Nr. 16/2015

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● Familia şi rolul ei în formarea unei personalităţi de succes, Adina Carmen Buica

● Motivația-premisă a eficienței actului didactic, Livia-Valentina Balea

Învăţământ primar

● Metode si procedee didactice folosite la clasele I-IV pentru formarea deprinderilor civice, IRENE SPRINTAROIU

● ÎNTÂLNIREA DE DIMINEATĂ-MODALITATE DIDACTICĂ DE SOCIALIZARE A COPIILOR DIN CLASA PREGĂTITOARE, Monica Achim

● Jocul didactic in activitatea matematica, Daniela Banica

● OPTIMIZAREA LECŢIILOR DE LIMBA ROMÂNĂ PRIN INTERMEDIUL JOCULUI DIDACTIC, Adeluta Lacusteanu

Învăţământ gimnazial

● Dezvoltarea competenṭei de comunicare şi relaṭionare între elevi şi cadrele didactice, Mădălina Roxana Smochină

● DISCIPLINELE ... ŞI ALTELE DE LA CATALOG ŞI DIN VIAŢA DE ZI CU ZI (ARIA CURRICULARĂ ARTE), ADRIAN BADILA

● ASIGURAREA CALITĂŢII, FACTOR INTEGRATOR ÎN MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL, Steluta-Iuliana Mitrea

Învăţământ liceal

● Modelul psihoeducaţional în terapii şi consiliere, Simona Hoarăƒ

● Receptarea şi producerea mesajului scris într-o limbă străină, Diana Crisan

Interes general

● Remedii pentru “tratarea” dificultăților de atenție și concentrare ale copilului, Diana Crisan

● Creativitatea- expresie a managementului educațional, Enache Beatrice

Familia şi rolul ei în formarea unei personalităţi de succes

Adina Carmen Buica
Scoala Primara Godeni, Arges, Godeni

FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN FORMAREA
UNEI PERSONALITĂŢI DE SUCCES


Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa
şi sub influenţa a trei mari grupe de factori determinanţi , care
se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în
proporţii diferite, pun în valoare anumite aspecte ale

personalităţii.
Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul şi
educaţia. În actul de educare a copilului, familia a fost şi este
considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea
firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care
l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familia şi pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul
de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea pentru
viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât
copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere
înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia
contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii
ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de
comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la
dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile
copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe
legături afective care au la bază căldura căminului şi
înţelegerea.Familia are datoria de a facilita socializarea
copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate,
fiind prima colectivitate umană caracteristică omului şi absolut
necesară devenirii umane. Ca mediu social ,familia reprezintă
locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de
viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie
preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă
în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile
fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele
dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic
trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se
concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării

caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a
copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la
această vârstă,rolul exemplului este foarte important;
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a
copilului. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre fenomene
din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel,
prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi
însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument
al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum
pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le vor
îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi
coerent. Însuşirea vorbirii de către copiii cu cei din jur.
Părinţii trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor
copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al
manifestării active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu
privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi
însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele
reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi
învaţă de timpuriu pe copii să înţeleagă ce este
„bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este
„interzis”.Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt
încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de
către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată,
deşi începe încă din familie. Deprinderile de comportare
civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt
atmosfera morală în care el a fost crescut în familie,sfaturile
şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul
personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lorde
conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este

incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru
că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa
morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea
lui.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor
relaţii juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să
caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima
reciprocă dintre membrii familiei,dragostea părintească
raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe
care le formulează părinţii şi ceilalţi membri ai familiei
faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin
atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu
de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copii, le poartă de
grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi
supărările lor. Dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă.
Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi
scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucură
de nici un fel de respect şi autoritate în faţa
acestora.Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde
copii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin
egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează
de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă
să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei
în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii
concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor
copil. Dar această dăruire afectivă pe deplin explicabilă
trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt
datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu
el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, să-l silească să-şi
petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de

posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de
bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos ,
sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în
colectiv şi prin colectivul de copii.
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii
grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune
şi organizarea unor activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă
aceasta ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor
sale educative, ci şi pentru că de foarte multe ori nu ştie sau
nu poate să se facă acest lucru în condiţii corespunzătoare.
Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de
viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci
trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia
copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica
educaţională instituţionalizată.
În acest sens ,am amenajat în grădiniţă un colţ
al părinţilor în care am aşezat cărţi de specialitate „Mama
şi copilul”, „Mamă,învaţă să mă îngrijeşti!”, „Cum
se produc schimbările în educaţia copilului”, „Prevenirea
violenţei în familie”, „Alcoolul-duşmanul familiei”, precum
şi reviste culinare, de modă,etc. Toate acestea au presupus o
implicare activă a părinţilor alături de copii şi educatoare.
În concluzie ,familia are misiunea de a realiza o
dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi
afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi
înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze încetul cu încetul
adevărata lui personalitate.

PROF. BUICĂ ADINA CARMEN

G.P.N.GODENI

Motivația-premisă a eficienței actului didactic

Livia-Valentina Balea
Gradinita cu program prelungit Nr.1 Abrud, Alba, Abrud

Motivaţia este un proces dinamic în desfăşurare într-o
organizare ascendentă în structura activităţii şi cu
consecinţe asupra rezultatelor acesteia. Ea este concepută ca o
„sete” de cunoaştere, ca un „mod subiectiv” al
cauzalităţii obiective, ca o cale eficace de a cunoaşte evoluţia
psihică a copilului în diferite etape ale evoluţiei sale.
Ca forţă propulsatoare a energiei şi efortului, motivaţia este
alături de aptitudini, cea mai importantă variabilă a succesului

şcolar. Fără motivaţie nu poate avea loc un proces conştient de
învăţare, exceptând învăţarea incidentală. De aceea problema
motivaţiei este apreciată „a fi cheia” oricărui
învăţământ democratic modern.
În învăţare există, pe de-o parte, motivaţia extrinsecă când
învăţarea este determinată de un motiv extern învăţării
propriu-zise, susţinută de o recompensă din afara acesteia (nota,
lauda, pedeapsa).
Motivaţia intrinsecă este prezentă atunci când copilul
desfăşoară activitatea pentru satisfacţia, plăcerea pe care o
provoacă aceasta. Ea susţine din interior învăţarea a ceea ce
este atât o caracteristică a situaţiei de învăţare cât şi
consecinţa trezirii dorinţei copilului de a învăţa, pregătită
de familie şi/sau şcoala, rezultat al identificării cu scopurile
educaţionale.
Se ştie că motivaţia pentru învaţare nu este înnăscută, nu
se formează de la sine, ci presupune organizarea condiţiilor de
învăţare astfel încât acestea să devină motivante pentru
copil. În acest sens, cadrele didactice pot: să precizeze foarte
clar scopul activităţii să ofere perspectiva aplicării în
practică a cunoştinţelor, sa-i îndrume în însuşirea unor
tehnici de activitate independentă, să creeze situaţii-problemă,
experimente, demonstraţii, etc. care să întreţină curiozitatea
copiilor etc.
Motivaţia poate evolua nu numai progresiv. Sarcinile de învăţare
care depăşesc nivelul de înţelegere al copilului duc la
resemnare, indiferenţă, descurajare, chiar opoziţie, mai ales
când intervine şi presiunea celor din jur. Efectul va fi scăderea
motivaţiei (demotivarea) şi stingerea interesului.
Întotdeauna trebuie să existe un „de ce” al învăţării, un

mobil conştientizat sau cu funcţie declanşatoare şi de
susţinere energetică a conduitei de învăţare.
Fiecare motiv se poate găsi în diferite stadii de dezvoltare.
Interesul , de pildă, se poate găsi în stadiul de curiozitate, de
dorinţa de a cunoaşte.
În scopul sprijinirii copiilor în formarea personalităţii, o
importantă contribuţie o are munca educatoarei începând de la
vârste mici. Ea poate ajuta copiii să se dezvolte în ritmul
propriu, să–şi fixeze scopuri, să realizeze ceea ce şi–au
propus pe parcursul activităţilor desfăşurate.
Întrecerile, jocurile, concursurile, sunt câteva dintre
modalităţile de lucru cu preşcolarii ce contribuie la formarea
comportamentelor adecvate vârstei dar şi la dezvoltarea unei
imagini de sine corecte, a încrederii în propriile forţe şi
capacităţi, a motivaţiei pentru învăţare.
Prin intermediul întrecerilor sportive, se dezvoltă încrederea
în sine şi în forţele proprii. Recompensele oferite au rolul de
a dezvolta motivaţia câştigului, deci educatoarea trebuie să le
aleagă cu grijă, cunoscând preferinţele majorităţii copiilor.
Jocul, cu toate formele lui, este considerat de preşcolari o
recompensă. Dacă acesta se desfăşoară pe echipe, copiii vor
dori întotdeauna să facă parte din echipa câştigătoare, să
fie primii. Este suficient să fie scoşi în faţa clasei şi să
fie felicitaţi pentru succesul obţinut prin aprecieri verbale,
aplauze.
Din acest motiv educatoarea are în vedere să sublinieze în
finalul jocului că toţi copiii sunt câştigători, dar pe primul
loc se află acela care a rezolvat cel mai bine cerinţele date.
Orice recompensă, cât de neînsemnată pentru adulţi, este pentru
preşcolari un motiv de mândrie, constituind în acelaşi timp o

modalitate prin care se dezvoltă motivaţia pentru învăţare.
Copiii vor dori să înveţe mai bine, să cunoască mai multe
despre temele propuse, pentru a fi recompensaţi, felicitaţi în
faţa clasei.
Concursurile între copiii de aceeaşi vârstă, între grupe sau
grădiniţe, stimulează în cea mai mare măsură dorinţa de a fi
primii, voinţa de a fi câştigători. Atunci când primesc
diplomele, aceştia se mândresc în faţa celorlalţi preşcolari,
stârnind la aceştia dorinţa de a participa şi ei şi de a
câştiga premii în cadrul concursurilor.
Prin urmare, motivaţia pentru învăţare se dezvoltă de la cele
mai mici vârste, mai întâi prin aprecieri verbale asupra
activităţii la clasă, apoi prin întreceri, jocuri, concursuri,
toate acestea organizate cu scopul de a verifica capacităţi şi
comportamente dobândite pe parcursul procesului educativ. O
condiţie a asigurării reuşitei şcolare ar fi continuitatea
autentică între grădiniţă şi şcoală. Totuşi sunt numeroase
distorsiuni în ce priveşte funcţionalitatea legăturii, care pot
constitui surse de inadaptare a copilului.
Unele activităţi ce par un lucru firesc pentru copii din
grădiniţă, la şcoală îşi modifică aspectul, devenind
acţiuni programate, de muncă sistematică ce parcurg paşi
specifici asimilării cunoştinţelor. Astfel că pregătirea
copilului în scopul adaptării la cerinţele şcolii vizează
structurarea întregii sale personalităţi, îndeosebi: dezvoltarea
fizică şi senzorială (adecvată cerinţelor activităţii de
scriere); intelectual–cognitivă; afectiv motivaţională;
psiho–socială; a trăsăturilor de voinţă.
Un rol deosebit de important în sensul îmbunătăţirii
rezultatelor şcolare îl constituie promovarea unei relaţii

educator – preşcolari, bazată pe încrederea în
posibilităţile acestora, stimulare şi cooperare.
În concluzie, succesul are un rol mobilizator, conduce la dorinţa
de a învăţa şi de a obţine rezultate bune, pe când
insuccesul, dacă este întărit şi de aprecierile cadrelor
didactice, poate descuraja, ducând la lipsa de interes faţă de
actul educativ.

BIBLIOGRAFIE:
Cerghit, I–Metode de învăţământ, 1976, E.D.P., Bucureşti
Cerghit, I., Radu,T.I., Popescu, E, Vlăsceanu, I., - Didactica,
1998, E.D.P., Bucureşti
Tomşa, Gh., (coordonator) – Psihopedagogie preşcolară şi
şcolară, 2005, Bucureşti

Metode si procedee didactice folosite la clasele I-IV pentru formarea deprinderilor civice

IRENE SPRINTAROIU
Altă instituţie, Bucuresti, Bucuresti

Metode si procedee didactice folosite la clasele I-IV pentru
formarea deprinderilor civice

Sprintaroiu Irene,
Scoala Primara “Just 4 Kids”

Educatia civica reprezinta o componenta esentiala a procesului

educational, rolul formator al acestei discipline putand fi dedus
chiar din idealul educational: “Constituirea unei persone libere
si autonome care sa isi cunoasca si sa-si apere drepturile, sa isi
assume responsabilitati in societate”.
Educatia civica este o componenta extrem de complexa a educatiei,
pentru ca pe de o parte efectele sale se repercuteaza asupra
intregului comportament al individului, iar, pe de alta parte,
comportamentul individului raportat din punct de vedere valoric la
normele morale si juridice subordoneaza toate celelalte
valori(culturale, estetice, stiintifice, ecologice, profesionale,
etc.). Astfel, moralitatea si civismul apar ca dimensiuni
fundamentale ale unei personalitati armonioase, autentice si
integrale.
Valorile morale si civice ce trebuiesc formate la elevii din
clasele I-IV sunt:
 Respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale
persoanei;
 Pretuirea demnitatii persoanei, a tolerantei;
 Realizarea unui schimb liber de opinii;
 Manifestarea unui comportament civilizat, care sa integreze
aceste valori, in relatiile cu ceilalti

Prin studierea educatiei si a culturii civice, tinerii vor fi
pregatiti sa cunoasca si sa sustina ideile si valorile democratiei,
sa devina cetateni informati si responsabili, sa participe activ la
viata scolara si ulterior la viata sociala, sa dezvolte deprinderi
de luare a deciziilor si de participare la actiune.
Aceste deziderate se vor realiza prin intermediul unor medode si
procedee specifice disciplinei educatie civica.
In functie de componentele esentiale ale educatiei si culturii

civice(cunostinte, deprinderi civice, valori si atitudini) se vor
folosi metode si procedee distincte.
Metode de apreciere a cunostintelor si conduitei moral-civice.
În procesul educatiei morale aprecierea se realizeaza mai ales
prin aprobare si dezaprobare. Aceste modalitati de apreciere se
folosesc nu numai la sfârsitul activitatii, ci si înaintea
începerii si pe parcursul desfasurarii ei. Ele reprezinta un gen
de asistenta continua si reglatoare, având rol de convingere,
încurajare, temperare, prevenire.
APROBAREA (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea consta
în acceptarea si recunoasterea rezultatelor comportarii morale a
elevilor, confirmarea concordantei lor cu exigentele stabilite. Pe
plan psihologic aprobarea reprezinta o întarire pozitiva,
declanseaza stari afective stenice, care stimuleaza si intensifica
mentinerea în continuare a aceleeasi conduite morale, contribuie la
consolidarea rezultatelor obtinute, la fixarea în structura morala
a personalitatii. Aprobarea se realizeaza prin mai multe procedee:
 Acordul (acceptarea), prin care ne manifestam multumirea
fata de modul în care au fost respectate cerintele. El poate fi
exprimat printr-un zâmbet, un gest, o privire, sau cu ajutorul
unei expresii "bine", "sunt multumit", "ati procedat bine" etc.
 Lauda, ca forma a aprecierii verbale, se poate realiza
individual sau în fata colectivului.
 Evidentierea consta în sublinierea îndeplinirii
exemplare a unor cerinte. Se poate face în fata clasei, pe scoala
(la statia de amplificare), în consiliul profesoral, în fata
parintilor.
 Recompensa este o forma premiala care se acorda pentru
rezultate ce depasesc nivelul de exigente obisnuit. Ea poate fi
materiala (carti, rechizite, material sportiv) si spirituala

(diplome, distinctii, evidentierea la panoul de onoare).
Eficienta educativa a aprobarii depinde de respectarea cerintelor
pedagogice în aplicarea ei:
o obiectivitatea aprecierii, bazata pe importanta
reala a activitatii si conduitei elevilor, raportarea aprecierii la
valoarea faptelor, a motivelor reale care stau la baza actelor
recompensate;
o atragerea si obtinerea adeziunii colectivului
clasei în vederea stabilirii si acordarii recompenselor. În acest
fel se formeaza opinia publica favorabila scopurilor educative si
are loc evitarea fenomenelor de invidie, ura si suspiciune între
elevi;
o folosirea unui repertoriu cât mai larg si
diferentiat de recompense pe forme de activitate. Aceasta va permite
evitarea evidentierii permanente a unora si acelorasi elevi si
omiterea totala a altora, va stimula tendinta de autodepasire la
toti elevii, initial în directia în care au posibilitati mai mari.
DEZAPROBAREA reprezinta forma negativa a întaririi, de respingere a
unor fapte si manifestari ce vin în contradictie cu anumite cerinte
morale. Exprimând nemultumirea educatorului fata de modul de
îndeplinire a cerintelor, dezaprobarea declanseaza trairi afective
negative (rusine, culpabilitate, sentimentul vinovatiei, disconfort
moral), care îi determina pe elevi sa evite repetarea greselilor
respective sau a altora similare. Procedeele prin care se realizeaza
dezaprobarea sunt foarte variate:
 Dezacordul prin care se exprima nemultumirea fata
de modul în care au fost respectate cerintele. El se poate realiza
printr-un gest, o privire, sau cu ajutorul limbajului;
 Observatia se refera la un aspect concret al
conduitei. Se face individual sau în fata colectivului.

 Admonestarea este o forma drastica ce se aplica
pentru greselile repetate.
 Avertismentul reprezinta exprimarea indignarii fata
de îndeplinirea deficitara a unei sarcini (cerinte) si prevenirea
elevului ca va fi pedepsit daca va mai proceda la fel. Este un
ultimatum care se adreseaza pe un ton sever.
 Pedeapsa cea mai înalta forma a dezaprobarii. Ea
poate consta în: scaderea notei la purtare, mutarea disciplinara
într-un alt colectiv (o alta clasa) sau alte masuri prevazute în
regulamentul scolar.
Aplicarea dezaprobarii se bazeaza pe trebuintele fiecarui elev de a
ocupa în colectiv un statut favorabil, de a se bucura de stima si
apreciere, pozitie ce poate fi afectata în cazul unor sanctiuni,
atitudini care pot atrage pedeapsa. Pentru ca dezaprobarea sa
declanseze tendinta si hotarârea de corectare (îndreptare) se
impun respectate anumite cerinte pedagogice:
o obiectivitate si echitate bazate pe cunoasterea
temeinica a conditiilor, cauzelor, motivelor abaterii respective.
Acordarea unor pedepse pe nedrept genereaza neîncrederea, ura,
tendinta de razbunare fata de educator;
o antrenarea clasei în stabilirea si acordarea
formelor de dezaprobare, formarea opiniei favorabile a colectivului
clasei fata de sanctiunile aplicate;
o statornicirea (dupa aplicarea sentintei) a unor
raporturi elev - profesor - colectiv, bazate pe stima si respect,
care sa grabeasca procesul de corectare a conduitei celor pedepsiti
(a actelor dezaprobate) si sa pregateasca terenul pentru noi
stimulari pozitive. Educatorul va manifesta mult tact în aplicarea
dezaprobarii. În concluzie, aprobarea (recompensa) este un mijloc
puternic de stimulare pentru savârsirea de acte morale, iar

dezaprobarea (pedeapsa) este o metoda cu rolul de a frâna
producerea de acte imorale; ambele sunt totusi necesare pentru
formarea morala a personalitatii, reprezentând o concretizare a
interactiunii dintre libertate si constrângere.
Cadrul didactic trebuie sa fie el insusi un exemplu pentru elevi, sa
devina un organizator al situatiilor de invatare, un mediator intre
elev si societate. In cadrul activitatilor de educatie civica, prin
utilizarea metodelor si procedeelor specifice, elevul se va simti
sprijinit, nu controlat si evaluat in permanenta.

BIBLIOGRAFIE
Bunescu V., "Metode de educatie morala", în
Tribuna înv. nr.4 / 1992
Comanescu I., "Reconsiderari necesare în
problematica educatiei morale", în Revista de pedagogie nr.6-7-8 /
1991.
Holban I. "Consolidarea aspectului
moral al personalitatii, obiectiv cu solicitare în crestere", în
Revista de pedagogie nr. 12 / 1989.
Nicola I. "Tratat de pedagogie
scolara", Buc., E.D.P.,1992.

ÎNTÂLNIREA DE DIMINEATĂ-MODALITATE DIDACTICĂ DE SOCIALIZARE A COPIILOR DIN CLASA PREGĂTITOARE

Monica Achim
Gradinita cu program normal Orbeasca de Jos, Teleorman, Orbeasca de Jos

PIP ACHIM MONICA
SC. GIMNAZIALA NR.2 ORBEASCA DE JOS
JUD TELEORMAN

Această întâlnire are loc la începutul zilei
când copiii, aşezaţi în formă de cerc, pe scaunele sau
perniţe, se salută unul pe celălalt, ascultă cu atenţie
gândurile colegilor de clasă, în legătură cu o problemă
ridicată, comentează şi pun întrebări. Apoi, copiii
colaborează în desfăşurarea unor activităţi, discută
programul şi noutăţile din ziua respectivă, care constă, de
fapt, în activitatea proiectată de către învăţătoare.
În cadrul întâlnirii de dimineaţă, treptat, se sporesc
aptitudinile de comunicare ale copiilor. A vorbi şi a asculta sunt
calităţi de baza într-o cultură democratică. Prin comunicare
eficientă copiii vorbesc, astfel încât mesajul transmis să fie
înţeles, ascultă când alţii vorbesc, folosesc limbajul pentru a
formula întrebări.
Această primă activitate (un model făcut la clasă)
din programul unei zile, desfăşurată la clasa
pregătitoare, durează 25-35 minute şi cuprinde următoarele
momente:
1. SALUTUL este prima componentă a întâlnirii de
dimineaţă, şcolarii simt rolul important pe care-l au în
cadrul grupului. M-am aşezat împreună cu copiii în formă de
cerc; am recitat versurile: “Dimineaţa a sosit,/ Copiii,
iată au venit,/ La şcoală ne-am întâlnit./ De mânuţe ne
luăm, /Cercul mare îl formăm,/ Cu toţii ne salutăm”, după
care a salutat primul copil numit de pe primul scăunel, iar
apoi s-au salutat copiii între ei. Fiecare copil s-a adresat
colegilor, folosindu-se de numele acestora, astfel creându-se în
clasă o atmosferă prietenoasă. I-am încurajat să descopere
singuri şi să propună diferite formule de salut. Orice propunere
/ sugestie a copiilor, oricât de năstruşnică şi neobişnuită

ar fi, trebuie acceptată, lăudată şi apreciată. Această
practică le-a dat curaj şi încredere. Salutul
pregăteşte următorul moment al întâlnirii de dimineaţă.
2. PREZENŢA s-a desfăşurat la panoul, care deja este
aşezat în faţa clasei; am spus versurile, de exemplu:
„După ce ne-am adunat / Şi frumos ne-am salutat, / Colegii
ne-am întâlnit,/ Oare cine n-a venit?”. În timp ce strig
catalogul, elevul de serviciu aşează pozele elevilor prezenţi la
panou, iar în dreptul fiecărei poze se aşează o bulină:
pentru cei prezenţi-bulină roşie, pentru cei
absenţi-bulină albastră. Se numără fetiţele, apoi
băieţii, făcându-se totalul de copii. Acest lucru i-a
familiarizat pe copii cu dreptul de răspuns la apel
,,prezent’’ , iar totodată ei sesizează faptul că pe panou
sunt puse buline roşii şi albastre, precum şi sensul fiecăreia,
motivându-i să fie prezenţi pentru a avea mai multe buline
roşii .
3. CALENDARUL NATURII -s-a trecut la acest moment prin
recitarea de către mine a versurilor: „A-nceput o nouă
zi, /Cum e vremea azi, copii?”
Meteorologul de serviciu a prezentat datele zilei şi
starea vremii, în timp ce alţi elevi au aşezat jetoanele
corespunzătoare în calendar. Completarea calendarului naturii
constituie o etapă importantă, deoarece copii au observat
transformările din mediul apropiat, aspecte legate de vreme,
anotimp, zilele săptămânii, dată şi lună. Completarea
calendarului se face prin ataşarea de jetoane corespunzătoare:
vremea este marcată de un norişor sau soare; anotimpul este redat
printr-un copac ale cărui frunze reprezinta toamna, iarna,
primăvara, vara; îmbrăcămintea, la fel se ataşează jetoane

potrivit anotimpului. Se pot adresa întrebări ajutătoare:
Ce zi este azi?
Dacă astăzi este luni, ieri a fost .....
Dacă astăzi este luni, mâine va fi .....
În ce anotimp ne aflăm?
Care sunt lunile de toamnă ?
Un copil a răspuns: ,,Astăzi este luni, afară plouă,
păsările călătoare pleacă în ţările calde, frunzele
copacilor au început să cadă una câte una, formând un covor de
frunze, ne luăm haine mai groase, deci suntem în anotimpul
toamna”.
4. ÎMPĂRTĂŞIREA CU CEILALŢI
A schimba impresii, opinii, păreri cu ceilalţi, este, poate,
momentul cel mai important al întâlnirii de dimineaţă. Acum,
copiii îşi transmit cu sinceritate, grijile, problemele,
experienţele proprii, părerile despre un anumit eveniment,
întâmplări la care au fost martori. Pentru acest moment am ales
un copil-povestitor care a împărtăşit cu ceilalţi un
eveniment ( o experienţă proprie, o întâmplare importantă
pentru el). Povestitorul poate fi numit " omul zilei".
Ceilalţi au ascultat cu atenţie ce a spus povestitorul, apoi,
au pus întrebări, au comentat , şi-au expus, pe scurt, propria
opinie. Copilul care a povestit a răspuns la întrebări.
Există mai multe modalităţi de a alege povestitorul: copilul
care-şi sărbătoreşte ziua de naştere/ copilul care va avea un
frăţior/ cel la care s-a oprit o numărătoarea etc. Se poate
folosi tragerea la sorţi: povestitorul de azi, alege povestitorul
de mâine.
Momentul acesta este foarte important pentru că permite
realizarea unei intercunoasteri, oferă copiilor posibilitatea de

a se face auziţi de ceilalţi, de a se exprima în faţa
celorlalţi şi de a capta atenţia colegilor, de a formula
întrebări şi răspunsuri, îi învaţă să asculte, să
gândească critic, să facă schimb de impresii. Copiii timizi
devin mai încrezători, ştiind că sunt respectaţi, ascultaţi
şi înţeleşi de colegi.
5. ACTIVITATEA DE GRUP
Scopul acestei componente este acela de a crea coeziunea
grupului, accentuarea cooperării, includerii şi participării.
Activitatea de grup încurajează exprimarea liberă, comunicarea,
învăţarea socială, într-un mediu bazat pe încredere şi
susţinere. Fiecare membru al grupului se integrează jucându-se,
cântând, luând parte, alături de grup, de colectivitate, la
activităţi distractive, plăcute, energizante, non-competitive. Am
prezentat o planşă cu muncile specifice toamnei şi am cerut
copiilor să analizeze şi să spună de ce le place anotimpul
toamna.
Întrebări posibile:
“De ce ne place toamna?”
“Ce se întâmplă cu natura toamna?”
“Ce se întâmplă cu păsările, insectele în anotimpul
toamna?”
“Cum protejăm animalele toamna?”
“Cum protejăm noi, copiii păsările şi ce pregătim pentru ele
în acest anotimp?”
“De ce?”
Se va cânta un cântec vesel de toamnă sau un joc muzical.

6. NOUTĂŢILE ZILEI- obiectivul principal al acestui moment este
furnizarea de informaţii. Noutăţile reprezintă mesaje scurte

şi directe, scrise sau desenate şi afişate, astfel încât să
fie vizibile pentru toţi. În acest moment se pot face şi
anunţuri verbale, scurte, clare, constituie segmentul care încheie
întâlnirea de dimineaţă şi în care copiii sunt anunţaţi ce
urmează să înveţe / lucreze în acea zi; aceste activităţi îi
ajută pe copii să-şi exerseze competenţele de studiu ce le sunt
necesare pentru dezvoltarea cunoştinţelor de matematică,
alfabetizare, artă. Tot în cadrul acestor activităţi se mai
poate completa mapa individuală. De exemplu, eu am elaborat
"Coşul fructelor de toamnă", în care copiii au completat, ce
şi câte fructe au consumat în ziua anterioară. Aceste
activităţi fac introducerea în munca individuală sau de grup,
în care copiii învaţă şi pun în practică competenţe sociale,
emoţionale şi intelectuale .
Întâlnirea de dimineaţă are un rol deosebit în:
-stabilirea unităţii colectivului de copii, făcându-i să
conştientizeze că sunt legaţi unii de alţii prin interese şi
valori comune;
-contribuie substanţial la sporirea aptitudinilor de comunicare -
copiii se angajează în discuţii de grup, îşi dezvoltă
aptitudini sociale, îşi mută centrul de interes de la propria
persoană la alte personae;
-favorizează dezvoltarea unor competenţe academice: vorbirea,
ascultarea, dezvoltarea vocabularului, formularea de întrebări,
analiză şi evaluarea;
-crează o atmosferă pozitivă în clasă - copiii se apropie unii
de alţii, învaţă să coopereze, învaţă să evite criticile la
adresa altora, învaţă să-i respecte pe ceilalţi ca persoane.
Întâlnirea de dimineaţă conturează personalitatea
copilului prin următoarele calităţi: grijă pentru ceilalţi,

încredere în forţele proprii, disponibilitate pentru ceilalţi.

Jocul didactic in activitatea matematica

Daniela Banica
Gradinita "Just 4 Kids", Bucuresti, Bucuresti

Avand in vedere ca jocul didactic este o metoda activa de predare -
invatare, va propun cateva jocuri pentru disciplina Matematica si
explorarea mediului.

„Micul inventator”
Obiective: recunoaşterea unor figuri geometrice; dezvoltarea
fluiditaţii
imaginaţiei creative a elevilor şi formarea deprinderii de a

desena obiecte ale căror forme seamănă cu diferite figuri
geometrice.
Sarcina didactică: desenarea unor obiecte a căror formă seamănă
cu două figuri geometrice combinate în mod felurit.
Material: figuri geometrice diferite pentru învăţător : hârtie,
creioane pentru elevi.
Desfăşurarea jocului
Invăţătorul va arata elevilor două figuri geometrice şi le va
cere să deseneze obiectele cunoscute de ei, a căror formă
seamănă cu aceste figure combinate, în mod felurit.
La sfârşit, învăţătorul va aprecia elevii care au realizat
cele mai multe şi mai frumoase desene.

„ Să alcătuim probleme”
Obiective: dezvoltarea fluidităţii şi imaginaţiei creatoare
Sarcina didactică: crearea de probleme de geometrie.
Desfaşurarea jocului
Învăţătorul cere elevilor să creeze cât mai multe probleme
care să aibă legătură cu figura geometrică prezentată.Numeşte
un elev care expune problema şi scrie datele ei pe tabla. Toţi
elevii o vor rezolva. In continuare, scoate un alt elev la tablă
şi se va proceda la fel.
Vor fi apreciaţi elevii care au creat cele mai frumoase probleme
şi cei care le-au rezolvat repede şi corect.
Când se reia jocul, învăţătorul le cere să creeze probleme în
scris şi să rezolve. Se poate utiliza şi un alt procedeu: după
ce au creat o problemă să schimbe caietele între ei şi fiecare
să o rezolve pe cea a colegului.
Varianta I
Elevii vor trebui să creeze numai probleme care să cuprindă

diferite dimensiuni date.
Varianta a II-a
Elevii vor trebui să creeze probleme ce duc la un anumit rezulta

„Ce se poate întreba?”
Obiective: dezvoltarea spiritului de inventivitate al elevului;
formarea deprinderii de a stabili în mod exact raportul dintre
diferite continuităţi.
Sarcina didactică: găsirea unui nr.cât mai mare de întrebări
în legătură cu o problemă.
Desfăşurarea jocului.
Invăţătorul spune o problemă, fără însă a formula
întrebarea la care elevii
să răspundă. Va câştiga jocul acel copil care poate să pună
cele mai multe întrebări în legătură cu problema enunţată:
Exemplu:Un dreptunghi are lungimea de 24cm iar lăţimea de 6cm.
Ce se poate întreba?
-De câte ori este mai mare lungimea decât lăţimea?
-Cu cât este mai mare lungimea decât lăţimea?
-Cât este perimetrul figurii?
-Dar semiperimetrul?
-Cât este aria figurii? etc
În continuare, învăţătorul (sau elevul) spune altă problemă
şi se
procedează în acelaşi mod.

„ Probleme cu… dimensiuni”
Obiective: dezvoltarea fluidităţii, flexibilităţii, a spiritului
de inventivitate; formarea deprinderii de a crea probleme.
Sarcina didactică: crearea de probleme cu anumite numere

Desfasurarea jocului
Invăţătorul scrie pe tabla 2 valori şi le cere elevilor să
formuleze cât mai
multe probleme cu ele. De pildă, scrie 6 cm, 12cm elevii pot
alcătui probleme cum ar fi:
Un paralelogram are dimensiunile 6cm şi12cm. Să se calculeze
perimetrul acestuia.
Va fi câştigător acel elev care crează mai multe şi mai variate
probleme şi le rezolvă corect.
În continuare, învăţătorul îşi poate pune elevii să-şi
aleagă singuri numerele din care vor crea probleme.
„Cât mai multe figuri”
Obiective: dezvoltarea fluidităţii şi flexibilităţii,
dezvoltarea capacităţii de
transformare a unui material simbolic.
Sarcina didactică: găsirea cât mai multor figuri cu perimetrul
dat şi să se obţină acelaşi rezultat.
Desfăşurarea jocului
Jocul se poate desfăşura individual, sau pe grupe .Invăţătorul
scrie pe tablă câteva exerciţii şi cere elevilor să le rezolve.
De pildă: perimetrul figurii să fie 36cm.
Elevii vor constata că se poate obţine acelaşi rezultat şi la un
pătrat, un romb,un dreptunghi, un trapez ş.a. În continuare,
invatatorul le va cere să descopere ei cât mai multe exerciţii al
căror rezultat să fie un anumit număr, de pilda 24.
Fiecare elev va lucra singur 4-5 minute. Invăţătorul va cere
elevilor să găsească un număr cât mai mare de figuri
geometrice.
Vor fi declaraţi câştigători acei elevi care au elaborat
exerciţii mai multe şi mai complexe pentru aflarea perimetrului

figurii.

„Aceeaşi arie”
Obiectivele : dezvoltarea fluidităţii şi flexibilităţii,
dezvoltarea capacităţii de
transformare a unui material simbolic.
Sarcina didactică: găsirea tuturor posibilităţilor de formulare
a unei probleme.
Desfăşurarea jocului
Se dă aria unor figuri geometrice de 36m2 fiecare dintre ele .
Ştiind că figurile nu sunt identice, care pot fi figurile şi ce
dimensiuni au ele ?
Timpul acordat pentru găsirea variantelor va fi în funcţie de
gradul de dificultate al problemei.
Vor fi apreciaţi acei elevi care găsesc cât mai repede toate
variantele
problemei şi le rezolvă corect.

„ Să desenăm numai cu figuri geometrice...”
Obiective: dezvoltarea fluidităţii, flexibilităţii şi
originalităţii ,educarea imaginaţiei creatoare, formarea
deprinderilor de a realiza desene pe anumite teme.
Sarcina didactică: crearea unor desene pe o anumită temă
Desfăşurarea jocului
Elevii vor trebui să creeze cât mai multe şi mai originale desene
pe o anumită temă propusă de invăţător sau aleasă de ei. De
pildă - "Castelul fermecat".
(Se aleg teme mai generale, in cadrul cărora să se poată realiza
o multitudine de desene). Elevii vor începe să efectueze cât mai
multe desene pe această temă..

Vor fi evidenţiaţi elevii care au utilizat cât mai multe figuri
geometrice, au realizat cele mai multe, mai variate şi mai
originale desene. Nivelul de realizare a desenului va trece pe
planul al doilea.
Jocul se poate continua pe o alta temă. Se va proceda în mod
similar.

"1001 de desene"
Obiective: dezvoltarea fluidităţii, flexibilităţii si
originalităţii.
Sarcina didactică: încadrarea diferitelor figuri geometrice sau a
unor forme colorate în cele mai multe desene originale.
Desfaşurarea jocului
Elevii vor trebui să încadreze o anumită figură
geometrică în cât mai multe desene originale şi să scrie
dedesubt numele desenului. Dintr-un cerc ar putea realiza unele
desene ca:

om soare minge
de ping pong

Timpul acordat unei figuri geometrice este de 5 minute . În
continuare li se poate da să incadreze alte figuri geometrice cum
ar fi:
pătrat, dreptunghi, romb etc.
Li se poate da sa realizeze desene si prin incadrarea unei forme
colorate.In toate cazurile vor fi apreciati elevii care au realizat
cele mai multe şi mai originale desene.
Variantă:Se dau elevilor doua foi de desen pe care sunt desenate 20
de figuri geometrice. Fiecare trebuie incadrată intr-un desen cu

sens.
„ Hai să construim”
Obiective: dezvoltarea aptitudinii de a sintetiza, restructura şi
redefini, a flexibilităţii, originalităţii şi imaginaţiei
creative, educarea îndemânării manuale şi a simţului estetic.
Sarcina didactică: construirea unor obiecte din diferite materiale.
Materiale: bucăţi de carton, hârtie, figuri geometrice de
diferite forme şi mărimi, chibrituri.
Desfăşurarea jocului
Invăţătorul prezintă elevilor o mare varietate de materiale de
diferite dimensiuni şi forme, culori. Fiecare copil va trebui ca in
timp ce le priveşte să se gândească ce poate construi din ele.
Când toţi au cele necesare, se vor apuca de lucru.
Vor fi apreciaţi elevii care au realizat construcţiile cele mai
interesante .
Variantă:Să folosim corpuri geometrice (sau să folosim numai
cuburi).

OPTIMIZAREA LECŢIILOR DE LIMBA ROMÂNĂ PRIN INTERMEDIUL JOCULUI DIDACTIC

Adeluta Lacusteanu
Scoala Gimnaziala Nr.2 Rusanesti, Olt, Rusanesti

Jocurile didactice organizate în concordanţă cu cerinţele
psihologiei învăţării, reprezintă un mijloc activ şi eficient
de instruire şi educare a şcolarului mic. Literatura
psihopedagogică dispune de numeroase lucrări consacrate acestei
activităţi cu nota de divertisment, dar aptă să răspundă unor
importante obiective ale procesului instructiv educativ.
Subliniind valoarea cognitivă a jocului didactic, Ioan

Cerghit arată că prin el „copilul imaginează , re-joacă o lume
reală în scopul de a cunoaşte mai bine , de a-şi lărgi
orizontul de cunoaştere , de a-şi forma anumite deprinderi”.
(Ioan Cerghit –Metode de învăţământ –EDP, Bucureşti, 1970
, pag. 59).
Având în vedere particularităţile psihice ale elevului din
clasa I şi îndeosebi greutăţile întâmpinate de acesta în
înţelegerea şi însuşirea conceptelor, regulilor gramaticale,
fenomenelor lingvistice, subliniez că jocul didactic constituie o
metodă activă , menită să înlăture aceste greutăţi.
J.S.Bruner, referindu-se la însuşirea conştientă a
fenomenelor de limbă subliniază necesitatea asigurării
„reprezentării iconice..” printr-un ansamblu de imagini
concentrate sau grafice care ţin locul unei noţiuni,fără s-o
definească pe de-a-ntregul „şi care să-i permită cunoaşterea
generalizată”. (J.S.Bruner – Pentru o teorie a instruirii- EDP
, Bucureşti , 1980 , pag. 59).
Ori, jocul didactic în care copilul este pus să opereze
cu imagini grafice şi apoi cuvinte, respectând anumite reguli
încă necotidienizate , poate înfăptui obiective instructive
deoarece , precizează Bruner , „jocul seamănă cu modelul
matematic, fiind o reprezentare artificială , dar puternică a
realităţii” (J.S.Bruner – Pentru o teorie a instruirii –
EDP, Bucureşti, 1980, pag 111).
Jocul copiilor constituie un teren important de descifrare
a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a
trăsăturilor de personalitate. După modul cum se joacă,
observăm dacă un copil este mai creativ, mai activ in joc, dacă
poate sau nu surprinde soluţii noi, ingenioase, dacă dispune de
claritate de idei, coerenţă în rolul ce si l-a asumat.

Jocul este privit drept activitatea care formează,
modelează inteligenţa dar, pe de altă parte, permite să se
constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează
informaţii privind psihodiagnoza inteligenţei.
Jocul oferă posibilitatea cunoaşterii nivelului
dezvoltării intelectuale a copiilor la un moment dat, fapt ce va
permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz în
parte.

Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoştinţe,
li se formează variate acţiuni
mintale care influenţează dezvoltarea proceselor psihice, se face
trecerea, în etape, de la acţiunile practice, materiale de joc
spre actiuni mintale, în planul reprezentărilor. Jocul are un rol
formativ şi, prin intermediul lui, copilul are posibilitatea de a
reconstitui, de a reproduce într-o formă intuitiv-activă o arie
cuprinzatoare din realitatea obiectivă. Astfel, prin joc, copiii
acţionând cu diferite materiale, prin jocurile de creaţie şi de
construcţie, reproduc în mod activ activitatea oamenilor.
Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinii imaginative la
copii, a capacităţii de a crea sisteme de imagini generalizate
despre obiecte şi fenomene, precum si de a efectua diverse
combinări mentale cu imaginile respective. Prin joc, copilul
dobândeste numeroase şi variate cunoştinte despre mediul
înconjurător prin care i se dezvoltă procesele psihice de
reflectare directă şi nemijlocită a realităţii:
percepţiile, reprezentările, memoria, imaginaţia, gândirea,
limbajul.
In timpul jocului reprezentarile copilului se imbogatesc,
se precizeaza şi se conturează. Trecând de la reprezentări la

noţiuni, copilului i se dezvoltă memoria, gandirea activa, unde un
rol important il joaca limbajul. Comunicând între ei, îşi
fixează tema jocului, stabilesc subiectul, îşi repartizează
rolurile, îşi precizează acţiunile comune, menite să confere
jocului un caracter organizat.
Prin joc, imaginaţia copiilor suferă modificări
calitative în strânsă unitate cu schimbările psiho-fiziologice.
Cunoştinţele copilului devin mai precise, mai sistematice şi mai
generalizate.
Pentru copii jocul include o varietate de ativitaţi
amuzante şi interesante. Aceste activităţi pot fii: jocul
creativ, jocul linistit,jocul activ,dramatic si jocul de manipulare
a obiectelor.Un copil se poate juca singur sau in grup.Copii trec
prin diferite stadii pe masura dezvoltarii lor, devenind capabili de
mai multe interactiuni in jocul lor.Este important sa se stie faptul
ca fiecare varsta reflecta in jocul unui copil stadiul de dezvoltare
psihologica si emotionala.
O contribuţie importantă la pregătirea copilului o aduc jocurile
didactice pentru dezvoltarea limbajului. Se ştie că mediul
familial exercită o influenţă cultural-educativă binefăcătoare
asupra dezvoltării limbajului copilului şi în mod deosebit,
asupra dezvoltării limbajului acestuia. Cu toate acestea,
realitatea confirmă că influenţele exercitate de mediul familial
sub acest aspect sunt încă deosebit de variate. În consecinţă,
fie datorită acestor influenţe, fie datorită unor întârzieri
sau defecţiuni în vorbirea copiilor la intrarea lor în
grădiniţă, diferenţele semnalate în dezvoltarea limbajului sau
a vocabularului acestora sunt încă deosebit de sesizabile. Aceste
diferenţieri accentuate se menţin până la intrarea copilului în
şcoală, mai ales pentru cei ce nu frecventează zilnic

grădiniţa. Ori, între limbaj şi gândire există o
interdependenţă binecunoscută. Aceste diferenţieri în domeniul
dezvoltării limbajului situează copiii în poziţii diferite, sub
aspectele deosebit de complexe ale activităţilor
instructiv-educative.
Jocurile didactice destinate dezvoltării limbajului contribuie, în
mare măsură, la dezvoltarea acuităţii auditive a auzului
fonematic. Ele solicită perceperea corectă a sunetelor,
descifrarea compoziţiei sonore sau semnalarea prezenţei sau
absenţei unui anumit sunet într-un cuvânt
O altă sarcină pe care o îndeplinesc jocurile didactice
destinate dezvoltării
limbajului se referă la clarificarea şi precizarea unor noţiuni,
sarcină ce se realizează concomitent cu cele care se referă la
îmbogăţirea vocabularului şi activizarea lui.
Cele mai multe jocuri didactice sunt destinate îmbogăţirii
lexicului copiilor cu substantive comune ce denumesc: obiecte şi
fenomene percepute direct în natura înconjurătoare şi în viaţa
socială, nume de obiecte necesare în viaţă şi activitatea lor,
principalele încăperi cu obiectele necesare, părţile componente
ale corpului, obiecte de igienă personală, îmbrăcăminte,
încălţăminte, alimente, mijloace de locomoţie, anotimpurile şi
fenomenele specifice lor, animale domestice şi sălbatice, plante
cunoscute, unele aspecte ale muncii, ale vieţii sociale
desfăşurate de părinţii lor.
Jocul didactic contribuie atât la îmbogăţirea vocabularului,
activizarea şi exersarea lui, cât şi la însuşirea unei
exprimări clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical,
la cultivarea independenţei în vorbire şi stimularea
creativităţii în exprimarea orală.

Plecând de la condiţiile concrete ale muncii cu elevii am
considerat necesar sa acord jocului didactic un spaţiu larg in
ansamblul metodelor de învăţare destinate învăţării
substantivului, a deprinderii de a vorbii corect limba română.
Experimentul a debutat prin observarea şi înregistrarea
în fisa personala a greşelilor de vorbire existente la începutul
şcolarizării – respectiv omisiunii sau inversiunii de cuvinte,
greşeli de topica propoziţiei şi frazei. Menţionez că în
depistarea greşelilor de vorbire am recurs la jocul didactic, care
i-a determinat pe elevi să pronunţe anumite cuvinte în
componenţa cărora se aflau
sunetele şi grupurile de sunete care ridicau probleme pentru ei.
Jocurile didactice pe care le-am utilizat au urmărit
corectarea greşelilor constatate, formarea deprinderii de exprimare
corecta, îmbogăţirea vocabularului activ al elevilor si
însuşirea unor elemente de construcţie a comunicării.
1. Eu zic una, tu zici multe! (singular – plural)
Ca material de lucru se poate folosi cuvântul sau
ilustratia.
Învăţătorul spune numele unui obiect sau arată
ilustraţia, elevii având sarcina de a denumii mai multe obiecte de
acelaşi fel.
Exemplu:
iepure – iepuri
penar – penare
floare – flori
2. Eu zic multe, tu zici una! (plural – singular)
Învăţătorul spune numele mai multor obiecte sau
arată ilustraţia, iar elevii au sarcina de a denumi un singur
obiect.

Exemplu:
păpuşi - păpuşă
ghiozdane – ghiozdan
fete – fată
carte – cărţi
3. Scrie în coloane patru cuvinte care să arate:
a) nume de oameni;
b) nume de plante;
c) nume de animale;
4. ,,Schimbarea numelui,,
Transformă numele de fată în nume de băiat şi
invers:
Lica – Lică Vicu
- Vica
Rica –
Valeriu -
Ionica –
Dan -
Vasilica –
Nicu –
5. ,,Mai multe nume într-un nume,,
Găsiţi alte nume de fată pornind de la cuvântul
,,Nadina,, , înlăturând pe rând prima litera din cuvântul
obţinut.
Exemplu:
Nadina, Adina, Dina, Ina
Marina, Arina, Rina , Ina
Alina, Lina, ,Ina
6. ,,Scrie obiectele de la care s-au format numele!,,
Exemplu:

Neghiniţă – neghină
Aşchiuţă – aşchie
Degeţica - ………….
7. ,, Ce se poate cumpăra?,,
Exemplu:
Magazinul alimentar: zahăr, făină,
…………
Piaţă: cartofi, ceapă, …………..
Librărie: caiete, …………..
Selecţionarea jocurilor folosite în orele de limba
romană, am făcut-o
după un studiu riguros asupra programei, a manualului dar şi
luând în considerare posibilităţile colectivului de elevi.
Prin utilizarea jocului didactic in orele de limba
româna, elevii au fost continuu solicitaţi să vorbească, să-şi
exprime gândurile, să întrebe colegii şi pe învăţătoare,
să-şi sesizeze nedumeririle şi greutăţile. Prin jocurile
amintite, am obţinut rezultate deosebite în instruirea elevilor.

BIBLIOGRAFIA

1. Avram Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997.
2. Bruner J.S., Pentru o teorie a instruirii, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970.
3. Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
4. Dumitru Ivănuş, Morfologia limbii române, Ed.
Universitaria, Craiova, 2000.
5. Gagne R., Condiţiile învăţării, Ed. Didactică şi

Pedagogică Bucureşti, 1975.
6. Piajet Jean, Psihologie şi pedagogie, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
7. Silvia Nuţă, Metodica predării limbii române la
clasele primare, Vol. I, Ed. Aramis, 2000.

Dezvoltarea competenṭei de comunicare şi relaṭionare între elevi şi cadrele didactice

Mădălina Roxana Smochină
Scoala Gimnaziala Bahna, Neamt, Bahna

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca
oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și
comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi
ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare
parte, sau chiar în întregime prin actul comunicări, existența
noastră pe pământ ar fi inutilă.
Noţiunea de competenţă de comu¬nicare a evoluat foarte mult,
înglo¬bând astăzi domenii de cunoaştere din ce în ce mai

vaste. Consiliul Eu¬ropei consideră că există şase compo¬nente
în aptitudinea de comunicare: competenţa lingvistică, competenţa
socio-lingvistică, competenţa dis¬cursivă, competenţa
socio-culturală, competenţa strategică şi competenţa socială.
Competenţa de comunicare este considerată de mulţi autori ca o
capacitate globală care cuprinde ca¬pacităţi comunicative ale
indivizilor dobândite de-a lungul vieţii. Acestea pot fi
îmbunătăţite prin aplicarea unei metodologii speciale care ar
contribui la dezvoltarea competenţei de comu¬nicare.
Şcoala are o singură finalitate - pregătirea elevului pentru
activitatea ulterioară, dezvoltarea competenţelor acestuia.
Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o
per¬soană capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea
eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime
atitudi¬nea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită
să-şi achiziţioneze în mod independent cunoştinţele şi
compe¬tenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de
cunoştinţe, atitudini şi competenţe de comunicare formate pe
parcursul şcolarităţii.
Cauzele pentru care elevii se implicǎ prea puṭin sau deloc în
dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate iar alteori
subiective, nejustificate.
Chiar şi atunci când este vorba de cauze subiective, simpla
constatare a acestui fapt nu este capabilǎ sǎ rezolve problemele.
Ȋntr-o intervenṭie educativǎ de succes, dupǎ identificarea
cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii acṭionale de
contracarare a manifestǎrilor nefavorabile şi de promovare a celor
favorabile.
Ȋn urma unui studiu de caz realizat pe un eşantion reprezentativ
de un numǎr de 168 de elevi din clasele gimnaziale ş liceale li

s-a cerut sǎ specifice motivele personale pentru care nu participǎ
efectiv la desfǎşurarea lecṭiilor, Dupǎ interpretarea
anchetelor au fost inventariate urmǎtoarele categorii de cauze :
natura temperamentalǎ(introvertit, timid, nesociabil,
necomunicativ, pasiv) ; gradul de solicitare în realizarea
sarcinilor şcolare ; atractivitatea pe care o inspirǎ educatorul ;
atractivitatea pe care o inspirǎ disciplina de învǎṭǎmânt ;
capacitatea stimulativǎ a educatorului ; gradul de satisfacṭie
personalǎ pe care îl procurǎ interacṭiunea ; mǎsura în care
interacṭiunea poate satisface aşteptǎrile, sperantele,
aspiraṭiile elevului.
Problemele de comunicare în marea majoritate a relaṭiilor
interpersonale îşi au originea î obiceiurile învǎṭate în
copilǎrie, în primii ani de şcoalǎ. De exemplu, competenṭele
de comunicare ale adolescenṭilor se formeazǎ în special prin
activitatea didacticǎ şi extradidacticǎ, de predare-învǎṭare
a cunoştinṭelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor, de
comunicare interumanǎ şi relaṭionare în cadrul grupului
şcolar.
Cele mai bune oportunitǎṭi de dezvoltare a competenṭelor de
comunicare s-au dovedit a fi oferite de însuşi exerciṭiul
comunicativ întrucât este necesar ca elevilor sǎ li se ofere
şansa sǎ comunice constructiv.
Formarea competenṭelor de comunicare presupune formarea unor
deprinderi cum ar fi: ascultarea activǎ, dialogarea, însuşirea
şi folosirea formelor de politeṭe, dezvoltarea capacitǎṭii
empatice, dezvoltarea comunicǎrii asertive, respectarea normelor de
comunicare oralǎ şi scrisǎ, cunoaşterea limbajului non-verbal
şi paraverbal
Pentru a da rezultate, comunicarea didactică trebuie să

îndeplinească anumite caracteristici : - claritate şi
accesibilitate – utilizarea de termeni şi expresii scurte,
familiare elevilor; - expresivitate - adaptarea şi reglarea
volumului vocii în funcţie de ambianţă şi de necesitatea
evidenţierii unor idei; - intensitate - utilizarea intonaţiei ca
pe un ,,comutator de sens”, vorbirea are farmec şi stil; - ritm -
evitarea unei vorbiri monotone care favorizează comunicarea
intrapersonală, sau a vorbirii prea rapide care împiedică
receptarea corectă a mesajului; - puritate - evitarea bâlbelor, a
vorbirii nazalizate, răguşite care distrag interesul de la ceea ce
se comunică; - logica mesajelor transmise ; - prezentarea
interesantă a conţinutului instruirii; - interactivitate -
menţinerea unui contact vizual permanent cu elevii, utilizarea
mimicii şi a gesturilor cât mai naturale; - asigurarea unui climat
adecvat comunicării. Nu este suficient ca mesajul didactic să fie
susţinut doar de profesor pentru a deveni eficient, el necesită
atenţie sporită şi din parte elevilor care trebuie : - să aibă
capacitate de concentrare, să asculte activ şi critic; - să
posede cunoştinţe necesare învăţării ce urmează; - să fie
motivaţi pentru a învăţa; - să cunoască limbajele utilizate.
Folosindu-ne de empatie şi persuasiune, factori importanţi în a
relaţiona eficient, cred că putem afirma că misiunea noastră de
educatori şi-a atins scopul.
Bibliografie :
1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicǎrii, Teorii şi metode,
Editura Polirom, Iaşi, 2004
2. Cosmovci, A., Psihologie şcolarǎ, Editura Polirom, Iaşi, 1998
3. Chelcea, Septimiu, Personalitate şi societate în tranziṭie,
studii de psihologie socialǎ, Editura Ṣtiinṭǎ şi Tehnicǎ,
Bucureşti, 1994

DISCIPLINELE ... ŞI ALTELE DE LA CATALOG ŞI DIN VIAŢA DE ZI CU ZI (ARIA CURRICULARĂ ARTE)

ADRIAN BADILA
Scoala Gimnaziala "Mircea Eliade" Cernavoda, Constanta, Cernavoda

Arta reflectă nevoia omului de a-şi înfrumuseţa viaţa, mai apoi
intervine nevoia de a crea frumosul pentru sine şi pentru cei din
jur. Pentru ca fiecare să devină receptiv la frumos, capabil de a
sesiza, înţelege şi crea frumosul din natură şi de lângă noi,
datoria dascălului este de a găsi calea de la frumos la sufletul
copilului.

Arta este principala modalitate prin care se realizează relaţia
dintre om şi realitate, constând într-o sesizare a generalului
în particular, un mijloc de a reflecta dezvoltarea; exprimă
întotdeauna ceva, poartă mesaj, comunicând sentimentele şi
ideile creatorului pe care „beneficiarul” de artă le
receptează şi le asimilează într-un mod propriu.
Arta este prin excelenţă creaţie, artistul reflectă realitatea,
dar o şi creează, iar imaginaţia creatoare, gândirea
divergentă, sensibilitatea profundă îşi dau concursul în
făurirea operei de artă.
Mijloacele artei în genere şi ale teatrului în special sunt mult
mai aproape de sensibilitatea şi puterea de comunicare a celor de
vârstă fragedă decât orice altă formă de dialog. Punându-l pe
copil în contact cu reprezentaţia teatrală, îi oferim acestuia o
activitate ce ar întregi (într-un mod fericit) - întregul proces
de învăţământ – tocmai prin latura compensatorie, prin
emoţii şi afectivitate.
Toţi reformatorii artei spectacolului care s-au afirmat până la
sfârşitul secolului al XX-lea au făcut ca mişcarea teatrală să
ia amploare, reprezentaţiile să aibă loc pretutindeni, în săli
obişnuite sau în parcuri, la colţuri de stradă sau într-o
încăpere oarecare; şi tot ei au contribuit la schimbarea
mentalităţii publicului, obişnuindu-l să accepte participarea
directă la actul de creaţie, să devină actor de circumstanţă
sau chiar eroul principal al spectacolului.
Scufiţa Roşie, Alba ca Zăpada, Harap - Alb, Spărgătorul de nuci
sunt doar câţiva dintre eroii care populau lumea noastră de
copii. Trăiam alături de ei, de zeci de ori, întâmplările prin
care treceau şi parcă tot nu ne săturam. Din păcate, eroii
copilăriei noastre sunt străini multor copii din zilele noastre.

Ei au fost înlocuiţi de Shrek, Nemo etc. personaje la fel de
interesante dar parcă fără farmecul eroilor de basm. Poveştile
au fost pe nedrept uitate şi sunt pe nedrept ignorate.
Copiii au nevoie să meargă la teatru la fel de mult cum au nevoie
să alerge în aer curat, să asculte muzică aleasă, interpretată
de interpreţi şi instrumentişti adevăraţi. Ei au nevoie să
citească şi să asculte poveşti potrivite cu vârsta lor la fel
de mult cum au nevoie să fie iubiţi şi îngrijiţi de părinţi.
E dificil să îi convingi pe adulţi că, atunci când îl
lipseşti pe copil de pictură, muzică, poveşti şi teatru le
distrugi universul copilăriei.
Elevii simt nevoia să meargă în galeriile de artă, muzee,
teatre, să înveţe să cânte la un instrument, să interpreteze
un rol într-o piesă de teatru şi să danseze.
Utilizarea desenului, ca mijloc de cunoaştere a copiilor, nu
trebuie neglijată, uitată sau minimalizată, desenul având mai
multe valori: expresivă (modul în care copilul tratează
suprafaţa colii, alegerea formelor şi culorilor exprimă aspecte
ale stării emoţionale); proiectivă (prin stilul general al
figurii care exprimă anumite dispoziţii fundamentale ale modului
cum trăieşte lumea şi relaţiile cu obiectele acesteia);
narativă (prin desen copilul îşi dezvăluie centrele de interes,
tensiunile, grijile, gusturile etc.) şi simbolică (prin
intervenţia unor procese şi mecanisme defensive care relevă
natura temelor inconştiente).
Educaţia muzicală nu este un divertisment deoarece are deosebite
valenţe formative, învăţarea ei fiind o adevărată
„terapie” pentru intelectul copiilor pentru că dezvoltă
procese psihice (gândirea logică, memoria, atenţia distributivă,
afectivitatea, voinţa, imaginaţia, creativitatea), procese

intelectuale şi formează priceperi şi deprinderi. Nici o
activitate muzicală nu trebuie să fie efectuată în mod
superficial, ci cu un scop educativ, care să trezească în
sufletul elevilor stări emoţionale şi să dezvolte treptat
sensibilitatea şi receptivitatea artistică.

SUNTEM LA FEL DE IMPORTANTE CA CELELALTE DISCIPLINE!
NU NE NEGLIJAŢI!

Adrian Bădilă
Prof. gr. II Educaţie muzicală, Şcoala Gimnazială nr. 12 „B.
P. Hasdeu” Constanţa
Actor, Solist Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg
Danovski” Constanţa

ASIGURAREA CALITĂŢII, FACTOR INTEGRATOR ÎN MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL

Steluta-Iuliana Mitrea
Scoala Gimnaziala Nr.1 Tandarei, Ialomita, Tandarei

ASIGURAREA CALITĂŢII, FACTOR INTEGRATOR ÎN MANAGEMENTUL
EDUCAŢIONAL
Prof. MITREA STELUŢA IULIANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 ,ŢĂNDĂREI jud. IALOMIŢA
Calitatea serviciilor educaţionale
Problema asigurării şi menţinerii calităţii serviciilor
educaţionale este una deosebit de importantă cu un impact inedit,

dar şi pe termen lung asupra beneficiarilor direcţi ai acestora
– elevii, cât şi asupra beneficiarilor indirecţi –
comunitatea, societatea.
Calitatea unei instituţii de învăţământ (calitatea
organizaţională) este determinată de calitatea proceselor şi
calitatea serviciilor educaţionale oferite.
Calitatea întregului proces depinde de calitatea fiecăreia dintre
cele trei componente:
a) calitatea procesului didactic;
b) calitatea activităţilor educaţionale şi / sau de cercetarea
ştiinţifică;
c) calitatea altor servicii furnizate de unitatea de
învăţământ.
Calitatea celor trei componente ale serviciilor educaţionale
depinde de caracteristicile calitative ale acestora, fiind
determinată, în mod esenţial de competenţa managerială a
personalului de conducere de la nivelul instituţiilor de
învăţământ sau a unităţilor componente.
Definirea cât mai completă a problematicii calităţii proceselor
educaţionale presupune analiza detaliată, în funcţie de
particularităţile fiecărei categorii de activitate, atât a
nevoilor clienţilor, a aşteptărilor şi a modului de percepere de
către aceştia a serviciilor educaţionale. În egală măsură,
calitatea este influenţată de maniera în care aceasta este
percepută de manageri şi personalul didactic.
De aici rezultă posibilitatea apariţiei următoarelor categorii de
diferenţe de percepţie asupra calităţii procesului educaţional:

1) Diferenţe în perceperea de către manageri a aşteptărilor
clienţilor şi specificaţiile de calitate;

2) Diferenţe între specificaţiile de calitate şi situaţia
reală;
3) Diferenţe între prestarea serviciilor educaţionale şi ceea ce
este comunicat clienţilor;
4) Diferenţe între aşteptări şi perceperea calităţii
serviciilor educaţionale;
5) Diferenţe între aşteptările clienţilor şi perceperea
acestora de către manageri.
Cea de-a cincea diferenţă este rezultanta primelor patru,
constituind tocmai ceea ce defineşte calitatea serviciilor
educaţionale ale unei instituţii de învăţământ.
1. Diferenţele între perceperea de către manageri a
aşteptărilor clienţilor şi specificaţiile de calitate pot fi
reduse prin stabilirea corectă a standardelor de calitate. Pentru
realizarea acestora, principalele acţiuni pe care managerii unei
instituţii de învăţământ le pot întreprinde sunt
următoarele:
- verificarea gradului în care conceptul de calitate a fost definit
din punct de vedere al clienţilor;
- formarea abilităţilor manageriale necesare orientării
personalului didactic, auxiliar şi administrativ în vederea
prestării unor servicii educaţionale de calitate;
- creşterea receptivităţii la propunerile personalului propriu
care vizează îmbunătăţirea calităţii procesului de servicii
educaţionale şi standardizarea operaţiilor cu grad mare de
repetabilitate;
- stabilirea realistă şi formularea într-un mod cât mai clar şi
mai explicit a obiectivelor privind calitatea serviciilor
educaţionale;
- precizarea, în mod explicit, pentru fiecare post didactic,

auxiliar sau administrativ a responsabilităţilor direct
măsurabile, privind calitatea serviciilor;
- asigurarea că întregul personal înţelege şi acceptă
obiectivele şi priorităţile instituţiei de învăţământ
privind calitatea.
2. Diferenţele între specificaţiile de calitate şi situaţia
reală pot fi reduse prin asigurarea că performanţele serviciilor
educaţionale corespund standardelor stabilite de către instituţia
de învăţământ.
3. Diferenţele între prestarea serviciilor educaţionale şi
ceea ce este comunicat clienţilor despre aceste servicii pot fi
reduse prin asigurarea că serviciile prestate corespund
promisiunilor.
4. Diferenţele între aşteptările clienţilor şi perceperea
calităţii serviciilor educaţionale pot fi reduse prin
înţelegerea a ceea ce aşteaptă clienţii de la instituţia de
învăţământ. Aceasta se poate realiza prin investigarea şi
analiza aşteptărilor clienţilor externi şi interni şi
creşterea interacţiunii dintre manageri şi clienţi pentru o mai
bună înţelegere.
Dimensionarea celor patru categorii de diferenţe se poate realiza
prin stabilirea standardelor de calitate a serviciilor educaţionale
dintr-o instituţie de învăţământ. Adoptarea unui set de
standarde clare (precizate), concise, observabile (măsurabile) şi
realiste (practice, posibil de îndeplinit) constituie condiţia
esenţială a asigurării calităţii serviciilor educaţionale.
Prin stabilirea clară, concisă, observabilă şi realistă a
standardelor se defineşte imaginea pe care dorim să o aibă
serviciile educaţionale pe care le prestează instituţia de
învăţământ. Acesta este punctul de unde începe calitatea

serviciilor educaţionale pentru clienţi.

Bibliografie :
Duşe Carmen –Sonia , ‘’Management educaţional ‘’,
Editura Universităţii ‘’Lucian Blaga ‘’ din Sibiu , 2006

Modelul psihoeducaţional în terapii şi consiliere

Simona Hoarăƒ
Alta institutie, Dolj, Craiova

prof. Hoară Simona
Şcoala Profesională Specială Craiova

Astăzi, un număr tot mai mare de psihologi se ocupă de punerea la
punct a unor strategii psihologice care să contribuie la
sănătatea mintală a oamenilor, să îmbunătăţească ceea ce
numim calitatea vieţii umane. Se pun la punct tot mai multe

programe de sănătate mintală, accentul deplasându-se de la
psihoterapie la consilierea psihologică.
Lavson arată că această orientare este ilustrată de un vechi
proverb chinezesc: "Dacă dai unui om un peşte, îi asiguri o
masă, dacă-l înveţi să pescuiască el va putea să-şi procure
hrană pentru tot restul vieţii”.
Acest proverb reprezintă esenţa programelor care presupun
învăţarea unor deprinderi de a face faţă problemelor vieţii.
Aceste deprinderi îi ajută pe oameni să-şi conducă mai bine
propria viaţă şi să-i ajute pe ceilalţi mai eficient.
În 1964, Hobbs vorbea de cea de-a treia revoluţie în domeniul
sănătăţii mintale, revoluţie caracterizată prin deplasarea
accent de la problemele clinice spre cele legate de sănătatea
mintală şi educarea populaţiei în această direcţie, de la
strategiile reparatorii (psihoterapie, chimioterapie), spre cele
preventive, menite să-i înarmeze pe oameni cu deprinderi care să
le garanteze sănătatea psihică şi abilitatea de a face faţă
stresului.
Programele de formare a deprinderilor de sănătate mintală
variază de la simple casete audio şi video, manuale şi
instrucţiuni referitoare la relaţiile interpersonale, la cultura
empatiei, la rezolvarea unor probleme personale.
Astfel, principiile psihologice se transformă în deprinderi de
viaţă de a face faţă stresului, care se pot învăţa.
Învăţarea acestor deprinderi de viaţă a constituit subiectul
unor numeroase programe de cercetare în S.U.A. şi Canada.
Atenţia cercetătorilor fată de acest gen de probleme a apărut dm
necesitatea de a găsi soluţii la criza morală si alienarea de
care suferă mulţi oameni din societăţile de consum.
Rogers vorbeşte despre "revoluţia liniştită" prin care

înţelege că tot mai mulţi oameni au tendinţa de a-şi lua
propriul destin în mână, de a-şi controla corpul şi mintea, de
a-şi rezolva propriile probleme.
32 de experţi americani au fost întrebaţi cum prevăd viitorul
psihoterapiei. Răspunsul unanim a fost "creşterea interesului şi
accentului pentru autodeterminare în psihoterapie", ceea ce
înseamnă creşterea popularităţii metodelor de
"automodificare”, a grupurilor de autoajutorare, a procedeelor de
autoreglare (însuşirea unor deprinderi de comunicare, de
modificare a comportamentului, de decondiţionare biofeedback,
relaxare, imaginaţie dirijată etc.)
Deci în cadrul acestui demers clientul trebuie să înveţe să
stea pe propriile lui picioare şi e responsabil de propria
însănătoşire, iar psihoterapeutul este un fel de profesor care
îl învaţă ce trebuie să facă pentru a-şi dobândi, păstra
sau îmbunătăţi sănătatea mentală.
Mişcarea pentru deprinderile psihologice are la bază trei
elemente:
1. Identificarea unor deprinderi de psihoprofilaxie.
2. Utilizarea unor metode sistematice pentru a-i învăţa pe
subiecţi astfel de tehnici.
3. Punerea la punct a unor programe de psihoprofilaxie.
Facilitatea, accesibilitatea si eficienţa deprinderilor psihologice
preventive Ie lac accesibile unei largi categorii de clienţi şi
educatori.
în accepţiunea acestei orientări deprinderea psihologică este
definită ca o capacitate, o competentă necesară pentru o
existentă eficientă. Aceste deprinderi sunt modalităţile
comportamentale operaţionale, repetabile, antrenabile şi produc un
număr determinat de efecte previzibile.

A însuşi o deprindere nouă, care poate fi cea de a asculta activ,
de a dansa, de a administra banii, de autoformare sau de concentrare
asupra unor experienţe psihice, implică însuşirea unor
subsisteme, care, organizate ierarhic, formează deprinderea de
viaţă.
Cu trecerea timpului şi odată cu exersarea, aceste deprinderi
comportamentale capătă un caracter tot mai automatizat,
permiţând persoanei să-şi concentreze atenţia asupra unor
strategii de nivel superior pentru autorealizare.
Se porneşte de la premisa că fiecare subiect (pacient) are în el
însuşi o serie de disponibilităţi latente, iar psihoterapeutul
trebuie să fie suficient de abil pentru a-l ajuta să aducă la
lumină aceste disponibilităţi, înlăturând obstacolele care
stau în calea autorealizării persoanei.
Sarcina terapeutului se deplasează de la interpretări de simptome,
reflecţii, suport, la învăţarea pacientului să dezvolte un
comportament dezirabil. Modelul psihoeducaţional în psihoterapie
consideră că pacientului îi lipseşte ceva ce poate să i se
ofere acestuia prin intermediul unui program de antrenament. Ceea ce
lipseşte pacientului sunt competenţele de a face faţă
dificultăţilor vieţii.
O altă caracteristică a modelului psihoeducaţional constă în
aceea că privind problemele pacientului mai curând ca deficite de
competenţă decât ca simptome, se stimulează participarea activă
a pacientului la rezolvarea propriilor sale probleme.
Abordând problemele ,,clientului” ca deprinderi deficitare şi
dându-i acestuia instrumentul de a corecta respectivele deficite,
psiho-educatorul îl ajută să-şi ia răspunderea propriului
tratament şi prin extindere a propriei sale vieţi. De pildă, un
client care a învăţat nişte strategii de rezolvare a unor

probleme de viaţă devine mai capabil să rezolve problemele
proprii apărute în diverse situaţii decât un client care a
rezolvat o singură problemă cu un psihoterapeut.
Cheia succesului acestei abordări psihoterapeutice educaţionale
şi de consiliere constă în aceea că se acordă respect
,,clientului”, capacităţii acestuia de a-şi propune scopuri şi
de a le atinge.

Bibliografie:

,,Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat”,
dr. Constantin Păunescu, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1984

,,Orizonturi noi în psihologie”, lucrare colectivă sub
conducerea lui Brian M. Foss, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1973

Receptarea şi producerea mesajului scris într-o limbă străină

Diana Crisan
Liceul Teologic Penticostal, Maramures, Baia Mare

În încercarea de a expune modalitățile prin care se pot dezvolta
abilitățile de scris, este necesar a aminti faptul că asemeni
vorbitului, scrisul se ocupă cu producerea de mesaje, deci el
necesită cunoștințe avansate de limba. Deci, producerea de texte
scrise este una destul de complexă și implică timp. Doar mergând
dinspre cerințe simple, de transcriere sau de redactare a unor
fraze scurte înspre cerințe cu un grad de dificultate mai ridicat,
vor putea elevii să-și dezvolte abilitățile de scriere. Este de

asemenea imperios ca aceștia să scrie într-un mod regulat,
frecvent.
În timp ce vorbitul este tranzitoriu, vremelnic, scrisul este
permanent. Cel care scrie un mesaj are timp suficient să își
structureze bine planul, să recitească și/sau să reformuleze
unde este cazul.
În opinia lui A. Vizental, cele mai des întâlnite probleme cu
care se confruntă elevii atunci când scriu într-o limbă
străină sunt următoarele:
 cunoștințele lor sunt insuficiente pentru a rezolva sarcina
respectivă;
 educabilii nu știu cum să structureze ideile pentru ca
informația scrisă să fie relevantă și să aibă un grad ridicat
de interes;
 aceștia nu fac diferența între tipuri diferite de discurs;
nu primesc feedback-ul necesar pentru a le asigura progresul de-a
lungul procesului de scriere.
Se poate spune că există cinci modalități prin care se poate
monitoriza o activitate de scris:
a) copiatul: elevii copiază ce se scrie pe tablă, ce este scris in
manual etc.;
b) exercițiul: rezolvarea de exerciții implică un anumit grad de
dezvoltare a scrisului, deși ea este limitată la un anume
vocabular și oportunități de a exploata limba străină;
c) scrisul monitorizat de către profesor: elevii scriu un text dupa
modelul oferit de profesor, limitându-se la cerințele acestuia;
d) scrisul nemonitorizat, liber: elevii scriu liber, exprimând ceea
ce doresc în textul lor, însă uneori se pot stabili mici
cerințe, pentru ca mai apoi produsul final să poată fi notat de
către profesor.

Pentru ca elevii să devină stăpâni pe ceea ce știu deja, dar
și pentru a-și dezvolta abilitățile de scriere, profesorul ar
trebui să recurgă la următoarele strategii de lucru:
să familiarizeze elevii cu exemple concrete de texte scrise la un
nivel avansat, astfel încât aceștia să știe cum ar trebui să
arate un text bine scris din punct de vedere gramatical, lexical și
logic;
să traseze sarcini clare, bine definite, care să fie
monitorizate de către profesor, pentru a-i ajuta în a-și
descoperi propriul lor stil de scriere;
să le furnizeze elevilor timpul necesar pentru a efectua sarcina;
să ofere feedback pozitiv, care să motiveze elevii în a-și
exune propriile păreri și nedumeriri legate de orice sarcină de
lucru.

Aplicație

Dictarea: Pentru consolidarea abilității de scriere, dictarea
este una dintre metodele care vizează și abilitățile de
comprehensiune, facilitează o dezvoltare a ortografiei, asigură
participarea directă a elevilor și le arată cum să se
autoevalueze.
Cel mai comun mod de a dicta constă în faptul că profesorul
citește textul la o viteză normală, în timp de elevii ascultă.
În timpul celei de-a doua lecturări a textului, profesorul face
pauză după fiecare propoziție sau sintagmă –în funcție de
situație- în așa fel încât elevii să poată scrie ceea ce aud.
În timpul cele de-a treia citiri a textului, elevii au
posibilitatea de a revizui textul, pentru a putea face corecturile
de rigoare.

Aplicație

Redactarea de texte scurte, cum ar fi o scrisoare sau un e-mail
informal adresate unui prieten. În acest mod, elevilor nu le-ar fi
teamă de o nereușită, întrucât acest tip de scriere nu vizează
un limbaj formal, complex, iar elevii își pot exprima liber
gândurile, cu puțin ajutor din partea profesorului.

Aplicație

Elevii sunt rugați să-și creeze o altă identitate și să
completeze un formular pentru angajare. În tot acest timp,
profesorul le oferă educabililor modele de formulare, ajutându-i
totodată cu micile probleme pe care ei le întâmpină.
Apoi, elevilor le este trasată o nouă sarcină. Ei trebuie să
redacteze un anunt la ziar destinat studenților, în care să le
ofere o slujbă cu jumătate de normă în timpul verii. De
asemenea, ei trebuie să aibă în vedere conținutul mesajului,
forma lui, lungimea lui și gradul de interes pe care îl
stârnește.

Formular de angajare
Numele complet:..............................
Adresa completă:.............................
Profesia:...........................................
Experiența dobândită:.....................
Limbi străine cunoscute:..................
Nivel:.......................
Abilități de folosire a
computerului:....................................

Alte
abilități:........................................................................
etc.

Anunt! Slujbă cu jumătate de normă pentru studenți
....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Aplicație

Cerință: Scrie un eseu de 1-2 pagini, în care să evidențiezi
relația dintre protagonist și antagonist in romanul X.

Având un grad mai ridicat de dificultate, eseulpoate crea chiar
dificultăți pentru elevi, atâta timp cât ei nu stăpânesc
îndeajuns limba străină. Însă, redactarea unui eseu pe baza
unei teme prestabilite, implică o cunoaștere avansată a limbii,
iar elevii vor trebui să își organizeze foarte bine materialul,
și anume:
- să culeagă informația necesară, respectiv bibliografia;
- să își organizeze materialul pe care îl au la dispoziție sub
forma de introducere, cuprin și încheiere;
- să scrie un prim eseu, care să funcționeze ca și model pentru
produsul final;
- să revizuiască schița, și să adauge ultimele detalii;
- să scrie produsul final, la care nu mai sunt admise alte
corecturi.

În concluzie, se poate afirma faptul că dezvoltarea abilității
de scriere nu este o sarcină foarte ușoară. Dimpotrivă, aceasta
reprezintă un proces lung, ce durează și necesită multă muncă

și efort, din partea elevilor și a dascălilor.
Atâta timp cât profesorul selectează bine informația, dar si
sarcinile și activitățile din timpul orelor, acest lucru va
asigura cheia înspre scrierea unor compoziții de succes ale
elevilor.
Bibliografie
1. Curta, A, Didactica limbilor moderne, Alba Iulia, 2011;
2.Vizental, Adriana, Metodica predării limbii engleze,
Iași,Editura Polirom, 2008.

Prof lb engleză Crişan Diana
Liceul Teologic Penticostal
Baia Mare

Remedii pentru “tratarea” dificultăților de atenție și concentrare ale copilului

Diana Crisan
Liceul Teologic Penticostal, Maramures, Baia Mare

Acest articol urmărește atenționarea atât a părinților, cât
și a profesorilor în ceea ce privește o mai bună înțelegere
și atenție din partea educaților. Așadar, este de dorit să se
semnaleze importanța cunoașterii pe deplin a copiilor, pentru a-i
putea ajuta referitor la îmbunătățirea procesului de
învățare.
Prin definiție, atenția este o condiţie sine-qua-non a actului de

învățare, care îi sporește eficiența şi îl facilitează.
Lipsa atenției duce la erori în reacțiile de răspuns, la
omisiuni sau la confuzii, care periclitează fără dar și poate
desfășurarea învățării. De cele mai multe ori aceste
dificultăți sunt aduse la cunoștința părinților de către
educatori sau profesori și apar sub forma unor expresii precum
„nu este atent”, „îi deranjează și pe colegii săi”,
„nu reușește să ducă la bun sfârșit ceea ce a început”,
„nu pare a fi interesat de subiect”, „se plictisește foarte
repede în timpul orelor”, „își caută altceva de făcut
decât ceea ce i se cere”, „orice zgomot îi captează atenția
fără a se gândi la sarcina ce trebuie îndeplinită” etc.
Acest aspect are o deosebită importanță în practica
educațională, întrucât cadrele didactice se confruntă zi de zi
cu astfel de situații. Se poate afirma faptul că nevoia unei
astfel de cercetări a rezultat datorită faptului că tot mai
mulți copii își pierd capacitatea de a fi atenți în timpul
orelor de școală. Astfel, părinții se simt nevoiți să
caute(dar și să rezolve)tot mai multe cauze care au dus la acest
fenomen al lipsei de atenție.
Există însă un pericol care poate apărea la astfel de copii, și
anume sindromul ADHD, însă acest diagnostic poate fi pus doar de
către un psihiatru și trebuie să se urmarească cu strictețe o
serie de etape de evaluare pentru a se decide dacă într-adevăr
copilul suferă de această formă majoră a lipsei de atenție.
Însă, trecând peste aceste cazuri izolate, se poate spune că
majoritatea elevilor prezintă o lipsă de concentrare din cu totul
și cu totul alte motive. Întrebarea ce rezultă în urma acestei
cercetări sună în felul următor: ce pot face în primul rând
părinții, iar apoi profesorii pentru a-i ajuta atât pe elevii

care suferă de sindromul ADHD, cât și pe cei care dețin o lipsă
de atenție din diferite motive?
Iata câteva modalități, respectiv câteva “remedii” în
gestionarea dificultăților de atenție și concentrare ale
copilului: în primul rând este important ca părinții să
efectueze un control mai riguros al copiilor. În cazul în care
educatul este nevoit să lucreze în condiții care nu facilitează
nicidecum studiul, lipsa de atenție este foarte ușor de explicat.
Astfel, factorii care determină situații de stres, de oboseală,
de teamă sau de inhibiție, nu denotă altceva decât un mediu
nefavorabil procesului de învățare. În astfel de condiții,
copilul nu își poate focaliza atenția asupra învățării, iar
capacitatea acestuia de concentrare lipsește cu desăvârșire.
Totodată părinții trebuie sa asigure un mediu sănătos copiilor
prin crearea unei ambianțe plăcute in sânul familiei și a unei
amosfere relaxante în locul în care subiectul își face temele
sau se pregătește pentru următoarea zi. Tensiunile care apar
între membrii familiei sau între partenerii de joacă(atât între
cei de acasă cât și între cei de la școală) se reflectă în
mod automat asupra copilului având repercursiuni imediate în
progresul școlar(care are de suferit).
În al doilea rând, dacă copilul prezintă anumite probleme, cum
ar fi sindromul ADHD, sau tulburări precum disgrafia și dislexia,
este de maximă importanță intervenția unui specialist care să
știe cum să gestioneze astfel de comportamente și să ajute
copilul în procesul de învățare prin mijloace specifice,
adaptabile vârstei lui. Odata stabilite aceste cauze, educatul va
putea să își controleze activitățile prosociale și să
învețe cum să își mențină starea permanentă de concentrare
în efectuarea unor cerințe școlare.

De asemenea, dificultățile de atenție și concentrare apar încă
de la grădiniță, în momentul în care copilul este introdus în
sistemul de învățare și educatoarea încearcă să le coordoneze
activitățile, captând atenția educaților și încercând
treptat să îi obișnuiască cu un mediu academic. Mediul
grădiniței creează o atmosferă stimulatoare, prielnică pentru
toți copii, ceea ce se datorează felxibilității programei
școlare, care oferă posibilitatea formulării unor obiective cadru
de referință. Datorită acestui lucru, este foarte important ca
aceste probleme ce cauzează lipsa de concentrare la copii, să fie
detectate din timp și soluționate cât mai repede, astfel încât
să nu persiste asemenea comportamente.
Ceea ce se vrea de la acest articol, prin punerea acestuia în
aplicare, este obținerea unor performanțe școlare ridicate.
Așadar, prin intervenția părinților și a cadrelor didactice în
viața copilului, ajutându-l să depășească dificultatea de
concentrare și de atenție, se vor obține rezultate pozitive, ceea
ce va demonstra eficiența sistemului de învățământ.
În vederea acestui lucru, este necesar ca profesorii sa găsească
noi activități și noi modalități care să favorizeze captarea
atenției atât a preșcolarilor, cât și a școlarilor. Unele din
aceste modalități ar fi testele de cunoaștere si autocunoaștere,
poeziile, ghicitorile, probleme distractive, pildele, anagramele,
rebusurile, diferite jocuri care să stârnească interesul, jocuri
care să conțină sarcini mai dificile etc.
În concluzie, se poate afirma că educații au nevoie atât de
atenția dascălilor, cât și de atenția părinților, care îi
pot urmări îndeaproape și pot stabili cu exactitate cauzele care
duc la lipsa puterii de concentrare în procesul de învățare.
Odata stabilite cauzele, se vor constitui diferite activități cu

rol de captare a atenției, favorizând dezvoltarea cognitiva și
afectiva a elevilor.

Bibliografie
1 Scheau, Ioan, Perspective pragmatice în educaţie, Editura
Risoprint, Cluj Napoca, 2003;
2 Vianin, Pierre, Ajutorul strategic pentru elevii cu dificultăţi
şcolare. Cum să-i dai elevului cheia reuşitei?, Cluj-Napoca,
Editura ASCR, 2011.

Creativitatea- expresie a managementului educațional

Enache Beatrice
Scoala Gimnaziala "Alexandru Piru" Margineni, Bacau, Margineni

Managerul școlar creativ este acela care poate, prin
pregătirea generală şi de specialitate, prin fondul de
cunoştinţe acumulat, să coordoneze şi să antreneze cadrele
didactice din școală, pentru rezolvarea într-un alt mod a unei
mari diversităţi de probleme.
În literatura de specialitate, problematica studiului
creativităţii în domeniul managementului se orientează în

special asupra procesului decizional, asupra soluţionării unor
probleme, folosindu-se metode şi tehnici care stimulează
creativitatea.
În ceea ce priveşte subsistemul organizatoric, creativitatea
personalului didactic se manifestă în organizarea procesuală,
prin elaborarea de noi alternative în ceea ce priveşte modul de
desfășurare a activităților educaționale și culturale care se
derulează în cadrul școlii, de corelare cu nivelul obiectivelor
propuse, de folosire a unor noi metode, tehnici şi instrumente care
să contribuie la realizarea eficientă a obiectivelor dorite.
În aceeași măsură, personalul cu potenţial creativ poate
fi antrenat pentru generarea de noi idei şi soluţii privind
activităţile desfăşurate în cadrul funcţiunilor unității de
învățământ.
Elaborarea strategiilor creative de management, cu un înalt
grad de aplicabilitate, implică şi crearea unui climat care
încurajează comportamentul creativ al cadrelor didactice. În
vederea accentuării laturii creative a managementului în școlii,
se impune acţiunea în următoarele direcţii:
- aclimatizarea personalului şi a managerilor cu noţiuni de
creativitate;
- extinderea preocupărilor managementului pentru
recunoașterea angajaților creativi şi alcătuirea unor grupuri
creative, care să participe la soluţionarea problemelor
instituției;
- facilitarea unui climat psiho-social al creativităţii,
care să încurajeze exprimarea persoanelor creative;
- constituirea în cadrul unității școlare, pe baza unor
criterii clare, a unor grupuri creative, interdisciplinare care să
participe la soluţionarea problemelor școlii.

Managementul instituției școlare trebuie să aibă un rol de
catalizator în rândul personalului didactic, în sensul
promovării, identificării, stimulării şi recompensării cadrelor
didactice creative care participă la formarea unei imagini pozitive
și creșterea prestigiului școlii în cadrul comunității prin
crearea propriei culturi organizaționale.
În vederea sublinierii laturii creative a managementului în
școlile româneşti, se impune succedarea unui proces care
presupune crearea unui climat favorabil schimbării și promovării
creativităţii. Ideile creatoare care pot conduce la schimbare
provin atât din interiorul cât şi din exteriorul instituției de
învățământ. Atât cadrele didactice, cât şi elevii sau
părinții pot deveni surse de idei, care pot genera dobândirea
avantajului competitiv.
Principalele etape ale organizării unui climat favorabil
creativităţii sunt:
a. Pregătirea personalului pentru dobândirea unor atitudini
prielnice implementării noului prin:
- sprijinirea chiar a nereuşitelor, pornind de la ideea că,
de cele mai multe ori, prin eșecuri succesive cresc şansele de
reuşită;
- stimularea grupului să-şi exprime liber ideile, prin
crearea unor subgrupuri, în cadrul cărora să se poată discuta
probleme legate de activitatea lor şi posibilele soluţii;
- crearea condiţiilor favorabile pentru angajaţii cu idei,
în vederea experimentării.
b. Organizarea şi dimensionarea optimă a grupurilor creative.
Avantajul creativităţii de grup faţă de creativitatea
individual este recunoscută de specialişti, în principal pentru
că grupul reuneşte capacitatea de creaţie al tuturor membrilor,

îl valorifică, dinamizează şi amplifică.
La baza procesului de organizare, alcătuire şi funcţionare
a activităţii grupurilor creative se află o serie de aspecte care
trebuie avute vedere, şi anume:
- precizarea concisă a scopului pentru care s-a format grupul,
care impune stabilirea structurii grupului, după criteriul
eterogenităţii în pregătire, al experienţei, sau după
criteriul omogenităţii caracteristicilor psiho-sociale;
- determinarea gradului de implicare a membrilor grupului
creativ şi sprijinirea unei implicări totale a membrilor în
acţiunea comună de soluţionare a problemelor școlii;
- asigurarea unui climat care avansează şi încurajează
persoanele creative. Acest climat trebuie să întrețină
sentimentul de siguranţă şi libertate de acţiune.
În vederea accentuări laturii creative a managementului
școlilor româneşti, esențialele elemente care trebuie avute în
vedere sunt următoarele : nevoia de acţiune, dorinţa de
acţiune, voinţa de acţiune, tendinţa de acţiune. Aceste
componente pot avea o coordonare logică atunci când necesității
de acţiune i se subordonează toate celelalte.

Referințe bibliografice:
1. Robert J. Sternberg, Manual de creativitate, Editura Polirom,
Iaşi, 2005.
2. M. Caluschi, Grupul mic și creativitatea, Editura Cantes,
Iași, 2001.

Nr. 16/2015

La acest număr au contribuit:
● Adina Carmen Buica
● Livia-Valentina Balea
● IRENE SPRINTAROIU
● Monica Achim
● Daniela Banica
● Adeluta Lacusteanu
● Mădălina Roxana Smochină
● ADRIAN BADILA
● Steluta-Iuliana Mitrea
● Simona Hoarăƒ
● Diana Crisan
● Enache Beatrice

ISSN: 2393 – 0810