Nr. 112/2024

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● Omul și mediul înconjurător, Doriana Mihaela Craciun

● STORYTELLING LA PREȘCOLARI, paun maria

● Bullying-ul – cauze și soluții, Nicoleta Loredana Stanciu

Învăţământ primar

● Rolul cadrului didactic în asigurarea calitatii în educaţie, Luiza Vaduva

● SUCCESUL SAU INSUCCESUL ŞCOLAR, Emilia Victoria Felciuc

Învăţământ gimnazial

● Grădină comunitară de mirodenii -Exemplu de bună practică pentru sustenabilitate-, Edina Both

● Abordarea metodelor moderne în didactica literaturii române la gimnaziu, Eugenia Isim

● ȘCOALA DE AZI ÎNTR-O SOCIETATE ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, PROFIR ADRIAN

Omul și mediul înconjurător

Doriana Mihaela Craciun
Gradinita cu program prelungit Nr.3 Drobeta Turnu Severin, Mehedinti, Drobeta Turnu Severin

Mediul înconjurător reprezintă un element esenţial al
existenţei umane şi reprezintă rezultatul interferenţelor unor
elemente naturale – sol, aer, apa, climă, biosferă – cu
elemente create prin activitatea umană. Toate acestea
interacţionează şi influenţează condiţiile existenţiale şi
posibilităţile de dezvoltare viitoare a societăţii.
Orice activitate umană şi implicit existenţa individului este de
neconceput în afara mediului. De aceea, calitatea în ansamblu a
acestuia, precum şi a fiecărei componente a sa în parte, îşi

pun amprenta asupra nivelului existenţei şi evoluţiei
indivizilor.
Ansamblul de relaţii şi raporturi de schimburi ce se stabilesc
între om şi natură, precum şi interdependenţa lor influentează
echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi implicit
condiţiile de muncă pentru om, precum şi perspectivele
dezvoltării societaţii în ansamblu. Aceste raporturi vizează
atât conţinutul activităţii cât şi crearea condiţiilor de
existenţă umană.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea
lui – ca necesitate supravieţuirii şi progresului –
reprezintă o problema de interes major şi certă actualitate
pentru evoluţia socială. În acest sens, se impune păstrarea
calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale
activităţii umane cu implicaţii asupra acestuia.
Poluarea şi diminuarea drastică a depozitelor de materii
regenerabile în cantităţi şi ritmuri ce depăşesc
posibilităţile de refacere a acestora pe cale naturală au produs
dezechilibre serioase ecosistemului planetar.
Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu
dezbătută la nivel mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor
dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale
ce au ca principale obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a
poluării şi creşterea nivelului calităţii mediului în
ansamblu.
Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de
diminuarea surselor de poluare s-au concretizat prin intermediul
unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:
• cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre

sistemul economic şi sistemele naturale; consecintele acestor
interactiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate raţional si cu
maxim de economicitate
• prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de
om, dar şi datorate unor cauze naturale
• armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale
societăţii în ansamblu sau a agenţilor economici privind
utilizarea factorilor de mediu
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate
zonele afectate, evaluat gradul de deteriorare şi stabilite cauzele
care au produs dezechilibrele respective.
În ceea ce privesc modalităţile de protejare trebuie soluţionate
trei categorii de probleme:
 crearea unui sistem legislativ şi institutuţional adecvat şi
eficient care să garanteze respectarea legilor în vigoare.
 evaluarea costurilor acţiunilor de protejare a mediului şi
identificarea surselor de suportare a acestora.
 elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan
naţional şi internaţional referitor la protejarea mediului.
În ceea ce priveşte evaluarea costurilor şi stabilirea modului
în care aceste sunt suportate se poate susţine că protejarea
mediului este costisitoare şi nu pot fi întotdeauna identificaţi
factorii poluării. Datorită acestei situaţii costurile de
protejare a mediului se împart între societăţile comerciale
potenţiale poluatoare şi stat. Fondurile alocate protejării
mediului diferă de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de
dezvoltare al fiecareia.
Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie
identificaţi toţi factorii de mediu şi zonele în care pot
apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de program

presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare şi
stabilirea responsabilităţilor pentru derularea proiectelor.
Presiunea activităţii omului asupra mediului natural creşte
foarte rapid. De asemenea, se accelerează dezvoltarea industrială,
schimburile, circulaţia mărfurilor, spaţiul ocupat, parcurs şi
utilizat pentru activităţile umane este din ce în ce mai vast.
Această evoluţie îşi pune amprenta în mod nefavorabil asupra
mediului şi a componentelor sale.
Un alt factor care dăunează mediului este modernizarea
transporturilor, accesibilitatea lejeră în spaţiile verzi.
Comportamentul individului poluează mediul într-o măsură mai
mare sau mai mică, fie sub forma activităţii cotidiene, fie a
consumurilor turistice.
Prin dezvoltarea activităţii umane sunt afectate toate
componentele mediului în proporţii diferite. Dintre aceste
elemente cele mai importante sunt: peisajele, solul, apa, flora,
fauna, monumentele, parcurile si rezervaţiile, precum şi biosfera.
În consecinţă, conservarea funcţiilor igienico-sanitare,
recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului
natural constituie garanţia unei dezvoltări continue a
societăţii umane.

Bibliografie
1. Pârvu, C., Godeanu, S., Stere, L., „Călăuză în lumea
plantelor şi animalelor” – Editura Ceres, Bucureşti, 1985
2. Revista „Învăţământul preşcolar” nr.1/2007
3. Tufescu V., Tufescu M., „Ecologia şi activitatea umană”,
Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
4. Breben, S., „Activităţi bazate pe inteligenţe multiple”,
volumul II, Edit. Reprograph, Craiova, 2002.

STORYTELLING LA PREȘCOLARI

paun maria

STORYTELLING LA PREȘCOLARI

PROF.ÎNV. PREȘCOLAR PĂUN MARIA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR.8 TG. JIU

Storytelling este o tehnică de comunicare care constă
în a spune o poveste care să atragă atenția unui public
specific, cu scopul de a transmite acelui public un mesaj capabil
să stimuleze o dorință specifică în cititori sau spectatori,

convingându-i să indeplinească o acțiune precisă. Pe scurt:
este vorba de a convinge spunând o poveste.
Pentru storytelling ca strategie de comunicare, nu este
suficient să fii abil în a scrie limba română, trebuie să știi
cum să te conectezi intim cu publicul, deoarece emoțiile tale
devin cuvinte . Storytelling-ul este arta povestirii ce duce la
formarea unei conexiuni speciale între povestitor și ascultător.
Pe lângă relatarea unor fapte, storytelling-ul presupune modularea
vocii, schimbarea mimicii și limbajului corporal și adăugarea
emoției. Practic, ”condimentând” o poveste cu gesturi și
sunete vei reuși să acaparezi atenția copilului la un nivel mult
mai profund decât ar face-o o simpla citire, asta și pentru că
senzația de imersiune în poveste este mai pătrunzătoare și se
creează o interacțiune aparte.
Marele avantaj al storytellig-ului este reducerea
timpului petrecut în fața televizorului, tabletei sau
smartphone-ului. Pe lângă aprofundarea legăturii din educatoare
și copii, arta povestirii ajută la o mai bună comunicare,
dezvoltarea memoriei și imaginației.
Storytelling-ul în grădiniță are o imensă putere de
educare și, dacă este aplicat metodic și de la vârste timpurii,
îi ajută pe copii să învețe mult mai repede, să dobândească
aptitudini nebănuite și să dezvolte atașament pentru citit.
Pentru a învăța repede lucruri noi, ar trebui să știm că
împachetarea unui concept abstract într-o poveste captivantă,
face înțelegerea și dobândirea lui mai simplă. În plus,
momentele petrecute împreună în compania unei povești sunt
neprețuite.
Ca o poveste să mențină atenția unui copil este
nevoie, ca pe lângă conținutul atractiv, să conțină elemente

de oralitate, să emane emoție și să cuprindă elemente amuzante
și surprinzătoare. Toate acestea fac copilul să intervină cu
întrebări, observații și remarci. Educatoarea este cea care
trebuie să aleagă povești pe înțelesul copiilor, specifice
nivelului de vârsta cu conținut atrăgator și captivant , iar
arta povestirii este la ea. În funcție de cum își modelează
vocea , timbrul vocii , claritatea narării, exprimarea
nonverbală și paravaerbală storytelling-ul este un succes sau nu.
Poveștile au darul de a-i face pe copii să se identifice
cu personajele și sentimentele lor, moment oportun pentru
educatoare de a vorbi despre tipuri de emoții și de ce este
importantă arătarea grijii față de ceilalți prin gesturi și
limbaj crescându-le empatia.
Dezvoltarea creativității copilului se face prin
implicarea lui în crearea de povești și cu ajutorul unor
accesorii externe. Folosirea păpușilor, a zarurilor cu pictograme
sau a plastilinei ajută copii să vizualizeze mai bine
întâmplările cărora le dau glas alături de colegi și
educatoare.
Citirea poveștilor și storytelling-ul se îmbină
perfect la evenimentele cu tradiție din grădiniță, unde, în mod
constant sunt invitați prieteni ai copiilor sau un invitat
special:părinte, cadru medical, profesor să le citească o poveste
și să-și aducă aportul personal de storyteller.
Arta povestirii depinde de pregătirea inițială a
cadrului didactic.Înainte de a nara o poveste preșcolarilor
cadrul didactic trebuie să-și acorde un timp pentru pregătire și
anume: răsfoiește cartea înainte, pentru a te asigura că știi
ideea de bază a povestirii; fă din moment un ritual pe care îl
poți anunța cu ceva timp înainte. Copiilor le place să știe

ceea ce urmează să se întâmple, iar entuziasmul lor va
crește;creează un loc special și confortabil pentru acest ritual,
pe care copilul să îl identifice drept ”locul cu povești”.
Decorează-l cu perne moi și alte elemente care îi plac
;analizați împreună coperta. Întrebări precum Ce putem vedea?
Despre ce ar putea fi cartea? Ce credeți că se întâmplă în
poveste? pot varia în funcție de vârsta copiilor ;vorbește cât
mai clar, poate chiar mai lent decât ai face-o de obicei; vocea
este foarte importantă atunci când spui o poveste. Adaptarea
volumului vocii, în funcție de intensitatea faptelor povestite,
felul cum se pun pauzele, vorbitul în șoaptă, toate aceste
detalii sunt factori ce captează atenția copiilor și îi fac să
rămână concentrați, la fel ca atunci când li se citește o
poveste.; poți întrerupe povestea pentru a adăuga comentarii din
viața cotidiană sau pune-le întrebări precum „De ce credeți
că l-a supărat atât de tare gestul prietenului său?” După ce
povestea se termină, mai zăboviți puțin asupra subiectului.
Poate au fost sfaturi bune pe care le-ar putea aplica și ei, poate
sunt lucruri de lămurit. Încurajează-i să interacționeze cu
tine.
Odată ce niște concepte devin personaje dintr-o
poveste, acestea pot fi internalizate cu ușurință, pot stârnii
emoții și pot deschide ușa imaginației, loc în care copiii se
simt cel mai bine.
Activitățile tip storytelling ajuta preșcolarii la
imbogățirea vocabularului și a abilităților de comunicare;
dezvoltă capacitatea de a asculta, precum și atenția și memoria
; dezvoltă creativitatea și imaginația ; explorează grijile și
preocupările copilului și ajută la aflarea soluțiilor
;elaborează emoții și sentimente pe care copilul nu poate să le

pună în cuvinte ; creste stima de sine ; ajută la cunoașterea si
înțelegerea particularitătilor legate de personalitatea
copilului.
Încă de foarte mici, copiii sunt buni povestitori. Ei
iubesc poveștile și iubesc să spună povești! Cum îi ajutăm
să devină la rândul lor buni naratori depinde cum reușim să
construim împreună povești , să ne jucăm cu personaje
inventate de noi sau de colegii noștri și să plecăm în
căutarea comorilor care ne vor ajuta să ne cunoaștem și să ne
intelegem mai bine. Prin acestea copiii iși dezvoltă nu doar
capacitatea de a vorbi și de a asculta cu atentie, ci explorează
propria lume interioară bogată în personaje și situații pline
de semnificație.
Bibliografie:
Duțu, Olga, Dezvoltarea comunicării orale la copil,
Editura Europolis, Constanta, 1997
Mitu, Florica, Literatura pentru cei mici, Editura
Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005
Rafaila, Elena, Educarea creativității la vârsta
preşcolară, Editura Aramis, 2005
Rodari Gianni, Gramatica fanteziei. Introducere in
arta de a inventa poveşti, Editura Didactica şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990

Bullying-ul – cauze și soluții

Nicoleta Loredana Stanciu
Scoala Gimnaziala Salcia, Prahova, Salcia

Bullying-ul implică: „O dorință de a răni + acțiune
dureroasă + dezechilibru de putere + (tipic) repetiție +
utilizarea nedreaptă a puterii + plăcere evidentă din partea
agresorului + sentiment de opresiune din partea victimei.” (Rigby,
2002)
Cu toate acestea, nu orice act de violenţă este o
acțiune de bullying. Conform unui studiu al Organizației Mondiale
a Sănătății privind comportamentul sănătos la copiii de
vârstă școlară, bullying-ul apare atunci când un elev este:
„tachinat în mod repetat într-un mod care nu îi place… Dar nu

este bullying atunci când doi elevi de putere sau autoritate
similară se ceartă sau se bat. Nu este bullying nici atunci când
un elev este tachinat într-un mod prietenos și glumeț”. (Craig
et al., 2009)
Literatura de specialitate face distincția între trei tipuri de
bază ale comportamentului de tip bullying:
● fizic: lovire, pocnire, împingere, constrângerea celuilalt
elev prin contact fizic, ciupire;
● verbal: insulte, amenințări, tachinare, poreclire, bătaie de
joc, șantaj, împrăștierea de zvonuri și minciuni;
● emoțional/psihologic: excluderea intenționată a cuiva
dintr-un grup sau activitate, ridiculizare, manipulare
Bullying fizic: acesta este poate cel mai vizibil tip de bullying
și implică acte de violență fizică sau amenințări cu
violența. Exemplele includ împingeri, lovituri sau furtul de
bunuri personale. Bullying-ul fizic poate provoca răni grave și
poate avea consecințe pe termen lung asupra sănătății victimei.
Bullying verbal: constă în utilizarea limbajului agresiv pentru a
răni, a intimida sau a discredita victima. Acesta poate include
insulte, glume răutăcioase, porecle jignitoare, sau amenințări
verbale. Impactul său poate fi devastator pentru stima de sine și
sănătatea mentală a victimelor.
Bullying psihologic: se concentrează pe manipularea relațiilor
sociale ale victimei. Agresorii pot să excludă intenționat
victima din grupurile sociale, să răspândească zvonuri false sau
să compromită relațiile acesteia. Bullying-ul social poate avea
consecințe emoționale grave și poate duce la izolare socială.
“De ce copiii se agresează” este un subiect complex, dar poate
fi explicat prin următoarele motive:
Pentru a câștiga putere

La fel ca și adulții, copiii trebuie să se simtă puternici .
Deși nu sunt pe deplin independenți, ei își doresc să aibă o
autoritate stabilită în sensul că trebuie să fie ascultați și
recunoscuți.
Este important ca adulții să recunoască această nevoie și să
lase copiii să-și exercite puterea de a alege ce să poarte și
cum să se comporte, în limitele raționale, desigur. În cadrul
grupului lor de colegi, copiii au și nevoia să se simtă
puternici, astfel încât opiniile lor să fie auzite, sugestiile
lor acceptate și ego-ul validat.
Pentru a atrage atenția
Pe măsură ce bebelușii devin copii, conștientizarea lor de sine
crește și ei învață cine sunt, cine le este familia și cum
funcționează mediul în care se dezvoltă. Copiii simt că lumea
se învârte în jurul lor și odată cu aceasta vine și nevoia de
atenție din partea celorlalți.
Copiii mici agresează pentru că doresc să atragă atenția asupra
lor. Această tendință poate proveni din faptul că ei nu primesc
această atenție de la părinți și bullying-ul devine astfel
modalitatea de a o atrage.
Ca o metodă de apărare
Cel mai ironic dintre cazuri este atunci când copiii se simt
amenințați și folosesc hărțuirea pentru a preveni ca ei
înșiși să fie hărțuiți. Din păcate, acest lucru este valabil
mai ales pentru copii mai mari și adolescenți, unde se formează
cercuri sociale speciale – băieții sportivi, fetele populare,
tocilarii etc.
Având în vedere posibilitatea de a alege între a-i hărțui pe
alții sau a fi hărțuiți, majoritatea copiilor aleg în mod logic
prima opțiune.

În sistemul educaţional preuniversitar intervenția pentru
prevenirea şi combaterea bullyingului se realizează la nivelul:
unității de învăţământ, inspectoratulului şcolar, Centrului
de Resurse şi de Asistenţă Educaţională, Casei corpului
didactic şi Ministerului Educaţiei.
Intervenţia multidisciplinară în situaţiile de bullying se
realizează interinstituţional, prin acţiuni de cooperare între
instituţiile abilitate, precum unităţile de învăţământ,
serviciile publice de asistenţă socială sau direcţiile de
asistenţă socială, direcţiile generale de asistenţă socială
şi protecţia copilului, poliţie, precum şi în parteneriate
promovate de Ministerul Educaţiei cu alte autorităţi publice
centrale şi organizaţii neguvernamentale.
Membrii ai echipei multidisciplinare specializate, familia şi
cadrele didactice contribuie la integrarea copilului-victimă sau
martor, precum şi a copilului agresiv în unitatea de
învăţământ, respectând, în toate intervenţiile, interesul
superior al copilului.
Prevenirea fenomenului bullying este un proces la care trebuie să
contribuie toți actorii principali, implicați în educația
copilului, respectiv părinți, profesori și alte persoane
calificate (psihologul școlar, medicul școlar etc.).
Părinții, personalul școlii, precum și alți adulți, a căror
activitate este tangențială cu școala și/sau intră în contact
cu copiii, pot și trebuie să ajute copiii în următoarele
aspecte:
- să înțeleagă ce reprezintă bullying-ul
- să îmbunătățească comunicarea cu copiii
- să încurajeze copiii să facă ceea ce le place
- să ofere modele comportamentale pozitive și dezirabile social

Bibliografie:
1. Craig et al., A cross-national profile of bullying and
victimization among adolescents in 40 countries, International
Journal of Public Health, 2009
2. Rigby K. , New Perspectives on Bullying, Ed. Jessica Kingsley
Publisher, 2002

Rolul cadrului didactic în asigurarea calitatii în educaţie

Luiza Vaduva
Scoala Gimnaziala Pades, Gorj, Pades

Rolul cadrului didactic în asigurarea calitatii în educaţie
Studiu de
specialitate

Prof. înv. primar Vaduva Luiza Adela,

Scoala Gimnaziala Pades

Problema asigurǎrii şi menţinerii calitǎţii serviciilor
educaţionale este una deosebit de importantǎ cu un impact imediat
, dar şi pe termen lung asupra beneficiarilor direcţi ai
acestora-elevii, cât şi asupra beneficiarilor indirecţi-
comunitatea, societatea etc.
Calitatea şi asigurarea acesteia nu se întâmplǎ, nu
este opţionalǎ, ci este o cerinţǎ imperativǎ a timpului pe care
îl trǎim din cel puţin patru motive: moral (elevii sunt cei
cǎrora trebuie sǎ li se asigure o educaţie care sǎ fie ,,cea mai
bunǎ”, contextual (şcolile sunt într-o interacţiune dinamicǎ
şi continuǎ cu societatea şi comunitatea cǎrora le aparţin .
Contextul în care acestea îşi desfǎşoarǎ activitatea este
într-o continuǎ luptǎ pentru calitate, ceea ce impune pentru
toate instituţiile o creştere a interesului pentru calitate.),
supravieţuirea (societatea de azi este una concurenţialǎ),
responsabilitatea (şcolile sunt supuse în mod constant aprecierii
şi evaluǎrii celor pe care îi serveşte: elevi, pǎrinţi ,
comunitate, societate. Şcoala este un bun al comunitǎţii şi va
trebui sǎ dea socotealǎ pentru ceea ce face, motiv care impune
existenţa unor strategii interne de asigurare şi menţinere a
calitǎţii.)
Şcoala româneascǎ trebuie sǎ iasǎ din normele stricte ale
ideii de transfer de cunoştinte cǎtre elevi, idée care încǎ mai
stǎ ca temei de bazǎ a tot ceea ce şcoala face sau trebuie sǎ
facǎ. Şcoala sǎ fie locul unde elevii primesc informaţii, dar
accentul sǎ nu cadǎ pe dimensiunea informativǎ, ci din ce în ce
mai mult pe formare, integrare, relaţionare.
Valorile instituţionale şi viziunea sunt importante deoarece ele
dau direcţie şi sens instituţiei, asigurǎ consecvenţa în

acţiune, motiveazǎ şi promoveazǎ angajaţii, pun bazele culturii
şcolii.
Iată destule motive pentru a acorda o mai mare atenţie
activitǎţii didactice în vederea obţinerii unui învǎţǎmânt
de calitate.
Nu rareori avem ca subiect de discuţie în cancelarie, la
cercurile pedagogice sau la şedintele cu părinţii problema
îndepărtării elevilor de ,, carte”(declinul învǎţǎrii). Dar
ce facem noi, cadrele didactice, pentru a îndrepta situaţia?
Conceptul de calitate a fost asociat cu un anume nivel
sau grad de excelenţǎ , valoare sau merit, deci cu valorile
explicite şi implicite ale culturii unei comunitǎţi sau unei
naţiuni. Un concept propriu al calitǎţii ar trebui sǎ se
fundamenteze pe : cultura, tradiţiіle şi valorile naţionale,
cultura şi valorile pe care dorim sǎ le promovǎm prin politicile
şi strategiile dezvoltǎrii sociale şi economice durabile.
Calitatea educaţiei poate fi privitǎ ca un ansamblu de
caracteristici ale unui program de studiu şi ale furnizorului
acestuia prin care sunt îndeplinite aşteptǎrile beneficiarilor,
precum şi standardele de calitate . Beneficiarii şi clienţii
educaţiei de calitate (elevii, pǎrinţii, societatea) ar fi de
dorit sǎ fie consultaţi permanent în ceea ce priveşte
satisfacţia lor faţǎ de serviciile educaţionale de care
beneficiazǎ.
Imbunǎtǎţirea calitǎţii educaţiei presupune
evaluare, analizǎ şi acţiune corectivǎ continuǎ din partea
organizaţiei furnizoare de educaţie, bazatǎ pe selectarea şi
adoptarea celor mai potrivite proceduri , precum şi pe alegerea şi
aplicarea celor mai relevante standarde de referinţǎ. Metodologia
asigurǎrii calitǎţii educaţiei precizeazǎ cǎ asigurarea

calitǎţii educaţiei este centratǎ preponderent pe rezultatele
învǎţǎrii. Rezultatele învǎţǎrii sun exprimate în termeni
de cunoştinţe, competenţe, valori, atitudini care se obţin prin
parcurgerea şi finalizarea unui nivel de învǎţǎmânt sau
program de studiu.
Calitatea în educaţie este asiguratǎ prin urmǎtoarele
procese: planificarea şi realizarea efectivǎ a rezultatelor
aşteptate ale învǎţǎrii, monitorizarea rezultatelor, evaluarea
internǎ a rezultatelor, evaluarea externǎ a rezultatelor şi prin
îmbunǎtǎţirea continuǎ a rezultatelor în educaţie.
Calitatea este dependentǎ de valorile sociale în care
funcţioneazǎ sistemul respectiv de educaţie. Calitatea se
realizeazǎ pe un anume subiect, pentru un anume beneficiar, dupǎ
anumite interese. Valorile calitǎţii în educaţie: democraţia,
umanismul, echitatea, autonomia intelectualǎ şi moralǎ, calitatea
relaţiilor interpersonale, comunicarea, îmbogǎţirea
comunitǎţii, inserţia optimǎ socialǎ şi profesionalǎ,
educarea individului ca membru critic şi responsabil al grupului.
Forţa de muncǎ sǎ fie competitivǎ, cu noi competenţe în
soluţionarea problemelor şi cu abilitǎţi cognitive. Incǎ
persistǎ discrepanţe între nivelul de pregǎtire al elevilor din
şcolile rurale şi cei din şcolile urbane, între elevii
majoritari şi cei aparţinând grupurilor minoritare defavorizate.
Aceste diferenţe privind performanţa pot fi puse şi pe
seama unor distribuţii inechitabile şi ineficiente a resurselor
ceea ce duce la o mare variaţie în ceea ce priveşte calitatea
educaţiei oferite. Imbunǎtǎţirea managementului resurselor umane
în învǎtǎmânt printr-o planificare strategicǎ şi oferirea de
stimulente pentru performanţǎ poate contribui semnificativ la
îmbunǎtǎţirea rezultatelor în educaţie. Sunt necesare eforturi

suplimentare ale tuturor actorilor implicaţi în proces pentru a
spori calitatea, accesibilitatea, relevanţa, eficienţa, echitatea
educaţiei.
Sensul educaţiei este dat şi de comunicare , aşa cum
menţionam mai sus. Calitatea educaţiei este datǎ de calitatea
actului de comunicare. Existǎ o multitudine de factori care pot
constitui bariere de comunicare. Toate aceste bariere trebuie
depǎşite printr-o educatie a comunicǎrii care presupune:
favorizarea autocunoaşterii prin resursele de comunicare,
familiarizarea cu toate formele procesului de comunicare,
descoperirea resurselor de comunicare ale celorlalţi, activarea
aptitudinilor de comunicare , descoperirea disponibilitǎţilor
personale latente, folosirea optimǎ a multiplelor canale de emitere
şi receptare didacticǎ, valorizarea comunicǎrii integrale.
Trebuie înlocuitǎ gramatica scolasticǎ, învǎţatǎ
mecanic, cu o gramaticǎ a comunicǎrii în care sǎ fie pus
accentul pe context, pe rolul elementelor nonverbale, pe organizarea
complexǎ a comunicǎrii. In acest sens se impune o altǎ cerinţǎ:
pregǎtirea viitorilor formatori, perfecţionarea actualilor
educatori într-un cadru specializat, într-un laborator de
comunicare educaţionalǎ.
In vederea realizǎrii eficiente a comunicǎrii pentru
educaţie şi a educaţiei prin comunicare , sunt necesare unele
sugestii care pot avea rol orientativ:
-schimbarea mentalitǎţii privind procesul educativ, de la
obiective şi conţinuturi pânǎ la organizare şi evaluare;
-trecerea de la caracterul dominant instructiv la educaţia
propriu-zisǎ, de la infomativ la formativ;
-necesitatea unei reforme reale a învǎţǎmântului, la toate
nivelurile;

-abordarea interdisciplinarǎ a instrucţiei şi educaţiei;
-introducerea unor discipline noi, axate pe ideea de comunicare şi
educaţie alǎturi de discipline clasice;
-conceperea unor noi modalitǎţi de evaluare, în conformitate cu
cerinţele şi exigenţele omului modern;
-utilizarea, în continuare, în procesul instructiv-educativ de
mijloace tehnice moderne, specifice erei electronice;
-structurarea şi derularea modelǎrii educaţionale pe modalitaţi
întrunite şi coordonate
,,Actorii” implicaţi la nivelul şcolii asigurǎ
calitatea astfel:
Cadrele didactice prin:
-activitate didacticǎ în conformitate cu documentele normative şi
bazate pe o metodologie centratǎ pe elev;
-formare continuǎ;
-adecvarea întregii activitǎţi la nevoile elevilor şi ale
comunitǎţii;
-evaluare şi autoevaluare permanent
Elevii prin:
-pregǎtire continuǎ;
-implicare activǎ şi responsabilǎ în propria educaţie;
-participare la viaţa şcolii
Conducerea şcolii prin:
- asigurarea resurselor, a bazei logistice şi a condiţiilor pentru
o educaţie de calitate;
-realizarea comunicǎrii interne şi externe la nivelul şcolii;
-conducerea proceselor de dezvoltare instituţionalǎ
Comisia pentru evaluare şi asigurare a calitǎţii:
-strategia de evaluare şi asigurare a calitǎţii;
-propuneri de îmbunǎtǎţire a calitǎţii educaţiei;

-colaborarea cu ceilalţi ,,actori” implicaţi;
-raportul annual de evaluare internǎ privind calitatea educaţiei
în şcoalǎ
Pǎrinţii:
-comunicare permanentǎ cu copilul şi cu cadrele didactice;
-implicare în viaţa şcolii şi rǎspuns prompt la solicitǎrile
acesteia

Bibliografie:
1.Ciolan Lucian- ,,Proiectarea temelor integrate în cadrul
curriculum-ului la decizia şcolii”, în revista ,,Invǎtǎmîntul
primar” nr. 1-2, 1999
2. ,,Tribuna învǎtǎmântului” nr. 884, 2007
3. Josan, Simona, ,,Lecţii de management şi calitatea
educaţiei” , ,,Tribuna învǎtǎmântului” nr.649, 2005
4. ,,Perspective interdisciplinare în învǎţǎmântul
românesc” (studii de specialitate), Botoşani, 2004
5. Filipaş, Titus, 2007,www

SUCCESUL SAU INSUCCESUL ŞCOLAR

Emilia Victoria Felciuc
Colegiu Tehnic Transport Cai Ferate "A.Saligny" Simeria, Hunedoara, Simeria

SUCCESUL SAU INSUCCESUL ŞCOLAR

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR,
FELCIUC EMILIA VICTORIA
LICEUL TEHNOLOGIC DE TRANSPORT FEROVIAR “ANGHEL SALIGNY”
SIMERIA, JUD. HUNEDOARA

Încă de la naştere, fiinţa umană începe un amplu proces de
învăţare, pe care îl continuă până în momentul în care
trece în nefiinţă. Aşadar, învăţarea, reprezintă conceptul
cheie în jurul căruia gravitează dezvoltarea şi devenirea
umană.
Copilul este un “ mic univers”, iar creşterea şi devenirea lui
ca adult reprezintă un drum lung şi sinuos, plin de urcuşuri şi
coborâşuri, al cărui aspect central îl reprezintă
personalitatea în toate aspectele ei.

Personalitatea copilului se formează mai întâi în familie, care,
fiind primul grup de aparteneţă al copilului, construieşte baza
pentru achiziţiile viitoare. Se adaugă mai apoi şcoala, ca
microsistem social, fiind factorul hotărâtor de însuşire şi
educare a tinerei generaţii. Poziţia de şcolar marchează
intrarea copilului în viaţa civică, unde apar o serie de
responsabilitaţi, inexistente anterior, actualmente reglementate
statutar prin drepturile şi îndatoririle de elev.
Prima formă de adaptare socială are loc în familie, ale carei
influenţe îşi pun amprenta asupra copilului chiar din prima zi de
viaţă a acestuia. Începută încă în familie, pregătirea
copilului pentru adaptarea şcolară este continuată în următorii
ani petrecuţi în alte instituţii (creşe, grădinite),
frecventate premergător perioadei şcolare. Intrarea în şcoală,
trecerea la o nouă formă de activitate şi la un nou mod de
viaţă, vor avea o influenţă determinantă asupra formării
personalităţii copilului. Statutul de şcolar, cu noile
solicitări, cerinţe, sporeşte importanţa socială a ceea ce
întreprinde şi realizează copilul la acea vârstă.
În vederea menţinerii şi perfecţionării integrităţii şi

echilibrului morfo-funcţional, psihomoral şi social al elevului,
este absolut necesară adaptarea lui la procesul
instructiv-educativ, la noile condiţii de viaţă, de mediu fizic
şi social din şcoală.
Acomodarea rapidă la noile cerinţe, fără perturbări
biopsihosociale este resimţită, în sens pozitiv, pe parcursul
anilor. Dificultăţile care pot apărea în cursul şcolarizării,
relevă de cele mai multe ori unele aspecte deficitare în anii
premergători celei şcolare sau prefigurează eventualele
dezechilibre.
Păşind de pe scaunul moale şi cald din mediul familial spre banca
aridă a şcolii, copilul intră într-un nou sistem de relaţii,
ocupă o poziţie dictate de un nou statut, acela de elev.
Făcând comparaţii între familie şi şcoală se remarcă, că
deşi amândouă sunt instituţii ,,naturale” fireşti, ele se
deosebesc mult una de cealaltă. Dacă familia este o şcoală a
sentimentului, cu atmosfera de devotament, încredere, admiraţie,
climatul şcolar impune echitate, egalitate, cooperare, ordine,
disciplină şi solidaritate.
Adaptarea şcolară ,,exprimă„ calitatea şi eficienţa
realizării concordanţei relaţiei dintre personalitatea elevului
şi cerinţele şcolare. Ea este influenţată de o serie de
factori, atât interni, ce ţin în primul rând de personalitatea
elevului, cât şi de factori externi, independenţi de elevi, cum
sunt factorii familiali şi cei şcolari.
Scopul identificării factorilor psihosociali de care depinde
succesul sau insuccesul şcolar, ar fi în acest context, prevenirea
eşecului şcolar, pe de-o parte, pregătirea şi asigurarea
reuşitei şcolare a fiecarui elev în funcţie de posibilitaţile
individuale, pe de altă parte.

În ansamblul dezvoltării, vârsta şcolară apare ca o etapa cu
relativă stabilitate şi cu posibilități de adaptare mai uşor de
realizat. Progresele obtinute sunt mai constante şi se manifestă
în toate compartimentele dezvoltării psihice şi fizice.
Transformările treptate ce se produc în gândirea şi
comportamentul şcolarului pun în evidenţă o nouă structură
mintală. Gândirea se desprinde de datele percepţiei globale
intuitive şi începe să se manifeste o tendinţă de decentrare.
Decentrarea intervine atunci când copilul, depăşindu-şi
egocentrismul, realizează o reflectare adecvată, prin acţiuni tot
mai eficace asupra obiectului. Are loc perceperea relaţiilor care
prilejuiesc înţelegerea cauzalităţii şi folosirea mai corectă
a legăturilor logice. Cu toate acestea gândirea ramâne
predominant concretă. Gândirea realizează cunoaşterea cu
ajutorul unor operaţii logice concrete, obiectuale. Capacitatea de
cunoaştere sporeşte şi datorită memoriei, ale cărei
posibilităţi cresc rapid, acum conturându-se diferitele tipuri de
memorie: vizuală, auditivă, chinestezică. Tot acum se manifestă
şi primele aptitudini cu caracter general ce potențează succesul
şcolar.
Concomitent se produc schimbări, se formează atitudinea faţă de
muncă, ce se relevă prin capacitatea de a duce la bun sfârşit o
sarcină începută şi de a obţine un rezultat. Şcolarului îi
place acţiunea şi totodată doreşte să aibă succes.
Viaţa socială a şcolarului este şi ea intensă. Acum este
“vârsta prieteniei”, a “camaraderiei”. Se face simţită
nevoia elevului de a trăi în colectiv, de a participa la
activităţi comune. Ţine de grupul clasei care reprezintă “un
grup social viu”.
Odată cu integrarea în colectivitatea şcolară, începe şi

familiarizarea cu cerinţele vieții sociale. El asimilează treptat
reguli de conduită individuală şi colectivă, în funcţie de
care îşi reglează atitudinile şi relaţiile cu alte persoane.
Aşadar, la intrarea în şcolaritate, copilului i se vor organiza
şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul
atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit
şi calcul. Învăţarea tinde tot mai mult să ocupe un loc major
în viaţa de fiecare zi a şcolarului, luând treptat locul jocului
ca activitate principală.
Primii patru ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin
frecventarea grădiniţei, modifică regimul, tensiunea şi planul
de evenimente ce domină în viaţa copilului. Asimilarea continuă
de cunoştinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de
calitatea asimilării lor, situaţie de colaborare şi competiţie,
responsabilitatea şi disciplina faţă de muncă, caracterul
evident al regulilor implicate în viaţa şcolară creeaza
sentimente sociale si largeste viata interioara a copilului.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, trebuie precizat faptul ca
intrarea în şcolaritate reprezintă un prag cu multe şi
importante aspecte psihologice, care marchează adaptarea şcolara
şi imprimă direcţia generala a întregii perioade pe care
individul o va petrece în şcoală.
Psihologii compară “şocul scolarizării” ca importanţă cu
cel al naşterii, sau cu cel al pubertăţii.
Un rol important în adaptarea cu succes a copilului în şcoala
îl are frecventarea gradiniţei, precum şi modul în care viaţa
şcolară este prezentată de adulţi, în speţă de părinţi.
Copilul trebuie învăţat că şcoala nu este o modalitate de
constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire totală a
activităţilor libere atât de iubite în gradiniţă, ci

dimpotrivă, ea reprezintă o continuare firească a activităţii
copilului, care a evoluat şi care acum este capabil să joace
jocuri mult mai elaborate decât cele din gradiniţă, să
înţeleagă sarcini mai complexe deoarece a crescut, iar
posibilităile sale sunt altele.
Dacă toate aceste lucruri sunt respectate, se ajunge cu
siguranţă la o adaptare şcolară de succes a copilului, ceea ce
duce la creşterea siguranţei şi încrederii de sine, deci la
succes şcolar. Nevoia de competiţie şi de colaborare amintită
anterior a copilului, vine să sprijine acest succes, copilul dorind
să fie remarcat ca fiind printre cei mai buni, transformând
aceasta într-un perpetuum mobile interior al motivaţiei sale
pentru succes. Motivaţia este deosebit de importantă mai ales
în mica şcolaritate, când copilul nu este capabil să
conştientizeze faptul că a învaţa este un lucru folositor mai
ales pentru devenirea ulterioara, el având nevoie de ceva care
să-l stimuleze pe moment.
De altfel, după opinia personală, cred că nu există dascali (la
orice nivel de învăţământ) care nu-şi cunosc meseria sau care
o fac mai puţin bine, ci există numai dascali cu sau fără har,
cu sau fără tact şi dăruire pentru această meserie nobilă.
La polul opus pentru adaptarea cu succes la viața şcolară se
afla insuccesul şcolar, care duce, de cele mai multe ori la eşec
școlar. Cauzele sunt numeroase şi diverse - începând cu cele de
ordin genetic, psihointelectuale, sau de natură psihosocială.
Un eşec şcolar cronicizat este periculos, deoarece determină
efecte negative atât în plan psihologic individual - respectiv o
imagine de sine alterată, pierderea încrederii în capacităţile
proprii - cât şi în plan social, fiindcă acesta stigmatizeaza,
induce o marginalizare a copilului în cauză.

Insuccesul şcolar are efecte devastatoare asupra copiilor de
vârsta şcolară mică, reprezentând debutul unui viitor adult cu
diverse probleme. Acest aspect poate avea un caracter episodic, sau
poate deveni un fenomen de durată. La aceasta vârstă, cauza
principală a insuccesului o reprezintă inadaptarea şcolară,
survenită cel mai adesea din motivul nefrecventării gradiniţei,
sau datorat provenienţei din familii cu o istorie tulbure.
La intrarea în şcoală se cere avizul medicului privitor la
dezvoltarea bio-fizica a copiilor, lucru asupra căruia medicii
cabinetelor şcolare, sau cei de familie ar trebui să se aplece cu
cea mai mare seriozitate, deoarece de această apreciere depinde
debutul şcolaritătii copilului. Dacă un copil cu diverse
afecţiuni ascunse, sau mai greu de sesizat primeşte acordul de a
merge la şcoală, iar aici va înregistra insuccese, cu siguranţă
viaţa şi activitatea sa şcolară va fi compromisă, sau pusă sub
auspicii nu tocmai favorabile.
Este de recomandat ca înscrierea în documentele şcolare în
clasa pregătitoare să se facă mai târziu, tocmai pentru a putea
depista aceste cazuri de copii care dintr-un motiv sau altul nu pot
face faţă rigorilor şcolare, şi pentru care măsura cea mai
corectă este amânarea debutului şcolar. Aici intervine din nou
învăţătorul, care trebuie să dovedească o bună cunoaştere a
particularităţilor de vârstă ale copiilor, dar mai ales să
încerce să le depisteze pe cele individuale.
Problema adaptării şcolare a copilului de vârstă şcolară
mică este una majoră, deoarece de această adaptare, de succesul
sau insuccesul înregistrat de elev în acest moment, depind toate
performanţele şcolare viitoare ale acestuia. O mare însemnatate o
are familia, modul în care copilul percepe şcoala ca pe ceva
constructiv, antrenant şi provocator, frecventarea gradiniţei, dar

nu în ultimul rând priceperea şi tactul pedagogic al
învăţătoarei.
Cu alte cuvinte, adaptarea copilului la viaţa şcolară se poate
face cu succes dacă sunt cunoscute şi respectate câteva aspecte
de baza ale succesului, şi evitate pe cât posibil cele ale
insuccesului, cu excepţia cauzelor de natura endogenă. Chiar şi
în acest din urmă caz, se poate ajunge măcar la o ameliorare a
adaptării, dacă există bunavoinţă şi colaborare între
familie, şcoală, medic, psihopedagog.
Şcoala poate fi analizată ca o organizaţie socială de sine
stătătoare, accentul punându-se pe funcţia de socializare, de
transmitere a valorilor promovate de societate.

BIBLIOGRAFIE

1. Berge A. - Copilul dificil, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1972
2. Coşan Aurelia - Adaptarea şcolară, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
3. Cousinet Roger - Educaţia noua, Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică, 1978
4. Debesse Maurice - Psihologia copilului de la naştere la
adoleşcenţă, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970
5. Golu Mihai - Fundamentele psihologiei, Bucureşti: Editura
Fundaţiei ,,România de Mâine’’, 2000
6. Golu Pantelimon, Zlate Mielu - Psihologia copilului, Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1995
7. Kulcsar Tiberiu - Factorii psihologici ai reuşitei şcolare,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978
8. Miftode Vasile - Metodologis sociologică. Metode şi tehnici,

Galaţi: Editura Porto-Franco, 1995

Grădină comunitară de mirodenii -Exemplu de bună practică pentru sustenabilitate-

Edina Both

„Dacă îți dorești pentru tine și cei de după tine o planetă
în culorile iubirii și ale vieții iubește-o, prețuiește-o și
ia atitudine!” Acest citat scris de Wendell Berry, ecologist și
activist de mediu, ne oferă o perspectivă autentică a
responsabilității noastre de a proteja și salva Planeta și de a
promova un mod de viață sustenabil. O lectură obligatorie în
zilele noastre, am putea zice!
Condus de acest spirit am realizat o grădină de mirodenii cu

elevii Școlii Gimnaziale Nr.1 Jebucu, pentru formarea abordării
globale a obiectivelor de dezvoltare durabile.
Activitatea propusă a fost planificată, ca și o parte din cadrul
Programului Săptămâna Verde, dar, datorită succesului această
activitate a fost extinsă în continuare. Realizarea proiectului a
fost anticipată de o cercetare profundă de către grupurile de
elevi. Au realizat o listă cu plantele care se pot adapta la
condițiile locale și cu beneficiile acestora. Grădina,
structurată în trei părți (plante medicinale, aromatice și
mediteraneene), oferă un cadru interdisciplinar în care elevii
își dezvoltă abilități agricole și ecologice esențiale. Prin
implicarea activă în plantarea, îngrijirea și utilizarea
plantelor, aceștia au învățat despre sustenabilitate, conservare
și alimentație sănătoasă, crescând astfel prestigiul școlii
în comunitate.
Plantarea unei grădini sustenabile a adus beneficii nu doar
elevilor, ci și comunității locale și Centrului de Plasament
Bethesda din Jebucu, având un impact ecologic și educațional
semnificativ.
Prin dezvoltarea acestei grădini de condimente și plante
medicinale, elevii au dobândit nu doar cunoștințe agricole, ci
și un comportament responsabil față de mediu și sănătate,
exersând abilități ecologice precum compostarea și udarea cu
apă de ploaie.
Prin implicarea elevilor, părinților și comunității,
activitatea a contribuit la îmbunătățirea calității vieții
tuturor celor implicați, oferind produse naturale pentru
bucătăria Centrului de Plasament Bethesda, precum și pentru
localnici. Interdisciplinaritatea activității, combinând
agricultura, gastronomia și protecția mediului, a fost un factor

cheie în succesul acestui proiect.
Elevii au fost motivați să învețe despre beneficiile plantelor
și să dezvolte competențe esențiale pentru o viață
sănătoasă și sustenabilă, iar profesorii și părinții au
observat schimbări pozitive în atitudinea lor. În plus,
colectarea apei de ploaie pentru udare, compostarea deșeurilor și
construirea unui hotel pentru viespii polenizatori sunt doar câteva
exemple ale comportamentelor ecologice practicate.
Grădina a fost creată cu scopul de a dezvolta competențele
agricole, atitudini responsabile față de mediu și un stil de
viață sănătos în rândul elevilor.
Elevii, deși inițial reticenți, au ajuns să aprecieze
activitatea și să observe roadele muncii lor, ceea ce a dus la o
atitudine mai pozitivă față de efortul fizic și colaborare. Prin
aceste activități, elevii au dobândit abilități utile nu doar
în agricultură, ci și în gătit, colaborare și înțelegerea
conceptului de sustenabilitate.
Proiectul are un caracter interdisciplinar, cu oportunități
continue de extindere și adaptare la schimbările anotimpurilor,
oferind astfel un model de educație practică și sustenabilă
pentru viitor.

Abordarea metodelor moderne în didactica literaturii române la gimnaziu

Eugenia Isim
Şcoala Gimnazială Râmnicelu, Braila, Râmnicelu

Abordarea metodelor moderne în didactica literaturii române la
gimnaziu
Material propus de :prof. Isim Eugenia ,
Școala Gimnazială Râmnicelu, jud. Brăila

Studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu presupune
formarea unei culturi de comunicare, de interacţionare cu lumea
încojurătoare, exprimarea orală şi scrisă a stărilor,
sentimentelor etc. dar şi dezvoltarea prin învăţarea creativă,

a potenţialului creativ. Metodele de predare- învăţare-
evaluare sunt din ce în ce mai diverse, bazate pe tehnici de
colaborare, interactivitate şi comunicare.Actul creator îşi are
piatra de temelie pe comunicare, însuşi conţinutul care se
transmite conţinând elemente de creaţie. Manualele alternative,
programele şcolare au fost concepute în aşa fel pentru a se putea
dezvolta creativitatea elevilor. Metodele moderne,
activ-participative accentuează latura formativă a educaţiei,
urmărind dezvoltarea unor deprinderi, transformarea elevilor în
buni practicieni, capabili să utilizeze cunoştinţele pe care le
posedă. În cadrul orelor de limba şi literatura română se
urmăreşte formarea unor deprinderi: de lectură corectă, de
redactare a unui text fără greşeli de ortografie, de comunicare
în diverse situaţii etc. Aşadar, nu e suficient ca elevii
să stăpânească noţiunile teoretice, ci e necesar să poată
operaţionaliza cu ele, această deprindere fiind obţinută cu
ajutorul metodelor activ-participative, care dau elevului
posibilitatea de a se exprima, de a şti să aplice ceea ce a
învăţat. Învăţământul actual, axat pe dezvoltarea de
competenţe, promovează metodele de învăţare active, care să
solicite mecanismele gândirii, ale inteligenţei şi ale
imaginaţiei. Astfel, profesorul trebuie să fie partenerul
elevilor în organizarea unor situaţii favorabile învăţării. El
nu mai este unica sursă de informare în timpul orei, ci este
persoana care dirijează, ghidează procesul de predare-învăţare,
oferind fiecărui elev ocazia să se dezvolte, să se afirme.
Aşadar, sunt preferate metodele moderne de predare-învăţare,
deoarece acestea pun accentul pe capacitatea de a pune întrebări
şi de a construi răspunsuri; pe cultivarea unor deprinderi,
priceperi şi capacităţi intelectuale; pe dezvoltarea gândirii

critice şi a creativităţii. 1) BRAISTORMINGUL
(brain= creier; storm= furtună) Furtuna în creier sau metoda
asaltului de idei, iniţiată de Alex F. Osborn încă din 1938,
este o metodă de grup, folosită pentru producerea ideilor creative
şi constă în separarea momentului emiterii ideilor de momentul
evaluării lor. Osborn spunea că” Unul din instrumentele cele mai
utile pentru organizarea unei activităţi creatoare constă în
brainstorming. Brainstormingul se desfăşoară în trei etape.
În prima se formulează problema, iar conducătorul invită
participanţii, cu cel puţin două zile înainte de şedinţă,
informându-i asupra temei de dezbatere, a locului şi a datei. În
a doua etapă se desfăşoară şedinţa de brainstorming:
Se afişează pe tablă regulile:
• Judecata critică este interzisă!
• Daţi frâu liber imaginaţiei!
• Găsiţi cât mai multe idei!
• Preluaţi şi dezvoltaţi ideile celorlalţi!
Brainstorming-ul prezintă o metodă de căutări şi creaţii
individuale precum şi de confruntare şi omologare a ideilor,
soluţiilor descoperite în grup. Reprezintă o aplicare a
dialogului euristic a lui Socrate, cu o largă utilizare a
mecanismului asociaţiilor libere ale colectivului optim pentru
învăţare prin creaţie. Pentru brainstorming , Camelia
Zlate şi Mielu Zlate propun următoarele etape și faze:
1. Etapa de pregătire care cuprinde:
• a) faza de investigare şi de selecţie a membrilor grupului
creativ;
• b) faza de antrenament creativ;
• c) faza de pregătire a şedinţelor de lucru; (pe scurt :
reunirea unui grup preferabil eterogen de 5-12 persoane care timp de

o oră dezvoltă cât mai multe idei pe o temă;)
2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative, care
cuprinde:
• a) faza de stabilire a temei de lucru, a problemelor de
dezbătut;
• b) faza de soluţionare a subproblemelor formulate;
• c) faza de culegere a ideilor suplimentare, necesare
continuării demersului creativ;
• Obs: ideile pot fi emise în trei maniere:
o calea progresiv-liniară (ideea evoluează prin completarea ei
până la „soluţia“ problemei);
o ideea se obţine prin analogie sau prin apariţia unei idei noi,
opuse celei iniţiale/generative;
o cale mixtă: ideea poate dezvolta simultan soluţii complementare
şi soluţii opuse ei.
3. Etapa selecţiei ideilor emise, care favorizează gândirea
critică:
• a) faza analizei listei de idei emise până în acel moment;
• b) faza evaluării critice şi a optării pentru soluţia
finală.
• Are loc o „perioadă de incubare“ (reflecţie, evoluare,
selecţie a ideilor şi soluţiilor; grupul evaluator poate fi
compus din aceleaşi persoane care au emis ideile sau din alte
persoane (pedagogic, este util ca acelaşi grup să emită şi să
evalueze ideile); este favorizată, astfel, dezvoltarea gândirii
critice.

2) EXPLOZIA STELARĂ (Starbursting)
Metoda exploziei stelare este cunoscută şi sub numele metoda
starbursting („star” = stea, iar „burst” = a exploda) şi

desemnează o metodă similară brainstormingului, cu care totuşi
nu se confundă, deşi presupune organizarea clasei de elevi
într-un grup şi stimulează crearea de întrebări la întrebări,
aşa cum brainstormingul dezvoltă construcţia de idei pe idei.
Practic, se scrie ideea sau problema de dezbătut pe o foaie, apoi
se înşiră în dreptul conceptului respectiv, cât mai multe
întrebări care au legătură cu el. La început se vor utiliza
întrebări uzuale, de tipul: Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Din ce
cauză?, care ulterior pot da naştere altor întrebări complexe.
Metoda presupune câteva etape distincte:
1. Propunerea problemei.
2. Organizarea clasei în mai multe grupuri, fiecare dintre acestea
notând problema pe o foaie de hârtie.
3. Elaborarea în fiecare grup a unei liste cu întrebări diverse
care au legătură cu problema de discutat.
Avantaje ale aplicării acestei metode:
Starbursting este una dintre cele mai relaxante şi mai plăcute
metode didactice;
• stimulează creativitatea individuală, cât şi cea de grup;
• este o metodă uşor de aplicat oricărui tip de colectiv de
elevi, indiferent de vârstă sau de caracteristicile individuale
ale elevilor;
• dezvoltă spiritul de cooperare şi de competiţie;
• nu necesită acordarea unei perioade prea mari de timp
explicaţiilor prealabile, întrucât este foarte uşor de înţeles
de către toţi elevii.
De exemplu, în urma studierii unui text, elevii se pot împărţi
în cinci echipe, fiind repartizate fiecărui grup câte una din
cele cinci întrebări emise mai sus. Copiii formulează întrebări
la nivel de echipă, având drept suport textul studiat. Câte un

reprezentant al grupului prezintă în faţa clasei toate
întrebările formulate, iar celelalte echipe apreciază
corectitudinea şi claritatea lor. Acestă metodă se poate aplica
sub formă de concurs. Întrebări de tipul ”De ce...? ”
stimulează gândirea critică a copiilor, aceştia
clarificându-şi aspecte ale lecţiilor studiate, care uneori pot
rămâne necunoscute: tipologia personajelor, atitudini ale
acestora, anumite decizii luate de personaje, etc .
3) SINECTICA a fost o tehnică elaborată de psihologul american
W.J.Gordon, care organizează în 1944, la Cambridge, Massachusetts,
primul grup sinectic. Termenul de sinectică provine din limba
greacă şi înseamnă conectarea unor elemente dispărute, aparent
nerelevante, proces pe care autorul îl identifică cu analogiile
petrecute în inconştient. Sinectica presupune utilizarea
metaforelor şi a analogiilor. Este o tehnică care se sprijină pe
două mecanisme:
• transformarea necunoscutului în cunoscut, clarificarea
problemelor, prin care se urmăreşte surprinderea legăturilor,
asemănărilor unei probleme noi cu alta veche;
• transformarea cunoscutului în necunoscut, adică căutarea
comparaţiilor, personificărilor, a metaforelor, problematizarea
cunoscutului, sesizarea unor probleme acolo unde nu par a
exista. Grupurile sinectice sunt alcătuite din 5-7
participanţi, proveniţi din medii intelectuale diferite, durata
fiind cu o periodicitate de o oră chiar mai mult. În faza de
început, membrii grupului se familiarizează cu tema, urmând etapa
productivă, apoi cea finală în care soluţiile cele mai bune sunt
evaluate şi acceptate. Scopul sinecticii este acela de a
elibera participanţii de orice constrângeri şi de a-i face
să-şi exprime liber opiniile. Metoda incită la dezvoltarea de

idei noi şi originale şi la asociaţii de idei :participantul
transformă necunoscutul în cunoscut, favorizează emergenţa
ideilor noi privind problema abordată ( Claparedé E, 1975.,pag.
40). Dezvoltarea capacităţii creatoare a elevilor se poate face
atât cu ajutorul metodelor tradiţionale cât şi cu ajutorul celor
moderne, bazate pe descoperire şi muncă intelectuală
proprie. Așadar, procesul instructiv-educativ, cu toate
componentele lui ( predare – învăţare - evaluare) conţine
foarte multe procedee şi metode pentru dezvoltarea potenţialui
creativ al elevilor dar ,,în funcţie de felul în care este
organizat şi orientat procesul de învăţămant poate duce la
dezvoltarea gândirii creatoare, după cum poate duce şi la
formarea unei gândiri şablon”. (Alexandru Roşca, 1972, p.25).
Bibliografie selectivă:
1. Cerghit, Ioan ,Sisteme de instruire alternative şi
complementare.Structuri,stiluri şi strategii . Editura Aramis,
Bucureşti 2002
2. Druţă ,Maria- Elena,2004,Psihologia educației , Editura ASE,
2004
3. Roșca, Alexandru , ,,Creativitatea”, Editura Enciclopedică
Română, București,
1972
4. Zlate M., Fundamentele psihologiei, Editura Pro- Humanitate,
București, 2002

ȘCOALA DE AZI ÎNTR-O SOCIETATE ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE

PROFIR ADRIAN
Şcoala Gimnazială "Episcop Iacov Antonovici" Bârlad, Vaslui, Barlad

ȘCOALA DE AZI ÎNTR-O SOCIETATE ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE

,,Omul nu poate deveni om decât prin
educaţie.’’

(Immanuel Kant)

Prof. Profir Adrian, Școala Gimnazială Episcop Iacov Antonovici

Nu se poate vorbi despre educația omului, fără
referire la filosofie, căci ea este stiința prin care se exprimă
adevărul, secole intregi, prin care sufletul omului a fost
șlefuit, inițiat in tainele metafizicii. Totul pentru a fi educat,
pentru a face saltul ontologic de la animal la om. Omul este o
devenire întru ființă, așa cum spunea unul dintre filosofii
români, Constantin Noica. Totodată, măreția omului constă în
puterea de a judeca, de a-și folosi propria rațiune. Pentru a
deveni însă Supra-om, pentru a atinge idealul nietzschenian, omul
are nevoie de educație. Aceasta se obține prin socializare, prin
integrarea omului în societate.
Educația presupune în primul rând o conduită morală,
o aplicare a legilor eticii. Astfel, primii pași pe care filosofia
i-a făcut pentru a civiliza omul, își au originea în spațiul
atenian. Atât Aristotel, cât și Socrate, își întemeiau
concepțiile filosofice, punând la bază șlefuirea sufletului
omului. “Educația este un ornament în vremuri de prosperitate
și un refugiu în vremuri de reștriște”, iar prin acestea,
filosoful Greciei antice, Aristotel, găsea în educație,
sămânța nemuririi. Socrate îngenunchează voința oarbă, forța
prin care omul devine asemenea animalului, aducând una dintre cele
mai frumoase interpretări ale educației. Prin cuvintele sale,
Socrate avea să devină educatorul atenian, cel care, prin
filosofia sa, le arată oamenilor, drumul spre perfecțiune, calea

moralității (“Educație este îmblânzirea unei flăcări, nu
umplerea unui vas.”).
Dacă familia reprezintă prima treaptă a devenirii
umane, Statul este acela care are datoria de a-i asigura individului
un spațiu prielnic în care acesta să aibă posibilitatea
progresului. Statul reprezintă sursa de educație. Acolo unde
statul acționează fraudulos, tiranic, omul devine animal. Setea de
putere, voința nemărginită care umbrește frumusețea rațiunii,
sunt inamicii educației.
Figura cea mai de seamă a filosofiei, iluministul
Immanuel Kant (1724-1804) întemeiază un adevărat sistem
filosofic. Dacă rațiunea este felinarul cu ajutorul căruia omul
poate descoperi drumul adevărului, moralitatea, a cărei sursă o
reprezintă datoria, devine o critică adresată rațiunii practice.
Pentru Kant, moralitatea este rațiunea practică, iar deviza
acestuia este “Cerul înstelat deasupra mea, iar legea morală în
mine.”(Kant).
Marele merit al filosofiei kantiene, este dat de
descoperirea uimitoare pe care filosoful german o prezintă în
cadrul Criticii: “Omul lipsit de educaţie nu ştie să se
servească de libertatea sa. “ Educația devine astfel premisa
libertății, fundamentul democrației. Iar educația, într-un stat
democratic, bazat pe principiile libertății, poate exista doar cu
ajutorul legilor, căci statul anarhaic este imaginea haosului,
acolo “omul este lup pentru om” (Thomas Hobbes).
Societatea contemporană se îndreaptă spre o epocă a
schimbărilor profunde desfăşurate la intervale scurte de timp, o
epocă despre care putem spune că este dominată de accelerarea
continuă a ritmului de viaţă al omenirii. Şcolii îi revine
sarcina de a pregăti viitorul adult astfel încât să vină în

întâmpinarea nevoii de schimbare, să o anticipeze, să o
dorească. Încă din şcoală elevii trebuie să aibă motivaţia
de a se informa şi forma în spiritul valorilor pe care societatea
le impune la un moment dat.
Oricât de bine ar fi instruiţi oamenii şi oricât de
creatori s-ar dovedi, apar la un moment dat noi şi noi
dificultăţi. La acest lucru s-a referit Margaret Mead atunci când
a vorbit despre faptul că ,, Nimeni nu va trăi în societatea în
care s-a născut şi nu va trăi în cea pe care a cunoscut-o ca
membru activ al ei.’’ Altfel spus, societatea se schimbă de
câteva ori în decursul vieţii normale a unui om şi trebuie să
facă faţă acestor schimbări.
Dezvoltarea lumii contemporane este legată în mare
măsură de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele
acestei dezvoltări. Oprindu-se asupra acestei idei, G. Văideanu
afirma: ,,dezvoltarea trece prin educaţie sau dezvoltarea se face
cu ajutorul educaţiei sau nu se va realiza deloc’’.
Învăţământul românesc actual stă sub semnul
timpului istoric pe care, împreună cu întreaga societate, îl
parcurgem. ,,Şcoala românească se află în plin proces de
reformă, atât pe plan funcţional, cât şi structural’’.
Activitatea instructiv - educativă trebuie în aşa fel
organizată încât elevii să găsească în interiorul acesteia
resursele energetice necesare, motivele care să-i stimuleze
permanent la acţiuni ce sunt compatibile cu cerinţele vieţii
sociale.
Prima zi de şcoală din viaţa unui copil este un fapt
social de o maximă importanţă: părinţi, bunici, fraţi şi
surori mai mici sau mai mari, participă cu toţii afectiv şi
efectiv la intrarea puiului de om într-o nouă ,, lume’’.

Începerea şcolii este o schimbare majoră în viaţa
copilului şi a familiei şi are o multiplă motivaţie socială.
Şcoala românească din ultimii ani începe să fie
,,altfel’’ decât era acum zece ani. După cei, deja
proverbiali, ,,şapte ani de acasă’’, activitatea din ciclul
primar influenţează decisiv dezvoltarea personalităţii
copilului. De altfel, şcoala primară reprezintă partea cea mai
stabilă a învăţământului românesc, cea mai vache sub raport
istoric, bine verificată în practic, dar şi deschisă spre
inovare.
Privit în ansamblu, sub toate aspectele sale,
învăţământul românesc evoluează spre un învăţământ
modern, de tip european, cu o largă deschidere spre valorile
democraţiei având în centrul atenţiei ,,elevul şi nevoile
sale’’.
,,Nu există nici muncă, nici limbaj, nici cultură
fără educaţie; ceea ce distinge omul de animal este aşa cum
spunea I. Kant tocmai faptul că omul nu poate deveni om decât prin
educaţie’’. Aşadar, putem afirma că nu există nici
dezvoltare, nici societate fără educaţie. Dezvoltarea se
realizează prin educaţie şi pe baza produselor ei. Calitatea
educaţiei, pe termen lung, condiţionează progresul temeinic al
oricărei societăţi.
Educaţia trebuie să devină cea mai importantă şi cea
mai rentabilă investiţie pentru viitorul ţării. Ea trece prin
mintea şi sufletul celor care o proiectează şi o realizează
zilnic în şcoala de azi şi în şcoala de mâine - educatorii.
În contextul reformei educaţiei contemporane, problema
fundamentală o constituie calitatea personalului didactic.,,Dreptul
de a fi inteligent şi datoria de a fi înţelept’’ trebuie să

facă mai mult ca oricând obiectul unor procese formative unitare
şi echilibrate.
Este tot mai mult acreditată ideea că formare continuă a
personalului didactic activ devine fundamentală pentru viitorul
şcolii româneşti. ,,Problema cheie a învăţământului
contemporan este formarea/perfecţionarea personalului
didactic’’ ( Piaget).
Rolul învăţătorului în şcoala viitorului trebuie
să crească considerabil atât în interiorul sistemului de
învăţământ, cât şi în societate, în ansamblu. Pedagogul
român Simion Mehedinţi aprecia că ,, atât preţuieşte şcoala,
cât preţuieşte învăţătorul’’. Mai mult chiar, Nicolae
Iorga spunea că ,,aşa cum este învăţătorul, este şi
poporul’’.Acestor mucenici ai neamului le datorăm toată
gratitudinea şi trebuie să formăm astfel personalitatea copiilor
încât să ne ridicăm la nivelul elogioaselor cuvinte pe care ni
le-au adus. Vârsta copilăriei de aur şi a micii şcolarităţi
sunt ale maximei receptivităţi şi plasticităţi, ale
curiozităţii şi deschiderii spre formare a unor trăsături de
personalitate cu puternică înrâurire asupra întregii lor
evoluţii. Acestea sunt avantajele pe care le oferă
,,aluatul’’ pe care trebuie să-l modeleze învăţătorul.
Folosindu-se de ele, de competenţele sale de specialitate şi
punând puţină dragoste în munca sa, învăţătorul poate avea o
însemnătate cu totul deosebită atât în societatea de azi, cât
şi în cea de mâine.
Confruntarea educaţiei cu problematica lumii
contemporane va conduce la introducerea în învăţământul
românesc a unor noi tipuri de conţinuturi şi educaţii: educaţia
ecologică, educaţia pentru înţelegere şi pace, educaţia pentru

participare şi democraţie, educaţia în materie de populaţie,
educaţie pentru o nouă ordine economică, educaţia pentru
comunicare şi mass media, educaţia nutriţională, educaţia
casnică, educaţia pentru timpul liber,etc. Atât în activitatea
de proiectare a programelor şi manualelor, cât şi în cea de
proiectare a proceselor didactice, educatorii trebuie să-şi
prezinte cu claritate opţiunile. În acest mod pot fi înlăturate
unele disfuncţionalităţi şi efecte negative în activitatea
instructiv-educativă cum ar fi: supraîncărcarea, minimalizarea
valorilor şi conceptelor fundamentale, estomparea caracterului
formativ-educativ, caracterul unilateral al comunicării,
neactivizarea autentică a elevilor, ruptura între finalităţi şi
obiective operaţionale.
În şcoala de azi, ca şi în şcoala de mâine ,,Orice
educaţie trebuie să fie autoeducaţie. Adultul, educatorul trebuie
să sprijine acest proces de desăvârşire a copilului prin liberă
manifestare a sa’’. ( Constantin Narly)
Bibliografie :
 Elisabeta Georgescu - ,,Optimizarea formării cadrelor didactice
– obiectiv şi condiţie a reformei învăţământului’’,
revista ,,Învăţământul primar’’ nr.1 –2 / 1996
 Neluţa Vereş, Sânziana Cristea - ,,Corelaţia dintre
motivaţia cadrului didactic ca manager al clasei de elevi şi
stimularea învăţării’’, revista ,,Şcoala
sătmăreană’’
nr. 1 – 2 / 2004
 Curs ,,Crearea claselor responsabile’’ - 2004

Nr. 112/2024

La acest număr au contribuit:
● Doriana Mihaela Craciun
● paun maria
● Nicoleta Loredana Stanciu
● Luiza Vaduva
● Emilia Victoria Felciuc
● Edina Both
● Eugenia Isim
● PROFIR ADRIAN

ISSN: 2393 – 0810