sau problemele financiare majore în
familie
Abordarea abandonului școlar legat de factorii economici necesită
o combinare de politici educaționale care să sprijine accesul
echitabil la educație, programe sociale pentru a ajuta familiile
defavorizate și eforturi pentru crearea de oportunități economice
durabile.
Lipsa de sprijin educațional reprezintă unul dintre factorii
importanți care pot contribui la abandonul școlar. Aceasta poate
avea mai multe aspecte:
• absența sprijinului sau implicația părinților și a
membrilor familiei în educația copilului
• relația dintre elev și profesori
• absența serviciilor de consiliere și orientare în școală
• un mentorat adecvat
• elevii cu nevoi speciale au nevoie adesea de sprijin suplimentar

Problemele de comportament pot fi un alt factor care contribuie la
abandonul școlar. Acestea pot influența negativ mediul școlar.
Exemple de probleme de comportament care pot avea impact asupra
retenției școlare:
• elevii care manifestă comportamente indisciplinate,
perturbatoare sau disruptive pot crea un mediu de învățare
dificil pentru ei înșiși și pentru ceilalți colegi -acest tip
de comportament poate duce la sancțiuni disciplinare și poate
contribui la pierderea interesului pentru școală
• cei care se confruntă cu probleme de bullying sau care au
conflicte frecvente cu colegii pot simți că școala devine un
mediu nesigur și neprietenos
• elevii care se confruntă cu tulburări de comportament, pot
avea dificultăți în a se adapta la regulile și structura școlii
• ei pot fi mai predispuși la absenteism cronic sau la
părăsirea frecventă a școlii
• dificultatea în gestionarea emoțiilor și în dezvoltarea
abilităților de autocontrol
Există mai mulți factori care pot contribui la reducerea
motivației elevilor pentru a continua studiile. Acești factori pot
varia în funcție de circumstanțe individuale, dar sunt și cauze
comune.
Elevii care întâmpină dificultăți semnificative în a
înțelege materialele de învățare sau care se confruntă cu
eșecuri constante pot să-și piardă încrederea în propriile
capacități și să devină nemotivați. Un mediu școlar
caracterizat de bullying, conflict, sau de o relație dificilă cu
colegii și cadrele didactice poate descuraja elevii să rămână
implicați în procesul de învățare. Influentele negative din

partea prietenilor sau a comunității, care nu pun accent pe
importanța educației, pot influența decizia elevilor de a
abandona studiile. Sprijinul familial sau lipsa completă a
sprijinului din partea familiei poate reduce motivația elevilor
pentru a-și continua studiile.
Această problemă poate fi rezolvată prin sprijin educațional,
intervenții sociale și emoționale și o colaborare strânsă
între școală, familie pentru a restabili și stimula motivația
elevilor.
Prevenirea se referă la acțiunile și strategiile implementate
pentru a împiedica sau a reduce apariția unei probleme sau a unei
situații nedorite. Este un concept care se aplică în diverse
domenii, inclusiv în sănătate, educație, criminalitate, mediu
și multe altele. Prevenirea este o abordare practică care are ca
scop evitarea sau reducerea impactului negativ al unei situații,
în locul gestionării acesteia după ce a apărut.
În contextul abandonului școlar, prevenirea include diverse
măsuri.
• implementarea unor programe care să ofere sprijin suplimentar
pentru elevii care întâmpină dificultăți
• servicii de consiliere și orientare
• implicării părinților în educația copiilor
• mediu școlar care să încurajeze participarea activă și să
reducă comportamentele negative.
Stoparea părăsirii timpurii a școlii implică stabilirea unor
obiective clare și realizabile:
• stabilirea unui obiectiv numeric realist pentru reducerea ratei
de abandon școlar într-o anumită perioadă de timp
• dezvoltarea și implementarea programelor de sprijin
• asigurarea că toți elevii au acces la servicii de consiliere

și crearea unor programe de mentorat care să ofere sprijin
emoțional și educațional
• implementarea strategiilor pentru îmbunătățirea relației
dintre elevi și cadrele didactice
• adaptarea curriculumului pentru a-l face mai relevant pentru
interesele și aspirațiile elevilor
• instituirea unui sistem de monitorizare și evaluare a
progresului pentru a evalua eficacitatea măsurilor luate și pentru
a face ajustări în consecință.
Îmbunătățirea relației dintre elevi și cadrele didactice este
crucială pentru crearea unui mediu de învățare pozitiv și
eficient Iată trei idei pentru a îmbunătăți această relație:
organizarea de ședințe periodice de comunicare deschisă între
elevi și cadrele didactice, implementarea unor mecanisme de
feedback bidirecțional, organizarea de evenimente culturale,
ședințe de lucru în echipă sau proiecte comunitare
Abandonul timpuriu al școlii poate avea consecințe semnificative
și de durată atât pentru indivizi, cât și pentru societate în
ansamblu.
Persoanele care părăsesc școala prematur pot întâmpina
dificultăți în găsirea unui loc de muncă stabil și bine
plătit. Nivelul de educație este adesea corelat cu veniturile.
Abandonul timpuriu poate duce la venituri mai scăzute pe termen
lung. Lipsa unui nivel de educație adecvat poate limita accesul la
anumite cariere și oportunități profesionale.
Educația joacă un rol în înțelegerea informațiilor despre
sănătate. Persoanele cu nivel de educație mai scăzut pot avea un
nivel mai scăzut de sănătate. Indivizii care au abandonat școala
prematur pot fi supuși stigmatizării sociale și pot întâmpina
dificultăți în integrarea în comunitate

Există o corelație între nivelul de educație și implicarea în
activități criminale. Persoanele cu educație mai scăzută pot fi
mai vulnerabile. Abandonul timpuriu poate contribui la perpetuarea
unui ciclu al sărăciei, în care generațiile viitoare sunt, la
rândul lor, afectate.
Aceste consecințe subliniază importanța investiției în
educație și eforturile pentru prevenirea abandonului timpuriu al
școlii, deoarece aceasta are un impact semnificativ asupra vieții
individuale și a societății în ansamblu.

. BIBLIOGRAFIE
1. C. Neamțu, Devianţa școlară, Iași, Editura Polirom, 2003
2. 1.Creţu, E., (1999), Probleme de adaptare școlară, Editura ALL
Educațional, București
3. Voicu, B., (2010), Renunțarea timpurie la educație: posibile
căi de prevenire, București
4. Gheorghiu, M., (2009), O Românie de secol XIX- fruntaș în UE
la abandon școlar, în Revistă de Pedagogie și Asistență
Socială, FICE nr.35, Abandonul școlar-context, concepte, cauze și
prevenție. Editura Universitară, București

Învăţământ primar

PROBLEME ȘI DIFICULTĂȚI ÎN EDUCAREA COPIILOR

Erika Szabo
Scoala Generala Nimigea de Jos, Bistrita-Nasaud, Nimigea de Jos

Scopurile în abordarea acestor probleme includ dezvoltarea
abilităților socio-emoționale ale copiilor și personalizarea
procesului educațional pentru a se potrivi nevoilor individuale,
promovând astfel o dezvoltare sănătoasă și pozitivă.

PROBLEME ȘI DIFICULTĂȚI ÎN EDUCAREA COPIILOR
Inst.înv.primar Szabo Erika
Școala Gimnazială ”Viorel Nimigeanu” Nimigea de Jos

Dificultate în educarea copiilor este o expresie generală care se

referă la provocări și obstacole pe care părinții, cadrele
didactice le pot întâmpina în procesul de creștere și educare a
acestora. Aceste dificultăți pot avea diverse origini și pot
varia de la aspecte legate de comportament, învățare, sănătate
mintală sau sociale.
Dificultățile și probleme în educarea copiilor pot să apară
atunci când aceștia manifestă comportamente opoziționale,
agresive sau alte comportamente problematice care pot afecta
relațiile cu adulții și cu ceilalți copii.
Unele dificultăți în educare pot să apară atunci când copiii
întâmpină probleme în procesul de învățare. Acestea pot
include tulburări de învățare, dificultăți de concentrare sau
Copiii pot să aibă dificultăți în a respecta regulile și
autoritatea părinților sau a cadrelor didactice, ceea ce poate
duce la conflicte în procesul de educare.
Este important să se abordeze aceste dificultăți cu o abordare
individualizată, să se identifice cauzele subiacente și să se
implementeze strategii adecvate pentru sprijinirea dezvoltării
copilului. Colaborarea între părinți, cadre didactice și
specialiști în educație poate juca un rol esențial în
depășirea acestor provocări.
CONFLICTUL este o stare de tensiune sau de confruntare între două
sau mai multe părți care au interese, valori sau obiective
divergente. Această tensiune poate să apară într-o varietate de
contexte, inclusiv în relațiile personale, în mediul de muncă
sau școală
Principalele caracteristici ale conflictului includ:
 Divergența de interese-părțile implicate în conflict au
obiective sau interese opuse. Această divergență poate apărea
din cauza diferențelor de valori, nevoi, opinii, vârstă.

 Conflictul se manifestă printr-un schimb de interacțiuni
negative între părți, cum ar fi critica, acuzarea, ignorarea sau
alte comportamente adversare.
 Componentă importantă a conflictului o reprezintă emoțiile
intense, cum ar fi furia, frustrarea, anxietatea sau tristețea,
care pot să apară atunci când interesele sau valorile unei
persoane sunt amenințate.
Rezolvarea conflictului poate fi dificilă, deoarece părțile pot
avea dificultăți în a ajunge la un consens sau în a găsi
soluții care să satisfacă ambele părți.
Gestionarea eficientă a conflictelor implică abilități de
comunicare, empatie, negociere și, în unele cazuri, implică
mediatori sau specialiști în rezolvarea conflictelor.
Indiferent de epocă, țară, cultură sau educație, conflictul
dintre generații a existat dintotdeauna. De-a lungul timpului, el a
îmbrăcat și forma unui fenomen în masă. Acest conflict, care
este de fapt o ruptură între generații, este cu siguranță una
dintre problemele acute și actuale ale societății.
Tinerii se simt dezorientați și neînțeleși, iar părinții par
să nu găsească soluții să rezolve acest litigiu. În timpurile
noastre, adolescenții dispun de toate mijloacele pentru a-și da
viața peste cap, iar libertatea prost-înțeleasă nu poate avea
decât efecte negative asupra lor. Există două tabere care se
"războiesc" dintotdeauna: pe de-o parte, tinerii, nonconformiști,
dornici de a fi independenți, iar pe de alta, părinții, bunicii,
profesorii, care nu le înțeleg rebeliunea, nemulțumirile și
care, uneori, din prea multă dragoste, riscă să-i protejeze
excesiv și chiar să-i sufoce.

Rezolvarea conflictelor dintre generații necesită o abordare
sensibilă și deschisă.
Am adunat câteva idei care pot ajuta în gestionarea și rezolvarea
acestor conflicte.
 Organizarea unor sesiuni de comunicare deschisă între
diferitele generații implicate în conflict. Acestea pot fi
întâlniri informale sau formale, unde membrii fiecărei generații
pot împărtăși perspectivele, experiențele și așteptările
lor. Scopul este de a promova înțelegerea reciprocă și de a
reduce stereotipurile.
 Implementarea de proiecte sau activități care necesită
colaborarea între membrii diferitelor generații. O astfel de
colaborare poate contribui la construirea unui mediu în care
generațiile se cunosc mai bine, apreciază calitățile și
contribuțiile fiecăruia. Proiectele comune pot reduce tensiunile
și pot construi relații pozitive.
 Inițierea programelor de mentorat între membri ai diferitelor
generații. Aceasta oferă oportunitatea pentru transferul de
cunoștințe și experiențe între generații. Mentorii pot
împărtăși înțelepciunea lor, în timp ce cei mai tineri pot
aduce idei proaspete. Acest schimb poate contribui la construirea de
relații pozitive și la reducerea tensiunilor.
 Desfășurarea de ateliere sau sesiuni de instruire privind
comunicarea eficientă și ascultarea empatică. Elevarea nivelului
de conștientizare asupra importanței ascultării atente și a
exprimării clare a sentimentelor poate îmbunătăți calitatea
comunicării între generații.
 Organizarea de evenimente sau activități pentru a recunoaște
și aprecia contribuțiile fiecărei generații la societate.

Aceasta poate ajuta la contrabalansarea percepției negative și la
sublinierea valorilor comune și a resurselor aduse de fiecare
generație.
Aceste idei se concentrează pe construirea unui pod de înțelegere
între generații prin comunicare deschisă, colaborare și
recunoașterea valorilor fiecăreia. Este important să se creeze o
atmosferă de respect reciproc și să se abordeze conflictele cu
empatie și deschidere.
Termenul COPIL NEASTÂMPĂRAT se referă la un copil care manifestă
un comportament energic, agitat și adesea dificil de controlat.
Caracteristicile copilului neastâmpărat pot varia, dar în
general, acest termen este folosit pentru a descrie copii care au o
energie neînfrânată, care sunt hiperactivi, care au dificultăți
în a se concentra sau care se comportă impulsiv. Este important
să se înțeleagă că folosirea acestui termen poate varia în
percepție și că fiecare copil este unic, iar etichetarea lor
drept "neastâmpărați" poate depinde de perspectiva și normele
culturale.
Există o varietate de factori care pot contribui la
comportamentul unui copil considerat "neastâmpărat," inclusiv
aspecte genetice, mediu familial, stilul de parenting, nevoi
educaționale specifice și alți factori. Este important să se
abordeze astfel de comportamente cu empatie și să se încerce să
se înțeleagă cauzele, în loc să se folosească termeni negativi
sau stigmatizanți. Uneori, acești copii pot beneficia de
intervenții specifice, sprijin educațional sau strategii de
gestionare a comportamentului pentru a-și dezvolta abilitățile
și pentru a se adapta la mediul lor.
Un copil "neastâmpărat" poate manifesta anumite comportamente în
școală care pot afecta mediul de învățare și relațiile cu

ceilalți elevi și cadrele didactice. Aceste comportamente pot
varia în funcție de personalitatea copilului, dar unele
trăsături comune pot include:
 Copilul neastâmpărat poate avea dificultăți în a sta
liniștit în bancă și poate fi foarte activ fizic. Acest
comportament poate afecta atenția sa și poate deranja și pe
ceilalți elevi.
 Copiii neastâmpărați pot avea probleme în a asculta cu
atenție și în a respecta regulile școlii. Aceștia pot fi
preocupați de propriile lor interese sau pot avea dificultăți în
a se conforma structurii specifice a mediului școlar.
 Un copil neastâmpărat poate reacționa impulsiv, fără a
gândi în prealabil consecințele acțiunilor sale. Această
impulsivitate poate duce la comportamente neadecvate sau la
interacțiuni sociale problematice.
 Este posibil ca un copil neastâmpărat să aibă dificultăți
în a-și menține atenția asupra sarcinilor sau lecțiilor
școlare.
 Copilul neastâmpărat poate întâmpina dificultăți în a
stabili și menține relații sociale pozitive cu ceilalți elevi.
Poate avea tendința de a fi prea agresiv sau de a nu înțelege
limitele sociale.
 Un copil neastâmpărat poate să nu tolereze bine structura și
rutina școlară, preferând activitățile mai puțin structurate
sau evenimentele spontane.
Cum se manifestă copilul “neastâmpărat” la școala?
• intră deseori în conflicte cu ceilalți elevi și chiar
este încântat de fiecare “reușită”
• duce de la un grup de copii la altul, vorbele și poveștile
pe care le aude ațâțându-i pe cei din jur spre cearta și chiar

bătaie
• poate să ia uneori înfățișarea “rebelului” clasei,
cel care este mereu împotriva oricărei norme, oricăror reguli
• caută mereu atenția celor din jur, precum și a
profesorilor
• răspunde obraznic cadrului didactic sau refuză să urmeze
cerințele acestuia
• perturbă activitatea din clasă cu glume sau observații
care distrag atenția colegilor
Care sunt consecințele comportamentelor unui copil “agitat”?
• devine un exemplu de comportament negativ pentru ceilalți copii
• deranjează ora, colegii și îl irită pe profesor cu
comportamentul lui din timpul orei
• profesorul resimte întreaga interacțiune cu un copil agitat,
ca pe un conflict în care cadrul didactic se simte nevoit să
“câștige”, pentru a-și putea păstra autoritatea în fața
celorlalți copii din clasă.
Este important să se conștientizeze că comportamentele
neastâmpărate pot avea diverse cauze, cum ar fi nevoi specifice de
învățare, probleme de sănătate mintală sau dificultăți de
reglare emoțională.
Un plan individualizat de susținere și o colaborare strânsă
între părinți, cadrele didactice și specialiștii școlari pot
fi esențiale pentru a aborda aceste comportamente și pentru a
oferi copilului sprijinul necesar.

Bibliografie

1. http://digital-library.ulbsibiu.ro/xmlui/bitstream/handle/123456789/2151/3%20-%20Mihaela%20Mocanu%20-%20Despre%20scoala%2
2. Eminescu: despre educație, lipsa de autoritate și golul moral

(pedagoteca.ro)
3. Eminescu: „educația e cultura caracterului, cultura e
educația minții” Arhimandritul Mihail Daniliuc
4. Pedagogia Montessori explicată părinților Charlotte Pousin
5. Conflictul interpersonal Ana Stoica-Constantin

Învăţământ primar

Inteligența emoțională la școlarii mici

corina kovacs
Scoala Gimnaziala Chislaz, Bihor, Marghita

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale a şcolarilor este necesar să se facă constant. Câteva sugestii ce pot fi aplicate de către profesori pentru dezvoltarea inteligenței emoționale a școlarilor.

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ LA ŞCOLARII MICI
Autor: prof. înv. primar Kovacs Corina
Şcoala Primară nr 1 Chiraleu (Chişlaz), judeţul Bihor
Profesorii îţi doresc la clasă copii sociabili, cooperanţi,
optimişti, cu o capacitatea bună de rezolvare a problemelor cu
care se confruntă, copii cu un comportament dezirabil, mai puţin
impulsivi şi o performanţă academică ridicată. Copiii descrişi
astfel sunt copiii cu inteligenţă emoţională dezvoltată.

Inteligenţa emoţională este abilitatea de a identifica, folosi,
înţelege şi de a gestiona emoţiile într-un mod pozitiv şi
constructiv. Este atât recunoaşterea propriei stări emoţionale,
cât şi a stărilor emoţionale ale altora. Inteligenţa
emoţională este, de asemenea, relaţionarea cu alte persoane
într-un anumit fel, atrăgând oamenii în jurul tău.
Inteligenţa emoţională este formată din patru abilităţi de
bază: Prima este capacitatea de a recunoaşte propriile emoţii şi
modul în care acestea îţi influenţează gândurile şi
comportamentele, capacitatea de a-ţi recunoaşte punctele forte şi
punctele slabe, de a avea încredere în sine. A doua este
autogestionarea, abilitatea de a controla sentimentele şi
comportamentele impulsive, de a gestiona emoţiile în moduri
sănătoase, de a lua iniţiativa, de a păstra angajamente şi de a
se adapta la circumstanţele în schimbare. Urmează
conştientizarea socială, capacitatea de a înţelege emoţiile,
nevoile, preocupările altor personae, de a detecta indicii
emoţionale, de a se simţi confortabil social şi de a recunoaşte
dinamica puterii într-un grup sau organizaţie. Gestionarea
relaţiilor reprezintă a patra abilitate şi se referă la
capacitatea de a dezvolta şi de a menţine relaţii bune, de a
comunica în mod clar, de a inspira şi de a influenţa pe alţii,
de a lucra bine în echipă şi de a gestiona conflictul.
Perioada optimă de învăţare a abilităţilor emoţionale şi
deci de dezvoltare a inteligenţei emoţionale, este dată chiar de
primii ani din viaţa copiilor; astfel, perioada preşcolarităţii
şi şcolarităţii mici este esenţială, deoarece atunci învaţă
copiii vocabularul emoţiilor.
Disciplina Dezvoltare personală prezentă în clasele
pregătitoare, întâi şi a doua oferă un cadru semnificativ

pentru dezvoltarea abilităţilor emoţionale, însă nu este
suficient. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale a şcolarilor este
necesar să se facă constant.
Câteva sugestii ce pot fi aplicate de către profesori în acest
sens, sunt:
- să fie modele de comportament inteligent social şi emoţional;
-să fie receptivi la momentele care se întâmplă în clasă;
-să încurajeze exprimarea emoţiilor şi a impresiilor despre
abilităţile emoţionale şi sociale dezvoltate în clasă;
-să ofere ajutor elevilor în a găsi cuvinte pentru exprimarea
emoţiilor;
-să le acorde oportunitatea de a alege: lăudându-i pentru
deciziile luate, întrebându-i cum pot fi ajutaţi pentru a veni
în rezolvarea nevoilor lor, dar nu insistând cu această cerere;
-să le respecte sentimentele întrebându-i cum se simt, ce îşi
doresc înainte de a acţiona, gândindu-ne ce ne propunem să
simtă elevii prin activităţile de învăţare, ce sentimente
creează un mediu pozitiv de învăţare;
-să le accepte sentimentele, arătându-le înţelegere, empatie,
grijă şi respect, atenţie, oricare ar fi problema;
-să îi întrebe cum se simt şi ce ar fi necesar pentru a se
simţi mai bine, învățându-i să rezolve singuri problemele
folosind empatia, compasiunea şi respectul pentru sentimentele
altora;
-să folosească modalităţi de a diagnostica starea emoţională a
elevilor la început de zi;
-să încurajeze elevii să analizeze critic situaţii şi să
anticipeze consecinţele propriilor comportamente; să încurajeze
şi să laude permanent comportamentele dezirabile ale şcolarului;
-să aplice consecvenţă în regulile de reglementare a

comportamentelor şcolarilor.
Bibliografie:
Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Maurice J. Elias,
Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander, Ed. Curtea Veche, Bucureşti
2002

Învăţământ primar

CONFLICTELE ȘI REZOLVAREA LOR ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL ( STUDIU DE SPECIALITATE )

Raluca-Daniela Purcaru
Scoala Gimnaziala Talpa Bascoveni, Teleorman, Talpa-Bascoveni

Prin acest studiu am urmărit să surprind cele mai importante
aspecte legate de conflictele care apar în mediul școlar.

CONFLICTELE ȘI REZOLVAREA LOR ÎN SISTEMUL EDUCAȚIONAL
( STUDIU DE SPECIALITATE )
Prof.înv. pr. Raluca-Daniela PURCARU, Şcoala Gimnazială
Talpa ,jud. Teleorman

În zilele noastre trăim, mai mult ca oricând, într-o lume
a conflictelor (conflicte între copii şi părinţi, conflicte
între părinţi, conflicte între generaţii , conflicte între
elevi, conflicte între profesori şi elevi etc.). Ceea ce este mai

dureros este faptul că ele se amplifică pe zi ce trece, de la
revoluţie încoace. Elevul vine la şcoală cu o bază
informaţională mult mai bogată, mai variată şi mai nuanţată
decât cea din trecut, graţie mijloacelor mass-media şi a
tehnicilor de vârf în diferite sectoare de activitate, inclusiv
în domeniul procesului de învăţământ.
În şcoală, în cadrul colectivului de elevi, conflictul este
inevitabil. Mai mult, nu numai că nu putem să-l ocolim, dar în
cele mai multe cazuri, potenţat şi controlat, acesta se află în
postura de a îmbunătăţi simţitor implicarea elevilor,
motivaţia pentru învăţare şi, în ultimă instanţă,
eficienţa învăţării şi activităţii propriu-zise. De foarte
multe ori, un conflict poate să fie constructiv, conform expresiei
din popor: Tot răul e spre bine.
În unităţile şcolare se întâlnesc conflicte care angajează,
ca protagonişti, profesori, elevi, părinţi. Voi analiza
principalele tipuri de conflicte, respectiv: conflictul dintre
elevi, conflictul dintre profesori şi elevi,conflictul dintre
profesori şi părinţi.
Conflictele dintre elevi pot fi generate de:
● atmosfera competitivă, prin faptul că elevii au fost
obişnuiţi să muncească individual, fără să-şi formeze
deprinderea de a lucra în grup, de a comunica mai îndeaproape cu
colegii, de a-şi coordona intenţiile de lucru pentru viitor;
● atmosfera de intoleranţă, în sensul că în clasă se
formează aşa-numitele „bisericuţe” care favorizează
singurătatea şi izolarea în rândul elevilor;
● lipsa de comunicare, cele mai multe conflicte fiind atribuite
neînţelegerii sau percepţiei greşite a intenţiilor,
sentimentelor, nevoilor şi acţiunilor dintre elevi;

● exprimarea neadecvată a emoţiilor, a trăirilor, care, în mod
evident, duce la accentuarea conflictelor atunci când elevii au
sentimente deplasate, nu ştiu să-şi exprime supărarea sau
nemulţumirea într-un mod paşnic.
Conflictele dintre profesori şi elevi au ca punct de pornire
unele aspecte, dintre care menţionez:
● autoritatea exagerată a profesorului, conducerea clasei de
elevi prin unele decizii „neortodoxe”, impunerea unui stil de
lucru dur, ameninţător, care îi nemulţumeşte pe elevi;
● neimplicarea profesorului în rezolvarea unor situaţii critice
care apar în rândul elevilor;
● slaba atenţie acordată cauzelor unor comportamente care
precedă sau ilustrează o tensiune psihică;
● evaluarea subiectivă a cunoştinţelor şi a comportamentului
afectiv-atitudinal.
Conflictele dintre profesori şi părinţi
Astăzi asistăm din ce în ce mai mult la conflicte declanşate
între profesori şi părinţi, sau, mai bine-zis, între părinţi
şi profesori. Unii dintre părinţi, mai ales cei care au lucrat
în străinătate şi au un grad sporit de confort, sunt
recalcitranţi în discuţiile cu profesorii, au pretenţii absurde,
nu admit cu niciun chip să-i jigneşti „odorul”. De multe ori
au pretenţia ca acesta să fie şi premiant, chiar dacă el nu
învaţă aşa de bine.
Dintre cauzele care generează anumite conflicte între profesori
şi părinţi, pot menţiona:
● prejudecăţi ale unor părinţi bazate pe experienţele lor
anterioare, precum şi ignoranţa acestora faţă de rolul
profesorilor pe care îl au în educarea copiilor;
● comunicarea defectuoasă din cauza neînţelegerilor sau a

numărului mic de contacte pe care le are părintele cu profesorul
pe parcursul unui an şcolar;
● conflictul de valori;
● grandomania generată de către unii părinţi care au anumite
funcții sau o stare materială bună, sfidându-i pe profesori.
De felul cum sunt soluţionate conflictele depinde buna funcţionare
şi dezvoltarea optimă a fiecărei unităţi şcolare (grup, clasă
de elevi).
Soluţionarea conflictelor presupune adoptarea unor strategii, în
funcţie de natura conflictului creat în unitatea şcolară
respectivă. Principalele strategii, pornind de la postulatul că
cea mai eficientă strategie de negociere este aceea care se
pretează cel mai bine situaţiei , sunt: concurenţa, compromisul,
colaborarea, acceptarea, evitarea, înţelegerea.
● Concurenţa poate îmbrăca forme agresive în încercarea de
atingere a intereselor personale, fără a ţine seama de interesele
celorlalţi. În sprijinul menţinerii unei poziţii este
recomandată concurenţa când te aperi de oameni
neîndurători,când ştii că ai dreptate şi poţi demonstra sau
când nu există şansa unui consens.
● Compromisul este folosit atunci când forţa personală este
identică cu cea a partenerului. El constă în ajungerea la
soluţii cât mai rapide sub presiune de timp.
● Colaborarea îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant,
fiind folosită atunci când e foarte greu de găsit o soluţie
favorabilă pentru cei implicați, deoarece interesele sunt foarte
importante pentru a fi compromise.
● Acceptarea este opusul concurenţei, adică presupune neglijarea
propriilor interese în efortul satisfacerii altora. Este necesară
atunci când merită să faci concesii pentru a demonstra

generozitatea, când interesul este mai mare pentru coleg şi
există şansa de a face un gest de generozitate pentru
îmbunătăţirea relaţiilor. Acceptarea se face în situaţia în
care insuccesul este previzibil, când ne dăm seama că dreptatea
nu este de partea respectivului partener.
● Evitarea nu urmăreşte nici scopurile proprii şi nici pe cele
ale partenerului. Este potrivită atunci când subiectul de
negociere este lipsit de importanţă şi este doar o parte dintr-o
problemă mai mare.
Modalitățile de prevenire și reducere a conflictelor sunt
multiple. Aș putea aminti:
-focalizarea pe obiective cu încercarea evitării conflictelor ;
-stabilirea unor sarcini stabile, bine structurate și acceptate de
întregul grup;
- evitarea situațiilor câștig-pierdere;
-facilitarea comunicărilor(ascultare și vorbire);
-utilizarea de către cadrul didactic sau de către liderii
echipelor educaționale a unor elemente aparținând strategiilor de
moderare a activității;
- cooperarea și dezvoltarea unui climat bazat pe încredere.
Noi, dascălii, nu trebuie să uităm că sala de clasă este o
microsocietate a cărei funcționare necesită stabilirea unor
reguli clare ce se cer respectate de toți membrii grupului școlar.
Respectarea regulilor este o condiție a socializării, care
înseamnă a învăța să trăiască împreună în relații de
respect reciproc, excluzând violența. Regulile școlare vizează
ținuta, efectuarea temelor, prezența la cursuri, dar sunt și
reguli de civilizație ce au în vedere limbajul folosit,
modalitățile de adresare, respectul față de celălalt,
păstrarea bunurilor școlare, toleranța, solidaritatea, într-un

cuvânt, maniera de a te comporta astfel încât viața în
colectivitate să fie cât mai agreabilă.
În concluzie, conflictul face parte din viață pentru că el
rezultă din diferențele dintre indivizi.Dacă acestea sunt
acceptate, putem accepta și conflictul și chiar îl putem
transforma în oportunitate pozitivă, de cunoaștere, echilibru și
progres. Știința rezolvării conflictelor nu presupune ignorarea,
negarea, eliminarea conflictului din viață. Nu servește nimănui
să pretindem că nu există conflict, nici să ne simțim vinovați
sau rușinați că suntem implicați în conflicte.

BIBLIOGRAFIE

Boboc, I., (2002), Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi
managementul educaţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Cristea, S., (1996), Managementul organizaţiei şcolare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Langa, C.; Bulgaru, I., (2009), Managementul clasei de elevi. O
abordare aplicativă, Editura Universităţii din Piteşti,
Piteşti.
Păun, E., (1999), Şcoala-abordare sociopedagogică, Editura
Polirom, Iaşi.

Învăţământ primar

PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL - MODALITATE DE COMUNICARE CU COMUNITATEA

Maria Coteanu
Scoala Gimnaziala Nr.9 ,,Nicolae Orghidan" Brasov, Brasov, Brasov

Activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatelor
educaţionale, în care este implicata şcoala noastră, ne-au
demonstrat că poate exista o foarte bună comunicare atât cu
familia, dar mai ales cu comunitatea locală.

PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL

MODALITATE DE COMUNICARE CU COMUNITATEA

Prof. Coteanu Maria
Şcoala Gimnazială Nr. 9 ,,Nicolae Orghidan”, Braşov

Motto:

,,Ca şi bulgărele de zăpadă, copilul poartă cu sine şi din
pulberea drumului pe care îl străbate.De aceea, este necesar să
veghem asupra influenţelor ce se exercită asupra lui, dar şi
să-l învăţăm curajul şi responsabilitatea de a zbura într-o
zi. Pentru aceasta este nevoie de ştiinţă, răbdare şi
optimism.Dar,mai presus de toate, este nevoie de iubire,de foarte
multă iubire.Căci, indiferent de calităţile şi defectele
sale,un copil este întotdeauna un cer, adică o perspectivă pe
care nu avem voie să o ratăm”

Munteanu Anca –Psihologia copilului şi a
adolescentului

INTRODUCERE

Lumea actuală este în continuă transformare.
Frământările vieţii de azi, precum şi continua dezvoltare la
care participăm zi de zi, obligă la căutarea de noi forme de
educaţie a copilului. Progresul tehnic ralizează un inedit
progres social, de care copiii trebuie să beneficieze din plin.
Educaţia copilului este strict dependentă de maturitatea

noastră, privind capacitatea noastră de înţelegere a micului
univers, pe care copilul şi-l formează încă de la primul contact
cu lumea exterioară.
Şcoala de astăzi are mai mult ca oricând nevoie să
răspundă ,printr-o largă deschidere spre mediul comunitar, nevoii
de schimbare,prin crearea şi dezvoltarea legăturilor intra şi
intercomunitare, prin apelarea la dialogul social bazat pe
principiul coresponsabilităţii.
Complexitatea procesului educativ implică o cunoaştere
sistematică, aprofundată a elementelor sale.De aceea ,pentru a
înţelege unele fapte, pentru a desluşi trăsăturile
personalităţii elevilor, pentru a putea explica motivele
acţiunii lor, pentru a le vedea interesele, aptitudinile sau orice
manifestare, cât de simplă ar parea ea ,trebuie să cunoaştem
conduita elevului şi modul său de a gândi şi simţi.Acest lucru
se poate face cu succes doar când îi privim pe copii ca pe un
membru component al unei familii, ca pe un reprezentant al unui
mediu social.
Educaţia nu este numai pregătire şcolară, ci este
înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de influenţe
modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii
individului.Atunci când aceste influenţe sunt organizate adecvat
şi răspund nevoilor interne personale, ele construiesc, modelează
şi transformă personalitatea.
Randamentul educaţiei depinde nu numai de parteneriatul
şcoală -familie, dar şi de modul în care se realizează
colaborarea între acestea şi comunitatea locală, care este
considerată principalul garant al prevenirii unor neplăcute
surprize sociale.

CONCEPTUL DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

Modelul parteneriatului pătrunde în sfera educaţiei la
începutul anilor’80,stimulând dezvoltarea conceptului de
,,şcoală deschisă”.

,,Parteneriatul pedagogic reprezintă o noţiune recent introdusă
în domeniul educaţiei care reflectă mutaţiile înregistrate la
nivelul relaţiilor existente între instituţiile implecate, direct
şi/sau indirect, în proiectqarea şi realizarea sistemului de
învăţământ:şcoala,familia, comunitatea locală,agenţii
sociali(economici,culturali,politici,religioşi), asociaţiile
(profesionale,umanitare, sportive),factorii de asistenţă
socială”(Sorin Cristea-Dicţionar de pedagogie)

Conţinutul specific pedagogic al conceptului de parteneriat
poate fi evidenţiat în funcţie de următoarele repere
metodologice:
☞ reperul formelor de educaţie/instruire care angajează
complementaritatea relaţiilor dintre şcoală şi instituţiile
specializate în mod direct sau prin diferite relaţii contractuale
în realizarea unor programe de educaţie/instruire nonformală;
☞ reperul concepţiei manageriale care presupune intervenţia unor
strategii de descentralizare bazate pe valorificarea deplină a
resurselor existente la nivelul comunităţilor educative
terotorialeşi locale;
☞ reperul modalităţilor de funcţionare care evidenţiază
diferenţa existentă între parteneriat şi sponsorizare.

În literatura de specialitate, definirea noţiunii de
parteneriat pedagogic este propusă la nivelul unui concept
operaţional şi din această perspectivă constituie:
● un angajament într-o acţiune comună negociată;
● o prestare de serviciu realizat printr-un factor de
intervenţie exterior;
● un raport de resurse,de schimburi,,de contacte,de reţele
asociate în termeni constructivi;
● o negociere între părţi având puterea de a contracta cu
un interlocutor recunoscut;
● un acord de colaborare mutuală între parteneri egali care
lucrează împreună pentru realizarea propriilor interese
,rezolvând probleme comune;
● un cadru institiţional de rezolvare a unor probleme
comune,printr-o acţiune coerentă, plecând de la definirea
obiectivelor într-un timp determinat,cu repartiţia clară a
responsabilităţilor şi a procedeelor de evaluare.

Ştim că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei
nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre
mediile responsabile-familie, şcoală şi comunitate;de aceea este
nevoie de un nou concept care să întărească această relaţie,
acest concept fiind parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este unul din cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane, un concept şi o atitudine în câmpul
educaţiei şi tinde să devină un concept central pentru abordarea
de tip curricular flexibilă şi deschisă a problemelor
educative-nevoia cunoaşterii,respectării şi valorizării
diversităţii.

Ca atitudine parteneriatul presupune:
● acceptarea diferenţelor şi toleranţa opţiunilor diferite;
● egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă
comună;
● interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
● comunicare eficientă între participanţi;
● colaborarea(acţiune comună în care fiecare are rolul său
diferit);
● cooperare(acţiune în care se petrec interrelaţii şi roluri
comune).

,,Parteneriatul educaţional este forma de comunicare ,
cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional.El presupune o unitate de cerinţe,
opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii
educaţionali,,

Parteneriatul educaţional se realizează între:
● instituţiile educaţiei:şcoală ,familie,comunitate;
● agenţi educaţionali:copil,părinţi,profesori,specialişti
în rezolvarea unor probleme educaţionale(psihologi, consilieri
psiho-pedagogi,terapeuţi etc.);
● membrii ai comunităţii cu influeţă asupra creşterii,
educării şi dezvoltării copilului(medici, reprezentanţii
bisericii, ai poliţieietc.);

COMUNICAREA CU COMUNITATEA LOCALĂ PRIN PARTENERIATELE
EDUCAŢIONALE

Şcolile sunt parte a comunităţii locale şi de aceea,
profesorii,elevii şi părinţii sunt influenţaţi de mediul
respectiv:valorile,normele, structurile politice şi economice şi
economia acestuia.
Ca centre de educaţie,şcolile influenţează
comunităţile locale.Această reciprocitate este mai mult sau mai
puţin recunoscută de ambele părţi;cercetările indică faptul
că formând diversele tipuri de parteneriate,şcoala îşi
dezvoltă curriculum-ul,iar comunitatea înţelege, acceptă mai
uşor şi beneficiază de tehnologia şi schimbărilor din şcoală.
Până nu de mult,şcoala ajungea destul de greu la
comunitatea locală,deoarece nu exista o deschidere pentru ,,acel
ceva nou, mai bun”, pentru elevii şi în aceiaşi măsură pentru
comunitate, dar folosindu-se diferite modalităţi de sensibilizare
s-a reuşit realizarea unor activităţi deosebite, beneficiile
fiind în egală măsură pentru toţi.
Ne-am folosit, pentru realizarea acestui scop, de anumite
căi de interacţiune dintre şcoală şi comunitate,desfăşurând
activităţi în care copiii şcolii noastre au demonstrat că pot
face lucruri deosebite pentru comunitate,iar membrilor comunităţii
le-am oferit posibilitatea de a se implica în activităţile
elevilor,implicit ale şcolii.
Majoritatea activităţilor sunt parte integrantă a
planurilor de acţiuni din cadrul parteneriatelor educaţionale.

Toate activităţile ce s-au desfăşurat ne-au demonstrat că
există o deosebită colaborare ,şi bineînţeles, o foarte bună
comunicare cu comunitatea locală.

CONCLUZII

Importanţa unor asemenea festivităţi este deosebită pentru că
ele lărgesc orizontul spiritual şi duc la acumularea de noi
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi,îmbogăţesc şi remontează
viaţa afectivă, dezvoltă simţul de răspundere prin dorinţa de
reuşită, favorizează concentrarea atenţiei pe parcursul
desfăşurării activităţilor, contribuie la educaţia estetică,
dezvoltă personalitatea elevului,educă şi adânceşte
trăsăturile morale ale elevului, stimulează independenţa în
acţiuni.
Aceste activităţi , bine pregătite, sunt atractive
deoarece se desfăşoară în condiţii noi care stârnesc
interesul copilului, care-i produc bucurii şi emoţii şi-i oferă
acestuia posibilitatea de a acumula noi cunoştinţe.Datorită
mediului de acţiune, tehnicile de instruire sunt altele şi
dezvoltă spiritul de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală
şi auditivă,ajută la dezvoltarea operaţiilor
gândirii.Participarea efectivă şi totală în activitate
angajează elevul timid şi-l temperează pe cel impulsiv şi
totodată,datorită faptului că elevii participă de bună voie, ei
se supun unor reguli, îşi asumă responsabilităţi şi astfel se
autodisciplinează
Activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatelor
educaţionale, în care este implicata şcoala noastră, ne-au
demonstrat că poate exista o foarte bună comunicare atât cu
familia dar mai ales cu comunitatea locală.

BIBLIOGRAFIE

Băran-Pescaru,Adina-Parteneriat în
educaţie:familie-şcoală-comunitate, Ed.Aramis

Print,Bucureşti,2004;
Cristea, Sorin-Dicţionar de pedagogie,Ed.Litera-Litera
Internaţional,Bucureşti, 2002;
Şincan,Alexandru-Şcoala şi
familia,Ed.Gh.-C.Alexandru,Craiova,1993;
Vrăsmas,Ecaterina,Adina-Consilierea şi educaţia
părinţilor,Ed.Aramis Print, Bucureşti,2002;

Învăţământ primar

Liniștea și armonia în sala de clasă Sfaturi utile pentru cadrele didactice

Andra-Gabriela Stăvaru
Scoala Gimnaziala "Theodor Aman", Campulung, Arges, Campulung

Articolul a fost gândit în momentele în care am simțit că îmi pierd cumpătul și răbdarea cu elevii care efectiv nu ascultă de absolut nimeni.

Liniștea și armonia în sala de clasă
Sfaturi utile pentru cadrele didactice

Atunci când mi-am ales această meserie de dascăl
am ales-o cu tot sufletul. Am știut că îmi plac copiii și să
lucrez cu ei, să îi învăț să scrie, să citească, să
socotească, să le povestesc despre curiozitățile lumii. Am
știut de asemenea ce presupune să devii cadru didactic. Orice

meserie are nevoie de mulți ani de studiu pentru a o stăpâni
foarte bine, însă totodată are nevoie ca cel care o practică să
fie înzestrat cu vocație, răbdare, cunoștințe multe și nu în
ultimul rând, multă iubire. Nu este o muncă ușoară. Este o
muncă frumoasă dar care presupune foarte multe responsabilități,
greutăți în diferite situații cărora trebuie mereu să știi
să le faci față.
Cele mai solicitante și obositoare momente din
cariera mea de dascăl au fost și sunt în continuare acelea în
care elevii sunt pur și simplu agitați, gălăgioși, uneori cu
multă lipsă de bun simț și simți efectiv că locul tău nu mai
este acolo, că ceea ce faci nu este bine, te simți copleșit și
nu reușești să îi stăpânești. Însă mă adun, și îmi
amintesc de ce sunt eu aici și încerc mereu să pot scoate la
liman situațiile greu încercate.
Așa cum spunea Ross Greene în cartea ”Cum să
îmbunătățim disciplina copiilor la școală”, foarte mulți
dascăli experimentează un stres sporit legat de comportamentul la
clasă al acestor elevi indisciplinați, dar și de discuțiile cu
părinții deoarece uneori nu îi sprijină pe profesori în a le
reaminti regulile pe care trebuie să le respecte acasă, pe
stradă, la școală. Cu toții suntem diferiți și avem
personalități diferite, mai ales copiii care sunt, desigur, în
plină creștere, formare, dezvoltare psihică, cognitivă, fizică.
Ei au cea mai mare nevoie ca noi să fim fermi, calmi și
conștienți de ceea ce spunem sau ceea ce facem. Suntem modelul
lor, oglinda lor și orice mișcare greșită va afecta cu
siguranță pe mai departe comportamentul lor. Desigur, primii pași
în educație se fac acasă, în mediul familial. Dascălii sunt
zilnic prezenți pentru a le oferi informații și cunoștințe noi,

lecții de viață, lecții pregătite mereu cu o seară înainte cu
multă trudă, interes și dorința de a îndeplini obiectivele
propuse, însă educația continuă acasă. Sau cel puțin așa ar
trebui să se întâmple.
Avem de a face cu o generație de copii foarte
inteligenți, care învață foarte multe lucruri în scurt timp și
trebuie mereu să fii spontan și inventiv, să vii cu ceva nou
întotdeauna pentru ei. Lucru care este grozav. Ce poate fi mai
plăcut într-o clasă de elevi decât lecții creative,
activități interactive, spontaneitate, obiective atinse și elevi
implicați? Însă, pe lângă această istețime apare și o
agitație aparte, o agitație care provoacă o anumită libertate de
exprimare a elevului determinându-l să facă pur și simplu ceea
ce dorește el. Având la rândul meu doi copii am înțeles că o
viață fără reguli bine stabilite nu poate fi nimic altceva
decât un...haos! Astfel că, unele dintre lucrurile cele mai
importante pe care un dascăl le face atunci când își cunoaște
elevii pentru prima dată este să stabilească reguli clare!
Ce ne facem însă atunci când în clasa noastră se
află elevi care deranjează ora și la care majoritatea metodelor
de liniștire nu funcționeaza? Astfel de elevi ne creează uneori
mari probleme atât în sala de clasă cât și în școală. Și
atunci ce facem? Din punctul meu de vedere, a-l exmatricula sau a-l
transfera la o altă școală nu mi se pare o soluție, așa cum s-a
întâmplat în multe școli atât din țara noastră cât și în
alte țări. Spun aceste lucruri din perspectiva de părinte dar și
de cadru didactic. Cea mai bună și primă soluție este
ACCEPTAREA! Da, acceptarea pentru că acești elevi cu probleme de
comportament de cele mai multe ori sunt marginalizați când de fapt
ar trebui să fie acceptați. Îi acceptăm, dar cum îi

disciplinăm astfel încât să ne putem desfășura lecțiile?
Ajungem așadar la titlul acestui articol ceea ce reprezintă de
fapt tehnici care au funcționat în sala mea de clasă.
Atunci când gălăgia predomină în clasă aștept
câteva secunde să mă asigur că toți elevii mă văd, și,
dintr-o dată îmi ridic mâinile deasupra capului pentru a forma o
căsuță. Acestei metode i se mai spune și ” Căsuța
liniștii”. Elevii au tendința să imite ceea ce face dascălul
și imediat clasa se va umple de căsuțe liniștite și, cu un ton
ferm dar cald încep a-mi anunța tema lecției. Nu folosesc
argumente de genul: ” Haideți cu toții să facem liniște/
Haideți să facem căsuța liniștii!” Pur și simplu ridic
mâinile iar ei poate de curiozitate le ridică la rândul lor.
Însă ce ne facem când această metodă devine plictisitoare
pentru ei și pur și simplu nu mai funcționează în niciun chip?
Ca orice cadru didactic implicat, desigur, mai căutăm și alte
metode interesante și captivante. Una dintre preferatele mele este
metoda ”Pam, pam”. Prin cântec, dascălul va spune ”Pam,
pa-ra-ram-pam...” iar copiii vor continua ”pam-pam”. Sunt
încântați și uneori continuăm pe diferite voci. Apoi ne putem
începe, sau continua lecția. Voi enumera acum și alte metode
ușoare și plăcute de captare a atenției:
Întreabă și răspunde;
Eu spun ”One, two, three, eyes on me”, elevii spun: ” One,
two, eyes on you!”
Eu spun tare: ”Clasaaaa”, elevii spun tare ”daaaa”; Eu
spun în șoaptă: ”Clasaaa”, elevii spun în șoaptă:
”daaa” + diferite variante ale vocii;
Numărătoarea inversă 10, 9, 8...
Repetăm regulile clasei: Ochii la vorbitor, Gura este tăcută,

Urechile ascultă, Mâinile sunt goale, Stăm jos liniștiți
Jocul imitației: ”Simon spune”; ”Îngheață/dezgheață”
Gimnastică 3-5 minute
Și nu în ultimul rând: să le lăsăm TIMP să se liniștească
pentru că, la fel ca și noi, au nevoie de timp să se
liniștească, să se așeze, nu se pot calma imediat ce intră în
clasă.
Sunt felurite metode care ne ajută pe noi dar mai
ales pe copii să fim receptivi, liniștiți. Atunci când o lecție
este întreruptă iar dascălul este nevoit să ridice tonul aceea
nu mai este o lecție eficientă și astfel predarea nu mai poate
aduce elevii la finalul obiectivelor și la îndeplinirea acestora.
Astfel încercăm să ne păstrăm cumpătul, fermitatea, încercăm
să fim cât mai creativi astfel încât elevii să rămână
atenți pe parcursul activităților noastre.

Profesor învățământ primar Stăvaru Andra Gabriela, Școala
Gimnazială Theodor Aman, Câmpulung Muscel, județul Argeș

Bibliografie:
Facebook - Predăm fain all the time
How to make a noisy class quiet - Classroom Management Strategies
for teachers with a loud class (youtube.com)
Ross W. Green, Cum sa imbunatatim disciplina copiilor la scoala?,
Editura Orizonturi, București, 2014

Învăţământ gimnazial

COMUNICARE NONVIOLENTĂ

Radu-LISSU Maria Iuliana
Scoala Gimnaziala Nr.172 "Sf.Andrei", Bucuresti, Bucuresti

Comunicarea Nonviolentă (CNV) reprezintă o abordare esențială
în educație, având un rol vital în formarea elevilor și în
construirea unei atmosfere de învățare pozitive.

Comunicarea Nonviolentă (CNV) reprezintă o abordare esențială
în educație, având un rol vital în formarea elevilor și în
construirea unei atmosfere de învățare pozitive. Această
metodă, dezvoltată de Marshall Rosenberg, promovează
înțelegerea profundă și respectul reciproc prin comunicare
empatică și soluționarea pașnică a conflictelor. În contextul
educațional, aplicarea principiilor CNV poate transforma din
temelii relațiile dintre elevi, cadre didactice și părinți,
creând un mediu propice pentru dezvoltarea personală și

academică a tuturor celor implicați.

Un aspect fundamental al comunicării nonviolente în educație este
accentul pus pe empatie și înțelegere. Elevii învață să-și
exprime sentimentele și nevoile într-un mod clar și respectuos,
iar cadrele didactice îi învață să asculte și să răspundă
cu empatie. Prin această abordare, se creează o atmosferă de
încredere și deschidere în clasă, în care elevii se simt
înțeleși și acceptați, ceea ce contribuie la dezvoltarea unei
stime de sine sănătoase și la îmbunătățirea relațiilor
interpersonale.

Comunicarea Nonviolentă învață, de asemenea, abilități
eficiente de rezolvare a conflictelor. Elevii sunt încurajați să
identifice și să exprime nevoile lor în timpul unui conflict, în
loc să recurgă la violență verbală sau fizică. Prin
înțelegerea profundă a perspectivelor celor implicați și
găsirea unor soluții care să satisfacă nevoile tuturor
părților implicate, CNV promovează armonia și cooperarea în
mediul școlar. Astfel, conflictele devin oportunități de
învățare și creștere personală, în loc de momente de tensiune
și ostilitate.

Un alt aspect esențial al comunicării nonviolente în educație
este cultivarea relațiilor sănătoase între părinți, elevi și
cadrele didactice. Prin promovarea unei comunicări deschise și
respectuoase, CNV încurajează colaborarea și implicarea activă a
părinților în procesul educațional al copiilor lor. Aceasta
creează o punte între viața școlară și cea de acasă,
facilitând înțelegerea și susținerea reciprocă între toți

factorii implicați în educația elevilor.
0
În concluzie, rolul comunicării nonviolente în educație este
crucial pentru construirea unui mediu de învățare sănătos și
pozitiv. Prin promovarea empatiei, respectului reciproc și
rezolvarea pașnică a conflictelor, CNV contribuie la dezvoltarea
abilităților sociale și emoționale ale elevilor, la
îmbunătățirea relațiilor interpersonale și la creșterea
performanțelor academice. Implementarea principiilor CNV în școli
este esențială pentru formarea unor generații viitoare de adulți
empatici, responsabili și capabili să facă față pașnic
diferitelor provocări ale vieții.

Învăţământ gimnazial

STRATEGII DE CREȘTERE A MOTIVAȚIEI PENTRU ÎNVĂȚARE LA ELEVII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE (Studiu de specialitate)

Daniela-Elena Niculescu
Scoala Gimnaziala "Ion Petrovici" Tecuci, Galati, Tecuci

STRATEGII DE CREȘTERE A MOTIVAȚIEI PENTRU ÎNVĂȚARE
LA ELEVII CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE
(Studiu de specialitate)

Profesor Niculescu Daniela-Elena
Școala Gimnazială ,,Ion Petrovici”, Galați

Motivația învățării face referire la totalitatea
factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să
conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi
și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat
de motivație printr-o intensificare a efortului și prin
concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de
pregătire pentru o activitate de învățare.
A motiva și a educa copiii cu cerinţe speciale în
şcoli obişnuite, alături de copiii normali înseamna a asigura
servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională,
consiliere şcolară, asistenţă medicală şi socială etc.) în
şcoala respectivă, a acorda sprijinul necesar personalului
didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare şi
aplicare a programelor de integrare, a permite accesul efectiv al
copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii
obişnuite (biblioteca,cabinet de informatică, terenuri de sport
etc), a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între
toţi copiii din clasă/şcoală, a educa şi ajuta toţi copiii
pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre ei, a ţine
cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se
implice în viaţa şcolii, a asigura programe de sprijin
individualizate pentru copiii cu cerinţe speciale și ,nu în
ultimul rând ,a accepta schimbări în organizarea şi dezvoltarea
activităţilor instructiv-educative din şcoală, acțiuni ce se
intâmplă în foarte puține școli sau nu se întâmplă deloc.
Atunci cand învățătorul sau profesorul are la
clasă un elev cu CES sau cu altă tulburare de dezvoltare, este
nevoit să facă anumite modificări sau adaptari curriculare, în
funcție de abilitățile copilului. Aceasă sarcină este o

provocare pentru cei mai mulți dintre profesorii din
învățământul de masă, din cauza numarului mare de elevi pe
care îl au la clasă, din cauza timpului limitat pe care îl au la
dispoziție,dar și din lipsa de experiență în acest domeniu.
În acest context,profesorul este nevoit să se plieze
pe nevoile copiilor cu CES, astfel încât să identifice cele mai
simple și eficiente modalități prin care poate face aceste
modificări:
a) Adaptarea mărimii sarcinilor – adaptați
numărul de elemente pe care elevul trebuie să le învețe sau să
le scrie. De exemplu, elevul poate scrie două –trei definiții
,apoi poate lucra două-trei exerciții pentru aplicarea imediată
a celor învățate în loc de cinci definiții și cinci
exerciții.
b) Adaptarea timpului – reglați timpul alocat pentru
învățarea cunoștințelor, finalizarea sarcinilor sau testarilor.
În funcție de complexitatea sarcinilor sau a conceptelor, acestea
pot fi învățate mai ușor sau mai greu. Elevii cu nevoi speciale
pot avea nevoie de un timp mai mare pentru a finaliza anumite
sarcini.
c) Nivelul de suport – acordarea unui sprijin
suplimentar în cadrul unor anumitor activități poate fi uneori
necesar pentru elevii cu CES. Profesorul de sprijin este cel care
oferă acest suport în mod ideal, dar ce putem face în cazul
copiilor care nu beneficiază de însoțitor?
O soluție ar fi desemnarea altui elev din clasă
care are abilitățile necesare pentru a finaliza sarcina
respectivă și dorește să își ofere ajutorul.
d) Adaptarea materialelor folosite în procesul de
predare – majoritatea copiilor cu CES sunt “visual learners”,

ceea ce înseamnă că rețin foarte bine informațiile prezentate
pe un suport vizual (planșe, poze, diagrame etc). Folosirea
suportului vizual, a exemplelor concrete și a activităților
practice ajută elevii să își mențină atenția în sarcini și
să învețe mai ușor conceptele.
e) Dificultatea sarcinilor – sarcinile trebuie să
fie adaptate nivelului la care se află copilul. De exemplu, unii
copii pot avea nevoie de numărătoare sau de calculator pentru a
efectua operații matematice. Situația ideală ar fi ca elevul să
poată face aceste operații fără ajutor suplimentar, dar
abilitatea de a folosi calculatorul sau numărătoarea este mai
bună decât nicio abilitate.
f) Adaptarea metodelor de evaluare – există multe
modalități prin care un elev poate demonstra înțelegerea
conceptelor. De exemplu, în loc de a scrie compunerea pe caiet
poate folosi tastatura, poate rezolva exerciții , oferind
răspunsuri verbale sau indicând răspunsul corect din mai multe
variante posibile.
g)Crearea ambianței emoționale pozitive prin
stimularea sentimentului de siguranță, valorizarea reușitelor
elevilor și dezvoltarea motivației pentru învățare
g) Folosirea unor resurse informaționale de
învățare disponibile on-line, gratuit.
În concluzie, obiectivele educației sunt aceleași
pentru toți copiii, însă acestea trebuie adaptate în funcție de
nevoile individuale și de abilitățile fiecăruia. Pentru a face
posibilă educația incluzivă , integrarea și motivarea elevilor
cu tulburări de dezvoltare, este necesar să existe flexibilitate,
eficiență,diversitate,interdisciplinaritate,creativitate,
interacțiune și cooperare.

În contextul diversităţii elevilor, fiecare
copil este important şi unic, indiferent de rezultatele sale
şcolare.,iar resursele interne, care sprijină învăţarea, vin
din empatia manifestată între cadrul didactic şi elev şi din
valorizarea experienţelor de viaţă.

Bibliografie
Peeters, T.. Teorie şi intervenţie educaţională, Editura
Polirom, Bucureşti, (2009);
Popescu, S., Stanciu, C., Moraru, A. Ghid de intervenţie în
autismul infantil, Editura Risoprint, Cluj-Napoca (2010).

Învăţământ gimnazial

Activitati nonformale

Carmen Varga
Scoala Gimnaziala "Octavian Goga" Baia Mare, Maramures, Baia Mare

Şcoala romȃnească, puternic tradiţională, este completată de activităţile nonformale, ancorate ȋn realitatea educabililor şi mult mai mult pe ȋnţelesul şi pe preocupările lor concrete

Activităţile nonformale
Prof Carmen Andreea Varga
Şcoala Gimnazială “Octavian Goga”,
Baia Mare

Şcoala romȃnească, puternic tradiţională, este completată de
activităţile nonformale, ancorate ȋn realitatea educabililor şi
mult mai mult pe ȋnţelesul şi pe preocupările lor concrete.

Astfel, se pun ȋn practică cele ȋnvăţate şi şcoala devine mai
atractivă pentru fiecare elev.
Educaţia nonformală este centrată pe elev, pe nevoile sale
concrete. Se organizează ȋn afara şcolii şi ȋn principiu nu are
caracter obligatoriu, putȃnd fiecare selecta şi opta pentru ceea
ce ȋl atrage. Scopul este de a asimila noi cunoştinţe, viziuni,
fel a abordare a unor probleme. Metodele folosite sunt practice şi
putenic interactive.
Beneficiile educaţiei nonformale sunt:
• Poți crea propria programă de educație
• Susține procesul de autocunoaștere care stă la baza
dezvoltării armonioase
• Oferă o înțelegere mai bună asupra societății și a
mediului
• Determină o atitudine activă și participativă
• Stimulează dezvoltarea de noi abilități și talente
• Ajută la formarea unui set personal de valori
• Ajută la dezvoltarea individuală dar și integrarea într-o
echipă
Pornind de la aceste premise, am organizat ȋn vacanţa de vară
Tabara Smart Camp, ȋn colaborare cu profesorii de sport şi de
informatică. Perioada desfăşurării a fost de o săptămȃnă,
accesul fiind gratuit şi voluntar. Am avut şi 2 copii cu CES, care
nu doar că s-au integrat perfect, dar au făcut faţă cu brio
tuturor provocărilor. Zilnic, am programat activităţi atractive,
diverse, care să ȋi pună ȋn situaţii noi şi să ȋşi activeze
cunoştinţele dobȃndite de-a lungul anilor. In prima zi au făcut
cercetare: obicetivele turistice şi istorice ale oraşului nostru,
apoi au alcătuit cu ajutorul Google Map o hartă. Am pornit la pas,
cu ajutorul hărţii, şi am descoperit fizic fiecare clădire, am

făcut poze din diverse unghiuri şi am citit informaţii despre
cele vizitate. Am urcat ȋn Turnul lui Stefan şi am admirat
priveliştea panoramică a oraşului. Ziua a doua a fost dedicată
ȋnvăţării unor tehnici de acordare a primului ajutor, avȃndu-i
ȋn acst scop ca invitaţi voluntari de la Crucea Roşie. Ziua a
treia a fost rezervată competiţiilor sportive, individuale, dar
şi de echipă. Joi am avut invitat un fotograf local, care a
explicat cum se realizează o fotografie, ce date tehnice trebuie
să urmărim, care este diferenţa dintre o “poză” şi o
“fotografie”. Ultima zi am realizat o scurtă drumeţie, la o
mănăsire din oraş, unde au putut sta de vorbă cu un preot. La
ȋntoarcere, am zăbovit şi ne-am jucat in Parcul oraşului. Copiii
au legat prietenii, au putut să ȋşi dezvolte latura creativă,
artistică, au aplicat cu succes noţiuni pȃnă atunci poate
abstracte şi au ȋnvăţat lucruri noi, utile ȋn viaţa de zi cu
zi.
Evaluarea proiectului Tabăra „Smart Camp” constă în acordarea
de diploma tuturor elevilor participanţi, dar şi unele special
acordate celor care s-au remarcat la activităţile propuse. S-a
realizat şi un album foto digital cu tot ce s-a făcut ȋn această
săptămână. Ne-am declarat mulţumiţi de săptămȃna petrecută
ȋmpreună şi ne-am propus să repetăm experienţa vacanţa
viitoare. Consider că acest tip de activitate este pe de o parte
plăcută şi aşteptată de elevi, pe de altă parte extrem de
utilă pentru a fixa cunoştinţe, dar şi de a dezvoltă latura lor
emoţională şi afectivă. Socializarea este de asemena un punct
forte a activităţilor nonformale, mai ales ȋn acestă perioadă
cȃnd tehnologia este tot mai prezentă ȋn viaţa tuturor, iar
mulţi devin dependenţi, preferȃnd realiattea virtuală.
Ilustrez cele afirmate cu cȃteva poze:

Bibliografie:
Ministerul Educației Naționale, Curriculum pentru educația
timpurie, 2019;
Godfrey, Claff , Parteneriat şcoală-familie-comunitate, MEC,
Bucureşti, 2006;

Învăţământ liceal

Amputarea afectivă, amputare a identității !

Marilena Geabau
Şcoala Gimnazială Specială nr.4 Bucureşti, Bucuresti, Bucuresti

Amputarea afectivă constă în ignorarea unor fapte cum ar fi :
nașterea unui copil și abandonarea lui, ignorarea angajamentului
moral ce decurge din căsătorie și maternitate, și comportamente
în consecință, ignorarea valorii muncii unui om în grup.

Amputarea afectivă, amputare a identității !
Prof. Psihopedagog Geabău Marilena, Școala Gimnaziala
Speciala nr.4 București
Iubirea, ca și educația, sunt probleme sau chestiuni de
sincronizare ! Dacă doi oameni nu-și pot acorda sentimentele și
interesele, nu au ce căuta împreună ! există totuși cazuri
când dorința sau voința unuia e mai presus de ascultarea

celuilalt și din această conviețuire se nasc dezastre. Viața
alături de un om care nu te iubește e o amputare afectivă.
Există copii care au fost abandonați ori au trăit ca o povară
în casa părinților lor sau ca ființe nesemnificative, fără
valoare, fiindcă ei nu erau pregătiți să devină părinți ori
nu au fost mulțumiți cu ceea ce ei înșiși au făcut. Amputarea
afectivă constă în ignorarea unor fapte cum ar fi : nașterea
unui copil și abandonarea lui, ignorarea angajamentului moral ce
decurge din căsătorie și maternitate, și comportamente în
consecință, ignorarea valorii muncii unui om sau importanța
faptelor lui într-un grup social și judecarea lui strâmbă de
către o persoană sau grup. Iubirea nu e un dat, nici educația.
Ține de fiecare din noi să ne acordăm sufletul și mintea cu
ceilalți pentru a deveni parteneri în educație și în iubire !.
Omul care se simte nedreptățit, e amputat afectiv de aceste
instanțe !
Mulțumirea e una din treptele identității. A fi, înseamnă a-i
mulțumi lui Dumnezeu, familiei și dascălilor pentru ceea ce ești
și a fi mulțumit câtuși de puțin de tine. Cei veșnic
nemulțumiți pierd și ceea ce aveau ! Lipsa armoniei cu sine și
cu ceilalți generează numeroase cutremure care surpă identitatea
zi de zi dându-i iluzia că se transformă ! Mulțumirea de sine
are nevoie de măsură ca și nemulțumirea, pentru a determina
progrese în identitatea noastră, în structura personalității
noastre. Unii își folosesc abilitățile pentru a-i mulțumi pe
ceilalți, alții se servesc de aceste îndemânări spre a-i
subjuga și umili pe ceilalți. Un părinte care va reproșa mereu
copiilor lui ce eforturi face el pentru ei, va micșora esențial
mulțumirea copiilor care vor resimți recunoștința ca o povară !
ceea ce oferim trebuie să trezească bucuria de a trăi, nu

dezgustul !
Cele mai mari cutremure și metamorfoze ale
identității au loc în perioada adolescenței. Decalajul între
dezvoltarea psihică şi cea emoţional – afectivă determină
dificultăți de autopercepție a sinelui. Subconștientul înnoată
în apele tulburi ale tatonării unor orizonturi noi de cunoaștere
a celorlalți și a sinelui deopotrivă. Adolescentul trăiește
asemeni șarpelui care și-a pierdut pielea dar nu i-a crescut alta
pe dedesubt. El se avântă în cunoașterea celorlalți cu rușine
și cu curaj deopotrivă. Emoțiile năpădesc tânărul și-l fac
să nu se mai recunoască. El devine mai ușor pradă unor situații
inexplicabile, își pierde logica, uneori e foarte credul alteori
nu mai crede în nimic. Acestea sunt riscurile cu care ne
confruntăm în perioada adolescenței, fapt pentru care familia și
profesorii trebuie să fie mai apropiați de adolescenți, să le
redea încrederea în ei fără să-i strivească emoțional. Logica
sentimentelor adolescentului îl fac să se apropie de colegi și
prieteni ca o minge de foc care-și caută locul între ceilalți
pentru că în inima și sufletul adolescentului se configurează un
nou sistem de valori bazat pe posibilități și idealuri personale,
orizontul lui axiologic.
În perioada adolescenței, omul se consacră ca actor social.
El își face prieteni care uneori merită încrederea lui, alteori
îl dezamăgesc și dezintegrează ca personalitate prin tentațiile
la care-l atrag: violență, alcool, droguri, trafic de
influiență, etc. adolescentul experimentează iar experiențele
sale pot fi ocazionale sau pot deveni practici de lungă durată.
Dacă nu funcționează eficient comunicarea adolescenţi –
părinţi – profesori , experiențele nocive pot deveni, în timp,
sursa comportamentelor deviante sau delicvente. De exemplu, consumul

ocazional de alcool la aniversări, se poate transforma într-un
consum constant, o dependență, dacă adolescenţii nu au înţeles
sau nu au fost informaţi cu privire la consecinţele în timp ale
consumului de alcool şi dacă, adolescenţii, nu reuşesc să
găsească modalităţi sănătoase de relaxare şi bună
dispoziţie în viaţa de zi cu zi. Când grupul de prieteni ne
reproșează că nu avem curaj să fumăm, să ne drogăm ori să ne
sinucidem, ne amputează identitatea ! o dependență prea mare a
adolescentului de grupul de prieteni în defavoarea acestui om în
devenire, reprezintă o amputare afectivă a identității care
dezintegrează personalitatea celui ce devine marioneta grupului.
Integrarea socială trebuie să armonizeze voința individului cu
voința grupului să producă un echilibru între aceste două
,,sfere de influiență,,. Identitatea actorului social nu trebuie
amputată de intervenția grupului ci dezvoltată , valorificată,
la fel ca și identitatea grupului care poate ajunge uneori masă de
manevră în mâna unui individ manipulator. Efortul de integrare a
individului la grupul social în care intră este un efort de
adaptare a capacităților individuale la solicitările grupului
care se manifestă adesea conform unor valori sau pseudovalori.
Grupul educațional solicită celui admis în grup să
interacționeze , să participe nu oricum ci pe ,,ecartamentul,,
unor valori prestabilite grupului educațional prin legea educației
pe de o parte , și pe de altă parte conform valorilor culturii
organizaționale ale acelei clase în care e înscris. Dacă grupul
educațional e foarte deschis la inovație, va favoriza identitatea
celor cu inițiativă, dacă însă e foarte rigid, elevii cu multă
imaginație nu vor avea spațiu de afirmare în clasă, se vor
simți amputați afectv. Tot astfel stau lucrurile cu organizațiile
profesionale. Există organizații care funcționează pe principiul

,,Onoare și valoare ! ,, în care omul e încurajat să muncească
și să se afirme. Alte organizații funcționează pe principiul
solidarității negative în care deviza e ,,Aura mediocritas,, unde
inițiativa și eforturile deosebite sunt considerate periculoase
pentru,,starea de bine,, a majorității, amputând identitatea
celor valoroși prin marginalizare, iar cele mai multe dintre ele
depind de stilul conducerii organizației.
Nedreptatea este cel mai perceptibil act de amputare afectivă a
identității. Un om care resimte nedreptatea se poate adresa
instanței de judecată dar dacă și atunci nu i se recunoaște
dreptatea, el se simte amputat în identitatea sa, simte că munca
sa a fost în zadar iar unii își pierd sensul vieții datorită
acestui fapt. Să ne gândim la mulțimea deținuților politici
care au supraviețuit cu sufletele arse de durere și voința
strivită de reavoința celor care i-au condamnat fără motiv
obiectiv. Alți oameni care au fost amputați afectiv de nedreptate
sunt victimele unor erori judiciare sau a unor comploturi . toți
acești oameni care supraviețuiesc nedreptății devin alți
oameni, uneori mai buni dar în cele mai multe cazuri, ajung epave
ale voinței de putere a unor grupuri sau persoane malefice.
Personalitatea multor oameni se schimbă radical datorită faptului
că devin captivi ai unor grupuri sau persoane care le amputează
identitatea, cum ar fi soți care devin fricoși, ipocriți și
lipsiți de demnitate, elevi speriați, blocați afectiv și
cognitiv, lipsiți de încredere în sine și în ceilalți,
viitoare marionete.

Învăţământ liceal

Tehnica și tehnologia informației

Vasile Tudor
Grup Scolar "Duiliu Zamfirescu" Dragalina , Calarasi, Dragalina

Te invit, stimate cititor, într-o peregrinare prin domeniul vast
al tehnicii și tehnologiei informației, care marchează profund
cultura și civilizația vremurilor pe care le trăim.

Pe piaţa mondială există numeroase familii de calculatoare
(Macintosh, IBM PC, PS/2, VAX) bazate pe microprocesoare din ce în
ce mai performante.
Dacă intraţi într-un magazin de electronice puteţi găsi
calculatoare de birou şi laptopuri de la Toshiba, IBM, Dell sau
alte companii.
Societatea Apple a fost înfiinţată în 1976 de către Steve
Jobs, Steve Wozniak și Ronald Wayne în orașul Alto din sudul

Californiei. La început a fost o companie de produse electronice,
transformată apoi în Apple Computer și redenumită Apple Inc.
din ianuarie 2007. Astfel a început dezvoltarea zonei de înalte
tehnologii Silicon Valley.
În 1981, societatea IBM a creat calculatorul personal (PC,
personal computer), iar în 1984, compania Apple a pus în
vânzare micul calculator Macintosh.
Partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele
periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de software
(programe de sistem şi programe de aplicaţii).
Unitatea centrală conţine microprocesorul, suporturile de
memorie (hard-disc, RAM = memorie volatilă cu acces
aleatoriu, ROM= memorie permanentă sau pasivă), placa de bază şi
eventuale plăci de extensie cu diverşi conectori pentru sunet,
video, fax etc.
Prin adăugarea unităţilor pentru dischete şi CD-ROM, se
obţine unitatea de sistem la care se conectează diverse
periferice: tastatură, monitor, mouse (sau maus), imprimantă,
modem etc. Calculatoarele nu pot funcţiona fără instalarea
unui sistem de operare. Pentru exemplificare, microprocesoarele
Pentium, produse de firma Intel pentru calculatoarele compatibile
IBM PC, utilizează eficient variante de Microsoft Windows, spre
deosebire de calculatoarele Macintosh (prescurtat Mac) fabricate de
firma Apple, echipate cu microprocesoare Motorola (până în
1994), Power PC(până în 2006), Intel x86(după 2006) - proiectate
să ruleze alte sisteme de operare, ca de exemplu, Mac OS X.
Termenul Windows vine de la ferestre, aşa cum sunt denumite
cadrele care apar pe ecranul calculatorului. Acest software se
bazează pe o interfaţă grafică (GUI, Graphical User Interface),
un mediu de lucru activ şi prietenos produs de compania Microsoft,

fondată de celebrul Bill Gates.
MS-DOS ( Microsoft Disk Operating System) reprezintă un
important sistem de operare din familia DOS utilizat pe
microprocesoare Intel 8086, care a fost lansat în 1981 de firma
Microsoft, având o mare cotă de piață pânâ în anul 2000,
după care a fost înlocuit gradual de sisteme de operare cu
interfață grafică, ca de exemplu variante succesive ale
sistemului de operare Microsoft Windows.
Spre deosebire de MS-DOS, Windows oferă disponibilități de
„multitasking cooperativ”, adică utilizatorii pot să execute
simultan aplicații complexe pe calculator.
Se poate afirma sugestiv că programele reprezintă inteligenţa
activă a calculatorului. Există o gamă diversificată pentru
programele de aplicaţii - de procesare de text şi tehnoredactare,
de calcul tabelar, de editare grafică, de gestionare a bazelor de
date etc.
Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii,
prin transpunerea algoritmilor (succesiunilor de etape) într-un
limbaj de programare (Pascal, C++), munca acestora fiind uşurată
atunci când utilizează principiile programării structurate -
bazată pe structurile liniare, alternative şi repetitive.
Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor
programe specializate care permit prelucrarea textelor, imaginilor
şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu
ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să
luăm decizii într-o lume virtuală tridimensională, mai mult sau
mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit
introducerea datelor nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi
prin ecrane tactile, comenzi verbale sau chiar transmisia directă a
semnalelor emise de creier.

Explozia informaţională, care marchează cea de-a doua jumătate
a sec. XX, a impus noi exigenţe privind spaţiile de stocare a
datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a
determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la
cele locale până la Internet, cea mai vastă reţea existentă la
care se poate conecta orice utilizator care are o dotare
corespunzătoare pentru hard şi soft.
Încă din anul 1959, John Mc Carthy, profesor la
Universitatea Stanford, propune soluţia “time-sharing”
(partajarea timpului), pentru a conecta mai multe terminale
la un singur calculator central. În această modalitate
eficientă de lucru, diverselor aplicații (programe de calculator)
- care solicită acces concurențial la o resursă
digitală(fizică sau logică) - li se alocă anumiţi timpi
pentru folosirea resursei respective.
Precursorul Internetului este ARPANET( Advanced Research Projects
Agency Network), prima rețea de computere interconectate creată
în 1965 de Ministerul Apărării din SUA prin “Agenția pentru
Proiecte de Cercetare Avansată pentru Apărare” (DARPA -
Defence Advanced Research Projects Agency ).
Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper în istoria
evoluţiei mijloacelor de comunicare, fiind realizată prima
conexiune ARPANET între University of California din Los Angeles
și Institutul de Cercetare Stanford.
Este tulburător faptul că apariţia Internetului în a doua
jumătate a secolului al XX-lea este legată de ambiţia SUA de a
nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament
nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al
Pământului - denumit Sputnik .
În acest context, președintele Eisenhower înființează o

agenție specială subordonată Pentagonului, având ca misiune:
“Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite
și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității
naționale prin sponsorizarea celor mai noi și revoluționare
descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic
nelimitate pentru realizarea unei legături între cercetarea
științifică și implementarea tehnologică militară a
acesteia.”
În 1979, ARPANET se separă în două reţele, una cu
destinaţie militară şi una pentru lumea universitară şi
comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se astfel
inter-reţeaua DARPA Internet, prima variantă a Internetului
actual – o vastă "rețea de rețele" cu o dezvoltare
exponenţială.
Termenul Internet provine din combinarea parţială a
cuvintelor“interconnected”(interconectat) și “network”(
rețea). Calculatoarele din reţea sunt interconectate conform
protocoalelor (regulilor) de comunicare “Transmission Control
Protocol” și “Internet Protocol”, numite împreună “stiva
TCP/IP”.
Regulile de comunicare TCP/IP au fost introduse în 1970 de Vint
Cerf și Robert Kahn , fiind necesare pentru ca modele diferite
de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau Mac's, care
folosesc sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows,
MacOS, să poată schimba informaţii între ele.
În modelul client-server, conceput de Lawrence Roberts,
informaţia este împărţită iniţial în “porţii”(pachete)
şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet
switching), fiecare pachet având adresa destinatarului unde
informația va fi reasamblată.

Dacă doriţi o comparaţie plastică sugestivă, vă puteţi
gândi la ceva similar reţelei rutiere, pe care autovehiculele
sunt înlocuite cu pachete de informaţii, iar dirijarea
traficului se face prin stiva TCP/IP.
Nivelul protocoalelor de bază mai include şi UDP (User Datagram
Protocol), la care se adaugă protocoale de control şi aplicative,
precum: DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH,
Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.
Internetul nu aparţine în exclusivitate unui stat anume,
administrarea sa revine unui comitet denumit ICANN
(www.icann.org ).
În mod uzual, accesul unui utilizator la Internet se face
printr-un furnizor de servicii Internet (ISP – Internet Service
Provider), care deserveşte o rețea regională formată prin
interconectarea ruterelor din diverse orașe.
Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor din rețeaua
ISP la care are acces utilizatorul sunt livrate direct, celelalte
ajung la operatorii principali de la nivelul backbone(“șira
spinării”), companii care asigură interconectarea reţelelor,
ca de exemplu AT&T şi SPRINT. Astfel de companii administrează
mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de
transfer.
Firmele de hosting promovează şi accesul direct al
clienţilor la backbone prin utilizarea așa-numitelor
“ferme”(grupări) de servere rapide şi închirierea de
spaţiu în rack-uri(dulapuri speciale care conţin echipamentul
clientului), procedeu care asigură legături mult mai scurte şi
rapide.
Bazele aplicaţiei web au fost puse în 1989 de către Tim
Berners Lee, cercetător la Centrul European pentru Fizica

Nucleară din Geneva (CERN).
Această aplicaţie s-a dezvoltat rapid după 1993, an când
NCSA(National Center for Supercomputing Applications) din SUA a
lansat browserul “Mozaic” - bazat pe o interfață grafică
de utilizator(Graphic User Interface, GUI) foarte atrăgătoare şi
simplu de folosit. De la 130 servere web existente în 1993, s-a
ajuns după numai un an la circa 11 500.
Este bine de menţionat că, în prezent, web-ul este o "rețea
de rețele"(aplicaţie multimedială şi integrativă), care poate
fi accesată cu diverse alte browsere, precum: MS Internet
Explorer, Google Chrome, Mozilla Firefox(provenit din Netscape
Navigator), Opera, Apple Safari .
În traducere “world wide web” înseamnă “pânză de
păianjen”, formulare care sugerează că navigarea pe reţeaua
web se face prin intermediul unor multitudini de legături
hipertext şi hipermedia. Când utilizatorul dă clic de mouse pe
cuvinte sau pe imagini marcate ajunge automat în altă locaţie pe
web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai mult
accesarea documentelor hiperlegate.
Orice doritor îşi poate crea un site web dacă cunoaşte
limbajul de progamare numit HTML (hypertext markup language –
limbaj de marcare a hipertextului) sau, mult mai simplu, secvenţele
de cod pot fi gestionate folosind editorul Front Page Express din
Internet Explorer sau editorul Composer din Netscape Communicator.
Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică URL
(prescurtarea de la “uniform resource locator”).
Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel
global, spre deosebire de intranet(o reţea particulară a unei
companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea
particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite

persoane autorizate din afară).
Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi
civilizaţie la cumpăna dintre milenii, deoarece asigură stocarea
informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având
disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme,
videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ
electronic(e-commerce), găzduire web (web hosting), votare online
etc.
Cu siguranţă, toate cunoştinţele importante ale omenirii vor
fi digitalizate pentru a fi disponibile pe Internet.
Avantajele sunt enorme, dar să nu se ajungă la
dependenţa omului de calculator, cu consecinţe negative asupra
sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea
gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor
pentru reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor
abstracte.
Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care
postează pe Internet informaţii dăunătoare(false, tendenţioase
sau chiar imorale), ajungându-se la conceperea unor programe
pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi
bancare, viruşi informatici etc.
Ca măsuri de prevenţie, se recomandă securizarea
calculatorului prin variante eficiente de software pentru antivirus,
antispam şi firewall.
Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante
la nivel de software dar şi de hardware. Spre exemplificare,
importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia
laptopurilor dotate cu touchpad, a tabletelor şi telefoanelor
mobile.
În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost

conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPaduri, iar
profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
Tendinţa actuală în IT a fost prezentată sintetic de John
Underkoffler, un fost cercetator de la MIT, astfel: "Vocea umană
şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o
faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de
expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic numită mouse,
vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la
mare viteză."
Cu siguranţă, la trecerea în secolul XXI, omenirea a intrat
definitiv în era tehnologiei informaţiei, în care "inteligenţa
artificială" va marca profund modul de acţiune umană.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării „Tehnica și
tehnologia informației” pot accesa
https://www.academia.edu/112701382/Tehnica_si_tehnologia_informatiei
Surse de informare
1. Miloșescu M., Tehnologia informației și a comunicațiilor, Ed.
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2006
2. Mârșanu R., Tehnica de calcul, Manual pentru clasa a XI-a,
Editura ALL, 1999
3. Tudor V., Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001

Interes general

Impactul activităților extracurriculare asupra elevilor din formațiunile corale

Nadejda Cobzac

Prezentul articol reflectă cadrul conceptual al activităților extracurriculare, precum și avantajele ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a coristului.

Arta corală este genul de muzică care presupune cea mai expresivă
formă de exprimare a trăirilor sufletești exteriorizate prin
intermediul cântului. Formarea culturii muzical-artistice la elevi
poate fi realizată prin mai multe forme, una dintre ele și cea mai
importantă este activitatea extracurriculară, acestea ocupă un
loc special în viața unui colectiv coral. Fiecare dirijor
conștientizează cât de importante sunt participările în cadrul
activităților extracurriculare a unei formațiuni corale.
Coriștii au oportunitatea de concerta în fața publicului, de a

transmite spectatorilor diverse emoții, creează o atmosferă
inedită în sală de concert.
Activitățile extracurrriculare (realizate dincolo de
procesul de învăţământ) îşi au rolul şi locul bine stabilit
în formarea personalităţii copiilor noştri. Educaţia prin
activităţile extracurriculare urmăreşte identificarea şi
cultivarea corespondenţei optime dintre aptitudini, talente,
cultivarea unui stil de viaţă civilizat, precum şi stimularea
comportamentului creativ în diferite domenii. [2]
Activitățile exrașcolare sunt definite de unii
cercetători ca fiind ,,totalitatea activităților educative
planificate, organizate și desfășurate în instituțiile de
învățământ sau în alte spații, în colaborare cu diverse
organizații, având scop educațional dar mai puțin riguroase
decât cele formale și desfășurate în afara incidenței
programelor școlare conduse de persoane calificate, cu scopul
completării formării personalității elevului asigurată de
educația formală sau dezvoltării altor aspecte particulare ale
personalității acesteia”. [1]
Conform prevederilor Codului Educației al Republicii
Moldova, Capitolul VII. Articolul 36. (1) „Învăţământul
extraşcolar se realizează în afara programului şi activităţii
şcolare, prin activităţi complementare procesului educaţional
desfăşurat în instituţiile de învăţământ şi are menirea
să dezvolte potenţialul cognitiv, afectiv şi acţional al
copiilor şi tinerilor, să răspundă intereselor şi opţiunilor
acestora pentru timpul liber” . [3]
Activitățile extracurriculare sunt o modalitate prin care
elevilor se dezvoltă anumite abilități, competențe, stimulează
creativitatea și interesul față de arta corală.

Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor
aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai
variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru
activităţi socio-culturale, facilitarea integrării în mediul
şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul
ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor
cu atitudinile caracteriale.
Activităţile extracurriculare reprezintă un element
prioritar în politicile educaţionale întrucât au un impact
pozitiv asupra dezvoltării personalităţii tânărului, asupra
performanţelor şcolare şi asupra integrării sociale în general.
[1]
Ansamblul coral se perfecționează datorită în mare parte
activităților extrașcolare, acestea sunt drept o sursa de
inspirație pentru un dirijor. În dependență de tematica
activităților din cadrul unei instituții se formează repertoriul
muzical. Printre acestea se enumeră: concerte organizate cu
prilejul: zilei profesorului, sărbătorilor de iarnă,
sărbătorilor de primăvară, sărbătorilor pascale, Zilei
Internaționale a Muzicii etc. Pe lângă aceste concerte,
ansamblurile corale pot participa în cadrul diverselor conferințe,
seminare, workshopuri, proiecte educaționale, concursuri naționale
sau internaționale. Apariția spectaculoasă unui colectiv coral
în scenă ce poartă vestimenație identică, coloristică,
aranjați frumos în sală de concert întotdeauna înnobilează
festivitatea.
Participarea elevilor la concursuri școlare s-a dovedit a
fi un succes în dezvoltarea personalității și culturii
muzical-artistice. Concertarea la astfel de activități îndeamnă
elevii să fie responsabili în anumite sarcini, crește încrederea

în forțele proprii devenind și un exemplu pentru alți colegi.
Evoluare în cadrul unui concurs poate contribui la
deșablonizarea practicilor educative, la flexibilizarea și
extensia ocaziilor de învățare. Spre exemplu regulamentul unui
concurs internațional prevede cerințele ce nu se regăsesc în
Curriculă, astfel elevii au posibilitate să studieze un repertoriu
modern ieșit din parametrele standartului, în acest caz elevii
demonstrează o altă atitudine și responsabilitate față de
disciplină.
În mare măsură, concursurile bine profesate pot suplini
ceea ce nu face educația formalizată prin lecții de rutină.
Dacă dirijorul acceptă provocarea unui concurs aceasta prevede
pregătiri sistematice, temeinice, responsabile atât din partea
conducătorului cât și din partea elevilor, iar numărul
repetițiilor va crește considerabil în scopul pregătirii unei
evoluări de succes.
Înainte de a accepta o participare în concurs dirijorul
trebuie să organizeze un training psihologic coriștilor pentru a
evita situații stresante. La baza oricărui concurs este principiul
concurenței, ca urmare se identifică cel mai muzical, artistic și
creativ colectiv. Dese ori copiii nu înțeleg acest fapt și sunt
siguri în victorie, atunci când sunt lipsiți de orice apreciere,
elevii manifestă o atitudine negativă, dezamăgire, frustrare. În
aceste momente dirijorului îi revine un rol primordial de a
ameliora situația creată în colectiv.
Avantajele activităților extrașcolare / punctele forte:
 Valorificarea interesului față de arta corală. În cadrul
repetițiilor de cor elevii acumulează cunoștințe noi din
domeniul muzicii și au oportunitatea de ale implementa în
practică. Activitățile extrașcolare pot orienta elevii spre o

viitoare carieră (interpret, artist, vocalist, corist, dirijor
etc.).
 Abilități noi, tehnici de interpretare, acumulare de
experiență.
 Învață să facă față eșecului. Un rezultat slab la un
concurs poate fi ocazie de a învăța să facă față eșecului.
Deși pare paradoxal, un eșec poate fi o lecție mai importantă
decât un succes. A gestiona stările emoționale care apar în
astfel de momente, a nu renunța și a identifica factorii care au
dus la un rezultat slab sunt abilitățile care îl vor ajuta pe
copil atunci când se va confrunta cu alte situații dificile.
 Creșterea stimei de sine. Atunci când participarea la un
concurs se încheie cu succes mare, elevii învață să aibă
încredere în sine, de aici apare dorința de a mai participa și
de a demonstra posibilitățile vocale publicului, juriului etc.
 Concursurile stimulează spiritul de inițiativă, abilitățile
sociale și de comunicare, creativitatea, lucru în echipă,
toleranța, precum și relaționarea cu ceilalți colegi,
 Posibilitatea de a călători. Concursurile internaționale sunt
o bună oportunitate de a vizita alte țari, a cunoaște istoria,
cultura, tradițiile, limba străină. Schimb de experiență, noi
cunoștințe deschid orizonturi unice în viața atât a dirijorilor
cât și coriștilor.
 Dezvoltă abilități artistice.
 Formează personalitate.[5]
Deși sunt foarte multe avantaje există totuși și puncte
slabe activităților extrașcolare și extracurriculare:
• Orice competiție presupune o stare de stres. Atunci când
persistă dorința nemărginită de a obține un premiu, sau
rezultatul final este extrem de important, stresul este inevitabil.

• Starea de epuizare fizică și psihică.
• Relațiile sociale pot avea de suferit.
• Absentarea de la lecții în pofida repetițiilor sau
concertărilor care pot fi organizate.[4]
Activitatea extracurriculară e o componentă
educaţională valoroasă şi eficientă căreia orice cadru
didactic trebuie să-i acorde atenţie, adoptând el, în primul
rând, o atitudine creatoare, atât în modul de realizare al
activităţii, cât şi în relaţiile cu elevii, asigurând astfel
o atmosferă relaxantă care să permită stimularea creative a
elevilor. Diversitatea activităţilor extraşcolare oferite
creşte interesul copiilor pentru şcoală şi pentru oferta
educaţională. [6]
Concluzie: Implicarea unui ansamblu coral în activitățile
extracurriculare presupune o muncă enormă și dăruire
necondiționată, iar evoluările în fața publicului inspiră
dirijorul și ansamblul său pentru crearea momentelor irepetabile.
Impactul acestor activități este unui major în formarea culturii
muzical-artistică la elevi din formațiunile corale.

Bibliografie:
1. Ceban, L. (2015), Managementul activităților extrașcolare.
Ghid metodologic. Chișinău: IȘE („Cavaioli”);
2.Cernea Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la
optimizarea procesului de învăţământ, în “
Învăţământul primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti;
3.Codul Educaţiei al Republicii Moldova. Nr.152 din 17.07.2014.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 24.10.2014, Nr.
319-324 (634), www.edu.gov.md;
4. Cocoradă, E. (2003). Consilierea psihopedagogică. Sibiu:

Editura Psihomedia;
5.Saranciuc-Gordea L.(2021), Activități curriculare și
extracurriculare în învățământul primar, Suport curs,
Chișinău;
6.Țîru C.Maria, ,,Pedagogia activităților
extracurriculare”-Suport curs, Cluj-Napoca, 2007;

Nr. 100/2024

La acest număr au contribuit:
● Andreea Alina Brăescu
● andreea ungureanu
● Anisoara Negraru
● emoke bar
● Erika Szabo
● corina kovacs
● Raluca-Daniela Purcaru
● Maria Coteanu
● Andra-Gabriela Stăvaru
● Radu-LISSU Maria Iuliana
● Daniela-Elena Niculescu
● Carmen Varga
● Marilena Geabau
● Vasile Tudor
● Nadejda Cobzac

ISSN: 2393 – 0810