ISSN: 2393 – 0810
● INFLUENŢA MODELELOR COMPORTAMENTALE PARENTALE ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII PREŞCOLARIILOR, Livia-Valentina Balea
● Rolul jocului în dezvoltarea aptitudinilor sociale şi emoţionale şi principii generale de încurajare a jocului, Laura-Cosmina Mutu
● COLABORAREA GRADINITEI CU FAMILIA, Diana Radut
● Povestea disciplinelor, Elena Laura Sîrbu
● Importanța disciplinei Arte Vizuale și Abilități practice din perspectiva elevului, IRENE SPRINTAROIU
● Integrarea elevilor cu dificultăți de învățare( C.E.S.) în școala de masă, Magdalena Mariana Stoica
● DE CE ARTA TEATRALĂ? DE CE ESTE NEVOIE DE TEATRU ÎN ŞCOLI?, ADRIAN BADILA
● GEOMETRIA ŞI EXPRIMAREA ESTETICĂ, Steluta-Iuliana Mitrea
● „Evaluarea parţială, parte componentă a procesului instructiv-educativ şi factor determinant al stabilirii diagnosticului psihologic la elevii cu deficiență mintală”, Cristina-Monica Șerban
● ABORDĂRI METODICE NOI ÎN PREDAREA GRAMATICII ÎN GIMNAZIU, Ionelia Enache
● Metode moderne de evaluare - portofoliul şi referatul, Tatiana Grecu
● Școala și internetul, Alina Ciubotariu
● Lectura, primul pas în receptarea textelor literare, Matei Carmen
● ANALIZA FENOMENULUI DE INCULTURAŢIE ÎN ŞCOALĂ. ŞCOALA CA INSTANŢĂ CULTURALĂ, Diana Crisan
Livia-Valentina Balea
Gradinita cu program prelungit Nr.1 Abrud, Alba, Abrud
Contribuţia familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la
dezvoltarea personalităţii lor se explică prin capacitatea de
învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea ce vine de la
părinţi şi prin felul în care părinţii răspund nevoilor lor.
În mod natural, familia este primul factor care contribuie la
structurarea componentelor de bază ale personalităţii copilului.
Influenţele ei sunt foarte variate. „Copilul se găseşte astfel
introdus de la început într-un eşantion foarte reprezentativ al
societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea de
generaţii, cu prezenţa la un loc a trecutului şi viitorului şi
cu profunda solidaritate care leagă între ei pe toţi membrii”.
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului
o diversitate de relaţii interpersonale şi modele comportamentale
necesare pregătirii acestuia pentru viaţă. Se apreciază că
părinţii contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu
atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi
interacţiunile de fiecare zi.
Relația primordială în care ființa umana este integrata prin
însuși procesul genezei sale este aceea de filiație, de rudenie.
Pe lângă dimensiunea fizica, relația de filiație are si o
dimensiune funcțională ce constă în satisfacerea de către
părinți a trebuințelor primare ale copilului. De asemenea,
importanța în dezvoltarea generală a personalității copilului
este și interacțiunea și comunicarea cu proprii părinți.
Astfel, "în funcție de felul în care mama și tatăl își
înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai
copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată,
accelerată sau dimpotrivă, întârziată, frânată, fiind
desfășurată în manieră echilibrată, armonioasă ori cu
producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai
târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală
în viața socială și profesională.
Familia constituie mediul natural al copilului, însa acest mediu, a
cărui influență asupra dezvoltării individului este esențială,
diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte în funcție de
societatea pe care o reflectă, iar pe de altă parte în funcție
de propria sa structură interioară.
Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care
este un mediu afectiv și protector, dubla condiție indispensabilă
pentru dezvoltarea copilului.
Legătura afectivă foarte puternică ce se stabileşte între copil
şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor
gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale,
atitudini şi comportamente sociale.
Procesul acesta este însă dependent şi de modul în care
părinţii reacţionează la manifestările copilului. Acest aspect
diferenţiază puternic dezvoltarea copilului în familie faţă de
cadrul specific instituţiilor de ocrotire. Dragostea părinţiilor
faţă de copii îi face să reacţioneze într-un mod specific la
cerinţele lor, iar aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri
generate de pulsiunile lor fiziologice la conduite socializate.
Se ştie că cei mici imită imediat ceea ce fac părinţii, chiar
dacă gesturile nu li se potrivesc totdeauna; comportamentele însă
se vor selecta şi vor fi păstrate, repetate şi consolidate numai
cele necesare. Comportamentele care se însuşesc prin învăţare
intenţionată se vor înmulţi şi se vor complica treptat, o dată
cu creşterea copilului. Dar în toate cazurile vor fi importante
reacţiile părinţilor la reuşitele copiilor. Cercetătorii au
evidenţiat unele dintre cele mai frecvente şi mai semnificative
reacţii ale părinţilor, cum ar fi „răspunsul prin
contingenţă”, care este reacţie imediată şi pozitivă la
provocările care vin din partea copilului: un surâs, întinderea
mâinilor către adult, etc. O altă reacţie a părinţilor a fost
numită „raportare socială” şi constă în faptul că un copil
care se află prima dată în faţa unei situaţii sau obiect cu
totul nou este în primul rând atent la reacţiile părinţilor
şi apoi îşi construieşte propriul răspuns.
Dar succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt
condiţionate de climatul socio-afectiv din familie şi de
concepţia educativă după care părinţii se orientează.(există
diferenţe între familii şi rezultatele acţiunilor educative).
Cercetările au evidenţiat mai mult dimensiunile de analiză şi
caracterizare a climatului, trei sunt mai des folosite:
• acceptare-respingere
• permisivitate-restrictivitate
• căldură afectivă-indiferenţă afectivă
Acceptarea înseamnă în primul rând, a privi copilul ca pe o
fiinţă dinstinctă, care se manifestă atât în concordanţă cu
ce-şi doresc părinţii, cât şi altfel decât după
prescripţiile lor. În al doilea rând copilul acceptat de către
părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu aceştia,
se va dezvolta armonios, va avea încredere în sine, va comunica
uşor, se va integra bine în grupuri, va manifesta comportamente
sociale adecvate în toate împrejurările.
Respingerea are marcante influenţe negative asupra copilului.
Copii respinşi de familiile lor au următoarele particularităţi:
instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru
şcoală, antagonism social, perceperea autorităţii parentale ca
dură şi ostilă. Aceşti copii manifestă frecvent comportamente
agresive, revoltă, ostilitate, înclinaţie spre vagabondaj şi
furt.
În ce priveşte cea de a doua dimensiune,
permisivitatea-restrictivitatea ea are efecte, de asemenea, polare
asupra atitudinilor şi comportamentelor copiilor încă de la
vârste mici.
Permisivitatea se referă la faptul că dezvoltarea copilului
presupune trăirea de către acesta a unor experienţe variate şi
posibilitatea de a acţiona fără teamă permanentă de pedeapsă
din partea părinţilor. În asemenea condiţii copilul îşi
dezvoltă iniţiativa, curajul, independenţa, încrederea în sine
etc. Totodată, familia îi apare ca locul în care se simte liber
şi în care nu-l pândesc la tot pasul dezaprobări, interdicţii,
pedepse.
A treia dimensiune, căldura afectivă-indiferenţă are, la
rândul ei, puternice influențe asupra dezvoltării psihice.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, ei
furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele
informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură ți din societate, primele sfaturi, norme și reguli de
conduită.
Nu toate familiile își înțeleg rolul în același fel. De aceea,
diversitatea de "formule" familiale nu depinde numai de activitatea
părinților, ci rezultă, de asemenea și din structura mediului.
Toate preocupările, frământările, ambițiile părinților -
uneori flancate de bunici, unchi și mătuși - converg spre copil,
îl copleșesc, îl strivesc. "Când prea multa lume se amesteca
sa-si dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil,
rezultatul este si mai rău decât daca nimeni nu s-ar îngriji de
el, chiar daca printre aceste numeroase păreri, sunt și unele
întru totul raționale". În același timp, mediul familial nu
acționează numai prin compoziția sa numerică. În interiorul
unei familii se conturează curenții afectivi cărora fiecare
dintre membrii care o compun le suportă efectele. Ceea ce primează
și ceea ce imprimă mediului familial trăsătura sa specifică
este calitatea legăturii dintre părinti. Întreaga structura
familiala depinde în mare măsura de atitudinea pe care o au soțul
si soția unul față de celălalt. Astfel, un mediu familial
închegat se constituie, în mod clasic din tată, mamă și copii.
În îndeplinirea funcțiilor lor, părinții trebuie să țină
seama de o serie de principii ale "părintelui model":
1. Să dai copilului un sentiment de securitate;
2. Să dai copilului sentimentul ca este dorit și iubit;
3. Să eviți amenințările, pedepsele fizice exagerate;
4. Să-l înveți pe copil cu independenta si sa-l determini
sa-si asume responsabilități;
5. Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările
instinctuale ale copilului;
6. Să fii tolerant și să eviți conflictele;
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9. Să respecți sentimentele copilului;
10. Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
11. Să te intereseze activitățile copilului, chiar daca nu
consideri ca e ceva util;
12. Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri
anormal;
13. Să-i favorizezi creșterea, progresul, fără să
hiperprotejezi.
Creșterea și educarea copiilor, precum și ceea ce înseamnă
"bun" pentru copil se afla într-o dinamica continua de la o cultura
la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin întelegerea
procesului de dezvoltare a copilului, cât și urmare a
îmbunătățirii condițiilor de viață în societate, în sarcina
părinților se pot stabili anumite funcții deosebit de importante
și totodată decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de
contextul cultural sau istoric.
Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea următoarele funcții de
bază ale părinților, strâns legate una de cealaltă:
1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist
Modul în care este perceput copilul are urmări asupra atitudinii
si comportamentului fata de el. Cu cât părinții sunt capabili sa
perceapă mai realist si mai diferențiat, cu atât este mai mare
sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si
potențialului său.
2). Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adultilor să
satisfacă nevoile copilului și nu invers
3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului
Așteptările realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol
decisiv în dezvoltarea copilului, deoarece aceste așteptări pot
stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori, ele pot fi
prea mari sau prea mici și, în consecință, pot conduce la
sentimente de insatisfacție sau lipsa de stimulare.
4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul
5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul
Relația empatica a părinților cu copiii presupune trei elemente:
• abilitatea de a diferenția si de a da un nume
gândurilor si sentimentelor copilului;
• abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere
mintal, de a se pune în locul copilului;
• abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele
copilului.
6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale
copilului, înaintea celor proprii
Pentru ca un copil să se poată dezvolta fizic, emoțional,
intelectual și social, trebuie să-i fie satisfăcute nevoile de
hrană, îngrijire, stimulare, securitate și stabilitate, nevoia de
a explora mediul înconjurător, nevoia de joaca si companie a altor
copiii într-un cadru sigur.
7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara
a o rasfrânge asupra copilului
Această funcție depinde de căile prin care părinții au de a
face cu frustrarea și agresiunea, precum și de felul în care
aceasta se răsfrânge asupra copilului. Este vorba, în același
timp, de expresia verbala și fizică a frustrării și a agresiunii
și cuprinde atât frustrarea și agresiunea provocate de copil,
cât si de alți factori din viața lor.
Un copil iubit de părinţii săi este securizat afectiv şi
dezvoltarea lui psihică este favorizată. În aceste condiţii,
copilul se dezvoltă ca o persoană autonomă, puternică,
încrezătoare în sine şi în alții, simţindu-i totodată,
alături pe părinţi în orice situaţie s-ar afla.
Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor poate
avea mai multe cauze: imaturitatea afectivă, nepotrivită cu
rolurile parentale; -suprasolicitările profesionale;-
Prin urmare, familia este pentru copil un mediu foarte necesar
dezvoltării sale fizice şi psihice. Ea îndeplineşte roluri
formative specifice şi de neînlocuit.
Intrarea în grădiniţă a copilului va întregi gama acţiunilor
şi relaţiilor necesare dezvoltării sale. De acum în colo
evoluţia lui depinde de modul în care vor acţiona împreună
grădiniţa şi familia. Dar copiii care vin din medii familiale
diferite se comportă diferit şi trebuie trataţi diferenţiat. Sub
influenţa familiei pot apărea cel puţin următoarele situaţii:
• copiii au comportamente pozitive, corespunzătoare numai pentru
unele situaţii;
• unii pot manifesta conduite neadecvate, negative;
• la alţii pot să lipsească unele atitudini şi comportamente
pentru că familia nu are ocazii să le formeze;
Educatoarele vor lucra altfel cu copiii care se manifestă
diferenţiat, au nevoi deosebit de dezvoltare, cer intervenţii
educaţionale chiar individualizate. Educatoarele au datoria să sa
formeze, consolideze sau să distrugă comportamentele fiecărui
copil. Grădiniţa complementarizează si lărgeşte educaţia în
familie, dar şi o depăşeşte prin nivelul activităţilor
instructiv-educative şi competenţa educatoarelor.
Grădinița nu diminuează deloc importanța educației în familie,
ci ea întregește și amplifică prestația părințiilor, dar, în
același, ea exercită influențe hotărâtoare pentru dezvoltarea
pozitivă a copiilor și pregătirea lor pentru școală și
viață.
Livia-Valentina Balea - educator
Gradinita cu program prelungit Nr.1 Abrud
BIBLIOGRAFIE:
• P. OSTERRIETH, "Copilul şi familia", (1973), Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti;
• MIHAI GOLU, "Dinamica personalității", (1993), Editura Geneze,
București, pag. 140-141;
• ROSE VINCENT, "Cunoaşterea copilului", (1972), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
• IOLANDA MITROFAN, NICOLAE MITROFAN, (1991), "Familia de la A. la
Z", Editura științifică, București, pag.134;
Laura-Cosmina Mutu
Scoala Gimnaziala Ratesti, Arges, Ratesti
Acest material încearcă să explice legătura dintre joc-
dezvoltarea copilului şi modalităţile în care adulţii pot
încuraja jocul. Jocul reprezintă modalitatea cea mai folosită
pentru a observa creşterea armonioasă a copiilor.
Un secol de cercetări şi experienţe a demonstrat că jocul
stă la baza dezvoltării armonioase a copiilor. Jocul copiilor ne
arată cât de bine se dezvoltă aceştia şi constituie totodată
mijloacele dezvoltării ulterioare. Îi ajută pe copii să-şi
dezvolte cunoştinţele, capacitatea de socializare şi
abilităţile motorii. Îi ajută de asemenea să-şi exprime
sentimentele şi să-şi exteriorizeze trăirile.
„Doar joacă!” Când auzim aceste cuvinte despre in copil
mic, ştim că persoana respectivă a înţeles greşit natura
vieţii şi învăţării unui copil. Cum a apărut această
neînţelegere?
Societatea noastră a devenit foarte complicată, competitivă
şi grăbită. Ca rezultat, joaca liberă a copilului este
înlocuită de activităţi structurate acasă şi în mijloacele de
învăţământ. Această practică reflectă o sinceră dorinţă a
părinţilor şi a educatorilor să pună la dispoziţia copiilor
tot ceea ce este mai bun. Toţi dorim participarea copiilor cu
succes la competiţiile din lumea complexă şi grăbită în care
trăim. Oricum, abordarea structurată, rapidă şi orientată spre
muncă este bazată pe anumite credinţe cum ar fi:
cu cât mai devreme cu atât mai bine;
activităţile direcţionate de adulţi sunt cel mai bun mod
pentru un copil de a învăţa;
jocul are o valoare foarte mică.
Un ciclu de frustrări, eşecuri şi lipsa de interes pentru
învăţare poate să apară atunci când experienţele prime ale
copilului nu sunt adecvate nivelului său de dezvoltare sau când au
o foarte mică sau deloc legătură cu interesele, nevoile sau
obiectivele copiilor.
Ca adulţi, suntem refractari la a oferi copiilor controlul
asupra situaţiilor de învăţare. Mulţi dintre noi se simt mai
bine când îi învaţă direct pe copii decât când servesc drept
mediatori pentru jocul copiilor. Dar trebuie să-i lăsăm pe copii
să se joace dacă vrem să se bucure de învăţat.
În timpul jocului, copiii sunt mai liberi să acumuleze noi
cunoştinţe în felul şi ritmul lor. Aceasta reduce tensiunea şi
anxietatea care pot inhiba învăţarea. Astfel, învăţarea prin
joc este amuzantă şi lipsită de griji. Când copiii sunt
antrenaţi în joc, ei învaţă şi se bucură de fiecare minut. La
suprafaţă jocul copiilor pare simplu. De fapt, jocul acoperă
toate aspectele dezvoltării şi învăţării.
Cercetările şi teoriile despre cum învaţă copii ne arată
că jocul contribuie la dezvoltarea copiilor în mai multe feluri.
1. Jocul oferă copiilor posibilitatea să practice abilităţi
cognitive, socio-emoţionale şi fizice noi. Pe măsură ce
stăpânesc aceste abilităţi le pot folosi în situaţii proprii.
Astfel, învăţând să dea paginile unei cărţi încep să
conştientizeze secvenţa dintr-o poveste. Cărţile devin astfel o
sursă permanentă de bucurie când copiii încep să înveţe
despre ele prin intermediul jocului.
2. Jocul oferă numeroase posibilităţi pentru folosirea
diferitelor obiecte şi trăirea diferitelor sentimente. Fiecare
excursie, fiecare prietenie formată cu copii sau adulţi
(incluzându-i pe cei din culturi diferite) şi fiecare experienţă
în construcţiile cu blocuri îi ajută să înţeleagă lumea
înconjurătoare.
3. Jocul este o formă activă de învăţare care uneşte mintea,
corpul şi spiritul (Levz, 1978). Cel puţin până la vârsta de 9
ani, copiii învaţă mai bine când se implică cu totul.
Urmăriţi-i pe copii cât sunt de absorbiţi atunci când pictează
la şevalet, atunci când fac un puzzle sau când se uită în ochii
altui copil.
4. Jocul le permite opiilor să folosească propriile experienţe,
să organizeze concepte despre cum operează lumea. De exemplu, în
timpul unui joc de bowling ei pot ţine scorul folosind diferite
metode (jetoane sau ace în grămadă); copiii mai mari vor putea
scrie scorul pe o hârtie. Primele încercări ale copiilor de a
citi şi a scrie apr în timpul jocului.
5. Prin intermediul jocului, copiii pot vedea cum noile experienţe
sunt legate de cele învăţate anterior. Mare parte din ceea ce
învăţăm nu poate fi predat direct ci trebuie relaţionat, în
felul propriu fiecăruia, cu experienţele personale.
6. Pe măsură ce se joacă, copiii pot dezvolta o atitudine de
joc- o atitudine spre inventivitate care contribuie la capacitatea
de avea idei, noi moduri de a rezolva lucrurile şi probleme. Copiii
sunt deschişi la o varietate de soluţii. Ei pot fi chiar inventivi
în rezolvarea problemelor.
7. Aprecierea pentru artă se dezvoltă în timpul jocului. Când se
joacă cu lut ei devin olari, când se joacă cu cuvintele ei îşi
dezvoltă sensibilitatea pentru ritmul şi sunetul poeziei şi
prozei.
8. Jocul le oferă posibilitatea copiilor să înveţe despre „a
învăţa” prin curiozitate, inventivitate, urmărirea
obiectivului şi print-o mulţime de alte lucruri. Gradul de
atenţie al copilului este deosebit de mare când sunt interesaţi.
De exemplu, ei nu renunţă când puzzle-ul nu este terminat, sunt
incitaţi când îşi recunosc pentru prima dată numele. Copiii
devin interesaţi în a învăţa când învaţă prin joc. Mai
mult, ei învaţă să le placă să înveţe atunci când ei
învaţă prin joc pentru că este un sentiment de satisfacţie.
9. Jocul reduce încordarea care apare odată cu nevoia de
învăţa ceva. În joc, adulţii nu se amestecă. Copiii se
relaxează. Jocul îi pune la încercare dar nu îi pedepseşte
pentru greşeli.
10. Prin jocul cu colegii, copiii îşi dezvoltă capacitatea de a
vedea lucrurile din punctul de vedere al altei persoane, de a
coopera, de a ajuta şi de a partcicipa la rezolvarea altor
probleme. Ei îşi deăvoltă atât comportamentul de conducători
(de iniţiativă), cât şi pe cele de subaltern (de respectare a
regulilor) necesare în comportarea de viitor adult. Astfel de
experienţe îi fac pe copii să se gândească la lumea lor
socială şi să capete o înţelegere a propriei persoane.
11. Copiii exprimă şi exteriorizează aspecte emoţionale ale
experienţelor lor zilnice, la fel ca şi a evenimentelor
înfricoşătoare mai ales prin jocul dramatic. Fiecare aspect al
vieţii copilului este îmbinat cu jocul. Aceasta este natura
copilului.
Ce pot face adulţii pentru a încuraja jocul?
Pentru a se juca atât copii cât şi adulţii este nevoie de o
anumită atitudine sau stare de spirit şi de un mediu care permite
şi încurajează jocul. Adulţii care au au o atitudone deschisă
către joc şi care apreciază copiii jucăuşi sunt capabili să-i
şi încurajeze să se dezvolte total prin joc.
Lăsaţi-i pe copii să işi aleagă activitatea. Puneţi-le la
dispoziţie o varietate de jucării, activităţi şi materiale, dar
lăsaţi-i pe ei să decidă pe care să le exploreze şi pe care
să le folosească în joc.
Lăsaţi-i pe copii să hotărască cât timp se vor juca. A-i
obliga pe copii să continue o activitate care nu îi mai
interesează este ca şi cum i-aţi împinge spre a o evita data
viitoare. Copiii preşcolari au timp de notificare despre cît timp
mai au până când trebuie să termine joaca.
Puneţi-le la dispoziţie activităţi şi materiale care pun la
încercare diferite nivele de abilităţi. Dacă un copil alege o
activitate care adulţilor li se pare „ prea uşoară”
înseamnă că copilul ştie ceva ce noi nu ştim: ori copilul are
nevoie să-şi practice mai mult abilităţile implicate ori copilul
are nevoie să-şi repete lucruri familiare pentru a-şi forma
încrederea în sine pentru a putea trece la următoarea încercare.
Asiguraţi-vă că mediul fizic este sigur.
Aranjaţi spaţiile astfel încât să minimalizaţi
întreruperile. Folosiţi rafturi joase sau spaţii închise pentru
a delimita ariile astfel încât copiii dintr-o arie să nu-i
întrerupă pe ceilalţi.
Permiteţi-le copiilor să folosească obiecte şi să încerce
noi abilităţi în feluri neobişnuite. Experimentarea cu moduri
noi de a face lucrurile este o sursă de inventivitate.
Planificaţi programul astfel încât copiii să beneficieze la
maximum de joc.
Deşi jocul este un lucru natural pentru copii, adulţii
au rolul de a se asigura că aceştia obţin pe toate planurile
dezvoltării beneficiul mexim prin joc- mintal, social, emoţional
şi fizic. Ca părinţi şi educatori putem interveni în mod
pozitiv în jocul copiilor prin felul în care interacţionăm cu ei
şi felul în care aranjăm locul de joacă.
Probabil că cel mai greu lucru pentru noi toţi este să
înţelegem că JOCUL înseamnă mai mult decât „doar joc”.
Bibliografie:
Cosmovici, A, Iacob, L., (1998), Psihologie şcolară, Ed. Polirom,
Iaşi
Glava, A., Glava, C., (2002), Introducere în pedagogia
preşcolară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Ozunu, D., Pedagogie preşcolară şi a jocului, Ed. Genesis ,
Cluj-Napoca
Educatoare: Mutu Laura-Cosmina
Grădiniţa cu program normal Pătuleni, jud. Argeş
Diana Radut
Scoala Gimnaziala Brastavatu, Olt, Brastavatu
Disponibilitatea familiei de a colabora cu gradinita este
influentata de motivatia in functie de care ea a ales sa introduca
copilul in acest mediu educativ.
COLABORAREA GRADINITEI CU FAMILIA
Invatator,Radut Diana-Florenta
Scoala Gimnaziala Brastavatu
Activitatea educativa ce se realizeaza in gradinita nu poate fi
separata, izolata de alte influente educative ce se exercita asupra
copilului si, mai ales, nu poate face abstractie de toate acestea.
Educatia trebuie sa se manifeste in permanenta ca o actiune unitara,
coerenta, iar implinirea acestui deziderat urmeaza sa stea in mod
expres in atentia personalului didactic calificat pentru a face
munca educativa din gradinita.
Mediul familiei este primul mediu educativ si
socializator pe care il cunoaste copilul si a carui influenteaza ii
marcheaza esential dezvoltarea ca individ. Legatura copilului cu
familia este, din aceasta cauza, extrem de puternica si din multe
puncte de vedere de neinlocuit. Considerata in substantialitatea
efectelor pe care le produce, familia imdeplineste importante
functii in procesul general al integrarii copilului in mediul
social, fapt ce se reflecta asupra dezvoltarii sale:
- creeaza o dependenta absoluta a copilului de membrii microgrupului
familial: din punct de vedere fizic, psihic, material;
- datorita profunzimii relatiilor de tip afectiv, impactul emotional
pe care il executa este maxim;
- familia ofera primele modele comportamentale, creeaza primele
obisnuinte si deprinderi (nu intotdeauna bine constientizate si nici
intotdeauna pozitive in continut).
Mediul prescolar ii ofera copilului un prim mediu
socializator de tip organizational, care isi releva o parte din
caracteristicile si particularitatile lui ca mediu
institutionalizat:
- introduce in relatiile copilului cu adultul o anumita „distanta
sociala”;
- ofera copilului un cadru social bazat pe o normativitate
elementara constand in anumite reguli de convietuire cu ceilalti;
- il familiarizeaza pe copil cu grupul micro-social in cadrul caruia
invata sa devina partener, sa joace unele roluri sociale;
Pentru realizarea unei legaturi intre gradinita si familie,
ar fi recomandabil sa se elaboreze un plan in jurul unor intrebari
esentiale:
a) Care este atitudinea familiei fata de gradinita?
Din acesta punct de vedere se poate constata ca unele familii
manifesta o totala incredere in rolul pe care gradinita l-ar putea
avea asupra dezvoltarii copilului, pe cand altele intarzie la
maximum momentul integrarii lui in acest mediu sub argumentul ca
introducerea vremelnica a copilului intr-un program orar relativ
riguros stopeaza cu brutalitate procesul copilariei.
De buna seama, disponibilitatea familiei de a colabora cu
gradinita este influentata de motivatia in functie de care ea a ales
sa introduca copilul in acest mediu educativ. Cu toate acestea, in
ciuda oricaror motivatii, educatoarea trebuie sa aiba abilitatea de
a a face din orice parinte un colaborator, iar pentru aceasta va
trebuie sa releve prin rezultate concrete avantajele acestei
alegeri.
b) Care sunt ocaziile de a comunica cu parintii?
Ocaziile pentru a discuta cu parintii pentru a gasi
impreuna solutii problemelor cucare se confrunta copilul trebuie
cautate chiar si atunci cand ele nu se ofera cu usurinta.in general
ele sunt prilejuite de acele momente in care copilul este introdus
ori extras din programul gradinitei. Sintetizand, cele mai frecvente
ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu parintii sunt:
- cand parintii aduc copiii la gradinita;
- la sfarsitul programului, cand parintii isi iau copiii de la
gradinita;
- cu prilejul diferitelor evenimente festive ce se organizeaza la
nivelul gradinitei: serbari diverse, festivitati la inceput de ciclu
ori la sfarsit de ciclu prescolar;
- vizite la domiciliu.
c) Care sunt principalele modalitati de a comunica cu parintii?
Cadrul in care se desfasoara discutiile intre educatoare si parinti
este destul de semnificativ daca se ia in considerare faptul ca:
- in contextul formal al institutiei, dialogul educatoare-parinti
este contaminat de pozitia profesionala pe care este tentata sa o
adopte educatoarea;
- in contexte informale (diverse ocazii ce se invesc in afara
institutiei), cand dialogul este mai relaxat, mai personalizat.
Meritul educatoarei va fi cu atat mai mare cu cat va reusi
sa restabileasca echilibrul fara a forta lucrurile si fara a
transforma tensiunile in conflict. Interventia educatoarei trebuie
sa fie marcata de bunavointa si profesionalism. In acest sens se pot
face unele recomandari privind atitudinile cele mai avantajoase ce
pot fi abordate in dialogul educatoare-parinte:
- Colaborati, cooperati cu parintii!
- Dialogati, simpatizati, empatizati cu ei!
- Nu tratati parintii ca pe copii! Chiar daca dvs sunteti – ca
educator- in postura celui care reprezinta institutia, aceasta nu va
da dreptul de a trata parintii ca pe subordonati.
- Nu criticati, nu sanctionati, ci sugerati cu delicatete, faceti
recomandari!
Procedand astfel, educatoarea va reusi sa stimuleze disponibilitatea
parintilor pentru solutionarea in parteneriat a eventualelor
probleme ce s-ar ivi in legatura cu copilul. Parintii sunt, de
obicei, deschisi la sugestiile educatoarei atunci cand sunt tratati
cu incredere, ca adulti responsabili.
Bibliografie:
1. PREDA. VIORICA, Metodica activităţilor instructiv educative în
grădiniţa de copii, Editura « Gheorghe Cârţu Alexandru »,
Craiova 2009
2. LESPEZEANU M., Tradiţional şi modern în învăţământul
preşcolar, Editura S.C. Omfal, Bucureşti, 2007
Elena Laura Sîrbu
Scoala Primara "Just 4 Kids" , Bucuresti, Bucuresti
Aceasta poveste este o creatie proprie ce va fi lecturata de elevi in prima zi de scoala. Prezinta disciplinele scolare ce vor fi studiate in acest an .Fiecare disciplina este un personaj care ii va ajuta pe elevi sa progreseze pe drumul cunoasterii.
Povestea disciplinelor
de prof pt inv primar Sirbu
Elena Laura, Şcoala Primara JUST 4 KIDS
Într-un palat de cleştar, Creatorul stătea pe jilţul său
maiestuos şi se gândea la piticii cei isteţi.
I-a urmărit cu atenţie trei ani de zile.I-a văzut ce frumos au
crescut, le-a măsurat hainele de gală, le-a potrivit ghiozdanul ,
i-a îmbrăţişat şi încurajat când erau trişti, s-a bucurat
împreună cu ei de victoriile obţinute pe tărâmul cunoaşterii.
Creatorul se gândea la noul an ce urma să înceapă, la noile
surprize pe care le putea pregăti pentru ei, copiii lui. Cu bagheta
magică a chemat forţele naturii, a deschis cufărul ideilor şi a
zămislit cele mai frumoase ajutoare . Acestea urmau să îi
ghideze pe elevii clasei a III-a în tainele învăţăturii. A stat
Creatorul mult timp în laboratorul său , pentru a crea cu trudă
şi migală cele mai frumoase discipline şcolare.
Împopoţonată cu multe cuvinte noi, cu un bagaj mare de
vocabular, a ieşit timidă LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ. Era dulce
ca mierea , înarmată cu texte de 450 de cuvinte, cu cărţi
variate şi poezii necunoscute. Toate erau decorate cu noţiuni de
gramatică.Ici-colo îşi ridicau capetele mirate cărţile
poştale, scrisorile, invitaţiile şi toate rudele lor studiate şi
în clasa a II-a .Păşind cuminte în sala tronului, LIMBA ŞI
LITERATURA ROMÂNĂ s-a aşezat pe un scaun, odihnindu-şi trupul .
În salve de tun a apărut MATEMATICA, un voievod puternic ce
venea rapid pe covorul roşu. Aducea cu el tabla înmulţirii
pentru numerele de la 0-10000, împărţirea, figurile geometrice,
unităţile de măsură, ordinea efectuării operaţiilor, probleme
care se rezolvă prin metode variate. Strunindu-şi calul, şi-a
aliniat slujitorii în sala mare a tronului .
Deodată se făcu frig şi razele de lună pătrunseră în
taină. Se auziră paşii obosiţi ai următoarei discipline:
ŞTIINŢE ALE NATURII. Avea chipul unui chimist bătrân , harnic
şi pregătit permanent pentru investigaţii, descoperiri şi
experimente. Le va aduce copiilor ocazii de investigat, secrete de
descifrat , soluţii de implementat.
Privirile tuturor se îndreptară spre zâna delicată ce păşea
graţios spre tron. Avea o rochie superbă, pictată în culorile
curcubeului, broşă de lut la gât, colier de scoici şi pălărie
din materiale ecologice.Aducea o paletă de pictură şi un album
fotografic cu creaţii diferite. Era ZÂNA ARTELOR VIZUALE . Ea le
va aduce copiilor ore de creaţie, în care vor lucra cu materiale
inedite şi vor utiliza tehnici nemaiîntâlnite.
Trâmbiţa, chitara, acordeonul, armonica şi multe alte
instrumente au umplut muzica din sală.
Marele dirijor, MUZICA ŞI MIŞCARE , aduce dansuri tradiţionale
şi moderne, studiul diverselor instrumente, al notelor muzicale.
Din problemele grupului răsare justiţia, această EDUCAŢIE
CIVICĂ ce-i ajută pe elevi să se integreze mai bine în
societate, în comunitate.Jurnalul clasei, Şcoala mea verde, Târg
de Paşte şi de Mărţişor sunt doar câteva activităţi ce vor
fi desfăşurate.
Limba engleză îi va duce pe copii într-o călătorie culturală
departe, departe, tocmai în Anglia.Şi ce vor mai călători cu
gândul! Vor face asta în fiecare zi.
Maestru în artele mişcării, domnul EDUCAŢIE FIZICĂ , va fi
nelipsit. O minte sănătoasă
într-un corp sănătos!Domnul EDUCAŢIE FIZICĂ îi va ajuta pe
micuţi să aibă un corp sănătos şi o condiţie fizică de
invidiat.
Este însoţit de fratele său, JOC ŞI MIŞCARE. Ştie Creatorul
cât de mult le place copiilor să se joace!Jocuri preferate,
interesante , dinamice şi atractive vor jongla în sala de clasă.
Văzându-şi ajutoarele aliniate, Creatorul le –a dat o
poruncă clară :
- Mergeţi şi distraţi-i pe copii, alintaţi-i, învăţaţi-i,
îndrumaţi-i !Un an şcolar cu multe realizări, piticii mei
dragi!Mult succes în clasa a III-a !
IRENE SPRINTAROIU
Altă instituţie, Bucuresti, Bucuresti
Disciplina AVAP, utilizând în mod predominant limbaje acţionale, poate deveni un autentic spaţiu interdisciplinar. Şcolarul mic trăieşte satisfacţii intense, de o mare forţă educativă atunci când participă la crearea unor valori de întrebuinţare.
Importanța disciplinei Arte Vizuale și Abilități Practice din
perspectiva elevului
Moto: “Aud și simt, văd și înțeleg, fac și țin minte!”
Disciplina Arte Vizuale și Abilități Practice contribuie în mod
esential la dezvoltarea, din toate punctele de vedere, a
personalității copiilor. Acest lucru se întâmplă în
condițiile respectării unor cerințe psiho-pedagogice în
organizarea activității și doar atunci când crează un mediu
stimulativ, interesant pentru copil.
Prin caracterul practic- aplicativ al acestor activități se
facilitează îmbinarea muncii fizice cu cea practică și cea
intelectuală. Prin specificul orelor de Arte Vizuale și
Abilități Practice elevul învață să își coordoneze
mișcările, capătă pricepere și îndemânare, își formează
unele deprinderi practice de a opera cu diverse materiale și
instrumente.
Prin caracterul practic- recreativ-creativ-atractiv, orele de Arte
Vizuale și Abilități Practice vin în completarea celorlalte
discipline, profesorii putând adesea să aleagă să predea
conținuturile în manieră integrată. Predarea orelor de
Abilităţi practice au o deosebită valoare educativă, contribuind
la afirmarea trăsăturilor morale de caracter ale elevilor. În
cadrul acestor lecţii, elevii vin în contact cu numeroase obiecte
pe care le observă şi le analizează, sunt puşi în situaţia să
le observe materialul de lucru, modelul obiectului ce urmează să
se confecţioneze, ceea ce duce la dezvoltarea spiritului de
observaţie şi a atenţiei. Îndemânarea, perseverenţa, migala,
gustul estetic, spiritul critic, plăcerea şi bucuria de a îmbina
culori şi modele, de a finisa lucrările, spiritul de ordine şi
economie, disciplina şi spiritul de echipă sunt calităţi pe care
le câştigă elevii realizând lucruri utile. Disciplina
Abilităţi practice, utilizând în mod predominant limbaje
acţionale, poate deveni un autentic spaţiu interdisciplinar.
Şcolarul mic trăieşte satisfacţii intense, de o mare forţă
educativă atunci când participă la crearea unor valori de
întrebuinţare. Prin conceperea activităţii şcolare sub formă
creativă sunt dezvoltaţi toţi parametri creativi: fluenţă,
flexibilitate, originalitate, elaborare, astfel încât orice
situaţie-problemă să poată fi rezolvată creativ.
Gustul estetic îşi are punctul de plecare în
obişnuinţa cu un cadru cotidian în care primează frumuseţea şi
ordinea. Ideea că trebuie să formăm la copii simţul măsurii şi
al armoniei pentru toate împrejurările vieţii se descoperă de la
sine ca obiectiv de formare a personalităţii micului şcolar.
Tendinţa de frumos se manifestă şi în modul în care copilul
îşi intreţine camera de lucru şi obiectele sale, clasa, şcoala;
în modul de a-şi petrece timpul liber; modul de a gândi şi
simţi, de a se îmbrăca,de a discuta cu părinţii, colegîi,
cadrele didactice. El va putea să adopte o conduită corectă
faţă de mediul înconjurator. Prin activităţile practice se
formează capacităţi de lucru cu materiale şi unelte diferite, se
dezvoltă interesul şi aptitudinile pentru profesiile cu caracter
tehnic- aplicativ şi artistic.
Pentru ca elevii să-şi dea seama că nu se poate lucra
oricum şi oriunde, ci numai după anumite reguli, fiecare oră a
început cu organizarea locului de muncă şi s-a sfârşit cu
curăţenia acestuia.Orice astfel de activitate antrenează , în
acelaşi timp, gândirea, atenţia, îmaginaţia, voinţa de a
reuşi, sentimentul lucrului bine făcut, năzuinţele, precum şi
preocuparea de a muncii creativ, cu iniţiativă, cu dragoste, cu
spirit gospodăresc şi perseverenţă.
Toate obiectele confecţionate de elevi, începând cu
cele mai simple, au o utilitate evidentă, fie că sunt utilizate ca
jucării, fie ca mijloace de învăţământ la unele lecţii
(ceasul, figurine, figuri şi corpuri geometrice, şablane, piese
,,Tangram”, fie ca obiecte cu o utilitate mai largă(semne de
carte, podoabe, măşti, figurine etc.).
Dând o cât de mică întrebuinţare lucrurilor create
de elevi nu facem altceva decât să le trezim interesul pentru
aceste activităţi. Printr-o muncă relaxată, variată dar bine
gândită şi proiectată, elevii îşi dau seama de complexitatea
activităţii depuse de adulţi şi de relaţiile ce se stabilesc
în timpul desfăşurării ei. Învăţătorul trebuie să
potenţeze funcţiile educative ale fiecărei activităţî pe care
o intreprinde cu elevii.,,Trebiue să zbârnâie sufletul
dascălului ca să răsune strunele din sufletul şcolarului”.
În contextul noului curriculum, se pune accent pe un
demers didactic personalizat. Faţă de proiectarea tradiţională,
centrată pe lecţie, proiectarea pe unităţi de învăţare are
avantaje, creează un mediu de învăţare coerent, implică elevii,
dă perspectiva lecţiilor. Lecţia de Abilităţî practice nu
poate fi concepută ca fiind ceva izolat, ci ca o verigă în
sistemul lecţiilor din unitatea de învăţare detaliată. Sarcina
învăţătorului este de a cunoaşte bine unitatea de învăţare,
specificul şi caracteristicile ei, tehnicile de lucru ce pot fi
folosite, materiale, resurse, planşe model. Specificul lecţiilor
de Abilităţi practice reiese şi din felul în care se împletesc
sarcinile didactice în cadrul lor. Mai eficient participă elevii
dacă sunt puşi în situaţia de a lucra în echipă, pe grupe,
lucrări diferite pe rânduri de bănci sau de a efectua
demonstraţia practică a unei lucrări pe fond muzical adecvat.
Fiecare pas făcut pe drumul cunoaşterii, prin
Abilitaţi practice, ii înalţă pe elevi spiritual, le face
viaţă mai bună şi mai frumoasă, le oferă posibilitatea de
a-şi manifesta curiozitatea, sensibilitatea, spontaneitatea. În
acest sens, o importanţă deosebită o au materialele folosite:
hârtia, cartonul, staniolul, materialele din natură (ansamblate
sau îmbinate cu alte elemente), deşeuri textile, plastice sfoară,
dopuri,sârmă, material lemnos, chibrituri,etc. Prin diversitatea
materialelor folosite, a coloritului, a posibilităţîlor de
îmbinare, combinare, sunt stimulate gândirea creativă,
imaginaţia elevilor şi simţul estetic.
Orice elev care îşi propune să realizeze ceva începe
prin observarea unor planşe model sau a unor obiecte similare cu
acelea pe care doreşte să le creeze. El se va strădui să
conştientizeze principiile tehnice elementare care stau la baza
construcţiei şi funcţionării acestora, elementele componente
aflate în interacţiune: rolul fiecărui component; astfel încât
reproducerea să aibă un caracter cât mai personal. Dacă au de
realizat un puişor sau un coşuleţ, vor căuta să-şi
personalizeze lucrarea pictând o creastă mai roşie şi mai
bogată, lipind fulgi şi pene viu colorate, presărând pe suport
fire de iarbă şi seminţe, cu un gărduţ din beţe de chibrite.
Nu e nevoie să folosim caiete speciale care să le limiteze
spiritul creator.
Elevii lucrează cu mare plăcere cu hârtia glasată,
crebonată,carton, celofan, însuşindu-şi tehnici de lucru:
îndoire, lipire pe suport, tăiere, rupere liberă, rupere pe
contur, trasare după şablon, decupare după contur, rupere şi
mototolire, ţesere cu benzi de hârtie, confecţionare de jucării.
Vin cu idei de a-şi completa lucrările în mod original realizând
compoziţii deosebite.Exemplu:,,broscuţa”din hârtie au aşezat-o
pe un suport, au realizat din scobitori şi plastilină,,papură”,
din aţă albastră tocată-,,apa”, din floricele de
porumb-,,nuferii”. Pentru expoziţia de ,,Paşte” o compoziţie
interesantă a fost
,,Copaci cu flori şi ouă roşii”.Tema a fost realizată în
două moduri: una sub formă de colaj aplicat pe o coală albă,
fondul a fost pictat cu acuarela iar ouăle cu carioca. A doua
lucrare a fost realizată astfel: pe un suport de placaj s-au
aşezat pomişori (tulpina din plastilină iar crengile din
şârmă, toate invelite în hârtie crebonată. În pomişori au
fost puse floricele decupate din hârtie colorată, un cuib cu
puişori confecţionaţi din aţă,iar pe crengi s-au atârnat ouă
vopsite din plastic.Pe suport s-a presărat iarbă artificială ,
floricele şi ici colo câte un fluturaş din hârtie glasată. Am
folosit tehnica plierii hârtiei pentru realizarea diferitelor
lucrări pe care le-am folosit pentru décor şi pavoazarea sălii
de clasă: flori , frunze, fluturi, mămăruţe, păsărele. La
tema,,Lucrări din fire”, se pot executa din fire de P.N.A.
diferite lucrări: cosiţa păpuşii, lanţul simplu, ciucurele,
păpuşa, franjurii covorului. Învăţând să facă ciucurele
elevii au confecţionat de 1 Martie un şnur pentru mărţişor spre
a-l dărui mamei sau un puişor pentru expoziţia de Paşte.Am
realizat cu elevii felicitări cu ocazia diferitelor sărbători: de
Crăciun, de I Martie, de 8 Martie şi de Paşte .
Modelajul din plastilină reprezintă o plăcere pentru
copii. Ei creează tot felul de figurine (fructe, legume, animale,
păsări, coşuleţe cu ouă, avioane, maşinuţe, pomişori,
personaje din desene,etc.)
Unitatea de învâţare-materiale din natură- presupune
o atentă pregătire pentru că elevii trebuie să
colecţioneze:frunze, flori, seminţe de tot felul, fulgi, nisip,
scoici,etc. elevii fac acest lucru cu mare plăcere, îşi
însuşesc uşor tehnici de lipire, ansamblare în compoziţii sau
jucării, aranjamente florale, compozitii după natură sau
decorative.Activităţile de gospodărie presupun familiarizarea cu
prepararea micului dejun, igiena corporală, igiena
locuinţei,aspectul vestimentaţiei.Aceste activităţi contribuie
într-un grad şi mai sporit asupra dezvoltării gustului estetic, a
sensibilităţii şi creativitătii elevilor.Ca forme de organizare
am folosit,,jocul de rol”şi,, crearea situaţiilor-problemă”
propuse spre soluţionare.Elevii au învâţat cum să aranjeze
masa,cum să păstreze ordinea şi curăţenia în cameră, cum să
se îngrijască de igiena personală, exersând practic activităţi
ce vizează deprinderile urmărite. La sfârşitul fiecărei ore de
abitităţi practice realizez o expoziţie cu lucrările elevilor,
analizăm împreună fiecare lucrare punând accent pe aspect,
creativitate şi originalitate.Expoziţiile organizate în clasă,
în şcoală sau în alte împrejurări contribuie la stimularea
elevilor care doresc să realizeze lucrări cât mai frumoase,care
să fie apreciate şi expuse, la formarea gustului artistic,nu numai
al elevilor participanţi, ci şi al celorlalţi elevi ai şcolii
şi în general al publicului vizitator.
De-a lungul anilor am constatat că elevii participă cu
un vădit interes la realizarea diferitelor lucrări practice, dând
frâu liber imaginaţiei, aducând elemente noi, originale,
trezindu-le sensibilitatea şi gustul estetic. Este bine să-i
învăţăm pe elevi să-şi corecteze şi să-şi evalueze
propriile activităţi practice, să-i încurajăm,să-i invităm
curent la activităţi inspirate pentru formarea unor deprinderi
creative şi a gustului pentru frumos.
Magdalena Mariana Stoica
Scoala Speciala Targoviste, Dambovita, Targoviste
Ținând cont ca lucrez de 13 ani pe o catedră de profesor de sprijin consider că integrarea elevilor cu dificultăți de învățare (CES), în școala de masă, cu ajutorul cadrelor didactice de sprijin este o reușită.
Integrarea elevilor cu dificultăți de învățare( C.E.S.) în
școala de masă
Profesor de
sprijin: Stoica Magdalena Mariana
Școala
Gimnazială Specială Târgoviște
Modelul integrării are la bază o filozofie bazată pe
încrederea în copil şi în capacităţile sale. Teza
sociopedagogică de bază: adaptarea şcolii la copil şi tratament
egal, dar bazat pe o ped-gogie în care discriminarea pozitivă şi
spiritul suportiv sunt coordonate de bază.
Cadrele didactice identifică trei modalităţi de
integrare/incluziune a copiilor cu C.E.S.:
1.1. Integrarea în şcoala publică, care devine o „şcoală
pentru toţi” inclusiv pentru copii cu C.E.S.
1.2. Deschiderea şcolii speciale spre şcoala publică şi
comunitate şi dezvoltarea de programe speciale educaţionale de
socializare.
1.3. Şcoala specială devine şcoala integratoare pentru copiii cu
dizabilităţi severe şi asociate.
Copilul cu nevoi speciale integrat în şcoala
obişnuită are nevoie de adaptare curriculară, sprijin
psihopedagogic, acceptare şi susţinere din partea
învăţătorului/profesorului integrator dar şi de un mediu social
propice dezvoltării, de un rol bine definit, recunoscut în grupul
în care îşi va petrece majoritatea timpului – clasa de elevi.
Profesorul de sprijin împreună cu profesorul/învăţătorul
integrator trebuie să recunoască faptul că integrarea copilului
cu nevoi speciale este dependentă de modul în care clasa, ca
întreg, îl acceptă printre membrii ei, iar acest lucru poate să
devină ho-tărâtor în cazul unui copil cu deficienţe.
Copiii cu dificultăţi de învăţare/dezvoltare
reprezintă o categorie aparte de copii cu C.E.S. În primul rând,
aceşti copii nu sunt deficienţi. Se poate spune că la un moment
dat în evoluţia lor, toţi copii pot prezenta dificultăţi de
învăţare. Prin urmare, trebuie făcută o delimitare clară
între copilul cu dificultăţi de învăţare şi copilul
deficient. Un copil cu dificultăţi de învăţare, pe baza unui
program eficient, poate depăşi momentul. Sigur, acest copil
trebuie să beneficieze de ajutorul unui profesor de sprijin, de
ajutorul unei echipe de profesionişti.
În cazul copiilor cu dificultăţi de învăţare rolul
cel mai important îl are învăţătorul/ profesorul clasei, atât
din cauza bugetului de timp alocat cât şi din perspectiva
integrării precoce, cadrul didactic al clasei fiind cei care îi
depistează, în cele mai multe cazuri pe elevii cu dificultăţi.
Printre componentele profesorului de sprijin intră şi
suportul pentru copiii cu dificultăţi de învăţare. Abordarea
poate presupune munca de parteneriat (cu profesorul/învăţătorul)
sau de elaborare şi aplicare a unui program personalizat. De
asemenea, un rol foarte important îl are profesorul de sprijin în
abordarea consultanţei/suportului pentru cadrul didactic de la
clasă şi pentru pă-rinţii unui copil aflat în dificultate.
Important de menţionat este faptul că un copil cu
dificultăţi de învăţare nu va fi orientat spre
învăţământul special. El va trebui să beneficieze de ajutorul
profesorului de sprijin şi al cadrului didactic de la clasă.
În activitatea propriu-zisă a profesorului de sprijin
este de remarcat relaţia strânsă cu învăţătorul (profesorii)
clasei, atât în planificare, cât şi în realizarea lecţiilor.
Ambele cadre acordă importanţa cuvenită dialogului, formal şi
informal, dintre profesori, lucrul în echipă.
Cadrele didactice de sprijin lucrează cu elevii cu
dificultăţi atât în clasă, în parteneriat cu învăţătorul
(profesorii) clasei, cât şi în camera de resursă.
Pentru fiecare copil cu dificultăţi de învăţare se
elaborează un plan de intervenţie personalizat, plan ce se
realizează în colaborare de către învăţătorul clasei şi
profesorul de sprijin.
Planul de intervenţie este un instrument de lucru
permanent pentru unul sau mai mulţi membrii ai echipei de
intervenţie. Înainte de toate el se constituie într-un demers
pentru a cunoaşte copilul/elevul şi a aviza măsurile educative
care i se potrivesc.
Planul de intervenţie personalizat corespunde în fapt
nevoii de abordare cât mai individualizată a problemelor de
învăţare şi identifică teza potrivit căreia fiecare copil
fiind diferit, fiecare problemă trebuie cunoscută şi tratată
individualizat. El este un instrument conceput să răspundă
nevoilor personale ale unui copil aflat în dificultate. Prin
a-ceastă modalitate se propun obiectivele învăţării şi
inserţiei sociale, se determină criterii de evaluare, se
precizează intervenanţii, se descriu modalităţile şi resursele
necesare pentru a sprijini copilul aflat în dificultate să se
adapteze şi să în-veţe mai bine.
Orice plan de intervenţie în dificultăţi de învăţare
are următoarele elemente componente:
- numele şi prenumele copilului;
- concluziile evaluării complexe (ale comisiei de expertiză
complexă care a evaluat copilul);
- echipa de intervenţie;
- obiective pe termen lung şi obiective pe termen scurt;
- strategiile didactice folosite în intervenţie;
- perioada de intervenţie;
- evaluarea însuşirii obiectivelor stabilite pentru perioada
respectivă;
Elaborarea planului de intervenţie se înscrie într-un
demers global în care se face la început evaluarea forţelor,
identificarea dificultăţilor, cunoaşterea resurselor, un
diagnostic prescriptiv şi etapele preconizate pentru intervenţie.
Planul de intervenţie personalizat este privit şi ca un
instrument educaţional de planificare şi programare a
activităţilor educaţional-terapeutice şi de cercetare a
intervenţiilor.
Un plan de intervenţie personalizat trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
1. Obiectivele învăţării care sunt specifice, mai precise decât
scopurile.
Enunţul obiectivelor se face în termeni de comportament
observabil şi măsurabil (ex. : merge, vorbeşte, îşi încheie
singur haina, ştie tabla înmulţirii etc.).
Precizarea condiţiilor presupune indicarea unor informaţii
privind timpul, locul, materialul, ajutorul acordat pentru
manifestarea unui anumit comportament.
Pragul reuşitei este un indice cantitativ care stabileşte
minimul ce trebuie realizat pentru ca obiectivul să fie atins. El
se formulează sub formă de procentaj, proporţie, frecvenţă,
durată.
Durata de realizare (ex.: într-o lună , elevul „X” va
învăţa tabla înmulţirii cu 5).
2. Strategia de intervenţie şi învăţare
Inventariază mijloacele utilizate pentru a ajuta elevul
să realizeze obiectivele vizate.
Descrie ce trebuie să facă CDS/itinerant şi sarcina pe
care trebuie să o execute elevul pentru a atinge un obiectiv.
Se stabilesc următoarele: CINE execută? CÂND execută? CUM
execută?
Se identifică obstacolele ce pot împiedica atingerea
obiectivelor şi soluţiile de contracarare.
3. Evaluarea învăţării şi a intervenţiilor
Măsurarea precede evaluarea şi constă în determinarea
valorii unei acţiuni cu ajutorul cifrelor.
Evaluarea prin obiective, numită şi criterială constă
în a stabili dacă subiectul a achiziţionat comportamentul-ţintă
(enunţat prin obiectivele învăţării, depăşind pragul de
reuşită stabilit).
Procesul de măsurare şi evaluare este continuu: la
începutul derulării PIP, în timpul şi la sfârşitul demersului
de intervenţie şi învăţare.
4. Revizuirea PIP şi luarea deciziilor
Nu trebuie efectuată la perioade mai mari de 3 luni.
Se estimează dacă obiectivele au fost atinse sau nu şi se iau
decizii în consecinţă:
- dacă obiectivul a fost atins, se trece la alt obiect;
- dacă nu este atins, se poate decide continuarea programului
încă o perioadă (prin alegerea unei alte metode sau sprijin
suplimentar);
Structura unui PIP
Numele şi prenumele elevului:
................................................…..................
Vârsta: .............................
Domeniul de intervenţie:
...............................................................................
Specialişti implicaţi:
......................................................................................
Data realizării PIP: ...........................................
Data revizuirii PIP: ...........................................
Obiective.....
Metode şi mijloace de realizare...........
Perioada de intervenţie.............
Criterii minimale de apreciere a progreselor.............
Metode şi instrumente de evaluare..................
Indiferent de sistemele care există şi funcţionează în
şcoală, procedurile de concepere şi evaluare a planului de
intervenţie, trebuie să fie operaţionale/funcţionale/realiste.
Planul de intervenţie trebuie să fie realizabil atât
pentru elev, cât şi pentru cadrele didactice
Având în vedere că lucrez de 13 ani pe o catedră de
profesor de sprijin într-o şcoală de masă vă pot spune că,
lucrând în colaborare cu cadrele didactice de la clasele unde sunt
integraţi elevi cu dificultăţi de învăţare şi elaborând
împreună planurile de intervenţie personalizată, progresele
acestor elevi sunt evidente, iar integrarea lor socială este o
reuşită.
BIBLIOGRAFIE:
Verza Emil, 1998, Educația integrată a copiilor cu handicap,
UNICEF& RENINCO
Vraşmaş Traian, 2001, Învăţământul integrat şi/sau incluziv,
Ed. Aramis
ADRIAN BADILA
Scoala Gimnaziala "Mircea Eliade" Cernavoda, Constanta, Cernavoda
Dacă în activităţile extracurriculare se realizează o integrare eficientă a jocului didactic prin prisma spectacolului de teatru, efectele educative vor fi deosebite şi conduc la cultivarea spiritului creativ al elevilor.
„Pedagogia, ca şi artă, presupune vocaţie şi reprezintă un
demers creativ din partea profesorului, demers ce trebuie să intre
în sfera preocupărilor sale permanente. Aşa cum artistul îşi
continuă desăvârşirea profesională pe parcursul carierei,
având o atitudine creativă şi de cercetare care-i permite să
descopere noi mijloace de expresie artistică, tot aşa şi
profesorul va căuta să se dezvolte, considerând desăvârşirea
profesiei sale un proces continuu, creativ şi eficient pentru
viitorul fiecărei generaţii de elevi.” - după cum afirmă
Nicoleta Brânzia în Revista Concept vol. 6/nr.1/ iunie 2013 a
UNACT
De ce teatrul pentru copii? De ce nu literatură, ştiinţe,
matematică sau alte discipline?
M-am oprit asupra teatrului deoarece acesta are un larg caracter
interdisciplinar. El oferă eficiente modalităţi de formare a
caracterului şi a personalităţii copilului, fiind factorii cei
mai apreciaţi şi mai accesibili sufletului acestuia.
Am ales teatrul pentru că el constituie o modalitate de
exprimare artistică şi un prilej de punere în valoare a elevului.
Fie că este abordat în manieră tradiţională, fie că
utilizează păpuşile sau măştile, teatrul este un act
educaţional care dezvoltă capacitatea de comunicare, memoria şi
limbajul, imaginaţia, introspecţia şi empatia. Teatrul
accesibilizează însuşirea conţinuturilor literare într-o
manieră activă, creează un prilej de însuşire a valorilor
morale, estetice, sociale, oferă modalităţi de învăţare bazate
pe joc. Lumea teatrului nu este lumea lucrurilor expuse, a unei
cunoaşteri exterioare, ci o lume a lucrurilor pe care trebuie să
le înţelegi, să le cunoşti din interior, iar produsul artistic
poartă amprenta personalităţii copilului. Teatrul este o artă
sincretică. El obligă elevul la un exerciţiu de sintetizare a
cunoştinţelor asimilate, a unor abilităţi, deprinderi şi
comportamente din domenii diferite şi îi dezvoltă, totodată,
spiritul de echipă şi personalitatea creatoare alături de colegi.
Jocurile teatrale dezvoltă spontaneitatea, ajută la
autocunoaştere şi la descoperirea celuilalt (acceptare,
comunicare, cooperare). Prin teatru, atât elevul cât și
profesorul au de câștigat în ceea ce privește comunicarea dintre
ei, dezvoltarea unor relații bazate pe încredere care solicită
deschidere din partea ambelor părți, cu accent pe dezvoltarea
inteligențelor multiple, a gândirii critice, independente, a
exersării unor calități ale atenției, de voință și de
caracter și nu în ultimul rând conduce la creşterea stimei de
sine.
În ştiinţa educaţiei contemporane se impune tot mai mult
concepţia interdisciplinară în cercetarea şi interpretarea
fenomenului educaţional. Interdisciplinaritatea impune depăşirea
unor graniţe, eliminarea unor cadre rigide, ca domenii exclusive
ale unei discipline, transferul de rezultate de la o disciplină la
alta în vederea unei explicări mai profunde a fenomenelor,
realizându-se astfel o coordonare a diverselor unghiuri de vedere
în locul predominării unuia dintre ele. Activităţile
interdisciplinare contribuie la formarea unei noi atitudini faţă
de învăţare şi cunoaştere, determinând o dezvoltare a
gândirii prin înţelegere, prin descoperire şi nu o simplă
memorare.
Elevul care are exercițiul libertăţii de a gândi el însuşi cum
să abordeze o situaţie cu care se confruntă, fără a i se fi
oferit „pe tavă” soluţia, ci doar fiind dirijat în propriul
demers de către profesor, are posibilităţi mult mai mari de a-şi
dezvolta gândirea proprie, personală, iar dacă profesorul oferă
o sută de posibilităţi de rezolvare a unei probleme, elevul poate
veni cu rezolvarea numărul 101.
Obişnuit să-şi inţieze și să-și gestioneze singur propriul
proces de învățare, elevul devine astfel propriul său stăpân,
are propriul laborator de creaţie – bazat nu pe stări, şabloane
şi indicaţii, ci pe procese mentale reale.
În cadrul orelor de limbă şi literatură română, contactul cu
textul literar se stabileşte mai uşor atunci când poeziile sau
povestirile sunt dramatizate şi interpretate. Prin jocul de rol
copilul se apropie de personaj analizându-l, descoperindu-i
calităţile şi defectele, înţelegându-i trăirile interioare.
Se caută vocea corespunzătoare, tipul de mers, gestica. Are loc
astfel promovarea empatiei, dezinhibarea, creşte încrederea în
sine a copilului.
Prin jocul de rol se dezvoltă şi imaginaţia creativ plastică a
copiilor. Ei pot desena ceea ce au văzut pe scenă sau pot
participa direct la realizarea decorului în orele de educaţie
plastică sau abilităţi.
Muzica este, de asemenea, foarte importantă în spectacolul
artistic. Acum se evidenţiază cunoştinţele asimilate la
educaţia muzicală, talentul muzical al fiecărui copil.
Astfel, teatrul culisează între literatură, arte plastice,
educaţie muzicală, dans, artă interpretativă.
Educaţia prin teatru este în mare vogă la nivel mondial datorită
avantajelor pe care le aduce în dezvoltarea personală a
individului, indiferent de vârstă, datorită impulsului major pe
care-l dă stimulării şi îmbunătăţirii abilităţilor
individului.
Adrian Bădilă
Prof. Educaţie muzicală, Şcoala Gimnazială nr. 12 „B. P.
Hasdeu” Constanţa
Actor, Solist Teatrul Naţtional de Operă şi Balet „Oleg
Danovski” Constanţa
Steluta-Iuliana Mitrea
Scoala Gimnaziala Nr.1 Tandarei, Ialomita, Tandarei
Cum totul din jurul nostru este geometrie, acest articol propune observarea si identificarea formelor geometrice din jurul nostru, studierea geometriei prin analogie.
GEOMETRIA ŞI EXPRIMAREA ESTETICĂ
Prof. MITREA STELUŢA IULIANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 , ŢĂNDĂREI, IALOMIŢA
În tot ceea ce facem, în tot ceea ce ne înconjoară folosim
matematica: număram, calculăm, măsuram, descriem, rezolvăm.
Trăim într-un univers în care totul este formă. Galileo Galilei
scria că: „ formele geometrice sunt alfabetul în care este
scrisă cartea naturii” altfel spus, natura comunica cu noi prin
formele geometrice.
Matematica, în special geometria, devine mult mai accesibilă si
mai atractivă pentru elevi daca este studiată prin analogie ,
compararea, măsurarea şi indentificarea elementelor ,formelor,
corpurilor din jurul nostru. Utilizarea diferitelor formelor
geometrice şi combinarea lor cu vasta paletă coloristică în
produsele realizate de elevi la şcoala (şi nu numai) , oferă
elevului posibilitatea de exprimare liberă , dezvoltă la acesta
simţul estetic şi de ce nu şi artistic.
„Geometria şi exprimarea estetică” poate fi un curs opţional
pentru elevii de gimnaziu, avand ca obiectiv încurajarea elevilor
să descopere lumea înconjurătoare prin matematică, folosindu-se
de geometrie , analizând din punct de vedere matematic principalele
elemente arhitectonice din orasul, regiunea si ţara lor (poduri,
monumente, pieţe etc.) dar si formele naturale existente,
identificand figurile geometrice din componenţa lor, utilizarea
formelor geometrice în diferite domenii: design, artă populară ,
artă florală, etc. Asfel, şcoala contribuie la dezvoltarea
simţului estetic şi artistic al elevului şi stimularea gândirii
creative.
Utilizarea simbolurilor în design: figurile geometrice
Orientarea liniilor, unghiurile, numărul de laturi și dispunerea
figurilor geometrice generează diferite asocieri în mintea celor
care le privesc. Totodată, există figuri geometrice cu o
încărcătură simbolică aparte, care își iau semnificația nu
doar din formă și aspect, ci din contexte culturale mai largi.
Trebuie menționat faptul că în principiu, există mai multe
elemente care pot influența semnificația unei figuri geometrice
și impactul acesteia asupra publicului.
Asemănarea figurii respective cu un obiect cunoscut publicului
Asemănarea unui pătrat cu imaginea unei clădiri, a unui cerc cu
imaginea unei mingi, a unei elipse cu imaginea unei lacrimi etc.
influențează felul în care figurile sunt percepute, fiind
transferate asupra lor o parte dintre caracteristicile obiectelor cu
care se aseamănă.
Forma liniilor care compun figura respectivă
Liniile ascuțite sunt receptate cu mai multă ostilitate și sunt
mai greu percepute de creier, în vreme ce liniile curbe sunt mai
„bine-primite” de ochiul uman, deoarece par mai flexibile.
Figuri regulate sau neregulate
Formele regulate sugerează stabilitate, ordine, simetrie, în vreme
ce figurile neregulate pot deranja și deruta privirea, făcând mai
grea receptarea conținutului prezentat.
În acest caz, depinde foarte mult care este scopul principal al
compoziției: dacă mesajul este cel care primează, sunt
recomandate figurile regulate; dacă însă se dorește un efect
doar la nivel estetic, atunci figurile neregulate nu mai deranjează
și pot fi mai eficiente în obținerea efectului dorit.
Aranjarea în spațiu a figurilor geometrice
Figurile dispuse pe verticală sugerează, în funcție de
orientarea vârfului – acolo unde este cazul – ascensiune sau
regres, mișcare, evoluție și dinamică, în vreme ce o dispunere
pe orizontală sugerează stabilitate, constanță, imuabilitate.
Cercul
Folosit ca element central sau ca pattern repetitiv într-o
compoziție mai complexă, cercul este una dintre figurile
geometrice folosite cel mai des de designeri, datorită
flexibilității sale și a multitudinilor semnificațiilor pe care
le poate avea. Fiind o buclă închisă, cercul semnifică
perfecțiune, ciclicitate. Elementele grafice circulare sugerează
dinamism, flexibilitate și creativitate, imaginație și emoție,
de aceea sunt preferate în detrimentul celor dreptunghiulare atunci
când se dorește transmiterea unor mesaje cu impact emoțional mai
puternic.
Pătratul
Dintre toate figurile geometrice, de departe cea care sugerează cea
mai mare stabilitate și siguranță este pătratul. Cele mai multe
dintre obiectele de bază din viața noastră de zi cu zi au formă
pătrată sau dreptunghiulară (clădrile, birourile, șoselele
etc.). Și dacă cercul aparține fără drept de apel lumii celeste
– vezi forma soarelui, a lunii, a planetelor, norilor și
stropilor de ploaie – pătratul aparține prin definiție lumii
telurice, fiind asociate cu obiecte stabile, de încredere și
neschimbătoare.
Așadar, de fiecare dată când dorim să sugeram ordine, fermitate
și rigurozitate, pătratul sau dreptunghiul este figura geometrică
de care avem nevoie.
Triunghiul
• În ceea ce privește semnificația acestuia, ea depinde foarte
mult de orientarea vârfului triunghiului: Dacă are vârful
îndreptat în sus, triunghiul este asociat, datorită
similarităților privind forma și direcția de orientare, cu
elemente precum: foc, ascensiune, munte, copac, masculinitate;
• Dacă are vârful îndreptat în lateral, triunghiul va indica
direcția, va ghida privirea și va putea fi folosit cu rol de
săgeată;
• Dacă are vârful îndreptat în jos, el va sugera lipsă de
echilibru, involuție, instabilitate, chiar pericol.
Geometria în arta populară
Componentă ce concentrează frumuseţea unui ansamblu arhitectural,
a unui obiect utilitar sau de simplă podoabă, ornamentul este
determinat în raportul funcţional-estetic. Ornamentica, prin
conţinutul şi formele motivelor, cât şi prin evoluţia acestora,
relevă caracterul intertemporal şi universal, naţional şi zonal,
constant şi variabil al ornamentului. Asociaţiile de motive şi
ornamente exprimă viziunea individului asupra lumii, precum şi un
mod de comunicare, aşa cum am mai afirmat. Motivele geometrice sunt
deosebit de semnificative şi au o largă răspândire. Întreaga
plastică populară românească este dominată de simboluri ca
pătrat, cerc, con, cruce, piramidă, sferă, spirală, triunghi,
fapt bine cunoscut. Ele apar şi în alte sectoare ale creaţiei,
confirmând aceeaşi funcţie apotropaică. Există situaţii în
care figurile geometrice se suprapun, astfel valoarea simbolică
capătă alte proporţii; valoarea simbolică se întregeşte în
acest caz, motivele simbolice completându-se unele cu altele.
Încondeierea ouălor se realizează folosind tehnici speciale și
constă în aplicarea unor desene deosebite, în motive geometrice
sau reprezentând plante, animale ori diferite simboluri astrale.
Câteva simboluri şi semnificaţii utilizate sunt:
- linia dreapta verticală= viaţa ;
- linia dreapta orizontală = moartea ;
-linia dubla dreapta = eternitatea ;
- linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea ;
- linia uşor ondulată = apa, purificarea ;
- spirala = timpul, eternitatea ; dubla spirală = legatura dintre
viata si moarte.
Geometria în ceramica pictată
Ceramica de Horezu se poate recunoaște, în primul rând, după
motivele simbolice folosite. Soluţiile plastice adoptate de
meșterii din zona Horezu sunt bazate pe repetiţie, alternanţă
și simetrie: cercuri, spirale, linii concentrice. Caracteristica
principală a ornamenticii geometrice a Horezului o constituie
îmbunătăţirea elementelor simple (puncte, linii) constatându-se
preferinţa accentuată pentru linii curbe. Elementele geometrice
folosite ca motive decorative sunt: - puncte cu variante ce decurg
din tehnica executării (picături scurse și virgule) - linii
scurte paralele, fie drepte, fie ondulate (în acest din urmă caz
apare «altiţa») -cercuri spirale, zig-zag-uri (întrerupte sau
continue) -semicercuri, asemenătoare unor arcade de mai mici
dimensiuni, uneori așezate separat unele de altele, alteori legate,
fie alături, fie suprapuse. - linii ondulate (așezate cel mai des
pe gura vasului)
Bibliografie:
Petrescu Paul,Stoica Georgeta,Arta populară
românescă,Bucureşti,1981
Cristina-Monica Șerban
Centru Scolar pentru Educaţie Incluziva Targu Jiu, Gorj, Targu Jiu
În învățământul special, evaluarea parțială este utilă pentru continuitatea procesului instructiv-educativ
Evaluarea reprezintă actul didactic complex, integrat întregului
proces de învăţământ, care urmăreşte măsurarea cantităţii
cunoştinţelor dobândite, ca şi valoarea, nivelul, performanţele
şi eficienţa acestora la un moment dat, oferind soluţii de
perfecţionare a actului didactic. Actul evaluării presupune două
momente relativ distincte: măsurarea şi aprecierea rezultatelor
şcolare.
Se poate afirma astfel ca evaluarea modernă promovează trecerea de
la aspectul de control al însuşirii cunoştinţelor la
manifestarea rezultatelor învăţării, cu preponderenţă a
proceselor pe care le implică. Acest aspect vizează trecerea de la
aspectul pedagogic al transmiterii cunoştinţelor la cel al
însuşirii acestora.
În evaluarea educaţională, foarte importantă este perspectiva
din care aceasta este concepută. În ceea ce priveşte domeniul
educaţional, preocuparea centrală o reprezintă intenţia de
sortare a evaluării la planul metodelor folosite şi al
dispozitivului aferent.
Din perspectiva conceptului în sine, evaluarea ca proces se
centrează în principal pe axa evaluare iniţială – parţială
– sumativă, unitatea şi complementaritatea lor.
Evaluarea iniţială, are rol de control, este stimulantă şi
indică planul urmat noţiunilor fundamentale implicate în
susţinerea învăţarii viitoare fiind realizată la inceputul unui
program de instruire, este menită sa indice, condiţiile în care
elevii, se integrează în activitatea de învăţare care urmează.
Evaluarea sumativă este o evaluare de bilanţ care intervine la
sfârşitul unui an sau unui ansamblu de sarcini de învăţare
aflată la polul opus evaluării iniţiale şi constituie un tot
unitar. Evidenţiază efectul terminal rezulat de pe urma
învăţării,care este, în cazul copiilor cu deficiență
mintală, de natură internă şi se încheie cu atribuirea unei
note sau calificativ. În sfera învăţământului special
evaluarea sumantivă necesită stabilirea unui climat care să
permită elevului să se exprime concludent în funcţie de
posibilităţiile şi capacităţile proprii.
Evaluarea parţială se situează între cele două capete de ax şi
reprezintă însăşi esenţa evaluarii constante şi operative pe
tot parcursul procesului instructiv.
Ea vizează stabilirea nivelului de dezvoltare, atins în anumite
momente ale actului de predare-învăţare, evidenţiind
progresul/regresul şi nevoile imediate. Are dublu scop formativ şi
decizional: arată ceea ce ştie/face elevul şi stabileşte
priorităţile urmărite de către profesorul pshihopedagog în
etapa următoare de intervenţie.
Prima realizare optimă şi sistematică a evaluării parţiale şi
folosirea adecvată a instrumentelor potrivite ce stabilesc
diagnosticul socio-psiho-pedagogic în funcţie de potenţialul de
învăţare al copilului cu deficiență mintală, relevat de
rezultatele testelor de evaluarea parţială se cuantifică prin
gradul de ameliorare, stagnare, agravare a diagnosticului psihologic
impunându-se realizarea programului de intervenţie personalizat.
Valoarea diagnostică a evaluarii parţiale se manifestă atât din
perspectiva elevilor cât şi a cadrului didactic care a lucrat cu
aceştia.
Elevului:
• îi stimulează motivaţia de învăţare prin ascuţirea
dorinţei de a se autodepăşi de la o evaluare la alta;
• nu-i pune presiune prin acordare de note/calificative stricte,
nemodificabilă, îi motivează eforturile de învăţare
Profesorului:
• îi oferă posibilitatea de a benificia de o conexiune
imediată legată de pertineţa şi performanţele demersului său
didactic
• îi oferă capacitatea de a detecta dificultăţi confuzii
greşeli intervenind imediat pentru ameliorarea situaţiei
• oferă posibilitatea tratării diferenţiate a elevilor
Evaluarea parţială, ca parte integrantă a procesului amplu şi
complex al evaluării în ansamblul ei, privită sub aspect
socio-psiho-pedagocic reprezintă o neceşitate unificată de
complexitatea şi diversitatea diagnosticelor psihologice ale
copiilor cu deficiență mintală, care nu trebuie stigmatizaţi cu
un diagnostic cu caracter definitiv ci trebuie urmăriţi în
evoluţia lor şi testaţi periodic prin intermediul actului de
evaluare parţială cu toate etapele sale. Pentru profesorul
psihopedagog evaluarea în mod constant relevă eficienţa acţiunii
sale pedagogice şi este în egală măsură o modalitate care
conduce la informarea asupra evoluţiei elevului cu deficiență
mintală, în raport cu un obiectiv urmărit a cărui atingere
permite continuarea demersului pedagogic. Ea se realizează în
cadrul activităţilor didactice şi poate fi realizată atât prin
observarea activităţilor elevilor, cât şi prin crearea unor
situaţii adecvate, dar şi prin elaborarea şi aplicarea unor probe
în care elevii percep faptul că sunt antrenaţi într-o activitate
de verificare.
În procesul didactic desfăşurat cu elevii cu deficiență
mintală, evaluarea parţială, pe lângă funcţiade corectare a
greşelilor şi ameliorare şi reglare a procesului
instructiv-educativcapătă şi un scop terapeutic, îndeplinind
următoarele condiţii:
• relevă dominanta problemei de rezolvat
• relevă schema intervenţiei adiţionale ulterioare
• indică proiectarea în funcţie de rezultatatul obţinut
• descoperă raportul dintre modelul teoretic (ce ar trebui să
fie) şi modelul practic (ce este)
Evaluarea, în tridimensionalitatea sa, implică operaţii de
comparaţie-aproximaţie-estimare. O evaluare eficientă ajută
profesorul să aprecieze gradul în care au fost atinse obiectivele
precum şi dificultăţile de învăţare ale fiecărui elev..
Evaluarea nu constituie un demers exterior procesului
instructiv-educativ, ci o componentă esenţială a activităţii de
învăţare. Deşi împărţită în trei direcţii distincte,
evaluarea pune în evidenţă dominantele care caracterizează
proiectul pedagogic al profesorului, alcătuit în funcţie de
subiect şi cerinţele situaţiei.
Ca un ultim cuvânt, aş încheia prin a conchide că procesul de
evaluare, prin dimensiunea sa ultimă, impune de la sine permanenţa
funcţiei sale diagnostice, care desemnează de fapt, în termeni
clasici, un control al elevului cu deficiență mintală, o
permanenţă a Programelor de Intervenţie Personalizate şi a
metodelor didactice folosite.
Profesor Cristina-Monica Şerban, profesor itinerant,
Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Târgu -Jiu
Ionelia Enache
Scoala Gimnaziala Nr.1 Mera, Vrancea, Mera
Gramatica este privită cu reticență de elevi..
Devenind subiect al propriei deveniri, elevul este mai conștient de
necesitatea învățării unor concepte, ceea ce conduce la
însușirea logică, sistematică și de durată a cunoștințelor.
ABORDĂRI METODICE NOI ÎN PREDAREA GRAMATICII ÎN GIMNAZIU
De-a lungul activității mele didactice am remarcat faptul că
domeniul Elemente de construcție a comunicării este dificil de
predat datorită faptului că este mai puțin atractiv pentru elevi,
presupunând un volum mai mare de informații ce trebuie reținute.
Astfel, dacă la Lectură elevii rețin „povestea” și dau frâu
liber imaginației, în ceea ce privește noțiunile de limbă apar
blocaje, confuzii, oboseala și lipsa motivației pentru
învățare.
Formarea noțiunilor gramaticale și a capacității de a opera cu
ele este de o importanță capitală pentru studierea limbii
române. În didactica tradițională, predarea noțiunilor
gramaticale punea accent pe transmiterea cunoștințelor și pe
memorarea acestora, fără o însușire conștientă și activă din
partea elevilor. Didactica modernă propune asimilarea activă de
informații concretizată printr-o învățare prin comunicare, prin
colaborare, prin crearea de situații de învățare centrate pe
disponibilitatea și dorința de cooperare a elevilor, pe implicarea
lor directă și activă.
Însușirea noțiunilor de limbă nu se reduce la preluarea lor de-a
gata de către elevi de la profesorul care le predă. Gramatica este
un domeniu cu noțiuni, reguli, definiții, care se însușesc
conștient în vederea unei exprimări corecte. În acest sens,
elevii trebuie activizați permanent pe parcursul acestor lecții,
trebuie puși în situația de a face eforturi intelectuale pentru
dobândirea cunoștințelor, ceea ce duce la dezvoltarea
capacității de învățare: atenția, spiritul de observație,
memoria și gândirea logică precum și operațiile acestora.
În general, în predarea categoriilor gramaticale, profesorii de
limba și literatura română utilizează într-o pondere destul de
mare metodele tradiționale, considerând că cele moderne pot fi
utilizate mai mult la lecțiile de literatură. De aceea, voi oferi
aici câteva metode ce pot fi adaptate și utilizate în cadrul
lecțiilor ce vizează noțiuni de limbă:
1. Brainstormingul
Pronumele de politețe- clasa a V-a
Fiecare veți da exemple, timp de trei minute, de cât mai multe
situații de comunicare în care se pot utiliza pronumele de
politețe .
2. Turul galeriei
Verbul- clasa a VI-a
Se formează grupuri de câte 4 elevi.
Comunicarea sarcinii de lucru: Scrieți o compunere cu titlul
„Povestea verbului” în care să utilizați toate cele trei
moduri de expunere: narațiunea, descrierea și dialogul și în
care să surprindeți principalele caracteristici ale acestei
părți de vorbire. Aveți la dispoziție 15 minute!
Elevii rezolvă sarcina de lucru, fiind monitorizați de
profesor.
Expunerea produselor: Fiecare grupă expune pe pereții clasei
foile de flipchart pe care au scris compunerile.
Turul galeriei: Grupurile de elevi trec pe la fiecare exponat,
citesc compunerile, fac comentarii și observații critice pe care
le notează pe o coală albă alăturată.
Grupurile revin la locul inițial, își reexaminează
compunerile, comparându-le cu ale celorlalte grupuri și răspund
la eventualele întrebări.
3. Metoda cadranelor
Formele pronumelui personal- clasa a V-a
Cadranul I
Forme accentuate singular
N. Ac. D. G. V.
Persoana I
Persoana a II-a
Persoana a III-a Cadranul II
Forme accentuate plural
N. Ac. D. G. V.
Persoana I
Persoana a II-a
Persoana a III-a
Cadranul III
Forme neaccentuate singular
N. Ac. D. G. V.
Persoana I
Persoana a II-a
Persoana a III-a Cadranul IV
Forme neaccentuate plural
N. Ac. D. G. V.
Persoana I
Persoana a II-a
Persoana a III-a
4. Eseul de cinci minute
Propoziția subordonată subiectivă- clasa a VIII-a
Comunicarea sarcinii de lucru: Scrieți un eseu în care să
prezentați ce ați învățat astăzi referitor la subordonata
subiectivă și în care să formulați o întrebare pe care o mai
aveți în legătură cu acest tip de subordonată. Aveți la
dispoziție 5 minute!
Activitatea individuală: Elevii redactează eseurile.
Se strâng eseurile și se trec în revistă întrebările
formulate de elevi.
5. Jocul didactic
Acrostihul
Substantivul- clasa a V-a
Alcătuiți o listă cu substantive, pornind de la partea de
vorbire pe care o vom studia astăzi:
SARE
UMĂR
BANANĂ
STILOU
TREN
ARDEI
NEAM
TANC
IZVOR
VULPE
Tabloul cu litere
Adverbul- clasa a VII-a
În decurs de cinci minute, alcătuiește cât mai multe adverbe
din literele cuprinse în căsuțele de mai jos:
A T L S F V
E G C O R A
C A E U C M
V P T I L B
N S D N I U
Ghicitorile
Pronumele- clasa a V-a
Recunoașteți partea de vorbire din următoarea ghicitoare:
Când substantivul a plecat,
Alt șef în urmă a lăsat.
Cât timp îl înlocuiește,
Aceleași funcții îndeplinește.
Cine este?
Găsește-ți perechea
Asociază persoanei tale un tip de pronume învățat care crezi
că te caracterizează (de exemplu, Andrei- nehotărât, Alin-
posesiv, Gabriel- negativ).
6. Mozaicul
Propoziția subordonată subiectivă- clasa a VIII-a
Se formează cinci grupuri de baștină de câte 4 elevi.
Profesorul împarte, astfel, tema de studiat în patru subteme:1.
Elemente regente ale subiectivei; 2. Elemente de relație; 3.
Contragerea și expansiunea subiectivei; 4. Topica și punctuația.
Se formează grupurile de experți, prin numărare de la 1 la 4,
și sunt explicate sarcinile de lucru: fiecare grup de experți
primește o subtema pe care o va studia timp de 15 minute (grupul 1-
subtema 1, grupul 2- subtema 2, … .)
Elevii revin la grupurile de baștină și predau conținuturile
în care au devenit experți.
BIBLIOGRAFIE
1. Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru
gimnaziu şi liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
2. Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii şi literaturii
române- Ghid pentru susţinerea examenelor de definitivare şi de
acordare a gradelor didactice, Editura Corint, Bucureşti, 2010.
3. *** Curriculum naţional pentru învăţământul obligatoriu;
Cadru de referinţă M.E.N..
Tatiana Grecu
Colegiul Tehnic "Gen. Gheorghe Magheru" Targu Jiu, Gorj, Targu Jiu
Schimbarea de concepţie în evaluarea curentă a determinat tot mai mult orientarea către metode noi de evaluare, cu un puternic caracter formativ şi mult mai mult agreate de către elevi, în raport cu metodele de evaluare tradiţionale.
METODE ŞI TEHNICI MODERNE, ALTERNATIVE, DE EVALUARE ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
REFERATUL ŞI
PORTOFOLIUL
Evaluarea este un proces didactic complex, este punctul final
într-o succesiune de acţiuni, şi, în esenţă, permite
cunoaşterea efectelor acţiunii desfăşurate, pentru ca, pe baza
informaţiilor obţinute, această activitate să poată fi
ameliorată şi perfecţionată în timp.
În ultimii ani se observă o schimbare de concepţie în ceea ce
priveşte evaluarea curentă, în sensul dezvoltării a numeroase
şi variate strategii evaluative, concretizate în instrumente de
evaluare care pot reprezenta alternative reale la testele
standardizate sau forme complementare, centrate pe obiectivele care
nu pot fi evaluate prin testele clasice. Se constată chiar
tendinţa către o apreciere globală, care ia în considerare
întregul complex de activităţi desfăşurate de elev.
Evaluatorul se transformă tot mai mult în „formator”,
urmărind să semnaleze erorile şi reuşitele înregistrate, să
furnizeze instrumente necesare elevilor şi, în general, să
schimbe ideea de „a constata şi corecta” cu ideea că „elevul
se poate corecta pe sine”. În ceea ce-l priveşte pe elev, acesta
poate conştientiza scopul sarcinii primite, să înţeleagă
criteriile necesare pentru realizarea sarcinii respective, să
găsească un mod de abordare al sarcinii, să utilizeze
instrumentele puse la dispoziţia sa.
Există tot mai mult tendinţa – dat fiind faptul că se dovedesc
mai eficiente - folosirii unor forme de evaluare care să nu se
limiteze doar la a constata un rezultat, ci care analizează cum
operează elevul în situaţii de autonomie relativă, ce anume îl
blochează, care sunt instrumentele care îi lipsesc. Este foarte
clar că elevii au o atitudine de respingere a modului tradiţional
de evaluare, fiind mult mai receptivi la formele alternative,
moderne, de evaluare.
La dispoziţia evaluatorului stau numeroase instrumente
complementare sau alternative de evaluare: referatul, portofoliul,
activităţile experimentale, proiectul, eseul, exerciţiile de
autoevaluare şi interevaluare, etc. .
Referatul constă în elaborarea unei lucrări complexe, pe o
anumită temă, care să sintetizeze toate cunoştinţele elevului,
dobândite în clasă şi în urma cercetărilor bibliografice.
În general, referatele întâlnite în practică se pot încadra
în două mari categorii:
• Referate bazate pe descrierea mersului unei activităţi
desfăşurate în clasă sau în laborator şi pe baza rezultatelor
obţinute ( de exemplu descrierea unei activităţi experimentale
desfăşurate ).
Această categorie de referate este foarte mult întâlnită la
disciplinele de specialitate, la specializările Tehnician chimist
de laborator şi Tehnician ecolog şi protecţia calităţii
mediului, în urma realizării, de exemplu, a lucrărilor
experimentale de determinare a indicatorilor fizico chimici ai apei,
aerului şi solului. De exemplu:
- Determinarea pH-ului apei potabile;
- Determinarea durităţii apei;
- Determinarea alcalinităţii apei;
- Determinarea umidităţii solului;
• Referate bazate pe informarea documentară, bibliografică, care
pot fi întâlnite în pregătirea unor sesiuni de referate, în
pregătirea unor teme de sinteză şi dezvoltare a cunoştinţelor.
De exemplu, elevilor li se poate cere ca, pe baza cunoştinţelor
studiate şi folosind diferite materiale documentare, să facă un
referat ce poate avea una dintre temele:
- Surse de poluare a aerului;
- Surse de poluare a solului;
- Factori poluanţi ai aerului;
- Efectele poluării asupra sănătăţii;
- Factori de eroziune ai biodiversităţii;
Referatul prezintă o serie de caracteristici care face utilizarea
lui deosebit de importantă şi de necesară în formularea unei
aprecieri globale a capacităţilor elevului:
- are pronunţat caracter formativ şi, uneori, creativ;
- permite abordarea de domenii noi, extinderea conţinutului
lecţiei clasice, dacă tematica propusă este interesantă,
justificată didactic şi dacă există resurse pentru abordarea ei;
- evaluarea are caracter individualizat sau permite o corelare a
activităţii de grup;
- are prin excelenţă caracter sumativ, angrenând cunoştinţe,
priceperi, abilităţi şi atitudini diverse, construite pe
parcursul unei perioade mai lungi de învăţare;
- poate aprecia gradul de implicare al elevilor într-un efort de
învăţare suplimentar,identificând eventuale premise pentru
evoluţia ulterioară (rol prognostic);
- se pot realiza conexiuni cu alte obiecte de învăţământ, cu
modalităţile de investigaţie transdisciplinare, cu realitatea de
fiecare zi.
- reuşeşte să înglobeze zone întinse de conţinut;
- evaluarea are caracter strict individualizat sau permite o
corelare a activităţii de grup;
- are caracter formativ, îmbunătăţind tehnica de abordare a
activităţilor experimentale, de urmărire a modificărilor
observabile şi de consemnare ordonată a acestora, de interpretare
a datelor experimentale;
- activităţile de documentare bibliografică sunt foarte utile
pentru formarea în vederea educaţiei permanente;
Unul dintre instrumentele care-şi dovedesc tot mai mul eficienţa
în activitatea de evaluare a elevilor este portofoliul.
Portofoliul este un instrument de evaluare complex, integrator, care
poate oferi o imagine mult mai completă a progresului înregistrat
de elev de-a lungul intervalului de timp pentru care a fost
proiectat prin raportarea la criterii precis formulate în momentul
proiectării. El sintetizează activitatea elevului de-a lungul
timpului (un an şcolar, un ciclu de şcolarizare) reprezentând o
formă de evaluare sumativă atât a achiziţiilor elevului, cât
şi a preocupărilor acestuia. Portofoliul include rezultatele
obţinute de elevi prin celelalte metode şi tehnici de evaluare.
Acesta oferă profesorului evaluator posibilitatea de a emite o
judecată de valoare bazată pe un ansamblu de rezultate, oglindind
complexitatea evoluţiei elevului. Fiind un instrument de evaluare
forte flexibil, portofoliul poate fi proiectat de fiecare profesor,
eventual în colaborare cu elevii, în funcţie de situaţia
particulară în care îl va folosi.
Portofoliul preia o funcţie foarte importantă, aceea a
investigării majorităţii „produselor” elevilor, care nu sunt
de obicei implicate în actul evaluativ şi reprezintă un stimulent
pentru desfăşurarea întregii game de activităţi, reducând
centrarea interesului elevilor pe testele sumative. De altfel,
portofoliul are avantajul de a elimina tensiunea pe care o pot
genera metodele tradiţionale de evaluare. Ideea de înlocuire a
notării periodice în catalog cu o apreciere globală şi mult mai
documentată pe baza unui portofoliu proiectat corespunzător,
devine tot mai interesantă.
Portofoliul prezintă mai multe avantaje: elevii devin parte
conştientă a sistemului de evaluare, îşi pot urmări şi analiza
propriul progres; elevii şi profesorii pot comunica şi pot
identifica domeniile în care se poate îmbunătăţi activitatea
comună; portofoliile elevilor pot oferi o imagine concretă asupra
colectivului şcolar.
Portofoliul poate cuprinde o diversitate de elemente, în funcţie
de scopul urmărit prin realizarea acestuia, de vârsta elevilor, de
nivelul de pregătire al elevilor. Astfel, acesta poate cuprinde:
- date provenite din aplicarea instrumentelor de evaluare
formalizate: rezultatele la testele de progres şi sumative,
analizate comparativ cu rezultatele la testele iniţiale; dominanta
acestor rezultate.
- observaţiile privind activitatea elevului în clasă:
*rezultate în activitatea independentă;
* atitudinea faţă de obiect, în special în cursul
activităţilor de învăţare ( interesat, indiferent, cooperant,
etc.);
* colaborarea cu profesorul şi cu colegii;
* capacitatea de lucru în echipă;
* calitatea notiţelor;
* capacitatea de a pune întrebări, de a participa la
investigaţii;
* interesul pentru corelaţii interdisciplinare şi pentru
aplicaţii practice.
- informaţii privind activitatea elevului în afara clasei:
* temele pentru acasă;
* interesul pentru pregătirea suplimentară;
* referate;
* participarea la concursuri;
* rezultate la concursuri;
* preocupare pentru aplicaţiile informaticii în domeniu şi
pe teme practice în domeniu.
BIBLIOGRAFIE
1. S. Fătu, Metodica predării chimiei în liceu, Editura Corint,
Bucureşti, 1998.
2. Ministerul Educaţiei Naţionale, Serviciul Naţional de Evaluare
şi Examinare, Ghid de evaluare la chimie, Bucureşti, 1999.
3. V. Şunel, I. Ciocoiu, T. Rodica, E. Bîcu, Metodica predării
chimiei, Editura Marathon, Iaşi, 1997.
Alina Ciubotariu
Colegiul Tehnic "Traian Vuia" Galati , Galati, Galati
Şcoală s-a mutat şi pe calculator, cu sau fără voia noastră, educaţi şi educatori îşi caută o mare parte din resurse în internet. Cât e de bine? Cât e de rău?
Şcoală s-a mutat şi pe calculator, cu sau fără voia noastră,
educaţi şi educatori îşi caută o mare parte din resurse în
internet. Cât e de bine? Cât e de rău? Cine ştie câtă nevoie
de sare are fiecare organism? Cine ştie cât de nocivă este
cantitatea de n grame de sare pentru diferiţi indivizi? Aşa este
şi internetul. Aproape orice întrebare are răspuns folosind
internetul. Dar răspunsul bun îl află tot omul... educat. Omul
educat sau educabil ştie să caute RESURSE pentru educaţie.
În ceea ce priveşte copiii, ei s-au născut în această lume a
internetului. Sunt numiţi „nativi digital”: au crescut folosind
câteva ore pe zi calculatorul şi internetul. Astăzi, ei
relaţionează folosind chat-ul, formând comunităţi virtuale,
pentru că astfel pot comunica rapid unii cu alţii, având
posibilitatea că, în timp ce fac schimb de mesaje cu prietenii,
să asculte şi muzică, să descarce fişiere de pe internet, să
urmărească alte site-uri şi chiar să răspundă celor din jur
dacă sunt întrebaţi ceva. Ritmul lor este uluitor faţă de
celelalte generaţii, iar a pretinde unui copil din ziua de azi să
înveţe după metode tradiţionale şi să facă acest lucru cu
plăcere este foarte greu. Elevii din ziua de azi sunt demotivaţi
să înveţe pentru că şcoală a rămas în urmă. O lecţie de 50
de minute în care să asculte explicaţiile profesorului sau să
citească informaţiile din manual cu greu mai poate motiva un
copil. Una este să îl înveţi pe un copil geografia României
arătându-i pe harta fizico-geografică unde se află oraşele şi
care sunt formele de relief şi cu totul altceva este să foloseşti
hărţi suprapuse în care poate să descopere singur formele de
relief şi oraşele folosind un soft educaţional performant.
Geografika de la INTUITEXT, spre exemplu, este un program pe
calculator care îi învaţă pe copii oraşele din România cu
ajutorul unui ghid care cuprinde imagini, legende şi informaţii
interdisciplinare cu privire la oraşul respectiv. De la un simplu
desen pe harta, oraşul ajunge să fie un loc pe care copiii să-şi
dorească să-l viziteze. Şi asta pentru că informaţia este
transmisă interactiv, într-un mediu familiar copiilor. Dacă acum
câţiva ani observăm cum răsar firele de grâu în cutia de
conserve în care am semănat boabe, acum, printr-un simplu click,
avem acces la simulări incredibile, fenomene şi experimente
virtuale. Dacă acum câţiva ani, profesorii din diverse şcoli se
întâlneau doar cu ocazia concursurilor şcolare, astăzi, peste
40.000 de profesori din toată ţară au o singură cancelarie:
www.didactic.ro. Este o adevărată maşinărie pe internet, care
trăieşte prin utilizatorii ei, cadrele didactice din toată ţară
care postează zilnic lecţii-model, fotografii, exemple, proiecte,
prezentări. Cu siguranţă, astfel de comunităţi on-line se vor
dezvoltă puternic în anii ce urmează pentru că suntem în
căutarea unor noi forme de educaţie, unele practice şi simple,
altele bazate pe multă informaţie, din care putem uşor extrage
esenţialul. Pentru adulţi, calificarea prin internet şi
învăţământul prin platformele on-line sunt instrumente
accesibile celor care nu au timp să urmeze un training sau un curs
clasic. Iar studiile arată că regulă devine instruirea în
„pastile“ scurte, de câteva minute, fiind rară instruirea prin
întreruperea jobului pentru câteva ore sau zile. Mai mult,
conţinutul multimedia al cursurilor on-line ajută la dezvoltarea
de competenţe şi uşurează mult însuşirea informaţiilor. În
plus, cursanţii îşi organizează singuri timpul, învaţă în
ritmul lor şi accesează în acelaşi timp şi alte informaţii
suplimentare de care au nevoie. Companiile aleg platformele on-line
de instruire pentru că le dau posibilitatea de a-şi instrui
angajaţii chiar dacă aceştia se află într-un alt oraş,
economisind resurse importante. Cursurile şi testarea on-line sunt
preferate de companii pentru că sunt eficiente în procesele de
formare, evaluare şi testare periodică a angajaţilor şi asigura
menţinerea performanţelor şi după terminarea trainingului. Să
nu ne mirăm că educaţia pe internet va deveni peste nu mult timp
preferată, pentru că răspunde cerinţelor actualei generaţii de
copii, dar şi nevoilor de instruire a adulţilor. Un lucru este
însă cert: mediul on-line nu va suplini profesorul şi nici nu va
elimina definitiv instruirea clasică. Tendinţa evidenţă în
educaţie este îmbinarea instruirii clasice cu educaţia on-line
şi adaptarea conţinutului educaţional la ritmul viitoarelor
generaţii.
Orice părinte este îngrijorat de dezvoltarea şi educarea copiilor
lui. Dacă în urmă cu câţiva ani, televizorul era o grijă a
părintelui din cauza programelor de care copiii deveneau
dependenţi, acum calculatorul şi, implicit, internetul par a fi o
ameninţare asupra comportamentului copiilor.
Programul copilului de vizionare a emisiunilor TV trebuie să fie
limitat, de asemenea trebuie controlată de către părinţi
calitatea emisiunilor sau a canalelor TV urmărite de copii. Cu
timpul, posturile de televiziunea şi-au adaptat oferta şi astfel
au apărut posturi cultural-educaţionale. Spre exemplu, Discovery
sau Naţional Geographic oferă, prin programele lor, informaţii
foarte interesante. Copiilor le plac aceste posturi şi învaţă
lucruri noi şi utile, pe care de multe ori nu le află la şcoală.
Posturile de televiziune s-au adaptat noilor cerinţe educaţionale,
iar, în ultima perioada, au apărut noi cai de informare –
calculatorul şi internetul –, adaptate şi acestea în acelaşi
ritm propagării educaţiei. Oferta educaţională online este tot
mai diversificată şi cuprinzătoare, îmbinând armonios atât
exerciţiile suplimentare şi lectură cu învăţarea
calculatorului şi a opţiunilor internetului, cu comunicarea şi
dezvoltarea abilităţilor sociale prin intermediul comunităţilor
online. Realizatorii siturilor sunt echipe de informaticieni,
profesori şi profesionişti implicaţi în educaţie şi creaţie,
oameni conştienţi că utilizarea excesivă a internetului poate
duce şi la efecte comportamentale negative, aşa încât se propun
şi activităţi dincolo de calculator, creative şi recreative,
întâlniri în care să apară noi informaţii, dar să se şi
aplice practic unele cunoştinţe aflate în cadrul virtual.
Comunicarea virtuală se îmbunătăţeşte substanţial la o
întâlnire reală cu persoanele din lista ta de cunoscuţi pe
internet, cu care deja ai împărtăşit idei, pasiuni, vise.
Formarea unor comunităţi online pentru copii ce au acelaşi
aspiraţii creează spaţii educaţionale, în care cunoştinţele
şi informaţiile acumulate circulă şi se dezvoltă.
Ca părinţi, avem obligaţia morală să oferim accesul
neîngrădit la tot ce este mai bun pentru copiii noştri. Şi acest
lucru îl putem face prin direcţionarea lor înspre situri
educaţionale, unde pot face exerciţii suplimentare într-un alt
mod de cât cel tradiţional. Internetul este atrăgător pentru
copii, iar pe aceste situri pot găsi premii pentru rezultatele lor,
îşi pot face prieteni noi, cu care să descopere pasiuni comune
şi cu care să concureze în obţinerea rezultatelor. Şi toate
activităţile copilului pot fi încurajate şi supravegheate de
părinţi, prin accesul părintelui la contul copilului, unde
observă ce probleme a rezolvat, unde a întâmpinat dificultăţi
sau cât timp a petrecut pentru dezvoltarea şi perfecţionarea să.
Deschiderea spre tot ce este nou, inovator, dar în acelaşi timp
util şi educativ presupune dorinţa de performanţă şi
autodeparire. Lasă copilul tău să devină cel mai bun atât la
şcoală, cât şi în societate.
Bibliografie
IOAN DRĂGAN, Comunicarea. Paradigme şi teorii, vol. 1,
Bucureşti, Editura Rao, 2007b.
IOAN DRĂGAN, Comunicarea. Paradigme şi teorii, vol. 2,
Bucureşti, Editura Rao, 2007b.
MIRON IONESCU, IOAN RADU, Didactica modernă, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 2004
MICHAELA LOGOFĂTU, MIHAELA GARABET, ANCA VOICU, EMILIA
PĂUŞAN, Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor în şcoala
modernă, Editura Credis, Bucureşti, 2003
Matei Carmen
Liceul Tehnologic Beliu, Arad, Beliu
Receptarea textului literar întâmpină dificultăți deoarece elevii preferă să petreacă timpul cu altceva decât cu cititul
Literatura română ocupă un loc important în curriculumul
national de aceea, o cerință importantă în procesul receptarii
ei este preocuparea permanentă pentru realizarea contactului direct
al elevilor cu opera literară. Cerintele formulate în programele
de limba și literatura română fac referire la promovarea unor
valori și atitudini de genul: cultivarea interesului pentru
lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul
literaturii sau stimularea gândirii autonome, reflexive și
critice, precum și formarea unor reprezentri culturale privind
evoluția și valorile literaturii române.
Dar lectura unei opere literare necesită timp, ceea ce din păcate,
în secolul vitezei, este din ce în ce mai puțin, și nu pentru
că se scurge mai repede decât în alte epoci, ci, pentru că
tinerii, în mod special simt nevoia de a accesa mai multă
informație. Or ca să citească trebuie să se oprească un moment,
lucru pe care nu și-l permit. Un alt factor îl reprezintă faptul
că nu sunt pe aceeași lungime de undă cu opera sau cu scriitorul
propus în bibliografia obligatorie. Un chestionar aplicat la
clasele IX-XII, profil tehnologic, a scos în evidență adevărul
dureros că după ce au început să citească aceste cărți,
puțini elevi au reușit să termine lectura, iar dintre cei care au
avut această ambiție, tot puțini au afirmat că le-a și plăcut
să citească sau au înțeles-o.
În zilele noastre, o operă literară trezește din ce în ce mai
greu interesul de a fi citită, prin titlu, aspect fizic, tema
abordată sau pur și simplu pentru că reprezintă lectură
obligatorie.
Elevii preferă joaca pe calculator sau alte ocupații, decât să
citească.
Programa de clasa a IX-a propune clasificarea conținuturilor de
învățare în două domenii: Literatură și Limbă și
comunicare.
Interesantă este propunerea modulelor din domeniul Literaturii:
Ficțiune literară, Ficțiune și realitate și Literatura și alte
arte. Ultimul modul face referire la literatură și cinematografie,
propunând sudierea ecranizării unuei opere literare și
familiarizarea elevilor cu noțiunile: scenariu, regie, coloană
sonoră, interpretare actoricească. Mijloacele alese sunt cele
audio-vizuale.
Aș putea spune că, odată cu apariția filmului, accesul la
operele literare ale marilor scriitori a fost înlesnit prin
ecranizarea acestor creații. Dar ecranizările preiau tema operei
literare respectând mai mult sau mai puțin elementele prin care ea
este construită. O ecranizare a unui roman celebru sau a unei
nuvele cunoscute nu este o copie a acestora, implică mai mult
decât atât, prin contribuția regizorului, a actorilor sau a
tuturor oamenilor din spatele scenei, astfel filmul devine o altă
capodoperă care și-ar merita un loc aparte în programele
școlare, cel puțin ca o opțională.
Prin film se pot declanșa cele trei valori și atitudini
menționate la începutul articolului, însă totul se face în
detrimentul altor competențe, care pierd teren în educație pe zi
ce trece, comunicarea orală sau scrisă în limba română. Dacă
elevii nu citesc nu-și dezvoltă vocabularul, astfel întâmpină
greutăți în comunicarea orală și scrisă, nu se simt în stare
să producă text, adică pur și simplu să povestească, să
formuleze clar o opinie personală legată de textul studiat sau să
identifice modul în care este construit un personaj.
Pe de altă parte filmul nu este elementul analizat într-o oră de
literatura română. De altfel programele celorlalte clase de liceu
nu revin asupra modulului propus în clasa a IX a. Scopul filmului
ar fi în principal acela de a familiariza elevul cu subiectul
operei ecranizate astfel încât să înțeleagă în mare despre ce
se discută în clasă. Totuși ecranizările operelor literare nu
pot sugera întotdeauna unele noțiuni necesare analizei literare
cum ar fi incipitul sau finalul; sau, pentru că subiectul filmului
nu respectă cu fidelitate pe cel al operei scrise, se poate produce
mai mult rău decât bine datorită confuziei care se face în
mintea elevului. Un exemplu în acest sens ar fi ecranizarea
romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de
Camil Petrescu, în care regizorul modifică rolul unor personaje
și propune un alt deznodământ decât cel din roman. Putem spune
ca privit ca instrumet de lucru, filmul face ca regizorul să intre
în conflict cu naratorul, în încercarea lui de a povesti.
În concluzie, filmul prin ecranizările unor opere literare, nu
este un instrument potrivit pentru cultivarea interesului pentru
lectură dar poate reprezenta, prin el însuși o valoare a culturii
române.
BIBLIOGRAFIE
Bodișteanu Florica, O teorie a literaturii- Ediția a II-a
revizuită și adăugită, Institutul European, 2008
Goia Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru
gimnaziu și liceu,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Programele școlare pentru clasele IX-XII, Ministerul Educției și
Cercetării Științifice, Limba și literatura română,
Diana Crisan
Liceul Teologic Penticostal, Maramures, Baia Mare
Lucrarea de faţă propune o analiză a fenomenului inculturaţiei în instituţia şcolară, precum şi etapele prin care elevii dobândesc sisteme de valori, atitudini pozitive şi motivatoare cu rol de a-i ajuta în integrarea acestora în societate.
ANALIZA FENOMENULUI DE INCULTURAŢIE ÎN ŞCOALĂ. ŞCOALA CA
INSTANŢĂ CULTURALĂ
Prof. Crișan Diana
Liceul Teologic Penticostal, Baia Mare
Preambul
Trăim într-o lume în care schimbarea apare la tot pasul, valorile
tind să se redefinească, ceea ce ne determină să fim mult mai
interesaţi fata de tot ceea ce ne înconjoară și să putem fi
capabili de a ne orienta şi de a ne adapta mereu după valorile si
cerinţele stabilite de către societate. Așadar, se poate afirma
faptul că valoarea reprezintă ceea ce urmează a fi asimilat,
concretizat sau materializat, deoarece omul dorește înființarea
unor alternative mai bune decât ceea ce oferă realitatea.
Creșterea indivizilor din stadiul de copii la cel de adulți se
face printr-o serie de mecanisme, menite să îi ajute pe aceștia
în dezvoltarea și maturizarea treptată, atât din punct de vedere
intelectual, cât și din punct de vedere fizic și social. În
acest mod, subiecții achiziționează un sistem de valori, ceea ce
nu denotă altceva decât maturizarea acestora. Acest lucru se
realizează în primul rând de către părinți, care încearcă
să le transmită copiilor lor o serie de calități și de idei,
iar mai târziu, acest proces este preluat de către instituțiile
de învățământ, de biserică sau de către alte astfel de
organizații cu caracter social, cultural sau administrativ.
I. Inculturația apare datorită unor factori care afectează în
mod diferit sistemul de valori al celor supuși fenomenului. Astfel,
după cum s-a menționat mai sus, rolul părinților este deosebit
de important, încă din momentul în care aceștia sunt educați
în funcție de diferențele dintre ceea ce este bine și ceea ce
este rău. Însă, există alte persoane, factori și instituții
care contribuie la ceea ce numim inculturație, în funcție de
anumite situații specifice, cum ar fi:
* profesorii
* membri ai familiei
* vecinii
* prietenii de joacă
* mass-media etc.
Deci, inculturația are o contribuție majoră și este esențială
într-un grup, permițând dezvoltarea personală a individului. De
asemenea, aceasta este definitorie la nivel de civilizație,
deoarece întărește noțiunea de identitate, la nivelul
apartenenței unui grup. În lipsa ei, valorile și virtuțile unui
grup nu s-au sedimentat îndeajuns pentru a permite formarea
coeziunii dintre membrii acestuia.
II. Şcoala- „câmp educativ“ vs. „câmp cultural”
Folosind conceptul de „câmp cultural“ propus de P. Bourdieu
putem analiza prestigiul unei instituţii, şcoli de exemplu, ca pe
un teren în care se manifestă opoziţii culturale şi, mai mult,
apare o piaţă specifică generatoare de valori, idei.
Acest câmp impune un stil, o manieră proprie de ancorare în
realitate. Şcolile pot transmite aceste valori, pot transmite un
habitus, termen propus de Bourdieu. Habitus-ul reprezintă un set
specific de caracteristici încorporate şi transmise în şi prin
structurile imanente ale unui câmp specific (în cazul nostru
câmpul educaţional), acestea determină, pe de o parte, modul în
care indivizii percep acel câmp, şi în acelaşi timp, modul în
care indivizii acţionează în cadrul acestui câmp specific. Un
anumit habitus se formează în cadrul şcolii, prin socializarea
secundară a tinerilor, astfel şcolile utilizează o anumită
„violenţă simbolică|” prin care transmit relaţiile de
reproducţie socială şi culturală, constituindu-se astfel
„câmpul educaţional”.
III. Funcţiile şcolii
Una dintre funcțiile instituției școlare este deci cea de
socializare, astfel încât membrii unei societăți sunt
pregătiți pentru a se putea integra în cultură, devenind apoi un
membru productiv al societății din care face parte. O primă fază
a socializării este cea primară, cunoscută și sub denumirea de
“inculturație”, în care indivizii dobândesc cunoștințe
primare în ceea ce privește comportamentul uman, și apare
datorită părinților, a persoanelor care fac parte din cercul
imediat individului. Așadar, școala are rolul de a forma indivizi
care să se poată adapta cu ușurință unui mediu social. În
acest fel, școala are ca și rezultat principal dobândirea unei
pluralități de “euri sociale”, astfel încât copilul își
însușește limbajul specific diferitelor instituții. Totodată,
aici au loc o serie de interacțiuni între indivizi, care în cele
din urmă ajută la creșterea și maturizarea emoțională a
subiecților.
IV. Cultura şcolii
Pot fi evidenţiate, de-a lungul timpului două mari orientări ale
culturii şcolii.
În primul rând amintim orientarea de tip antropocentric, ce
afirmă ca valoare de bază libertatea elevului şi capacitatea sa
de auto-adaptare şi perfectare într-un cadru educaţional
necoercitiv şi dirijat.
În al doilea rând, orientarea sociocentrică, care consideră
ca valori de bază socializarea şi integrarea socială a elevului,
într-un cadru organizat şi structurat conform nevoilor sociale.
Se ridică deci o întrebare: care dintre cele două orientări este
predominantă, în acest moment, în sistemul educaţional
românesc? Un posibil răspuns ar fi în favoarea orientării
sociocentrice, dar care implică riscul adâncirii inegalităţii
sociale.
Educația este cea care ajută și mai ales învață indivizii cum
trebuie sa funcționeze într-un mediu social. Acest lucru este
realizat cu ajutorul transmiterii, inculcării unor norme sociale, a
regulilor care conduc spre cultură. Dezideratul educației constă
așadar în dezvoltarea individuală și sociala a educabililor, în
capacitatea acestora de a înțelege mesajele sociale, de a putea
opera cu concepte si de a gestiona conținuturile influențate de
societate.
Școala este principalul spațiu care oferă posibilitatea
deprinderii unor valori, care sunt menite să întărească
încrederea de sine, și să diminueze convingerile potrivit cărora
ar exista valori superioare și valori inferioare. Astfel, școala
este locul în care fiecărui copil i se permite să se dezvolte
fizic și intelectual, precum și să își descopere sensibilitatea
și creativitatea, lucruri atât de importante în creșterea lui.
Copilul învață cum să relaționeze în cadrul grupului din care
face parte, pentru ca mai apoi să poată duce această relație la
un nivel mult mai înalt, și anume la nivel de societate. Numai
așa va putea să își găsească și să își ocupe locul si
rolul în societate, devenind o persoană activă, care sa lucreze
spre binele și folosul comunității.
Un mare impact în dezvoltarea educabililor îl are profesorul, care
se axează nu doar pe transmitere de conținuturi și informații
prevăzute de către programa școlară –spre exemplu- ci el
acorda o atenție majoră spiritului de inițiativă și
comunicării dintre subiecți. Profesorul reprezintă deci un model
în ceea ce privește conducerea elevului înspre un comportament
activ, dezirabil în orice societate, întreaga sa acțiune fiind
centrată pe aceștia.
După cum rolul profesorului este bine delimitat, tot așa și
elevul îndeplinește anumite funcții. Acesta trebuie încurajat
în asumarea unui rol activ, reflexiv, constructiv, dar și critic
în ceea ce privește interacțiunea cu profesorul, dar și cu
ceilalți elevi. Desigur că elevul trebuie să își stabilească
bine propriile sale valori, să fie conștient de propria sa
identitate culturală, etnică și religioasă, fără să fie supus
vreunei atitudini discriminatorii.
V. Concluzii
Se poate afirma faptul că focalizarea pe relațiile dintre
subiecți, nu face altceva decât să genereze comportamente și
legături pozitive, favorizând maturizarea individului atât la
nivel personal, cât și la nivel de grup, conturându-și propria
identitate.
Școala, ca și instanță culturală, nu face altceva decât să
asigure existența acestor relații generatoare de unitate în
diversitate. Cadrele didactice reprezintă cheia care deschide
orizonturi noi și care gestionează în mod constructiv
diferențele dintre indivizi, prin faptul că scoate în evidență
lucrurile care leagă, care apropie grupul. Cu toate că există
diferențe felurite între subiecți - ceea ce este un fapt cât se
poate de normal- nu înseamnă că unul este superior celuilalt,
dimpotrivă, fiecare are propriile sale valori politice, sociale,
religioase sau de orice altă natură.
Școala contemporană facilitează înțelegerea diferențelor
dintre educabili, promovează atitudini și noi forme de comunicare,
care vin în sprijinul cooperării și colaborării dintre elevi.
Acest lucru permite învățarea prin colaborare atât între elevi,
cât și între unități de învățământ prin parteneriate
menite să dezvolte și să întărească relațiile între acestea.
Datorită faptului că instituţia școlară insuflă elevilor
valori legate de dezvoltarea personală și de autocontrol social,
dificultățile pe care aceștia le vor întâmpina pe parcursul
vieții vor fi diminuate, deoarece aceștia vor fi deja antrenați
cu privire la integrarea si adaptarea socială.
În concluzie, rolul școlii este acela de a ajuta elevii să își
însușească cunoștințe, valori și deprinderi și de a le oferi
posibilitatea adoptării unor perspective pe termen lung, având
beneficii atât în prezent, cât și în viitor.
Bibliografie:
1. Bădescu, I., Radu, N., De la comunitatea rurală la comunitatea
urbană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
2. Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi
interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
3. Bourdieu, P. , Economia bunurilor simbolice, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1986.
La acest număr au contribuit:
● Livia-Valentina Balea
● Laura-Cosmina Mutu
● Diana Radut
● Elena Laura Sîrbu
● IRENE SPRINTAROIU
● Magdalena Mariana Stoica
● ADRIAN BADILA
● Steluta-Iuliana Mitrea
● Cristina-Monica Șerban
● Ionelia Enache
● Tatiana Grecu
● Alina Ciubotariu
● Matei Carmen
● Diana Crisan
ISSN: 2393 – 0810