Nr. 18/2015

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● Mediul de familie şi importanţa lui în educarea copilului, Mihaela Varzescu

● Dezvoltarea dragostei pentru muzică în cadrul activităţilor din grădiniţă, Florina Sofronie

● PREDAREA INTEGRATĂ A CUNOŞTINŢELOR IN INVAŢĂMÂNTUL PREPRIMAR, Mihaela Tescoveanu

Învăţământ primar

● LIMBA ROMÂNĂ - TEZAUR MOŞTENIT DE LA PĂRINŢI, Adeluta Lacusteanu

● Rolul artelor vizuale și dramatice în dezvoltarea socio-empatică și emoțională a copilului, Diana Radut

● Sa combatem absenteismul si violenta!, Diana Radut

● Strategii de îmbunătăţire a relaţiei şcoala - familie - comunitate, Cristina Stamin

● Investigaţii experimentale la aplicarea strategiilor instructiv-educative, Mariana Ciltaru

Învăţământ liceal

● Probe scrise. Probe orale, Alina Ciubotariu

● ACTIVITÉS DIDACTIQUES SPÉCIFIQUES POUR ENSEIGNER LA CULTURE ET LA CIVILISATION FRANÇAISES, Monica Bianca Groza

● Eseul-de la exercițiu la formă de evaluare, Matei Carmen

Interes general

● Cartea virtuală vs. cartea tradiţională, IULIANA DORUS

● ARTA ...MODALITATE DE EXPRIMARE A GÂNDURILOR, craciun dorina

Mediul de familie şi importanţa lui în educarea copilului

Mihaela Varzescu
Alta institutie, Arges, Pitesti

Mediul de familie şi importanţa lui în educarea copilului

În educarea „puiului de om”, părinţii, educatorii,
şcoala şi societatea în general sunt mijloacele cele mai
importante.
Printre problemele importante ale învătământului în
această etapă de schimbare şi modernizare rapidă se găseşte

şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între
care familia ocupă un loc privilegiat. Familia, prima şcoală a
vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele
deprinderi, dar şi primele modele comportamentale, echivalentul
psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are
responsabilităţi clare şi diverse. Întrebarea care se pune este,
dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea
responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze
constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-şi îndeplinească consecvent responsabilităţile educative
faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijiile vieţii zilnice,
minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deşi doresc
să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lisesc
pregătirea psiho-pedagogică, experienţa.
În prezent, din ce în ce mai mulţi pediatri, psihologi şi
educatori din întreaga lume consideră că vârsta preşcolară are
o importanţă covârşitoare pentru:
1. Dezvoltarea creierului adică: creşterea numărului de celule,
creşterea numărului de legături dintre celule şi mielinizarea
fibrelor nervoase.
2. Maturizarea comportamentului adică: decizie adecvată unei
situaţii, control asupra reacţiei la mânie, respect pentru
proprietatea individuală şi pentru integritatea fizică a altei
persoane.
3. Capacitatea de a învăţa: concentrarea atenţiei, spiritul de
observaţie (perspicacitate), capacitatea de memorizare, etc.
Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală şi conturarea
personalităţii este un proces de lungă durată, care începe de

la naştere şi continuă până la adolescenţă. Dar, la vârsta
mică se pun bazele (fundamentul) acestui lung proces de formare
intelectuală şi de definire a caracterului.
Dezvoltarea intelectuală şi maturizarea comportamentului
depind atât de moştenirea genetică cât şi de mediul în care
trăieşte copilul. Mediul de familie poate să exercite o
influenţă pozitivă sau negativă care să persiste tot restul
vieţii.
Factori cu o influenţă negativă asupra dezvoltării copilului
pot fi: alimentaţia insuficientă sau dezechilibrată,
îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării
intelectuale, lipsa afecţiuniisau a exprimării, etc.
În primii 5 ani de viaţă, copiii pot să înveţe mai mult
decât în oricare altă perioadă. Învăţarea este mai uşoară
când copilul este motivat, adică simte plăcere şi interes pentru
ceea ce învaţă, simte simpatie şi afecţiune pentru persoana de
la care învaţă, simte că este iubit, preţuit, respectat şi
protejat.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi
educative, cu repercusiuni asupra formării lor, luctu de care ar
trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile,
comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinţilor
influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al
copiilor.
Există şi voi enumera câteva din posibilele atitudini şi
comportamente ale părinţilor şi implicaţiile lor în formarea
profilului moral al copilului.
 „Familia severă”- în anumite limite imprimă ordine,
disciplină, seriozitate, asigură unitatea şi echilibrul familiei.
Severitatea este necesară în raporturile educaţionale din

familie, dar cu măsură. Ce s-ar întâmpla în cazul în care
părinţii aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale?
Atunci copilul creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde
greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează
afectiv şi efectiv de părinţi şi îşi caută înţelegerea şi
afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc „găştile” şi
„bandele” de minori. Mai gravă este situaţia când părinţii
sunt împărţiţi în tabere: unul „sever” şi unul
„indulgent”. Astfel se formează viitorul demagog, viitorul
ipocrit, cu trăsături de personalitate pe care nu şi le doreşte
nici un părinte pentru copilul său.
 „Familia permisivă”- stă la polul opus al familiei severe,
are un climat de „puf”. Un asemenea copil va fi neajutorat, un
egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are
numai drepturi, în timp ce părinţii doar datorii. Acest copil se
adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele
de şcoală sau mai târziu la locul de muncă.
 „Familia rigidă”- prejudiciază maturizarea copiilor,
generând lipsa de încredere în sine, teama de nereuşită şi
sancţiune. Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce
cunoaşte situaţia reală, prin vizite la domiciliu, discuţii cu
părinţii (în particular) sugerându-le cu discreţie, tact şi
calm în ce mod şi sub ce formă se poate atenua şi echilibra
severitatea .
 „Familia libertină”- creează o atmosferă lejeră,
prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea
socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte
sau a ambilor pentru ei înşişi. Cadrul didactic trebuie să
intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul
obţinerii unor rezultate bune la învăţătură, capacitatea de

decizie, spiritul de independenţă. Punerea în gardă a
părinţilor în legătură cu pericolul evoluţiei nefavorabile a
copiilor este posibilă şi necesară. Părinţii trebuie să
înţeleagă bine relaţia dintre faptă şi măsura ei
educaţională. În climatul educaţional sunt necesare toate
ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi
sobrietatea, larghetea şi stricteţea) toate însă cu măsură şi
la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Scopul educaţiei este de a forma un om cu o gândire liberă,
creativ şi sociabil.
Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp
înviorează sufletul copilului, precum şi ploaia bună, căzută
la timp potrivit, înviorează câmpul.”

Educatoare: Vărzescu Mihaela-Elena
Grădiniţa cu program normal Pătuleni, judeţul Argeş

Dezvoltarea dragostei pentru muzică în cadrul activităţilor din grădiniţă

Florina Sofronie
Gradinita cu program prelungit Nr.14 Pitesti, Arges, Pitesti

Dezvoltarea dragostei pentru muzică
în cadrul activităţilor din grădiniţă

prof. înv. preşcolar Sofronie Florina

În cadrul activităţilor de educaţie muzicală putem forma şi
dezvolta simţul copilului pentru ritm, putem deştepta interesul
lui pentru muzică, în general, îi putem dezvolta auzul muzical
şi memoria muzicală, formându-i primele deprinderi de a cânta
curat.
Educatoarea poate forma la copii şi deprinderi de expresivitate
în cântecul coral şi individual, învăţându-i să respecte în
execuţie caracterul câtecului (vesel, trist, serios), să
folosească variaţii de intensitate şi variaţii de mişcare
(tempo). Toate acestea sunt posibile şi la vârsta preşcolară,
într-o măsură mai mică, este adevărat, dar suficientă pentru o
bună bază a pregătirii viitorului şcolar. Caracterul cântecului
va fi simţit de copii cu ocazia primei lui audieri, când
educatoarea pregăteşte înţelegerea conţinutului lui, printr-o
scurtă povestire sau un sumar comentriu (captarea atenţiei), care
sugerează copiilor tema şi realizarea ei prin cântec. Frumuseţea
expunerii acestuia, cât şi cuvintele puţine, dar pline de
sentiment şi sugestive spuse de educatoare, încălzesc sufletele
copiilor, le fac primitoare şi dornice de a participa la cântec.
Imitând vocea, expresia feţei, timbrul jucăuş sau grav al
educatoarei, copiii vor reuşi să cânte aşa cum cere caracterul
cântecului: povestind, glumind, admirând, compătimind etc.
Pronunţarea textului, care este una din condiţiile
expresivităţii cântecului, are un rol deosebit în redarea
caracterului cântecului, ca şi expresia feţei. Cântecul frumos
pronunţat are cuvinte bine articulate, limpede rostite. Vocalele
trebuie să se audă luminoase, clare, iar consoanele să fie
precise, deşi se aud mai încet.

În ceea ce priveşte variaţiile de intensitate, în general
trebuie să obţinem un cântec liniştit, lipsit de sforţarea
vocii. Cântând încetişor, copii sunt în dublu câştig: în
primul rând ei pot auzi vocea educatoarei sau sunetul
instrumentului, în al doilea rând îşi cruţă coardele vocale,
exersându-le fără să le obosească. Chiar de la vârsta de trei
ani, la intrarea în grădiniţă, copiii trebuie să ştie ce
înseamnă „încet” şi „tare”, să recunoască aceste două
intensităţi extreme, chiar dacă nu le pot executa cu vocea lor
neformată.
Educatoarea va executa în acest scop, de două ori la rând,
acelaşi cântec, deja cunoscut copiilor: o dată încet (şi va
preciza verbal „acum voi cânta încet”, pronunţând cuvântul
„încet” mai stins ca pe celelalte), apoi tare (specificând
„acum voi cânta tare”, accentuând cuvântul „tare”). După
aceea, va organiza sub formă de joc distractiv, acompanierea
cântecului său de către copii, prin bătaia palmelor: când
cântecul va suna încet, copiii vor atinge palmele abia auzit;
când el va suna tare şi pălmuţele vor bate tare.
La grupa mijlocie, copiii pot preciza singuri cum a fost cântecul.
Ei pot executa două intensităţi: „încet” şi „tare”.
Cei din grupa mare vor folosi trei intensităţi: „încet”,
„tare” şi „potrivit”, aplicându-le în cântecele lor sub
conducerea educatoarei şi după indicaţiile cântecului. La
anumite cântece, educatoarea stabileşte de la început cu copiii
care parte a cântecului va fi cântată încet şi care va fi
cântată mai tare. Ea va atrage atenţia copiilor asupra
frumuseţii cântecului nuanţat, la grupele mari. Copiii acestor
grupe se pot deprinde şi cu dirijatul: când educatoarea aproprie
mâinile, corul cântă încet, când ea depărtează mâinile,

corul cântă mai tare.
Între mijloacele de dezvoltarea a dragostei pentru muzică şi a
capacităţii de a simţi muzica, numărăm şi auduţiile muzicale,
pecum şi serbările date de copii.
Audiţia muzicală nu durează mai mult de 8-10 minute la grupa
mare şi 5-7 minute la grupa mică. Scopul ei este, pe de o parte,
formarea gustului artistic şi a dragostei pentru muzică, iar pe de
altă parte, a deprinderii de a asculta în mod civilizat piesele
muzicale, de a le urmări cu atenţie, pentru a le înţelege şi a
le simţi conţinutul şi frumuseţea, pentru a-i familiariza cu
„atmosfera muzicală”. Copiii preşcolari trebuie pregătiţi
pentru audiţie, explicându-li-se în cuvinte simple, pe
înţelesul lor, cuprinsul pieselor muzicale.
Materialul audiţiilor trebuie gradat după vârsta copiilor şi
nivelul muzical al grupei, începând cu piese mai simple şi mai
scurte la primele audiţii şi mergând spre piese ceva mai
complexe. Nu este necesar să organizăm multe audiţii, sunt mult
mai de efect audiţiile spontane, de câteva minute, cu care se
încheie o plimbare sau o activitate.
Serbările muzicale sunt foarte iubite de copii. În aceste
manifestări artistice, copiii cântă în cor sau individual
cântecele lor preferate, dansează dansurile care le plac şi
prezintă jocurile cu cântec într-o atmosferă sărbătorească
şi plină de bucurie.
În privinţa serbărilor, putem spune că valoarea lor este în
raport direct cu conţinutul lor educativ. Dacă educatoarea
pregăteşte şi organizează serbarea astfel încât copiii rămân
cu impresii puternice, amintiri de neuitat şi bucuria creaţiei
artistice, fără sa fie supuşi în prealabil la eforturi
istovitoare, atunci serbarea are valoare. Rezultate frumoase în

prezentarea artistică a programului, ţinuta estetică, aspectul
sărbătoresc al ansamblului, succesul, animaţia neobişnuită
creează stări de bucurie, care stimulează eforturile creatoare
ale copiilor. Serbarea bună cimentează coeziunea grupei. Ea
contribuie la formarea disciplinei conştiente, la respectarea
planului stabilit cu copiii, la stăpânirea de sine, la
manifestarea comportării civilizate.
În schimb, se poate ca serbarea să nu aibă nicio valoare
educativă, dacă se scrifică interesele grupei de copii pentru a
prezenta „vedete” pe scenă; dacă repetiţiile pentru serbare
scot colectivul din mersul său normal; dacă pregătirea devine o
corvoadă pentru copii şi dacă conţinutul serbarii nu corespunde
cu firea şi preocupările preşcolarilor.
Cum trebuie să fie o serbare bună? ne întrebăm. Sunt diverse
puncte de vedere în această privinţă, însă trebuie să fim de
acord că o serbare bună trebuie să fie plină de viaţă, cânt
şi joc specific preşcolarilor; de activitate artistică creatoare,
dovadă de bună organizare şi de gust artistic. Ea trebuie să
ofere copiilor prilejul să îşi manifeste sentimentele, să fie o
exteriorizare a bucuriei, a vieţii fericite a copilăriei,
simbolizate prin cântec, joc, atmosferă festivă.
O serbare bună fructifică rezultatele muncii didactice şi
educative, concretizându-le în forme sugestive, artistice. Este
bine ca atunci când pregătim o serbare, să povestim copiilor
despre evenimentul sărbătorit, despre rolurile tuturor la serbarea
comună, trezindu-le interesul pentru ea şi ajutându-i pe copii
să se integreze cu însufleţire în pregătirea acesteia.
Nicio serbare preşcolară nu trebuie să fie lungă şi
obositoare, ci trebuie să constituie o distracţie frumoasă pentru
toţi copiii. „Punctele” înscrise în program trebuie să fie

reprezentative pentru grupă, iar pregătirea copiilor trebuie să
asigure cântecul şi jocul independent al fiecarui copil. Când
programul e format din cântece şi jocur învăţate şi repetate
în cadrul activităţilor, copiii cântă şi joacă
nestingheriţi, contopindu-se cu rolurile lor, fiind stăpâni pe
întregul complex de cântece, dansuri şi jocuri. Atunci ei vor
prezenta la serbare viaţa adevărată a grădiniţei, nu vor figura
ca simple păpuşi, lipsite de personalitate şi iniţiativă.

PREDAREA INTEGRATĂ A CUNOŞTINŢELOR IN INVAŢĂMÂNTUL PREPRIMAR

Mihaela Tescoveanu
Gradinita cu program prelungit Nr.3 Caracal, Olt, Caracal

PREDAREA INTEGRATĂ A CUNOŞTINŢELOR IN INVAŢĂMÂNTUL PREPRIMAR

Prof. Inv. Prescolar TESCOVEANU MIHAELA

Preşcolaritatea este cel mai bun moment al vieţii în
care se pot forma abilităţi importante, de bază, pentru :
muzică, sport, limbi moderne, dar şi capacităţi de gândire şi
comunicare necesare învăţării şcolare de mai târziu. Procesul

instructiv-educativ pe care îl desfăşurăm în grădiniţă
permite fiecărei educatoare punerea în valoare a propriei
experienţe didactice, prin activităţi educative cu caracter
integrat şi cu o abordare complexă a conţinuturilor.
Predarea integrată a cunoştinţelor este considerată o strategie
modernă de organizare şi desfăşurare a conţinuturilor, iar
conceptul de activitate integrată se referă la o activitate in
care se îmbrăţişează metoda de predare-învăţare a
cunoştinţelor îmbinând diverse domenii şi constituirea
deprinderilor şi abilităţilor preşcolarităţii.
Integrarea este o manieră de organizare a activităţii oarecum
similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că obiectivele
învăţării au ca referinţă nu o categorie de activitate ci o
tematică unitară, comună mai multor categorii. Nu trebuie însă
să se confunde cele două concepte : interdisciplinaritatea o
identificăm ca o componentă a mediului pentru organizarea
cunoaşterii ; integrarea – ca o idee sau un principiu integrator
care rupe hotarele diferitelor categorii de activităţi şi
grupează cunoaşterea în funcţie de tema propusă de educatoare,
ori de copii. Integrarea, ca sintagmă este explicată ca revenirea
în acelaşi loc, în aceeaşi activitate, a mai multor activităţi
de tip succesiv, care conduc la atingerea obiectivelor propuse, la
însuşirea conţinuturilor, la realizarea în practică a
proiectului didactic propus. Prin activităţile integrate,
abordarea realităţii se efectuează printr-un demers global,
făcând să dispară graniţele dintre categoriile şi tipurile de
activităţi didactice. Acestea se contopesc într-un scenariu
unitar în care tema se lasă investigată cu mijloacele diferitelor
ştiinţe : conţinuturile au subiect comun care urmează a fi
elucidat în urma parcurgerii acestora şi atingerii obiectivelor

comportamentale avute în vedere.
Activităţile integrate nu sunt alte activităţi, ci cele pe care
noi le proiectăm calendaristic conform planului de învăţământ,
orarului aferent nivelului de vârstă, susţinute de experienţa
cadrului didactic. Am organizat şi desfăşurat activităţi
integrate generate de subiecte stabile planificate pentru tot timpul
anului cum ar fi : Flori – plante (după anotimpuri) ; Animale
(domestice, sălbatice) ; Fructe (după anotimpuri) ; Evenimente
istorice (I Decembrie, 24 Ianuarie), Fenomene ale naturii ;
Tradiţii – obiceiuri sau subiecte dinamice ce se evidenţiază la
un moment dat trezind puternic interesul şi atenţia copiilor.
Astfel de activităţi le-am desfăşurat integrat şi după un
scenariu elaborat de mine şi care a început cu întâlnirea de
grup iniţiată în fiecare zi, întâlnire ce se poate realiza sub
forma unei povestiri, a întâlnirii cu un personaj îndrăgit, cu
vizita unei persoane adulte ce poate fi : învăţător, medic,
poliţist, etc., prezenţa unui animal sau o întâmplare trăită
în zilele cât au fost liberi sau în vacanţă, un eveniment
social sau eveniment special petrecut în familie, etc.
Activităţile din grădiniţă pot fi desfăşurate integrat după
scenarii zilnice cu generice distincte care reunesc activităţi
comune şi la alegere dar din zona respectivă sau prin care se
regăsesc fragmentele de activităţi dintr-o săptămână cu
generice de zi, respectând tema şi subtema săptămânii.
Diversitatea şi varietatea materialelor încurajează copiii să se
manifeste, să observe, să gândească, să-şi exprime ideile, să
interpreteze date, să facă predicţii. Activităţile integrate se
pot desfăşura fie frontal, fie pe grupuri ajungând până la
individual. Dintre activităţile pe care le-am desfăşurat frontal
îmbinate cu microgrupuri şi individual, amintesc : ,,Toamnă,

toamnă harnică şi de roade darnică’’, ,,Frunză verde şi-o
lalea, ce frumoasă-i ţara mea’’ , ,,Animale ‘ ,,Primăvară
ai sosit, noi îţi spunem : bun venit !’’, , ,Apa – sursă de
viaţă’’, ,,În lumea insectelor’’, ,,Viaţa
subacvatică’’, ,,Copilărie fericită’’, ,,În curând vom
fi şcolari’’etc.
Desfăşurând activităţile integrat, am observat la copii o
eliberare de formalism şi o libertate mai mare în privinţa
capacităţii de expresie oferită acestora. Activităţile
integrate se dovedesc aşadar a fi o soluţie pentru o mai bună
corelare a activităţilor de învăţare cu viaţa societăţii, cu
tehnologia şi cultura didactică. Lucrând în grupuri, copiii
îşi asumă responsabilităţi şi roluri în microgrupul din care
fac parte participând la jocuri de rol interesante şi iniţiate la
sugestia educatoarei sau create de ei. De exemplu :
Centrul ,,Bibliotecă’’ oferă posibilitatea copiilor de a-şi
exersa liber opiniile, de a citi imagini pe care le asociază cu
aspecte din viaţă, de a audia poveşti, de a crea poveşti după
anumite tablouri, de a dezvolta dialoguri între personajele
întâlnite în cărţi, de a cunoaşte literele alfabetului
asociindu-le cu imagini corespunzătoare, etc.
Centrul ,,Ştiinţă’’ direcţionează copiii spre exersarea
atât a conţinuturilor matematice : jocuri de măsurare, de
comparare, de reconstituire, de numărare, grupare, dar şi spre
conţinuturile cunoaşterii mediului : acvariu, lumea plantelor,
animalelor, a insectelor, a omului, etc
. Cultivarea la copii a trăsăturilor cum ar fi curiozitatea,
admiraţia, imaginaţia, gândirea critică, spontaneitatea şi
plăcerea în experienţe estetice se realizează pe calea predării
grupate pe subiecte sau unităţi tematice, aşa-numita predare

tematică.
Mi s-au părut interesante următoarele teme pe care le-am
planificat pentru desfăşurarea unor asemenea activităţi
`Tema: CULORILE – cu subtema – „Peste tot sunt culori”
Pentru realizarea acestei teme am aşezat pe o masă acoperită cu o
faţă de masă albă diverse lucruri: nuci, paie, flori,
fructe,pene,sticluţe, condimente, nasturi, fire de lână, tuşuri;
am pregătit jetoane colorate, coli de carton pentru experimente.
Copiii au comparat culorile şi nuanţele, au spus ce simt în
legătură cu culorile, au manipulat obiectele, încercând să le
descrie exact folosind comparaţii, au experimentat modul în care
obiectele se potrivesc unui anumit fond. Discuţiile cu copiii ne-au
ajutat să descoperim ce culori preferă copiii, ce afinităţi au.
Am confecţionat un album cu fotografii colorate din viaţa
copiilor.
Tema am abordat-o prin joc şi experimente. Copiii au fost
încurajaţi să folosească culorile în pictură, desen, modelaj,
dar să le şi descopere în diversitatea obiectelor din jur.
Tema: LINIŞTEA – cu subtema – „Liniştea sărbătorilor de
iarnă”.
Perioada premergătoare Crăciunului şi Anului Nou este o etapă
în care oamenii se regăsesc, se bucură unii de alţii, în care
familiile se reunesc şi petrec în linişte şi bucurie. Însăşi
natura este parcă mai calmă, mai liniştită.. Mesajul de bucurie
senină a Crăciunului poate fi simţit şi în grădiniţă.
Pregătirea sărbătorii, reânvierea obiceiurilor caracterizează
poate mai mult ca în altă perioadă, viaţa grădiniţei.
Liniştea am descoperit-o prin atenţie,
ascultare, bună purtare şi prietenie între copii. Copiii au
întâlnit liniştea în relaţiile cu ceilalţi, în comportamentul

atent şi înţelegător. Bucuria seninătăţii şi prieteniei au
descoperit-o şi prin armonizarea estetică a încăperilor.
Specialiştii consideră că învăţarea integrată se reflectă
cel mai bine prin această predare tematică (integrarea
conţinuturilor), care sprijină dezvoltarea concomitentă a unor
domenii, în loc să se concentreze pe un aspect izolat, lucru
nefiresc pentru dezvoltarea copilului.
Predarea tematică presupune integrarea diferitelor discipline prin
elaborarea unei idei interesante care se leagă de mai multe
domenii. Ea se face în aşa fel încât să reflecte legăturile
dintre mai multe discipline şi legăturile acestora cu viaţa
De un real folos în completarea conţinuturilor sunt : vizitele de
documentare, plimbările, excursiile, întâlnirile cu
specialiştii, teatrul, diafilmele, etc. Tematica acestora este
aleasă în aşa fel încât prin activităţile integrate să se
înlesnească contactul cu lumea înconjurătoare astfel încât
copilul să exerseze o învăţare activă. Educatoarea este aceea
care crează atmosfera şi tonusul clasei, personifică acele
calităţi pe care doreşte să le regăsească la copii, comunică
entuziasmul ei copiilor, face procesul de învăţare activ şi
interesant. Întotdeauna trebuie să existe un echilibru între ceea
ce oferă educatoarea şi ceea ce doreşte copilul, pentru ca
obiectivele propuse să se realizeze cu succes. Prin activităţile
integrate desfăşurate cu copiii aducem un plus de lejeritate şi
mai multă coerenţă procesului de predare-învăţare, punând un
accent deosebit pe joc ca metodă de bază a acestui proces. Prin
activităţile integrate trebuie să utilizăm metode active care
să conducă la sporirea eficienţei muncii didactice a educatoarei
prin impresionarea capacităţii copilului de aplicare a
transferului de idei.

Organizând astfel de activităţi am stimulat
şi educat creativitatea preşcolarilor oferindu-le posibilitatea de
a exprima liber tot ce le trece prin minte, formulând idei,
completând răspunsuri

Astfel de modalităţi de realizare a creativităţii
prin activităţi integrate , am folosit în desfăşurarea tuturor
proiectelor planificate în decursul anului şcolar.
Bineînţeles că , acestea pot fi îmbunătăţite în
funcţie de conţinuturile ce se predau şi se învaţă.
Fiecare educatoare poate găsi modalităţi de stimulare
a creativităţii , important este faptul că , înşişi
preşcolarii sunt atraşi în acţiunea de inventare , descoperire a
unor modalităţi noi de educare a diferiţilor factori ai
creativităţii.
Educatoarea este cea care hotărăşte atmosfera din
grupă , personifică acele calităţi pe care doreşte să le
regăsească la copii , comunică entuziasmul ei copiilor , face
procesul de învăţare interesant şi eficient.
Trebuie să existe un echilibru între ce oferă
educatoarea şi ce doreşte copilul pentru a realiza cu succes
obiectivele propuse.
CONCLUZII
Reusita predării integrate a continuturilor in grădinită tine in
mare masură de gradul de structurare a continutului proiectat,
intr-o viziune unitară, ţintind anumite finalităti. Invătarea
intr-o manieră cât mai firească, naturală pe–o parte si
invătarea conform unei structuri riguroase, pe de alta parte, sunt
extreme care trebuie sa coexiste in curriculum-ul integrat.
De retinut este faptul că prescolarii trebuie sa inveţe intr-o

manieră integrată, fiecare etapă de dezvoltare fiind strâns
legată de cealaltă. Activitătile integrate sunt oportune in acest
sens, prin ele aducându-se un plus de lejeritate si mai multă
coerentă procesului de predare-invătare, punând accent deosebit
pe joc ca metodă de bază a acestui proces.
Activitatea integrată se dovedeşte a fi o soluţie pentru o mai
bună corelare a activităţilor de invăţare cu viaţa
societăţii, cultura si tehnologia didactică.

Bibliografie :
Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţa de
copii ;
Revista Învăţământului Preşcolar 3-4 - 1994 ;
Revista Învăţământului Preşcolar 3-4 - 2003 ;
Revista Învăţământului Preşcolar 1-2 - 2004 ;

LIMBA ROMÂNĂ - TEZAUR MOŞTENIT DE LA PĂRINŢI

Adeluta Lacusteanu
Scoala Gimnaziala Nr.2 Rusanesti, Olt, Rusanesti

“Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea “,(1) (Bulgăr
Gheorghe- Scriitori romani despre limbă şi stil-Ed.
Albatros,Bucureşti,1976,pag.131) ea este “măsurariul
civilizaţiunii unui popor” (2) (Bulgăr Gheorghe- Scriitori
romani despre limbă şi stil- Ed. Albatros,Bucureşti,
1976,pag.131).Afirmaţia,pe care marele poet Mihai Eminescu o făcea
acum mai bine de un secol,cuprinde in sine importanţa deosebită pe
care o are limba naţională pentru dezvoltarea intelectuală şi

ridicarea gradului de civilizaţie al unui popor.
În devenirea lor istorică ,poparele şi-au păstrat pe
langă alte valori care constituie fiinţa lor naţionala,un bun de
o inestimabilă valoare –limba naţională.
“Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l
moştenesc copiii de la parinţi,depozitul cel mai sacru lăsat de
generaţiile trecute şi care merita să fie păstrat cu sfinţenie
de generaţiile care-l primesc ”.(3) (Bulgăr Gheorghe
–Scriitori romani despre limbă şi stil-Ed.
Albatros,Bucureşti,1976,pag 131. Aceste randuri,constituie într-o
definiţie plină de patriotism a poetului cetăţean Vasile
Alecsandri,atrag atenţia asupra datoriei sfinte pe care o au
generaţiile,de a păstra limba neamului căruia îi aparţin,de a
face aptă să-şi îndeplinească funcţiile social-culturale.
Limba este un bun al întregii comunitaţi . “Este o
realitate vie,complexă,evoluează continuu,în stransă legătura
cu dezvoltarea societăţii..Limba este întaiul poem al unui
popor,cea mai puternică legătură a unui neam. Ea este sufletul
neamului,e firea şi fiinţa lui.”(4) (B. Cazacu-“Limba şi
literatura romană” nr.1/1984,pag. 3) .
Limba reprezintă principala cale de înţelegere şi de
comunicare între oameni,iar transmiterea de informaţii este cu
atat mai bună cu cat idea pe care vrem să o comunicăm este
formulată mai clar şi mai correct.
Nicolae Iorga sublinia: “În limba romanească,se poate
exprima cugetarea cea mai fină,simţirea cea mai gingaşă,se poate
exprima cea mai mare înălţime a cugetării.” (5) Nicolae
Iorga-Lupta pentru limba romană –Ed. Bucureşti,1906, pag.126.
În bagajul lexical al copiilor substantivul este cel mai
bine reprezentat numeric (întrucat corespunde celor mai cunoscute

obiecte ale realităţii),iar în vorbirea lor este mai frecvent
folosit.
În jurul acestei noţiuni se pot organiza şi în raport
cu ea se pot elicida altele(clase,categorii,relaţii,valori,funcţii
gramaticale). Substantivul este cea mai dezvoltată clasă.Pune
probleme de ordin ştiinţific(declinarea,funcţii
sintactice,ortografia),cat şi de ordin metodologic (mai ales cand
vorbim de cazuri).
Însuşirea limbii începe în familie ,primul dascăl
fiind mama care în cele mai multe cazuri,fară a avea o pregătire
pedagogică,condusă de instinctele materne,cu multă răbdare şi
afectivitate,este cea care îi deschide copilului poarta spre
universul plin de necunoscut ,îl ajută să cunoască acest univers
pas cu pas,raspunzandu-i zilnic la frecventele întrebări: “De
ce?”.
1
Orizontul de cunoaştere al copilului se lărgeşte luand
contact cu programa grădiniţei.Aici copilul se joacă cu
cuvintele,le combină,le analizează ,etc.
Dar şcoala,ca principal izvor de cultură este aceea care
formează în mod sistematic şi instituţionalizat priceperile şi
deprinderile de folosire a formelor corecte ale cuvintelor.
Am încercat să transpun pasiunea mea pentru limba
română, experienţa la catedră şi să demonstrez că elevilor
noştri li se pun bazele unei exprimări clare,conştiente şi
precise folosind mijloace,procedee şi tehnici de lucru dintre cele
mai atractive şi mai plăcute pentru ei.
Am constatat că la clasele primare învăţarea
gramaticii contribuie,alături de elementele de ortoepie şi de
lexic,la dezvoltarea capacităţii de exprimare corectă sub

aspectul formei şi logicii construcţiei sintactice.
Prin inţelegerea structurilor logice ale limbii,prin
însuşirea formelor corecte ale cuvintelor,elevii vor putea să
îşi dezvolte capacitatea de exprimare,de comunicare,de transmitere
şi de receptare a mesajelor orale şi scrise.
Amploarea pe care a luat-o dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii impune o preocupare tot mai mare pentru cultivarea limbii
şi in mod deosebit pentru dezvoltarea exprimării,pentru
optimizarea comunicării.
În evaluarea culturii unui individ,un criteriu de bază
este exprimarea orală şi scrisă. Cunoştinţele de limbă
elementare trebuie să le cunoască fiecare cetăţean. Acestea se
însuşesc mai întai în şcoală.

BIBLIOGRAFIE
1. (Bulgăr Gheorghe- Scriitori romani despre limbă şi
stil-Ed. Albatros,Bucureşti,1976,pag.131)
2. B. Cazacu-“Limba şi literatura romană”
nr.1/1984,pag. 3)
3. Nicolae Iorga-Lupta pentru limba romană –Ed.
Bucureşti,1906, pag.126
4. Academia Româna Institutul de Lingvistică ,,Iorgu
Iordan – Al. Rosetti,, , Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi
Morfologic al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005.
5. Bruner J.S., Pentru o teorie a instruirii, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970.

Rolul artelor vizuale și dramatice în dezvoltarea socio-empatică și emoțională a copilului

Diana Radut
Scoala Gimnaziala Brastavatu, Olt, Brastavatu

Rolul artelor vizuale și dramatice în dezvoltarea socio-empatică
și emoțională a copilului

Înv. Raduţ Diana-Florenţa,
Şcoala Gimnazială Brastavăţu,
Localitatea Brastavăţu,
Judeţul Olt.

“Mai artist decît copilul
cred că nu e nici un artist în lume.
Să ai inimă să-l simţi şi minte să-l pricepi”

(I. Nisipeanu)

Mai mult decât orice activităţi, activităţile incluse în
domeniul “educaţie estetică” (educaţie plastică şi
educaţie muzicală), constituie cadrul şi mijlocul cel mai generos
de activare şi stimulare a potenţialului creativ. Arta îl
pregăteşte pe copil să trăiască în frumuseţe, în armonie,
să respecte frumosul şi să vibreze în faţa lui. Cuvintele,
sunetele, gesturile, culorile, formele plastice sunt mijloace de
exprimare, de exteriorizare a dorinţelor, a aşteptărilor,
relaţiilor cu ceilalţi, a problemelor. Mijloacele artei devin
pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă şi cu
ştiinţă a problemelor de echilibrare, de armonizare, de modelare
a spaţiului în care trăieşte şi se joacă, de automodelare.
Reluând ideea lui Gramsci, că arta este un educator pentru că
este artă, profesorul I. Neacşu precizează: “Prin bucurie şi
prin trăire, elevul va reasimila în adâncime şi înălţime
frumosul şi armoniosul, prezente ca paternitate şi realitate, ca
sensibilitate şi raţionalitate” [1]
Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială, dar şi cea
artistică şi delicateţea comportamentală. Sensibilitatea
artistică se construieşte pe baza afectivităţii, intuiţiei şi
fanteziei, în funcţie de măiestria educativă a adultului şi de
caracteristicile mediului în care se formează. Deşi, determinată

genetic, ea se modelează prin educaţie, pentru că
“personalitatea copilului este rezultanta acţiunii conjugate a
factorilor ereditari, de mediu şi de educaţie, iar ea nu se poate
configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă”
[2]
Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat
şcolarului. Acest limbaj are misiunea de a echilibra şi de a
armoniza relaţiile copilului cu natura, cu sine. Adultul nu va cere
copilului să reproducă, să execute cu măiestrie asemănarea,
până la identificare, cu înfăţişarea naturii, care oricum
este, în mod permanent, alta. Dacă ar acţiona aşa, ar face din
copil un inapt în ceea ce priveşte creaţia artistică, l-ar
îndepărta de artă şi l-ar înstrăina de propriile
posibilităţi creative.
Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului
în faţa frumosului, de instrumentare a acestuia cu limbajul şi
operaţiile specifice artei plastice. Procedând astfel şi dovedind
empatie şi respect necondiţionat, adultul îl ajută cu adevărat
pe copil să se autodescopere, să se armonizeze cu sine, să
descopere şi să rezolve probleme de compoziţie şi de tehnologie
artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum şi
particularităţile individuale, învăţătorul poate acţiona
stimulativ în vederea dezvoltării potenţialului creativ al
copilului.
Se impune cu obligativitate descoperirea şi exersarea
predispoziţiilor artistice care sunt aproape generale:
• simţul culorii, actualizat treptat în prezenţa atributelor
cromatice ale naturii (culori calde, culori reci, pete fuzionate,
pete vibrate, pete plate) se manifestă la toţi copiii; la cei real
dotaţi se manifestă printr-o voluptate ieşită din comun pentru

culori în acorduri strălucitoare, neaşteptate;
• simţul formei se manifestă prin pornirea lăuntrică de a
aprecia mental sau cercetând cu mâna înainte de a o fixa pe
hârtie;
• simţul ritmului are o nuanţă de echilibru
fizico-comportamentală, dar şi de armonie; se manifestă prin
respingerea energică a uniformităţii, ritmul liniilor, culorilor,
formelor va deveni şi reflecta ritmul demersurilor psihice.
Deşi nu este artist, şcolarul elaborează plastic cu o plăcere
imensă. Lucrând cu pensula sau cu creioane colorate, manifestă o
atitudine de uimire în faţa propriilor produse. Este preludiul
viitoarei conduite creative. Adultul îl va instrumenta pe copil cu
principalele elemente de limbaj plastic şi îl va stimula să le
reproducă, să le transforme (prin modificări, disocieri,
omisiuni, deformări, alungiri, exagerări), să le asocieze (prin
juxtapunere, multiplicări, asamblări, suprapuneri).
Aceste elemente sunt:
• punctul plastic, static sau dinamic, pe care şcolarul mic îl
va multiplica, supradimensiona, antrena în mişcare, va opera cu
puncte pe care le va concentra sau risipi, distribui egal sau
inegal;
• forma plastică spontană (creată prin scurgere, stropire,
pulverizare) sau elaborată (prin analiza, asamblarea formelor
naturale); aceste forme plastice vor fi supuse descompunerii,
amplificării, combinării unor elemente ale întregului;
• culorile sunt supuse operaţiilor de amestecare, juxtapunere,
contrastare (contrastul culorii în sine, contrastul complementar,
contrastul simultan, contrastul de cantitate);
• linia- şcolarul învaţă să exprime prin linie energie,
mişcare, spaţialitate, să separe, dar să şi unifice;

• compoziţia plastică rezultată din armonizarea relaţiilor
dintre elementele compoziţionale;
• spaţiul plastic rezultat din ordonarea unitară şi expresivă
a elementelor plastice.
Elementele de limbaj plastic vor fi îmbinate cu cele de tehnică:
• dactilo-pictura conferă flexibilitate, abilitate în folosirea
degetelor şi favorizează armonizarea culorilor prin combinarea
lor;
• tehnica tamponului îi conferă copilului libertate în alegerea
materialelor şi mijloceşte fuzionarea culorilor;
• tehnica ştampilei poate fi aplicată şi în lucrările
colective; suportul ştampilei este variat, ceea ce generează
receptivitatea copilului la posibilităţile oferite de natură;
• tehnica conturului permite ordonarea elementelor
compoziţionale, echilibrarea compoziţiei; conturul şi culoarea se
susţin reciproc;
• tehnica pieptenelui implică un studiu despre linii orizontale,
verticale, oblice, ondulate, totul conducând la efecte deosebite;
• tehnica scurgeri şi suflării dezvoltă sensibilitate pentru
armonia cromatică.
Toate aceste conţinuturi şi operaţii specifice educaţiei
plastice sunt interiorizate şi, mai târziu, aplicate în alte acte
creative.
După ce elevii au fost familiarizaţi cu materialele pe care le vor
folosi: bloc de desen, acuarele, pensulă, cârpă, pahar etc., prin
joc, am pornit la înmuierea pastelor de acuarele, aşezarea pastei
din tub pe paletă, în cazul culorilor tempera; i-am îndemnat la
exerciţii de trasare a liniilor şi punctelor cu pensula pe foaia
albă, trasarea într-o singură direcţie a unor linii sau pete de
culoare.

Într-o societate dominată de indecenţă şi frivolitate, teatrul
constituie una dintre singurele modalităţi prin care individul
poate evada din cotidian. De altfel, consider teatrul o cale de
promovare a adevăratelor valori. Orice părinte are obligaţia
morală de a merge împreună cu copilul la spectacole de teatru
potrivite celui mic. În acest sens, există teatrul de păpuşi, un
spectacol nemaipomenit, care reprezintă o bună modalitate de a le
deschide celor mici universul imaginaţiei. Dezvoltarea lor depinde
de noi, iar dacă o să avem grijă să îi îndrumăm către
asemenea manifestări plenare ale artei, cu siguranţă vor deveni
oameni deschişi, cu o cultură foarte bogată. Evoluţia noastră,
ca oameni, nu se poate realiza decât prin schimbarea unor tipare
vechi de gândire şi modelarea, în final, a unui comportament
exemplar. Tinerii sunt cei mai vulnerabili atunci când vorbim de
preluarea unor modele neadecvate, dar specifice societăţii în
care trăim. De aceea, în şcoli ar trebui iniţiate campanii de
promovare a teatrului şi a artei în general, iar cei mai
talentaţi, încurajaţi să fie chiar ei personajele principale în
acest demers. În concluzie, consider teatrul ca fiind indispensabil
în viaţa tinerilor, având în vedere că arta este una dintre
principalele modalităţi prin intermediul căreia reuşim
întotdeauna să evadăm din cotidian, dar mai important, ea ne
ajută să ne conturăm şi o personalitate puternică de-a lungul
vremii.

Bibliografie:
1. CONSTANTIN, F.,Culoare, artă, ambianţă, Bucureşti, Ed.
Meridiane, 1979
2. CUCOŞ, CONSTANTIN, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

3. ENĂCHESCU, C., Expresia plastică a personalităţii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti,1973
4. GABREA, IOSIF, Şcoala creatoare, Ed. Casei Şcolare, 1972
5. GÂRBOVEANU, MARIA; NEGOIESCU, VICTORIA, Stimularea
creativităţii elevilor în procesul de învăţare, E.D.P.,
Bucureşti, 1981
6. ILIOAIA, MARIA, Metodica predării desenului la clasele I-IV,
E.D.P., Buc., 1981
7. IONESCU, MIRON, Demersuri creative în predare învăţare, Ed.
Presa Universitară Clujeană, 2000
8. IONESCU, MIRON; RADU, ION, Didactica modernă, Ed. Dacia, 1995

Sa combatem absenteismul si violenta!

Diana Radut
Scoala Gimnaziala Brastavatu, Olt, Brastavatu

“SĂ COMBATEM ABSENTEISMUL ŞI VIOLENŢA”

Învăţător, Răduţ Diana-Florenţa

Şcoala Gimnazială Brastavăţu

Localitatea Brastavăţu

Judeţul Olt

În sistemul educaţional, libertatea individuală este greşit
înţeleasă atât de către elevi, cât şi de către profesori şi
părinţi şi nu a avut ca efect micşorarea gradului de violenţă
în şcoală, ci dimpotrivă pe fondul acestei libertăţi greşit
înţeleasă şi exprimată, şcoala poate reprezenta o sursă a
unor forme de violenţă.
Dacă anterior violenţa şcolară nu se manifesta decât ocazional,
între elevi sau dinspre cadrul didactic spre elev, acum remarcăm o
violenţa sporită de la an la an atât între elevi cât nu rareori
dinspre elevi spre cadrele didactice.
Pentru a putea preîntâmpina şi dezarma un comportament violent
în şcoala trebuie mai întâi să clarificăm şi să înţelegem
conceptul de violenţă, să aflăm cauzele acesteia şi în final
să fie concepute măsurile de combatere şi prevenire.
Spre deosebire de agresivitate -care reprezintă potenţialitatea ce
permite dirijarea acţiunii şi ţine de gândire şi analiza fiind
intrinsecă-, violenţa este acţiunea în sine, dezorganizarea
brutală a personalităţii sau colectivităţii si afectează atât
individul, cât şi mediul în care acesta se manifestă. Violenţa
nu este ereditară, dar este contagioasă….
Astfel, întâlnim mai multe tipuri de violenţa în mediul şcolar:
• Violenţa fizică, concretizată prin lovirea persoanelor,
vătămarea fizică a acestora, deposedarea prin forţa de bunuri,
etc;
• Violenţa economică(materială) ce se rasfrânge asupra
obiectelor din jur, asupra mobilierului şcolar, şi a bunurilor
altor persoane;

• Violenţa psihică ce are ca efect formarea complexelor de
inferioritate la persoana agresată, şi se manifestă prin
verbalizare, atitudini de respingere, izolare;
Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul
şcolarilor putem argumenta următoarele:
• Încă de la vârsta preşcolara unii copii sunt martori ai
violenţei domestice (fizice,psihice) şi fiind la vârsta la care
îşi aleg şi imită modelul de comportament, copilul îşi va
însuşi inconştient actele de violenţă ale adulţilor, le va
reproduce în interacţiunea cu grădiniţa, grupul de prieteni sau
şcoala, fiind convins că aceste atitudini sunt corecte si
fireşti;
• Provenind din medii sociale diferite, în clasele primare
şcolarii vor avea tendinţa de a-i exclude pe cei minoritari,
cauzând astfel forme de violenţă;
• Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului
spre violenţă îl constiutuie Mass-Media, prin prezentarea
realităţii ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor
expuse şi mai ales fără a accentua consecinţele acestor
violenţe asupra celor ce le-au provocat. Mass-Media expune acte de
violenţă (atât în programele pentru copii cât şi în filme sau
ştiri) în mare parte fără să stigmatizeze aceste acte, fără a
sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
Prevenire si combatere:
• Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor
pentru a putea preveni manifestările violente ale acestora prin
discuţii atât cu elevii în cauză cât şi cu familiile lor. Doar
o buna colaborare a familiei cu personalul didactic va reuşi
prevenirea/stoparea/îndreptare unor deviaţii comportamentale,
deoarece cadrul legal nu permite şcolii luarea unor masuri extreme

care să determine din partea elevului respectarea drepturilor celor
din jur. Şcolii îi revine sarcina de a corija abaterile, de a
defini clar diferenţa dintre moral şi imoral, deoarece copilul se
va manifesta în mediul şcolar influenţat de imaginile
vizualizate.
• Rolul învăţătorului este acela de a omogeniza colectivul, de
a-i determina să-şi respecte colegii si cadrele didactice. Acest
lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin intermediul
povestioarelor , prin acordarea de sarcini pe echipe. Şcolarii
trebuie învăţaţi ce înseamnă a trai în societate: a te
înţelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima
problemele în cuvinte nu în fapte, a lua decizii colective, şi a
te supune deciziei majorităţii, a-şi controla pornirile violente.
• La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament
intern. Elevii sunt cei ce negociază regulile, si stabilesc
sancţiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple
ce pot fi lesne înţelese şi respectate.
• În condiţiile în care situaţiile de violenţă şcolară nu
pot fi rezolvate în mod direct prin acţiunea efectivă şi
imediată a cadrului didactic se impune formarea unei echipe
• O alta metodă de prevenire şi combatere a violenţei este
elaborarea R.O.I., aducerea acestuia la cunoştinţă atât
elevilor, cât şi părinţilor şi respectarea sa strictă. La
înscrierea copilului în şcoală, părintele trebuie să semneze
că este în acord deplin cu regulile şcolii, reguli ce pot stabili
de la scăderea notei la purtare până la exmatricularea
definitivă a elevului în cazul constatării unor fapte de
violenţă ce ar periclita siguranţa celorlalţi.
• La nivelul şcolii se pot înfiinţa grupuri de dezbateri în
care să se pună în discuţie dificultăţile muncii de formare a

comportamentului prosocial al elevilor. Situaţiile problemă
expuse, de unul sau mai multi profesori să fie dezbătute în
cadrul grupului.
• Înfiinţarea în cadrul şcolii a unui centru de consultanţă
cu părinţii şi elevii unde să se poată depista, mediatiza, şi
dezbate acte de violenţă şcolară.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenţei şcolare
implică a ţine cont de toţi factorii (temperamentali, sociali,
familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului.
Şcoala are un rol important în prevenirea violenţei şi asta nu
numai în condiţiile în care sursele agresivităţii sunt în
mediul şcolar ,ci şi în situaţia în care sursele se afla în
exteriorul graniţelor şcolii.
Absenteismul este o problemă socială caracterizată prin conduită
evazionistă, cronică,
care reflectă atitudinea structurată a lipsei de interes,
motivaţie, încredere în educaţia şcolară.
Fuga de la ore este o problemă predominant emoţională (conduită
de tip evazionist, oformă de evadare fizică şi psihologică din
situaţia percepută ca traumatizantă).
Absenteismul poate fi o formă de manifestare a devianţei şcolare
(semnal tardiv al
existenţei unor probleme).
Poate semnala şi reducerea ataşamentului şi a integrării,
identificare scăzută cu obiectivele şi aspiraţiile grupului de
elevi.
Studiile de specialitate indică următoarele tipuri de absenteism:
-absenteism selectiv (fuga de la şcoală este frecventă la o
singură disciplină sau doar la câteva discipline) ;
-absenteism generalizat (fuga de la şcoală este frecventă şi

generalizată, prefigurează abandonul şcolar);
-căutarea singurătăţii (reacţie la tensiunea puternică intra-
sau interpersonală);
-dorinţa de a fi cu partenerul (la adolescenţi);
-dorinţa de apartenenţă la grup (,,ritualuri de iniţiere’’);
-atitudine defensivă faţă de autoritatea unui sistem.
Semnificaţiile psihosociale ale fugii de la şcoală sunt funcţia
de separare sau de individualizare, mai ales la adolescenţi.
Pentru a putea lua măsurile optime de prevenire a absenteismului,
care este de altfel primul pas spre abandonul şcolar este necesară
cunoaşterea cauzelor care pot genera în rândul elevilor acest
fenomen:
Cauze care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a
elevului: motivaţie şcolară scăzută, lipsă de interes,
încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate,
autoeficacitate scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente
de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de
a adera la o alegere făcută de alţii (reacţie la presiunea
exercitată de dorinţele adulţilor)
Cauze care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familie:
sărăcia, stil parental indiferent, neglijent, familii dizarmonice,
părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în străinătate
Cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia
profesor-elev): presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară,
comunicarea defectuasă elev-profesor (ironizarea, umilirea
elevului) evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflict cu
colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte,
frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de
învăţare şi oferta educaţională a şcolii; formă de apărare
–

împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi severă, politici
proabsenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale foarte
importantă este şi variabila vârstă.
La elevii noştri fuga de la ore este rezultatul unei opţiuni
(proces de deliberare, luare a deciziei); cauzele pot fi: frica de
evaluare, de eşec, fobia / anxietatea socială (frecventă în
perioada adolescenţei, manifestată prin anxietate faţă de
situaţia de a fi observat de colegi, teama de a vorbi în public,
teama de a interacţiona cu persoane de sex opus, teama de critică,
stimă de sine scăzută), teama de pedeapsă, teama de pierdere a
statutului în grup
În cazul în care situaţia absenteismului scapă de sub control
şi se profilează riscul de abandon şcolar se impune întregului
corp profesoral luarea următoarelor măsuri în scopul prevenirii
abandonului şcolar.

BIBLIOGRAFIE:

•Antonesei, Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei,
Editura Polirom, Iaşi, 1996,
•Charbonnel, N., Pour une critique de la raison educative,
Peter Lang, Berna,1998
•Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,1996
•Dewey, J., Democraţie şi educaţie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1972
•Hameline, D., în Dicţionar de psihologie, p.270, Editura
Humanitas, Bucureşti,1999
•Kant, I., Tratat de pedagogie. Religia în limitele
raţiunii, Editura Agora, Iaşi,1992

Strategii de îmbunătăţire a relaţiei şcoala - familie - comunitate

Cristina Stamin
Dolj, Craiova

STRATEGII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A RELAŢIEI
ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

Prof. Înv. Primar Stamin Cristina Manuela, Şcoala Gimnazială
Gherceşti,
comuna Gherceşti, judeţul Dolj

Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea
integrală a personalităţii din perspectiva exigenţelor
culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice
ale societăţii democratice pentru asumarea unui ansamblu de valori
necesare propriei dezvoltări, realizării personale şi integrării
sociale şi profesionale într-o societate a cunoaşterii, în
contextul valorilor europene şi general-umane.
Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o
legătură strânsă între cei trei piloni, care stau la baza
educaţiei permanente, de calitate. Aceşti piloni sunt: şcoala,
familia, comunitatea - trei surse principale pentru dezvoltarea şi
educarea personalităţii umane.
De modul în care şcoala interrelaţionează cu familia
şi comunitatea depinde formarea personalităţii şi instruirea
copilului. Relaţiile bune dintre şcoală, familie şi comunitate
sunt în avantajul dezvoltării copilului la diferite vârste.
Familia are un rol decisiv în maturizarea psihosocială a
copilului, în conturarea concepţiei lui despre lume şi despre
sine. Influenţa exercitată de către părinţi asupra copilului
este benefică, dacă aceştia sunt competenţi privind educaţia,
dacă îl îndrumă cu tact şi cu înţelepciune, dacă îl
respectă şi-i stimulează creativitatea, responsabilitatea şi
libertatea.
Şcoala continuă, diversifică şi aprofundează educaţia
copilului, organizează procesul educaţional, centrat pe formarea
integrală a personalităţii acestuia. Calitatea acţiunilor şi a
influenţelor familiei şi ale şcolii poate fi obţinută numai
printr-o comunicare şi colaborare eficientă între actorii
implicaţi în educaţia copilului. Relaţiile bazate pe
înţelegere, susţinere, respect, dragoste creează temeiul

comunicării şi colaborării eficiente a familiei cu şcoala şi cu
comunitatea.
Este cunoscut faptul că din ce în ce mai mulţi părinţi
plasează problemele legate de buna educaţie a copiilor printre
cele mai importante preocupări ale lor. Printre ei sunt părinţi
care ţin o strînsă şi permanentă legătură cu şcoala. Ei se
străduiesc, îndrumaţi de cadrele didactice, să creeze în mediul
familial o ambianţă prielnică unei dezvoltări sănătoase a
copilului. În felul acesta, influenţa favorabilă exercitată de
şcoală asupra elevului continuă şi acasă. Şcoala oferă
acestor părinţi prin intermediul diriginţilor, psihologului,
administraţiei, sfaturi preţioase privitor la modul în care
trebuie să rezolve probleme educative specifice vârstei.
Cu părere de rău, există şi alt tip de părinţi, care
consideră că nu în toate cazurile este necesară menţinerea unei
legături permanente cu şcoala. Ajutorul calificat al cadrelor
didactice este de neînlocuit, fiindcă ei sunt acei a căror
profesie este tocmai de educator. De aceea menirea şcolii este de a
găsi cât mai multe şi eficiente forme de colaborare, de atragere
a părinţilor într-un dialog eficace spre formarea unui cetăţean
activ.
Nu mai puţin importantă este şi colaborarea cu
comunitatea şi anume:
- Alte instituţii care oferă servicii educaţionale;
- ONG-uri;
- Administraţia Publică Locală;
- Organele de drept;
- Agenţi economici;
- Mass media; etc.
În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural,

spiritual şi geografic de dezvoltare a elevului.
Pentru o relaţie optimă a diriginţilor cu părinţii este
nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a şcolii
cu familia şi comunitatea. Unele dintre acestea sunt:
− portofoliul pentru fiecare colectiv de părinţi, care include
teme speciale destinate educaţiei copilului şi prevenirii
eşecului şcolar;
− caietul cu notiţe pentru fiecare elev privind organizarea
orelor de lectură în familie;
− şedinţele tradiţionale cu părinţii, dar şi practicarea
altor forme de lucru cu aceştia: ateliere, mese rotunde, lectorate
pentru părinţi;
− implicarea părinţilor în activităţi cognitive şi educative
în cadrul demersurilor didactice, la amenajarea sălilor de clasă,
confecţionarea materialului didactic, organizarea şi
desfăşurarea activităţilor extracurriculare, realizarea
discuţiilor cu un caracter pedagogic, luarea deciziilor referitor
la organizarea procesului educaţional în instituţie, procurarea
literaturii pentru copii etc.
Aceste activităţi de colaborare au nenumărate avantaje:
- Clarifică diverse probleme educative;
- Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului;
- Sporesc conştientizarea din partea tuturor actorilor implicaţi
în educaţie.
Există o serie de strategii pedagogice de îmbunătăţire
a relaţiei şcoală-familie-comunitate şi de valorificare a
calităţii educaţiei în formarea personalităţii integrale a
elevului, şi anume:
- strategia familiarizării părinţilor /familiei cu finalităţile
/standardele de eficienţă a învăţării şi curriculumul

şcolar;
- strategia implicării părinţilor în activităţile şcolare ce
urmăresc scopul formării competenţelor de autoeducaţie la elevi;
- strategia axată pe educaţia părinţilor în scopul formării
şi dezvoltării competenţelor educative
parentale şi a centrării pe autoeducaţie;
- strategia implicării actorilor comunitari în participarea
sistematică la acţiunile educative în scopul integrării optime a
educatului în societate.
Cu toate acestea se întâlnesc o serie de reproşuri care
li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala:
- Apatia (nu vin la reuniuni anunţate);
- Lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor);
- Timiditate (lipsa de încredere în sine);
- Participare cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcolară);
- Preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar
(notele copilului);
- Rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi
rolurile în educaţia copilului);
- Contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale,de
criză în comportamentul copilului);
- Conservatorism (reacţii negative la idei noi);
Nu lipsesc nici reproşurile care li se fac profesorilor
privind colaborarea cu familiile elevilor. Acestea sunt similare cu
cele pentru părinţi dar nu identice:
- Dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează
părinţii ca pe copii şi nu ca pe parteneri în educaţia
copilului,decizând autoritar la reuniunile cu părinţii);
- Definirea imprecisă a rolului de profesor;
- Lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie.

În concluzie, numai printr-o colaborare strânsă,
susţinută, familia, şcoala şi comunitatea pot pune în aplicare
procesul de educare a copilului.Pentru a construi un mediu prietenos
copilului şi pentru a fi calitativă, interesantă, şcoala are
nevoie de sprijinul conştient şi partenerial al părinţilor şi
actorilor comunitari. Pe tot parcursul perioadei şcolare este
necesar să existe un acord conform căruia părinţii să
colaboreze cu instituţia de învăţământ frecventată de copiii
lor şi cu instituţiile educative din întreaga comunitate.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Editura
Aramis Print, Bucureşti, 2004.
2. Dolean, I., Dacian, D.- ,,Meseria de părinte”,Editura Aramis,
Bucureşti, 2002.
3. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de
educaţie”, Corint, Bucureşti, 2000.
4. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău,
2007
5. Vrăşmaş, E. - ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”,
Editura Aramis, Bucureşti, 2001

6. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia
părinţilor”,Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

Investigaţii experimentale la aplicarea strategiilor instructiv-educative

Mariana Ciltaru
Scoala Gimnaziala Nr.1 "G.Uscatescu" Targu Carbunesti , Gorj, Targu Carbunesti

INVESTIGAŢII EXPERIMENTALE LA APLICAREA STRATEGIILOR
INSTRUCTIV-EDUCATIVE
Profesor în învățământul primar Mariana Cîlțaru
Modul în care învăţătorul reuşeşte să aleagă,
să combine şi să organizeze ansamblul de metode, materiale,şi
mijloace, în vederea atingerii anumitor obiective, defineşte
strategia didactică.

Strategia este legată de obiectivele operaţionale şi
conţinuturile şcolare şi are implicaţii directe privind
O strategie didactică prescrie modul în care elevul este pus în
contact cu conţinutul de învăţare, adică traiectoria pe care
urmează să-i fie condus efortul de învăţare. Ea conferă
soluţii de ordin structural procedural cu privire la proiectarea
şi combinarea diferitelor metode, mijloace, forme şi resurse de
predare – învăţare, pentru ca elevii să ajungă la
achiziţiile dorite, iar obiectivele educaţionale să fie atinse.
Relaţie obiective – conţinuturi – strategii în instruirea
şcolară exprimă algoritmul ce trebuie urmat în elaborarea
proiectării didactice:
• se stabilesc la început obiectivele – cadru (generale), apoi
cele de referinţă şi operaţionale, precizându-se activităţile
de învăţare;
• urmează analiza resurselor umane (clasa de elevi), ţinând
seama de nivelul de inteligenţă al elevilor, de motivaţia
învăţării şi de aptitudinile lor;
• conţinuturile procesului de predare - învăţare se stabilesc
în funcţie de obiective, de resursele umane şi materiale
existente;
• strategiile didactice şi metodele de predare - învăţare -
evaluare se stabilesc în raport de obiectivele educaţionale şi de
conţinuturi;
• în funcţie de obiective, conţinuturi şi strategii se
precizează formele de organizare a activităţilor didactice,
adică tipurile de lecţii şi alte activităţi educaţionale;
• toate acestea se realizează de către profesor prin
comportamentul său didactic.
Cu cât strategia didactică este mai structurată mai clar pe

obiective, cu atât ea va fi mai eficientă.
Acelaşi conţinut poate fi predat în moduri diferite: prezentat
într-o formă gata constituită sau printr-o manieră de solicitare
activă, de incitare la observaţii, de elaborare prin eforturii
proprii a noilor cunoştinţe.
Mi-am propus să cercetez eficienţa strategiilor moderne în cadrul
orelor de limba română la clasa a IV-a.
În studiul limbii române se disting două etape:
- în prima se operează cu noţiunile gramaticale fără a le
defini
- în a doua etapă se însuşesc noţiunile de limbă.
Principalele obiective la clasa a IV-a vizează însuşirea
cunoştinţelor despre părţile de vorbire, părţile de
propoziţie, recapitularea ortografiei şi punctuaţiei.
Manualul de metodică pune în evidenţă rolul deosebit pe care-l
au exerciţiile gramaticale în cadrul lecţiilor de gramatică
căci acestea dau posibilitatea elevilor de a pune în practică
cunoştinţele teoretice dobândite. Consolidarea cunoştinţelor de
gramatică se face după etapele de învăţare determinate de
structura programei şi a manualului. Cea mai frecventă formă de
consolidare a cunoştinţelor de gramatică o constitue exerciţiile
de analiză gramaticală folosite în funcţie de scopurile
urmărite.
În curriculum-ul actual, noţiunile de gramatică au la
bază următoarele caracteristici:
- definirea domeniilor disciplinei în termeni de capacităţi
(receptarea mesajului oral, receptarea mesajului scris, exprimarea
orală şi exprimarea scrisă);
- prezenţa comunicării în calitatea sa de competenţă
fundamentală, acoperind deprinderi de receptare şi de exprimare

orală şi cea scrisă;
- reechilibrarea ponderii dintre exprimarea orală şi cea scrisă;
- structurarea programei pe baza unor obiective cadru şi de
referinţă;
- sugerarea unor conţinuturi orientative şi flexibilitate în
adaptarea conţinuturilor.
1. Obiectivele cercetării
- dezvoltarea la elevi a proceselor de cunoaştere, a gândirii, a
iniţiativei, a spiritului de observaţie şi creativităţii prin
aplicarea unor metode didactice.
- înregistrarea, monitorizarea şi compararea rezultatelor
obţinute de elevii claselor experimentale şi de control la testul
iniţial, la testele formative, la testul final şi la testul final
reluat.
Ipoteza cercetării
Dacă se aplică şi metodele moderne active, se utilizează
materiale didactice atractive în cadrul orelor de gramatică (în
ciclul primar), atunci performanţele elevilor se situează la nivel
superior celui obţinut în condiţii obişnuite.
2. Coordonatele experimentului
În cadrul experimentului am parcurs mai multe etape:
- etapa cu caracter constatativ;
- etapa desfăşurării experimentului propriu-zis;
- etapa de control.
2.1. În etapa constatativă s-au identificat următoarele obiective
cu caracter general:
- identificarea opiniei învăţătorilor în legătură cu
eficienţa unor metode şi procedee didactice în predarea şi
învăţarea gramaticii;
- stabilirea metodelor tradiţionale şi moderne implicate în

experiment.
În optarea pentru o metodă sau
alta trebuie avute în vedere competenţele şi capacităţile
intelectuale de care elevii dispun, relaţiile ce se stabilesc
între elevi sau între învăţător şi elevi, conţinuturile ce
urmează a fi asimilate, obiectivele propuse , dar şi dotarea
materială, timpul alocat sau pregătirea psihopedagogică a celor
meniţi să formeze oamenii viitorului.
Un dascăl are însă obligaţia de a fi deschis la tot ceea ce este
nou în domeniul său, de se documenta despre schimbările survenite
sau inovaţiile actuale.
Am stabilit orientativ câteva dintre metodele ce au fost aplicate
în cadrul experimentului la cele patru clase, în cadrul lecţiilor
de gramatică.
Dintre metodele tradiţionale s-au utilizat cu precădere
conversaţia, explicaţia, expunerea, demonstraţia, exerciţiul,
problematizarea, iar dintre metodele moderne active aplicate
alături de cele tradiţionale menţionez ciorchinele, bulgărele de
zăpadă, masa rotundă, organizatorul grafic, cubul, masa rotundă,
brainstormingul.
2.2. Obiective cu caracter specific:
- alcătuirea eşantionului de conţinut;
- alcătuirea eşantionului de elevi;
- alcătuirea unui inventar metodologic;
- alcătuirea de perechi de clasă, experimentală şi de control.
Alcătuirea eşantionului de conţinut va ţine seama de:
- respectarea procesului didactic al învăţării limbii române;
- respectarea viziunii comunicativ-pragmatice;
- interdependenţa elementelor componente limbii;
- perfecţionarea vorbirii elevilor;

- perfecţionarea scrierii elevilor;
La două clase s-au utilizat metode tradiţionale, iar la alte
două clase s-au avut în vedere aplicarea predominantă a unor
metode moderne active
3. Experimentul formativ
La clasele experimentale s-au introdus ca variabilă strategii
instructiv-educative moderne, bazate pe utilizarea unor metode şi
procedee didactice active, dar şi pe materiale didactice atractive
şi relaţii de colaborare. Învăţarea se realizează prin
intermediul organizării elevilor în grupuri de câte 6 – 7
elevi.
Conţinutul vizat cuprinde totalitatea informaţiilor despre limba
română: părţile de vorbire (substantivul, adjectivul, verbul,
pronume), părţile de propoziţie (subiectul, predicatul,
complementul, atributul), regulile de ortografie şi de punctuaţie.
Pentru alegerea conţinutului concret al unei lecţii se ţine cont
de:
- gradul în care elevii stăpânesc materialul ce va fi predat;
- capacitatea elevilor de a prelucra materialul;
- realizarea unei activităţi intelectuale corespunzătoare
nivelului de dezvoltare al elevului.
Obiectivele finale vizează nu numai formarea capacităţii de
exprimare şi receptare orală, ci şi pe cea de exprimare şi
receptare în scris. Acestea pot fi redate astfel:
- să aranjeze corect un text în pagină;
- să-şi consolideze capacitatea de a scrie corect şi citeţ;
- să identifice cu uşurinţă părţile de vorbire şi părţile
de propoziţie;
- să aplice normele ortografice;
- să alcătuiască schema unei propoziţii sau să construiască

propoziţii după scheme date;
- să se exprime corect din punct de vedere gramatical oral şi în
scris;
- să alcătuiască compuneri gramaticale oral şi în scris.
4. Concluzii din interpretarea datelor experimentului:
Cele patru clase au fost alese de la început cu un potenţial de
inteligenţă colectiv apropiat şi cu dotări materiale identice
pentru a se pune în evidenţă destul de clar avantajele alegerii
unor strategii instructiv-educative ce au îmbinat tradiţionalul cu
modernul.
După 10 săptămâni s-au administrat teste docimologice cu
conţinut identic pentru cele două tipuri de clase (experimentale
şi de control). Scopul a fost de a vedea măsura în care s-au
atins obiectivele cercetării după ce acelaşi test a fost dat
celor patru clase.
Din rezultatele comparative se constată în cazul celor două clase
experimentale că diferenţa dintre calificativele obţinute la
posttest şi pretest este semnificativă statistic la un prag foarte
riguros până la 0,001. Ne permite astfel să concluzionăm
utilitatea strategiilor instructiv educative ce au cuprins pe
lângă metodele tradiţionale şi pe cele moderne active.
Calculul procentajelor de exactitate pentru fiecare item ne-a permis
analizarea comparativă a răspunsurilor date de elevi, deci a
nivelului, a calităţii şi a operaţionalităţii cunoştinţelor
deţinute.
Datele experimentale demonstrează că la itemii care au solicitat
redarea unor definiţii rezultatele au fost comparabile la cele
două tipuri de clase, în schimb la itemii care au solicitat
aplicarea cunoştinţelor în rezolvarea exerciţiilor s-au
înregistrat rezultate mai bune la clasele experimentale, elevii

dobândind cunoştinţe temeinice.
Experimentul prezentat arată că îmbinând metodele tradiţionale
cu cele moderne, diversificând astfel modalităţile de lucru cu
elevii, se realizează o muncă calificativă superioară. La
clasele unde a primat informaţionalul, elevii nu au putut opera cu
aceste informaţii la un nivel satisfăcător. La clasele în care
au fost aplicate metodele moderne s-a realizat înzestrarea elevului
cu un ansmblu de competenţe care i-au permis să prelucreze şi
aplice în practică cunoştinţe.
Nu trebuie omis nici modul de organizare al elevilor. În primele
clase elevii au lucrat predominant izolaţi. În celelalte clase,
elevii au şansa unui dialog efectiv cu învăţătorul, iar în
relaţia elev – elev s-a ajuns la relaţiile de cooperare şi
colaborare. Acum ei au exprimat puncte de vedere proprii.
Promovarea şi punerea accentului pe strategiile didactice noi nu
echivalează însă cu renunţarea totală la cele tradiţionale ci
la îmbinarea acestora.
Eficienţa strategiilor instructiv – educative bazate pe metode
şi procedee noi poate fi pusă şi pe seama nevoii lde
tot ceea ce este nou. Lucrând şi colaborând împreună cu colegii
săi elevul îşi consolidează şi sistematizează cunoştinţele
cu uşurinţă.
Devine un membru al unui grup (clasa este împărţită în 4 – 5
grupe) care are o contribuţie proprie la sarcina de
lucru şi devine activ spre deosebire de implicarea din cadrul
metodelor tradiţionale (un elev este întrebat ceva, ceilalţi
ascultă).
„Odată cu dezvoltarea cooperării sociale între copii (8 – 12
ani) ... copilul ajunge la relaţii morale noi, întemeiate pe
respectul reciproc şi conducând la anumită autonomie, activitatea

în grup oferă de 4 – 5 ori mai multe posibilităţi de
manifestare a elevului decât conducerea frontală în cadrul unei
ore cu durata similară.” (J. Piaget)
Calitatea metodologică este un aspect ce ţine de oportunitate,
dozaj, combinatorică între metode sau ipostaze ale metodelor. A
spune că o metodă este mai bună ca alta, fără a ţine cont de
contextul în care metoda respectivă este eficientă, constituie o
afirmaţie lipsită de sens.
Încadrarea unei metode într-o anumită clasă nu este definitivă,
ci relativă. O metodă se defineşte prin predominanţa unor
caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot
metamorfoza astfel încât metoda să fie satisfăcătoare la o
clasă complementară sau chiar contrară. Astfel, o metodă
tradţională poate evolua spre modernitate, în măsura în care
secvenţele procedurale care le compun îngăduie restructurări
inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt
cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvenţe destul
de tradiţionale sau descoperim că variante ale acestei metode erau
de mult cunoscute şi aplicate.
S-a constatat în urma experimentului că învăţarea creativă
apare atunci când elevii participă activ la lecţie, cooperează
în perechi şi grupuri, căutând şi aplicând elemente noi de
conoştinţe, capacităţi şi aptitudini, prin intermediul
metodelor active cum sunt: problematizarea, modelarea, jocul de rol.

Probe scrise. Probe orale

Alina Ciubotariu
Colegiul Tehnic "Traian Vuia" Galati , Galati, Galati

PROBELE ORALE
Avantaje:
 flexibilitatea
 posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor şi gradul lor
de dificultate, în funcţie de calitatea răspunsurilor oferite de
către elev
 posibilitatea de a clarifica şi corecta imediat eventualele
erori sau neînţelegeri ale elevului în raport de un conţinut
specific
 formularea răspunsurilor potrivit logicii şi dinamicii unui
discurs oral interacţiunea directă între evaluator şi evaluat

(profesor şi candidat)
Dezavantaje:
 se examinează mai puţini candidați pe unitatea de timp
 se evaluează o cantitate mică din materia pe care candidații
trebuie s-o asimileze în întregime, existând posibilitatea ca
unii să înregistreze lacune în cunoştinţe
 factorii perturbatori ai aprecierii rezultatelor şcolare pot
avea un impact semnificativ
 este greu să se păstreze acelaşi nivel de exigenţă pe
durata întregii examinări, existând dovezi certe că evaluatorul
este mai exigent la începutul acestei activităţi şi mult mai
indulgent spre sfârşitul ei (din diferite cauze: oboseală,
plictiseală, constrângeri de natură temporală etc.)
 imposibilitatea de a echilibra, sub aspectul dificultăţii,
conţinuturile care fac obiectul activităţii de evaluare creează
dificultăţi candidaților introvertiţi şi celor care au un
echilibru emoţional precar (pot să se blocheze în faţa
examinatorului)

FIŞĂ DE EVALUARE ORALĂ
Pentru a diminua dezavantajele examinării orale, evaluatorul poate
să utilizeze o fişă de evaluare orală:
a) conţinutul răspunsului (evaluatorul va trebui să aprecieze
corectitudinea acestuia şi completitudinea lui cu raportare la
obiectivele pedagogice vizate şi la conţinuturile predate)
b) organizarea conţinutului (evaluatorul va ţine seama de modul
cum este structurat conţinutul şi de coerenţa existentă între
elementele acestuia)
c) prezentarea conţinutului (evaluatorul va ţine seama de
claritatea, siguranţa şi acurateţea modului de prezentare a

cunoştinţelor)
Se impune respectarea unor cerinţe pentru a înlătura unele din
limitele chestionării orale:
- întrebările să fie centrate pe obiectivele operaţionale
vizând conţinutul esenţial;
- să fie precis determinate, obligându-l pe candidat să
reproducă exact ideile profesorului;
- întrebările să fie corect formulate şi la obiect, să aibă o
înlănţuire logică, să vizeze cunoştinţele esenţiale, nivelul
de înţelegere şi capacitatea candidatului de a opera cu ele pe
plan mintal şi practicaplicativ;
- întrebările să solicite gândirea independentă, inteligenţa
şi creativitatea candidatului.

PROBELE SCRISE
Avantaje:
 eficientizarea procesului de instruire şi creşterea gradului
de obiectivitate în apreciere
 economia de timp în cadrul bugetului alocat procesului de
predare – învăţare – evaluare
 evaluarea unui număr mare de candidați într-un timp relativ
scurt
 acoperirea unitară, ca volum şi profunzime, asigurată la
nivelul evaluării

Dezavantaje:
 Candidații nu pot primi sprijin din partea examinatorului
pentru a-şi elabora răspunsurile, existând şi riscul ca unele
lacune în cunoştinţe, unele neînţelegeri ale elevilor să nu
poată fi remediate

 Exprimarea în scris este mai constrângătoare, ceea ce
înseamnă că candidații vor trebui să depună eforturi atât în
redarea cunoştinţelor, cât şi în realizarea unei forme de
prezentare cât mai convingătoare
 În unele cazuri, candidații nu pot proba profunzimea
cunoştinţelor dobândite şi nici corelarea acestora cu alte
tipuri de cunoştinţe asimilate
 Examinările scrise sunt mai costisitoare (implică 2 - 3
examinatori)
 Relativa întârziere în timp a momentului în care se
realizează corectarea unor greşeli sau completarea unor lacune
identificate

ACTIVITÉS DIDACTIQUES SPÉCIFIQUES POUR ENSEIGNER LA CULTURE ET LA CIVILISATION FRANÇAISES

Monica Bianca Groza
Grup Scolar "Voievodul Gelu" Zalau, Salaj, Zalau

ACTIVITÉS DIDACTIQUES SPÉCIFIQUES POUR ENSEIGNER LA CULTURE ET
LA CIVILISATION FRANÇAISES

1. Atelier de culture et de civilisation françaises

L’idée de créer un « Atelier de culture et
civilisation françaises » m’est parvenue à la suite du désir

d’insuffler aux élèves l’amour pour la culture du pays dont la
langue j’enseigne avec un grand plaisir. J’ai considéré que
mes élèves qui aiment la langue française doivent connaître
plusieurs choses sur la culture du peuple français. Ils ont le
privilège de recevoir des informations sur la civilisation
française et ils doivent connaître les fêtes, les traditions, le
patrimoine culturel et les préoccupations des Français. Et parce
que le programme ne permet qu’une classe de culture et
civilisation françaises à la fin de chaque unité, je me suis
proposée d’effectuer des rencontres avec les élèves passionnés
de la langue française. C’est ainsi qu’on a créé l’ «
Atelier de culture et civilisation françaises », au Lycée
Technologique « Voievodul Gelu », de Zalau, programme déroulé
après les classes. Plusieurs élèves ont exprimé leur désir de
connaître les merveilles de la culture française, des élèves
enchantés par le charme du français. Ce sont des élèves de
15-18 ans de notre lycée, de spécialisations différentes.
Au cours de nos rencontres, deux fois par mois, j’ai
établi des activités attrayantes pour enseigner la culture et
la civilisation françaises. Nous avons déroulé quelques
activités dans le laboratoire d’informatique de notre lycée,
pour mettre à la disposition de mes élèves l’Internet. Ils ont
utilisé aussi d’autres sources d’information au long de ces
activités, des documents authentiques (des recettes de cuisine, des
vidéos, des articles de presse etc.) et le vidéo projecteur qui a
facilité le travail en équipe. Nous avons réalisé même des
activités pratiques dans le laboratoire de cuisine de notre
lycée, les élèves étant très motivés et intéresses à
préparer des produits savoureux, spécifiques aux régions
françaises.

On a exploité aussi les qualités artistiques de mes
élèves en déroulant des activités à l’occasion de diverses
fêtes : Le Noël, La Saint Valentin, La Francophonie, La Journée
Internationale des Langues étrangères, etc.

2. Le déroulement des activités
1. Les Fêtes en France

J’ai proposé ce thème pour éveiller l’intérêt
des élèves pour l’importance d’une fête. J’ai partagé mes
élèves en trois groupes et je leur ai demandé de trouver des
informations sur les fêtes suivantes : Le Noël, Les Pâques et
L’Épiphanie. Ils ont réalisé des matériels power-point et le
rapporteur de chaque groupe a présenté leur travail. Pour aller
plus loin, je leur ai proposé de chercher à l’aide de
l’Internet quelques spécialités culinaires préparées à
l’occasion de ces fêtes. On a travaillé sur le lexique de ces
recettes pour enrichir leur vocabulaire. J’ai exploité leur
créativité par la demande de la réalisation des cartes de vœux
pour leur famille et leurs amis.
2. Scénette « La naissance de Jésus Christ »
Pour mettre en valeur le talent artistique et parce que les élèves
se sont montrés intéressés à mettre en scène la magie de Noël,
nous avons choisi une scénette sur la naissance de Jésus Christ.
Les élèves ont interprété les personnages bibliques : la Saint
Vierge, Joseph, les Trois Mages, les bergers et l’enfant Jésus.
On a essayé de confectionner des costumes portés à cette
époque-là. Le cadre de la scénette a été magique à cause de la
présence des symboles caractéristiques à Noël : la crèche de
Noël, l’étoile magique, les cadeaux des mages, les animaux/ les

bêtes. On a créé une atmosphère de rêve où les enfants ont
été animés par l’esprit de Noël et le public a été ému et
impressionné par cette atmosphère magique. À la fin de
l’activité un groupe d’élèves ont interprété des cantiques
françaises : Il est né le Divin Enfant, Douce nuit, Mon bon sapin,
Petit Papa Noël.
Par cette activité nous avons réussi à développer la capacité
de communication en français, à approfondir les connaissances de
langue et les élèves ont développé leur créativité et leur
sensibilité littéraire.
3. À l’occasion de la Semaine de la Francophonie,
dans notre lycée se sont déroulées plusieurs activités dédiées
à la langue française. Les élèves participants au « Cercle de
culture et civilisation françaises » ont réalisé une activité
de gastronomie, intitulée « Le bon goût et l’art gastronomique
français ». Ils ont formé trois groupes et ils ont choisi une
recette pour préparer un plat spécifique français. Ainsi le
premier groupe a préparé des hors-d’œuvre où les ingrédients
utilisés sont : le fromage, les légumes et le jambon. Le deuxième
groupe a choisi la « Salade du Soleil », une recette spécifique
à la région de Provence. On y trouve des carottes, des tomates,
des poivrons, des haricots verts et de l’huile d’olive. Le
troisième groupe a préparé le dessert qui est une salade de
fruits.
À l’activité qui s’est déroulée dans le laboratoire de
cuisine de notre lycée, ont participé des élèves de notre école
et aussi des professeurs de français et d’autres spécialités.
Les élèves ont présenté les ingrédients nécessaires et les
ustensiles de cuisine et ils ont exposé le mode de préparation de
ces recettes. On a parlé seulement en français. À la fin de

l’activité, les participants et le public ont été invités à
déguster les spécialités préparées.
Les objectifs de cette activité ont été d’enrichir le
vocabulaire des élèves, d’approfondir leurs connaissances sur la
civilisation du peuple français et de stimuler l’intérêt pour
la communication dans une langue étrangère.
4. Une série d’activités développées au cadre de l’Atelier
de culture et de civilisation françaises a consisté dans
l’exploitation des documents authentiques (des recettes de
cuisine, des vidéos, des chansons). Les objectifs généraux de ce
type d’activité est de lire et d’écouter pour s’informer.
Premièrement, on a demandé aux élèves de lire silencieusement la
recette et d’observer :
• le premier groupe : les verbes (à classer en verbes appartenant
uniquement au lexique culinaire et verbes appartenant aussi au
vocabulaire général (Ex. saler, poivrer, incorporer.)
• le deuxième groupe : les adverbes (finement, délicatement,
etc.)
• le troisième groupe : les substantifs (les ingrédients, les
herbes).
• le quatrième groupe : les expressions des quantités (une
cuiller à café de, une pincée etc)
La deuxième tâche a été d’identifier :
• des remarques sur la structure des phrases (degré
d’enchâssement, subordination) ;
• l’expression des consignes et ses formes (les formes
verbales);
• l’expression des relations temporelles (avant de, après
avoir);
• les moules syntaxiques des noms de plats (à la …)

La troisième tâche est de chercher dans la recette des phrases
qui expriment une mise en garde, donnent des conseils ou proposent
des variantes (ex. vous pourrez également…..).
Puis on a demandé aux élèves de numéroter les opérations
nécessaires à la réalisation d’une recette. Les élèves ont
relevé aussi dans la recette les expressions qui donnent des
précisions sur l’utilisation d’un instrument et les procédés
de cuisson. On a demandé aux élèves de donner chacun oralement
une recette d’un plat de leur pays ou de leur invention. Pour
finir l’activité dans une ambiance plaisante on a réalisé
ensemble une recette pour une journée réussie (une cuiller de
bonté, ajoutez du soleil etc).
À la fin de cette activité les élèves ont été capables de
décrire les ustensiles utilisés dans la cuisine, d’identifier
les ingrédients d’une recette, de présenter les étapes pour
préparer un plat. Au niveau du lexique, ils ont enrichi leur
vocabulaire avec des mots spécifiques de la cuisine, ils ont
renforcé aussi l’utilisation du numéral, de l’article
partitif.
5. La fête de Saint Valentin est une occasion pour célébrer
l’amour. L’origine de cette fête n’est pas française, mais
les Français l’ont acceptée avec enthousiasme. Les élèves de
notre lycée ont exprimé leur désir de célébrer l’amour à
l’occasion de cette fête, en réalisant ainsi de diverses
activités qui se sont déroulées le 14 février 2013. Ils ont
organisé une exposition avec des cartes de vœux qu’ils ont
créées selon leur imagination. Ils ont présenté des matériels
power-point sur la signification de la fête. Le moment le plus
impressionnant a été la présentation des déclarations d’amour
pour une collègue de leur école, déclarations faites dans une

atmosphère de joie et de bonheur. Les connaissances
d’informatique leur ont permis de réaliser un clip où les
protagonistes sont eux-mêmes et la chanson « Je t’aime »,
interprétée par Lara Fabian, représente le fond musical du clip.
Ils ont fini l’activité par la dégustation d’un gâteau
d’anniversaire, ayant la forme d’un cœur, symbole de l’amour.
À cette occasion, les élèves ont réussi à exprimer librement
leurs sentiments, à développer la capacité de communiquer et en
même temps à assimiler d’autres informations sur la culture
d’un peuple étranger.

Prof. Groza Monica Bianca
Liceul Tehnologic « VoievodulGelu », Zalau
Limba franceza

Eseul-de la exercițiu la formă de evaluare

Matei Carmen
Liceul Tehnologic Beliu, Arad, Beliu

„Disciplina Limba și literatura română are un rol deosebit de
important în formarea personalității elevilor”, este
propoziția cu care începe programa de liceu a clasei a X-a. Am
citatat-o pe aceasta cu un scop anume. Clasa a X-a face parte din
ciclul inferior al liceului în care, la ora de română se
studiază intensiv operele literare cele mai cunoscute: de la
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, Moara cu noroc de Ioan
Slavici, la romanul Ion de Liviu Rebreanu s-au O scrisoare

pierdută de Ion Luca Caragiale.
Practic acum se dezvoltă și se consolidează competențele de
folosire a instrumentelor de analiză tematică, structurală și
stilistică în receptarea diferitelor texte literare și
nonliterare adica se pune bazele analizei literare, ale
comentariului literar sau mai nou ale esului structurat respectiv
liber.
Deși se specifică nevoia existenței unor puncte de reper în
analiza unui text literar cum ar fi: particularităţi ale
construcţiei subiectului; particularităţi ale compoziţiei în
textele narative: incipit, final, episoade/ secvenţe narative,
tehnici narative; construcţia personajelor; modalităţi de
caracterizare a personajului; tipuri de personaje; instanţele
comunicării în textul narativ; tipuri de perspectivă narativă;
temă, motiv/ motive identificat(e) în texte, viziune despre lume a
autorului/ a personajelor operei literare, modul de reflectare a
unei idei sau a unei teme în mai multe opere literare, aparţinând
unor genuri sau epoci diferite sau unor arii culturale diferite,
particularităţi ale construcţiei subiectului în textul dramatic;
relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă:
motiv poetic, laitmotiv, simbol central, idee poetică; sugestie şi
ambiguitate; imaginar poetic, figuri semantice (tropi); elemente de
prozodie; instanţele comunicării în textul poetic, etc., toate
aplicațiile se definitiveză în redactarea unui eseu care nu este
altceva decât mult blamatul comentariu literar a cărui eliminare
din programa s-a încercat ani la rând.
Totuși nu critic existența lui. Comentariul literar sau eseul
structurat este un exercițiu de sinteză și analiză cu mari
beneficii în dezvoltarea intelectului atâta vreme cât rămâne
acest tip de exercițiu. În momentul în care devine o temă de

memorat își pierde mare parte din valoare.
În studiul textului literar, în didactica ultimelor decenii, s-a
mers pe tendința dezvoltată din teoria receptării, și anume
valorificarea reacției afective a cititorlui. În centrul analizei
literare se află nu atât textul cât felul în care îl percepe
fiecare lector în parte, ori în învățământul preuniversitar
se vorbește de adolescenți care încă nu au bine definite valorie
morale și psihice pentru ca să perceapă o operă în
complexitatea ei.
Literatura de specialitate propue trei etape de parcurs in
desfasurarea unei ore de literatura pentru ca toate informațiile
să fie cuprinse mai apoi într-un eseu: prelectura, înţelegerea
si interptetarea textului prin lectură aprofundată și reflectia.
Etapa de prelectura provoaca interesul elevilor pentru noul text.
Se actualizează informaţii sumare despre autor şi opera sa,
textul este încadrat în volum, fragmentul în opera integrală, se
stabilesc legături cu experienţa de viaţă a elevilor. În
această etapă nu se întâmpină dificultăți mari. Biblioteca
sau chiar internetul ușurează atât munca profesorului, cât mai
ales pe cea a elevului, făcându-i acestuia o deosebită plăcere
să caute informațiile necesare pe care nu trebuie să le
interpreteze.
Înţelegerea si interpretarea textului sau studiul aprofundat se
realizează prin contactul direct cu textul literar și prin
lectura, şi cuprinde toate activităţile care conduc la
descifrarea acestuia, premisă a interpretărilor ulterioare, prin
descoperirea unor semnificaţii. Deci primul lucru pe care un elev
trebuie să-l facă este să citească opera literară pe care
urmează să o analizeze. Încă de acum apar primele piedici, de la
lipsa carții din biblioteca istituției sau biblioteca personală

la lipsa timpului efectiv, având în vedere că la clasele de
profil tehnologic numărul de ore de limba și literatura română
este extrem de redus, dar programa și subiectele de bacalaureat
sunt aceleași cu profilul teoretic, fără a avea dreptul la
opționale. Astfel activitățile care sunt necesare pentru
descifrarea textului sunt destul de fugitiv realizate fără a se
reuși aprofundarea sau fixarea acestora. De aceea există riscul
apariției unor lacune în special în ceea ce privește noțiunile
de teorie literară.
Reflectia se concretizează în formularea concluziilor, reflecţia
asupra semnificaţiilor, constatarea originalităţii artistice,
aprecierea valorii literare prin raportare la alte opere din
literatura română sau universală.
Surprinderea aspectelor menţionate se realizează, însă, nu prin
expunerea profesorului, ci antrenând elevii în descoperirea şi
interpretarea faptelor prin activităţi care favorizează munca în
echipă și cooperarea. În cele mai multe cazuri însă,
”viziunea despre lume„ a scriitorului nu corespunde cu cea a
elevului sau nu face parte din preocupările acestuia și profesorul
ajunge la concluzia că elevul nu înțelege ce trebuie să
cuprindă lucrarea sa, sau nu reușește să-i capteze atenția.
Se incurajeaza initiativa, personalitatea, gândirea originalaă, nu
imitația sau comentariul gata făcut. Cerintele programei privind
evaluarea sunt însă formulate explicit. Respectându-le,
profesorul trebuie să propună forme si modalitati variate pentru
evaluarea inițială, continuă, de proces si de produs. In aceasta
etapa elevii trebuie să realizeze investigatii pe baza de
documentare, finalizate prin proiecte, ori redactează eseuri de tip
structurat /nestructurat. În mod normal înaintea redăctării unui
eseu structurat/nestructurat stă o muncă costisitoare de cercetare

pe care puțini elevi sunt dispuși să o depună, motivele sunt
aceleași ca de obicei, lipsa timpului sau inexistența unei
bibliografii utile, dar și faptul că nu toți sunt mânați de
pasiunea pentru cercetare literară și le lipsește experiența.
Problemele grave din punct de vedere etic, acum apar. Unii elevi,
nu au suficientă încredere în sine sau din comoditate apelează
la metode care nu sunt corecte
Dacă înainte de informatizarea instituțiilor de învățământ
și asigurarea accesului la internet, elevii se bazau pentru
pregătirea pentru bacalaureat, pe cursuri universitare greoaie, ca
să obțină rezultate foarte bune la acest examen, acum profesorul
ar fi mulțimit daca acestia ar apela la carți de specialitate
scrise de cadre didactice care au lucrat sau lucrează la clasa și
cunosc atât programa cât și nivelul actual al copiilor. Multi
elevi folosesc ca unică ”sursă de inspirație” internetul.
Nicio metodă nu este corectă în felul în care este folosită de
unii elevi. Conform DEX, plagiatul este o operă literară,
artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau
parțial) și prezentată drept creație personală. Mulți folosesc
cele două surse, cărțile de comentarii și comentariile de pe
internet, nu ca mod de informare și îmbogățire a cunoștințelor
ci pur și simplu își asumă lucrările ca fiind muncă proprie,
fără ca măcar să se obosească să le adapteze nivelului lor de
cunoștință și de multe ori au dovedit că nici măcar nu au
înțeles ce au scris. Un profesor experimentat identifică ușor
asemenea lucrări. Întrebarea care se pune este ce va face cu ele
sau cu elevii care le-au scris.
Soluția ideală ar fi eliminarea acestor practici din portofoliul
elevilor prin descurajarea lor. Odată ce au fost identificate
asemănări între anumite lucrări acestea pot fi refuzate de

către profesor, elevul urmând să redacteze altele prin care
să-și demonstreze cunoștințele. Deși didacticile de
specialitate recomandă ca planul lucrării să-l facă elevul,
profesorul poate să contribuie la realizarea acestuia, prin fixarea
unor puncte de reper obligatoriu de cuprins în anumite părți ale
compunerii. De exemplu tema operei în alineatul al treilea,
explicarea semnificației titlului să fie cea formulată de elev
în timpul orei, etc. O altă soluție ar fi simplificarea
elementelor de analizat într-un text literar sau utilizarea unor
fragmente concrete, bine alese, din operele literare respective ca
bază pentru redactarea eselui structurat. În mod special, astfel,
se evită orice formă de imitație, elevul fiind pus în fața unui
text pe care va trebui el însuși să-l prelectureze, să-l
lectureze și mai apoi să reflecteze, fără posibilitatea de a se
împrumuta de la alții.
Ca orice metodă didactică, eseul are avantajele și dezavantajele
sale. La formularea acestuia se ajunge după analiza detaliată și
aprofundată a temei sau operei literare propuse, putând fi ultima
etapă în procesul de predare-învățare-evaluare. Eseul dezvoltă
capacitatea de analiză și sinteză a elevilor dar orientează și
latura morală a acestora pe parcursul procesului educațional

BIBLIOGRAFIE

Goia, Vistina, Didactica limbii şi literaturii române pentru
gimnaziu şi liceu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
Pamfil, Alina, Limba si literatura romana in scoala..Structuri
didactice deschise. Editura Paralela 45 . ,Pitesti 2003
Programa școlară de limba și literatura română, clasa a X-a,
ciclul inferior al liceului, MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI

INOVĂRII, București, 2009
Dima, Eugenia -coordonator științific Dicționar explicativ
ilustrat al limbii române, Editura ARC, Editura GUNIVA, 2007

Cartea virtuală vs. cartea tradiţională

IULIANA DORUS
Scoala Speciala Tecuci, Galati, Tecuci

Cartea este considerată, din cele mai vechi timpuri, o modalitate
revoluţionară de transmitere a informaţiilor şi a ideilor.
Fără existenţa cărţilor, omenirea ar fi rămas probabil la
stadiul de comunicare prin intermediul picturilor şi simbolurilor
rupestre sau înscripţionate pe papirusuri. Această modalitate
extraordinară de păstrare a informaţiilor a fost şi este în
continuare capabilă să transforme şi să surprindă fiinţa
umană în cele mai variate moduri: aceasta poate să ofere
învăţăminte, cunoştinţe, informaţii, dar poate fi de asemenea

generatoare de emoţii de toate tipurile. Dă-i unui copil de 7 ani
cu potenţial cărţile potrivite şi, în timp, ar putea
revoluţiona lumea!
Cartea, ca suport de scriere, are o istorie veche de 5.000 de ani.
De-a lungul ultimelor cinci milenii, omul a căutat şi a dezvoltat
diverse forme pentru transmiterea informaţiilor pe suport de
scriere, ajungând de la tăbliţele de argilă din Mesopotamia la
e-reader-urile şi tabletele performante, disponibile astăzi în
toate ţările civilizate. Istoria cărţii se împleteşte de
milenii cu istoria civilizaţiei umane. Suntem obişnuiţi cu
gândul că omenirea este în continuă schimbare şi continuu
progres, de aceea suntem acomodaţi şi cu ideea că şi acest
suport de scriere, cartea, este în proces de modernizare. În ziua
de astăzi, există persoane care nu au frecventat niciodată o
bibliotecă reală! Şi nu au făcut-o pentru că nu i-au interesat
cărţile, ci pentru că au găsit un mijloc mai bun şi mai comod
de a accesa informaţiile de care au nevoie: bibliotecile virtuale.
Cărţile pe suport digital au început să joace un rol inportant
în revoluția digitală continuă din mediul informațional. Ele
pot fi accesate şi multiplicate mai uşor, pot fi stocate într-un
spaţiu infinit mai mic şi sunt mai disponibile. Ebook-urile sunt
mai ieftine deoarece nu necesită costuri de tipărire ca în cazul
cărților tradiționale. În majoritatea cazurilor găseşti
cărţi online gratis, pe când cărţile tipărite aproape
întotdeauna îţi golesc portofelul. Deşi preţul unui e-reader la
început este o investiţie destul de costisitoare, pe termen lung
este profitabilă. Cartea digitală oferă şi rapiditate, căci
informaţia poate fi obţinută fără să părăseşti biroul!
Dacă faci un eseu pe o temă anume, găseşti un magazin virtual,
cauţi online după cuvintele dorite și cumperi cartea. Un alt

avantaj este cel pe placul ecologiştilor: cărţile pe support
electronicr nu necesită un consum ridicat de resurse: echipament
profesional de tipărire, cerneală, hârtie, mâna de lucru. Dacă
eşti un cititor înrăit dar doreşti să protejezi mediul poţi
avea într-un singur dispozitiv o întreagă librărie fără să te
simţi vinovat.
Desigur că o carte digitală poate fi şi piratată mai uşor. De
aceea, este nevoie de o protecţie mai mare a acesteia. Adepţii
tradiţionalişti afirmă că este greu să iei cu tine într-un
mediu lipsit de tehnologie o carte virtuală, şi aici vorbim şi
despre persoanele care nu îşi permit investiţia unui computer,
laptop sau tabletă. De, asemenea considerăm că în mediu şcolar
timpuriu, tot cărţile tradiţionale sunt mai potrivite pentru că
acestea oferă copilului un suport real, concret, care permite
stimularea tuturor simţurilor şi care nu se opreşte doar la văz,
ca în cazul mijloacelor digitale. Mirosul, atingerea texturii,
greutatea cărţii oferă o mai bună cunoaştere şi o mai bună
stimulare neurosenzorială. Pozele transpun mai bine acțiunea în
sine decât cele din varianta digitală, chiar dacă aceasta are de
partea ei Photoshop-ul.
Chiar dacă multă vreme se credea că in tehnologiile vor înlocui
elementul simbolic al bibliotecii – cartea tipărită –, acum
doar foarte puţini insistă pe această idee. Tehnologiile își au
rostul lor, dar nu pot fi un substituent definitiv al cărții și
al lecturii. Și una, și alta pot fi practicate cu succes atât în
spațiul virtual, cât și în spațiul fizic al bibliotecii.
Indiferent de evoluţia tehnologiilor, bibliotecarul trebuie să
rămână în centrul activităţii bibliotecii.
Steve Coffman consideră că, după 50 de ani de activitate pe
piața digitală, bibliotecile au ajuns exact acolo de unde au

pornit. Ceea ce continuă să ofere ele sunt spațiile şi cărțile
fizice, acestea reprezentând încă o atracție. A descoperi cum
să exploatăm aceste valori în mediul nou este o sarcină deloc
ușoară. Autorul se întreabă dacă nu ar fi înțelept „să
lăsăm în pace biblioteca electronică și să ne concentrăm
asupra cărților și a spațiilor. S-ar putea ca acestea să
definească biblioteca viitorului”.
Identificarea elementului distinctiv al bibliotecii a constituit
obiectivul a două mari studii efectuate de Online Computer Library
Center (OCLC), Percepţia bibliotecii şi a resurselor
informaţionale (2005) şi Percepţia bibliotecilor: Context şi
Comunitate (2010). 70% dintre respondenţi, reprezentând toate
ariile geografice şi toate categoriile de vârstă, asociază
biblioteca în primul rând şi mai întâi de toate cu cărţile.
Cuvintele „carte” şi „cărţi” au fost menţionate de 2.152
de ori, cuvântul „informaţie” – de 291 de ori. Destul de rar
apar cuvintele: „acces”, „spaţiu fizic”, „bibliotecar”,
„biblioteca spaţiu pentru informare”. Cartea, cuvânt şi
concept, întruneşte deci cele mai multe asociaţii cu biblioteca.
Atunci când încearcă să descrie biblioteca sau serviciile
oferite de această instituţie, bibliotecarii se referă cel mai
adesea la încredere, intimitate, informaţie corectă, informaţie
de calitate, educaţie, instruire, comunitate, acces. Respondenţii
studiului însă n-au folosit niciodată cuvintele „încredere”,
„informaţie calitativă”, „intimitate”. Cuvântul
„calitate” a fost menţionat de două ori, „educaţie” de
patru ori, „instruire” de nouă ori, „gratuit” de 70 de ori.
Această disonanţă dintre percepţia bibliotecarilor şi cea a
beneficiarilor bibliotecii se poate explica prin lipsa de educaţie
a utilizatorilor. Studiul din 2005 a demonstrat că utilizatorii de

informaţii nu sunt conştienţi de ceea ce pot oferi în prezent
bibliotecile. Cei mai mulţi dintre respondenţi (58%) nu cunosc
faptul că bibliotecile oferă reviste electronice, baze de date
online, iar 34% nu cunosc că bibliotecile lor au web site-uri. Un
nivel scăzut de conştientizare a potenţialului bibliotecilor s-a
înregistrat şi în studiul din anul 2010. Cei mai mulţi
consumatori de informații nu cunoşteau faptul că bibliotecile
oferă baze de date online (56%), cărţi electronice (56%), reviste
electronice (60%).
De asemenea, un studiu din 2010, realizat de Fundaţia Gates, a
arătat că mai mult de 77 de milioane de oameni foloseau
bibliotecile pentru a accesa Internetul sau o făceau pentru alte
motive: pentru a comunica cu prietenii pe reţelele de socializare
sau email, pentru a-şi rezolva temele, pentru a completa aplicaţii
pentru joburi, pentru a căuta angajatori sau pentru alte
activităţi ce implică o conexiune la Intenet. Mulţi dintre
aceştia nu aveau acces la Internet decât într-o astfel de
bibliotecă publică.
Numeroase dovezi sugerează că zilele accesului la Internet din
cadrul librăriilor sunt numărate. O combinaţie de noi tehnologii,
mai accesibile şi mai ieftine au început de câţiva ani buni
să-şi intre în rol. Potrivit studiului Pew Survey on Internet &
American Life, în iunie 1995, în perioada în care bibliotecile
abia începeau să ofere acces la Internet, doar 10% din
utilizatorii americani aveau acces la Internet în spaţiile lor
private. În 2011, procentajele aproape s-au inversat: mai mult de
78% din populaţia SUA aveau acces la Internet, nu atât de mulţi
precum cei care deţineau un telefon (94%) sau un televizor (99%),
dar direcţia în care se îndreptau era evidentă. Asistăm astăzi
la achiziţionarea din ce în ce mai rapidă a tehnologiilor

smartphone (studiul din 2011 arată ca 40% din cei care deţineau
telefoane mobile erau deţinători de smartphone), ceea ce ne
permite să afirmăm că oamenii merg pe stradă cu Internetul în
buzunar în adevăratul sens al cuvântului. La ce bun să te mai
opreşti la o bibliotecă tradiţională, când poţi să iţi
downloadezi multe dintre cărţile pe care le doreşti direct pe
telefon?
Există mulţi adepţi ai bibliotecilor tradiţionale, dar există
şi multe voci care consideră că bibliotecile vor deveni în final
spaţii la care utilizatorii aleg să meargă doar din pură pasiune
sau pentru a căuta informaţii ce nu sunt găsite prin alte
mijloace. Însă pentru a nu deveni depăşită, este timpul şi
momentul ca biblioteca să îşi asume tot mai multe roluri decât
cel centru de informare, cultură şi cunoaştere şi anume centru
comunitar, spaţiu pentru socializarea membrilor comunităţii,
spaţiu pentru instruire pe tot parcursul vieţii, loc pentru
lectură, suport pentru alfabetizare tehnologică, loc de instruire
şi dezvoltare pentru copii etc. Bibliotecarii trebuie să se
reinventeze, să facă eforturi pentru a-şi păstra profesia,
pentru a-i asigura un loc în viitor.
Bibliografie:
1. Steve Coffman, “The Decline and Fall of the Library
Empire” http://www.infotoday.com
2. Perceptions of Libraries and Information Resources (2005)//
http://www.oclc.org/reports/2005perceptions.en.html
3. Perceptions of Libraries, 2010: Context and Community
http://www.oclc.org/reports/2010perceptions.en.html

ARTA ...MODALITATE DE EXPRIMARE A GÂNDURILOR

craciun dorina
Gorj, Motru

ARTA ...MODALITATE DE EXPRIMARE A GÂNDURILOR

CRĂCIUN DORINA- prof. Înv. Primar Școala Gimnazială Nr. 1 Motru,
Județul Gorj

„Interdisciplinaritatea implică un anumit grad de integrare
între diferitele domenii ale cunoaşterii şi diferite abordări,
ca şi utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimburi de ordin
conceptual şi metodologic”.

G. Văideanu- ,,Educaţia la frontiera între milenii”

Cea mai frumoasă exprimare a gândurilor omului este arta.
Începuturile ei se pierd în negura istoriei. În perioada actuală
cunoaștem toate etapele prin care a trecut arta. Știm că oamenii
preistorici își exprimau credințele, sentimenetele și își
descriau modul de viață și lăsau o moștenire urmașilor prin
artă. O dovadă clară a acestui lucru sunt picturile rupestre din
peșteri cum ar fi cea de la Lascaux din Franța, dar și micile
statuiete sau grupurile statuare - Gânditorul de la Hamangia.

Gânditorul de la Hamangia Picturile rupestre- Lascaux
(Franța)
Arta plastică are menirea de a trezi potențele creatoare în
fiecare dintre noi. Trebuie să înțelegem că realizând o imagine
artistică ne reprezentăm pe noi, modul nostru de a vedea și a
simți lumea. Ca educator de artă avem posibilitatea de a-i
determina pe școlari și preșcolari să exprime cu ajutorul
elementelor de limbaj plastic trăiri și sentimente proprii. Opera
de artă se dezvăluie în complexitatea și profunzimea ei doar
celui ce a învățat să o înțeleagă, să o interpreteze și
să-i descifreze mesajul.
Educația plastică este o componentă a educației estetice, care
constă în formarea aptitudinii de a percepe, judeca și crea
frumosul în artă și prin artă. O judecată estetică obiectivă
în fața operei de artă presupune cunoașterea conținuturilor

teoretice ale disciplinei și metodica predării ei de către
învățător și educatoare.
Activitatea plastică din grădiniță, prin conținuturile pe care
le utilizează, satisface și dezvoltă curiozitatea copilului,
nevoia de descoperire și exprimare cu ajutorul elementelor de
limbaj plastic. Mai mult decât alte activități, cea plastică
constituie cadrul și mijlocul cel mai larg de activare și
stimulare a potențialului creativ. Culorile, formele plastice și
liniile sunt mijloace de exprimare și de exteriorizare a
problemelor preșcolarului. Prin artă se dezvoltă sensibilitatea
senzorială dar și cea comportamentală. Sensibilitatea artistică
se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei,
în funcție de priceperea metodică a educatoarei.
De multe ori se întâmplă ca activitatea să nu fie proiectată pe
etape destul de clare, distincte şi totuşi, din dorinţa copiilor
de a şti mai multe şi în momentul acela, nu altă dată, se
întâmplă să pornim de la ceva ce ne-am propus şi să ajungem la
cu totul altceva. În acest caz, sfera de cunoştinţa şi priceperi
a copiilor se lărgeşte, interesul este din ce în ce mai mare,
copiii fiind stimulaţi să gândească, să se exprime, să creeze.

De exemplu am planificat povestirea ,,Am fost şi eu la Alba Iulia
şi am văzut Unirea cea Mare”. Imediat după terminarea
povestirii, a început un adevărat torent de întrebări din partea
copiilor, de genul: ,,De ce drapelul are trei culori?”, ,,Cum erau
îmbrăcaţi locuitorii satelor pe vremea aceea?”, ,,Ce cântece
cântau ei?” etc., întrebări care, aparent nu aveau legătură
cu conţinutul povestirii.
Pentru a le satisface curiozitatea, le-am prezentat, pe lângă
planşele povestirii, un album ce conţinea cusături şi ţesături

populare vechi, pe care le-am descris şi analizat, subliniind
măiestria şi hărnicia femeilor românce, desprinse cu munca la
câmp, dar şi cu aceea de a crea frumosul. Apoi le-am povestit
,,Legenda tricolorului”, legendă din care au aflat semnificaţia
celor trei culori din drapelul românesc. Le-am sugerat copiilor să
deseneze şi ei atâtea drapele câte sunt în planşa povestirii de
la care am pornit în acest demers educativ - formativ. Am încheiat
activitatea cu un moment muzical: am ascultat câteva cântece
patriotice. Şi ca o continuare a acestei activităţi, la
propunerea copiilor, am jucat dansul popular ,,Hora”, realizând
şi obiective ale educaţiei fizice.
Transdisciplinaritatea elimină barierele artificiale dintre
domeniile cunoaşterii, datorită transferului de cunoştinţe, de
metode şi mijloace, dând posibilitatea corelării, combinării
cunoştinţelor însuşite pe parcurs. În aceste condiţii,
activităţile educativ-formative sunt mai atractive, creşte
eficienţa lor, preşcolarul devine subiect al cunoaşterii şi nu
un simplu receptor. Este spre binele copilului, este spre bunul mers
al traiectoriei unui învăţământ modern.
Prin valorile artei, învăţământul are şansa să propună
valori nu pentru anii de şcoală, ci pentru întreaga viaţă,
valori care permit subiectului să crească, să pătrundă în
lumea adulţilor, să o cunoască cât mai nuanţat cu putinţă,
aceasta fiind lumea în care subiectul va fi nevoit, la rândul să,
să răzbească. Pentru aceasta, subiectului trebuie să i se
îngăduie să reflecteze la cultura artistică, propunându-i opere
în care găseşte sensuri şi valori şi nu ceea ce competenţii
domeniului numesc ,,adevărate opere”, pentru că, aşa cum
arătam, operele nu sunt educative prin ele însele.

Nr. 18/2015

La acest număr au contribuit:
● Mihaela Varzescu
● Florina Sofronie
● Mihaela Tescoveanu
● Adeluta Lacusteanu
● Diana Radut
● Cristina Stamin
● Mariana Ciltaru
● Alina Ciubotariu
● Monica Bianca Groza
● Matei Carmen
● IULIANA DORUS
● craciun dorina

ISSN: 2393 – 0810