Nr. 26/2016

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● PROIECTAREA, IMPLEMENTAREA ȘI EVALUAREA ACTIVITĂŢILOR EXTRACURRICULARE, IONELA ALINA GHENEA

● Educația morală în activitățile din grădiniță. Ce înseamnă a iubi?- din prisma preșcolarii de grupă mare, Alina Andries

Învăţământ primar

● Lecţia de creaţie. Teorie şi aplicaţii la disciplina Ştiinţele naturii/ Geografie, mihaela-loredana popa

Învăţământ gimnazial

● TRADIŢIE ŞI MODERNISM ÎN SECOLUL XXI, Ionela Calin

● Despre multiculturalitatea din Dobrogea, ȘEICAHMED FARIDA

● Parteneriat educațional- premisă a reușitei acțiunii formative, Celia Oprea

● Avantajele și dezavantajele utilizării calculatorului și a manualelor digitale. Folosirea manualelor digitale în România., Eugenia Ion

● Cartea, prietenul nostru statornic, Andreia - Elena Briciu

● Drogurile, un tribut prea mare pentru o destinaţie absurdă, Nicoleta Bogatu-Ion

● Imaginea unitatii scolare-un impact pozitiv in comunitate, mirela corbu

Învăţământ liceal

● Cultivarea gustului pentru literatură- un ideal absolut, Ioana Bitu Tup

● Rolul paidetic al filosofiei, Mirela Sandu

● ”Despre istorie și rosturile predării ei”, ramona badea

● L’importance de l’image dans la classe de français langue étrangère, Maria Magdalena Nitu

● A fi sau a nu fi antreprenor, aceasta-i întrebarea !?, sonia berza

Interes general

● Parteneriatele între şcoli – formă de integrare a elevilor cu CES, oana mancas

PROIECTAREA, IMPLEMENTAREA ȘI EVALUAREA ACTIVITĂŢILOR EXTRACURRICULARE

IONELA ALINA GHENEA
Scoala de Arte si Meserii Produlesti, Dambovita, Produlesti

PROIECTAREA, IMPLEMENTAREA ȘI EVALUAREA
ACTIVITĂŢILOR EXTRACURRICULARE

GHENEA IONELA ALINA
ȘCOALA
GIMNAZIALĂ PRODULEȘTI

I . Proiectarea activităţilor extracurriculare

Ca orice demers orientat către o finalitate, activităţile
extracurriculare presupun o anumită structurare şi organizare,
asigurate de corelarea activităţilor de proiectare, implementare
şi evaluare. Reuşita activităţilor extracurriculare rezidă,
deci, în gestionarea celor trei procese şi în asigurarea
relaţiei ce se stabileşte între acestea. Cele trei procese nu se
constituie în procese originale, diferite cu mult de
caracteristicile identificabile în orice situaţie educaţională
din grădiniţă, dar esenţa lor stă în particularizare, prin
prisma specificului categoriei de activitate extracurriculară pe
care o vizează.
Proiectarea activităţilor extracurriculare reprezintă un proces
complex, structurat pe diferite nivele de acţiune, orientat spre
atingerea unor finalităţi şi materializat, în fapt, într-un set
de repere şi modele de acţiune. Procesul nu trebuie redus la
dimensiunea sa anticipativă, ci depaşeşte cadrul orientativ, de
ghidare a activităţilor extracurriculare. Întreg demersul este
centrat şi pe dimensiunea ameliorativă a programelor
extracurriculare existente în mediul preşcolar sau în afara lui
şi pe dimensiunea inovativă, prin elaborarea de noi proiecte, ca
solicitare imperioasă la specificul activităţii de zi cu zi, la
nevoile sociale şi individuale ale educabililor vizaţi.
M. Bocoş (2008, p. 180) propune următoarele nivele de proiectare a
activităţii extracurriculare:
a. Nivelul macrostructural, la care proiectarea curriculară se
centreaza în jurul demersului de realizare a Curriculum-ului
Naţional, care poate constitui un reper pentru aceste activităţi

sau, în cadrul căruia (în metodologiile de implementare), pot fi
specificate şi sugestii pentru modul de gestionare a
activităţilor extraşcolare.
Caracterul opţional al activităţilor extracurriculare oferă o
mare libertate de planificare şi organizare a acestora , în
funcţie de contextul de manifestare .
b. Nivelul mezostructural – proiectarea curriculară se
manifestă în recomandări privind proiectarea şi implementarea
activităţilor extracurriculare, prin sugestii elaborate de către
Inspectoratul Şcolar Judeţean, ca organism de coordonare a
acestora. Activităţile extracurriculare sunt criterii de evaluare
a cadrelor didactice şi ale unităţilor de învăţământ,
punctându-se astfel importanţa lor.
c. Nivelul microstructural vizează următoarele subnivele :
- nivelul instituţional - angajează decizii privind monitorizarea
şi coordonarea activităţilor de implementare, stabilirea
relevanţei şi eficienţei acestora la nivelul instituţiei de
învăţământ;
- nivelul catedrelor – gestionează elemente specifice de
proiectare a activităţii extracurriculare pe anumite arii
curriculare sau discipline, ca repere pentru următoarele nivele de
proiectare;
- nivelul individual – implică toate activităţile la care
cadrul didactic, în calitate de membru al catedrei şi de manager
al grupei de copii, participă în contextul celor trei procese
specifice activităţilor extracuriculare.
Indiferent de nivelul de acţiune şi de tipul de control,
proiectarea activităţii extracurriculare se desfăşoară în mai
multe etape şi se manifestă ca un proces pentafazic, structurat
în jurul următoarelor aspecte:

1. Selectarea scopurilor, obiectivelor şi finalităţilor ce se
doresc atinse prin procesul de implementare;
2. Alegerea experienţelor extracurriculare planificate şi
organizate conform caracteristicilor situaţiei educaţionale,
finaliăţtilor urmărite, conţinuturilor extracurriculare,
particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor;
3. Alegerea conţinuturilor prin intermediul cărora este oferită
experienţa de învăţare, conform unor criterii de selecţie
centrate pe nevoile şi interesele educabililor;
4. Organizarea şi integrarea experienţelor şi conţinuturilor în
activităţi specifice cu caracter extracurricular şi anticiparea
modalităţilor generale de realizare a acestor aspecte;
5. Evaluarea eficacităţii tuturor aspectelor din fazele anterioare
(Bocoş, Jucan, 2008, p. 222).

II . Implementarea activităţilor extracurriculare
Implementarea curriculară este o acţiune de aplicare în practică
a programului educativ, respectiv organizarea şi realizarea
situaţiilor de învăţare, într-o modalitate flexibilă,
creatoare, valorificând resursele anticipate (Bocoş, 2008, p.
184).
Implementarea activităţilor extracurriculare reprezintă ansamblul
activităţilor de aplicare, adaptare a proiectării şi a
planificării.
Principiul fundamental pe care trebuie să se bazeze acest proces
este fundamentarea acţiunilor educative pe sprijinirea
preşcolarilor în atingerea obiectivelor, prin dezvoltarea
aptitudinilor personale şi formarea unor competenţe specifice.
La nivelul instituţiei de învăţământ, implementarea presupune
mai multe etape:

a. Organizarea activităţii extracurriculare prin:
b. Realizarea implementării propriu–zise prin acţiuni specifice
la nivelul instituţiei de învăţământ (planificare strategică)
şi al personalului (planificare operaţională);
c. Coordonarea şi controlul acţiunilor de implementare constă în
stabilirea modalităţilor de comunicare operativă între toţi
factorii implicaţi.
Un rol important îl are operativitatea monitorizării
implementării activităţii la nivel administrativ. Nu putem reduce
succesul implementării la acest aspect, dar trebuie să avem în
vedere acţiunea coroborativă a celor doi actanţi (cadrul didactic
şi preşcolarii).
Asigurarea calităţii şi eficienţei activităţii
extracurriculare este fundamentată în tezele lui Santini, şi
anume:
- concentrarea pe ceea ce se învaţă (proiectarea, implementarea
şi evaluarea se concentrează pe obiective, dar în limitele celui
care învaţă);
- soluţie exhaustivă (proiectarea trebuie să ţină cont şi să
satisfacă cerinţele participanţilor);
- simplificare interzisă (proiectul activităţii nu este unul
mecanic sau productiv);
- transparenţa totală (proiectul este unul deschis , cunoscut
celor implicaţi);
- informare completă (exploatarea tuturor surselor de informare);
- competenţe clare;
- parte din întreg (proiectarea reprezintă o parte din întreg);
- fidelitate şi operativitate;
- justificare;
- valorizare anticipată (obiectivele trebuie estimate valoric în

timp);
- colaborare completă;
III . Evaluarea activităţilor extracurriculare
Dacă tratăm procesul evaluării prin prisma activităţii
extracurriculare, nu putem să-i atribuim, în totalitate,
caracteristicile specifice unei situaţii educative din cadrul
formal. Evaluarea activităţii extracurriculare se reduce la
aprecierea activităţii preşcolarilor. Uneori, se realizează
autoevaluarea prestaţiei de cadrul didactic responsabil şi
preşcolari, monitorizarea evoluţiei preşcolarilor sau o evaluare
externă realizată de către director sau o persoană din afara
instituţiei şcolare.
Evaluarea activităţilor extracurriculare se identifică cu
aspectele particulare ale evaluării formative. Unii autori
consideră că principalele caracteristici ale evaluării sunt
următoarele (Potolea, Manolescu, 2005, p. 37):
- devine o componentă firească a activităţii educaţionale;
- intervine în timpul fiecărei sarcini de învăţare;
- informează cadrul didactic şi educabilul asupra gradului de
stăpânire a obiectivelor;
- permite cadrului didactic să determine dacă preşcolarii posedă
achiziţiile necesare pentru a aborda viitoarele sarcini de
învăţare;
- permite adaptarea activităţilor de învăţare la necesităţile
preşcolarilor;
- are ca scop, facilitarea depăşirii dificultăţilor de
învăţare ale preşcolarilor;
- este o evaluare internă continuă, analitică şi centrată pe
cel ce învaţă, nu pe produsul finit;
- devine utilă, atât pentru copil, cât şi pentru cadrul

didactic.
Demersul formativ de evaluare a preşcolarilor din perspectiva
activităţilor extracurriculare nu consideră nereuşitele drept
eşecuri sau manifestări ale interesului / dezinteresului, ci
momente problematice.
În cadrul activităţilor extracurriculare, evaluarea formativă se
poate transforma, în orice moment, în evaluare formatoare. Copilul
poate deveni din evaluat, evaluator al propriilor performanţe,
putând, astfel, autoregla neajunsurile, lacunele.

BIBLIOGRAFIE:

1 . ŞTEFAN , Mircea . Teoria situaţiilor educative.
Editura Aramis : Bucureşti , 2007 .
2 . NEGREŢ-DOBRIDOR , Ioan . Teoria generală a
curriculumului educaţional . Iaşi : Editura Polirom , 2008 .
3. ***Curriculum pentru Învăţământ Preşcolar, M.E.C.,
2008.

Educația morală în activitățile din grădiniță. Ce înseamnă a iubi?- din prisma preșcolarii de grupă mare

Alina Andries
Gradinita cu program prelungit Nr.20 Iasi, Iasi, Iasi

Educația morală în activitățile din grădiniță.
Ce înseamnă a iubi?- din prisma preșcolarii de grupă mare
Ştiinţa nu-i utilă dacă nu-l face pe om mai bun (Socrate)

Iubire este atunci când....
- respectăm oamenii din jurul nostru. (Radu Pruteanu)

- iubim și nu râdem de ale oamenilor defectele. (Matias Pânzariu)
- ne jucăm frumos cu ai noștri colegi. (Natalia Pântea)
- ascultăm pe cei din jur. (Eduard Brătuleanu)
- ne iubim părinții. (Albert Moisii)
- ajutăm un copil rănit. (Emanuel Găină)
- iubim din inimă la inimă. (Edward Beșleagă)
- dăruim celor dragi nouă. (Denis Popa)
- întrebăm pe cel care este trist ce a pățit. (Luca Strugaru)
Activitatea a făcut parte din tema săptămânală: Emoții și
sentimente. S-a desfășurat într-o zi de vineri, cu scopul de a
însuma rezultatele muncii preșcolarilor. Motivul demarării
acestui mini-proiect a plecat de la nevoia de a-i ajuta pe cei mici
să descopere cum să preîntâmpine micile conflicte cu ai lor
colegi și să le ofere modele comportamentale pozitive, morale,
necesare pe tot parcursul vieții. Căci de unde poate un copil să
facă ce e bine, dacă nu știe ce înseamnă acesta?
Într-o lume în care, noi, adulții, uneori, oferim micuților
fără măsură, evităm regulile, îi lăsăm să bată din
picioare, să țipe, să lovească și să ne lovească, educația
morală își are importanța majoră în cadrul activităților din
grădiniță. Este o realitate. Da, să facem din copil partenerul
nostru, dar să nu uităm că pentru a crește om frumos, este
nevoie de un program, de exemple comportamentale pozitive, de
sarcini de lucru, pe care să le îndeplinească, de joacă în aer
liber, de independență. Vorbim despre drepturi ale copiilor, dar
nu și despre responsabilități, încurajăm comportamente
violente, verbale, spunând că: Este mic, dacă nu acum când e
mic, atunci când. Oare nu ajungem să creștem un D-l Goe? De
destule ori răsplătim faptele lor, care au și trăsături
negative, cu importante cadouri.

Nu oferim consistență vorbelor: Te iubesc!, îi învățăm să le
spună, dar nu și să acționeze ca atare. Răspunsurile oferite de
preșcolarii grupei mari Iepurașii, demonstrează că se poate. În
rândurile care urmează voi puncta în linii mari elementele de
teorie cu privire la educația morală și exemple din
activitățile desfășurate în cadrul subiectului dezvoltat pe
parcursul unei săptămâni. În final voi nota câteva din
comportamentele pozitive ale preșcolarilor, observate după.
Educația morală este un fenomen social cu particularități
sociale și condiții sociopishologice, consituindu-se la nivelul
personalității individului în conștiință și conduită
morală. Conștiința morală se raportează la normele,
principiile, obiceiurile morale, faptele proprii și ale altora. La
nivelul acesta se asimilează și se interiorizează reprezentări,
noțiuni, idei teorii, iar prin componenta volitivă se
deliberează, se iau decizii. Cunoștințele și convingerile dau
naștere conduitei morale, acel ansamblu de deprinderi și
obișnuințe exprimate în acțiuni afective, volitive, mentale,
motorii, verbale, atitudinale, decizionale. Când sunt realizate
constant ele devin trăsături de caracter.
Temperamentul nu poate categorisit ca fiind pozitiv sau negativ, dar
caracterul da. În acest context, în activitățile din
grădiniță, atunci când copilul este predispus imitării
adulților, este bine să punctăm cât mai multe exemple pozitive
și să exersăm cu cei mici, pentru ca personalitatea lor să se
formeze în plenitudinea ei: intelectuală, profesională,
estetică, spirituală, religioasă, fizică şi bineînțeles
morală.
Performanțele conduitei morale trebuie întărite, iar cele
negative corectate.

Întâlnirile de dimineață au avut ca punct de plecare: Azi mă
simt!, El se simte!, Ce simți când vezi culoarea roșu!, Și
plantele și animalele simt!, Iubire este atunci când!. Pe
parcursul activităților liber-alese și pe domenii experiențiale
preșcolarii au participat cu deosebit interes.
Au vizionat PPT: Cum se simte?, stabilind starea de spirit pe care o
arătau copiii din imagini: speriat, fericit, zâmbitor, plictisit
etc. Au scris cuvinte precum: iubit, fericit, bun, calm, zâmbet, pe
care le-au introdus în propoziții orale. Au rezolvat puzzle-uri cu
emoticoane, oferind exemple când s-au simțit așa. Au construit
Castelul copiilor fericiți, în care au adus animale, pe care le-au
îngrijit. Au pictat folosind culoarea preferată, nu înainte de a
descoperi semnificația acesteia. Au fost fost mici actori, în
pereche de câte doi, oferind exemple de fapte bune. Au plantat
flori în ghiveci, cărora la sfârșit le-au șoptit alinturi. Au
unit punctele, descoperind copii care se țineau în brațe, care
îngrijeau plante, animale. Au colorat imagini cu aspecte pozitive
ale relațiile dintre copii-copii, copii-adulți, adulți-adulți.
Au memorat Cățelușul șchiop, promițând că mereu vor ocroti
viețuitoarele. Au intonat Culorile se ceartă, au pictat curcubeul,
au realizat macheta Copiii sunt fericiți când.... Au stabilit cu
ce sunet începe și se termină numele copiilor care patinau
fericiți, au numărat în concentrul 0-6 emoticoane. Au audiat
povestea: Ciuboțelele ogarului, imaginând un alt final.
Ziua de vineri a culminat cu micile lor gânduri despre ce este
iubirea. În urma celei săptămâni, s-au putut observa
următoarele:
- Când un copil s-a lovit, colegii i-au sărit în ajutor (înainte
râdeau);
- Când un coleg a plâns, l-au întrebat ce s-a întâmplat și au

încercat să-l înveselească;
- Când un coleg și-a pierdut jucăria, au lăsat activitatea lor
și au început să caute împreună;
- Când se loveau și nu erau observați, căutau ajutor;
- Și-au format un obicei din a-și îngriji plantele;
- Au început să se asculte mai mult unul pe celălalt;
- Au început să se ajute mai mult, nu să-și strângă doar
jucăriile cu care s-au jucat;
Bineînțeles că aceste comportamente existau într-o formă sau
alta și înainte de această temă, dar s-a constituit într- un
bun prilej de formare continuă, căci după cum spune și teoria,
a face bine e necesar să devină o obișnuință. Și da, au
acceptat și constrângerile survenite în timpul încălcării
repetate a regulilor, înțelegând unde au greșit și încercând
să nu mai facă greșeli.
Cu siguranță, activitățile cu caracter moral își au locul în
grădiniță. Ele ajută copiii să demonstreze că iubesc prin
respectarea colegilor și adulților, prin înțelegerea defectelor
celor din jur, prin joaca lipsită de comportament agresiv, prin
ascultarea mesajelor transmise, prin sărirea în ajutor în cazul
unui accident minor sau major, prin dăruire, prin afișare de
compasiune față de cel trist. Noi, adulți, suntem datori să-i
ajutăm să le practice și să le oferim exemple pesonale pe care
să le poată lua drept model.

BIBLIOGRAFIE
Cucoş, C. Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
Macavei, E., Pedagogie-Teoria educației, vol. I, Ed. Aramis,
București, 2001.
Nicola, I., Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1994.
Tomșa, Gh., Psihopedagogie preșcolară și școlară- Definitivat
și Gradul II Didactic, București, 2005.

Lecţia de creaţie. Teorie şi aplicaţii la disciplina Ştiinţele naturii/ Geografie

mihaela-loredana popa
Altă instituţie, Vaslui, Podeni

Lecţia de creaţie. Teorie şi aplicaţii la disciplina Ştiinţele
naturii/ Geografie
Popa Mihaela-Loredana,
Școala Gimnazială nr. 3, sat Popeni, Zorleni, Vaslui

Conceptul ,,lecţie” îşi are originea etimologică în termenul
lectio, care înseamnă ,,a citi cu glas tare“, ,,a audia“, ,,a

lectura”, ,,a medita“.
Profesorul Ioan Cerghit (1983) remarcă o anumită ambiguitate în
semantica termenului: lecţia este definită ca formă a procesului
de învăţământ (,,formă de bază”, ,,formă principală”,
,,formă fundamentală”, ,,formă centrală” etc.), dar nu e
înţeleasă întotdeauna şi ca unitate didactică funcţională,
centrată pe obiective/competenţe şi implicând conţinuturi
didactice şi strategii de desfăşurare şi evaluare bine
determinate.
Variantele de lecţii cu care se operează frecvent sunt:
• Lecţia de comunicare/ însuşire a noilor cunoştinţe
• Lecţia mixtă (combinată)
• Lecţia de fixare şi consolidare a cunoştinţelor
• Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor
• Lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor
• Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare
În literatura de specialitate (M. Ionescu; M. Bocoş, 2009, p. 315)
întâlnim şi lecţia de creaţie, care încurajează, valorifică
şi dezvoltă, în cel mai înalt grad, originalitatea,
inventivitatea şi creativitatea elevilor. În cadrul Ştiinţelor
biologice aceată categorie de lecţie îşi are locul bine definit.

Variante de lecţii de creaţie
• lecţia bazată pe exerciţii creative (de exemplu rezolvarea de
probleme la genetică, anatomia şi fiziologia omului, elaborarea de
diferite mijloace de învăţământ, machete (ex. macheta acizilor
nucleici, a arcului reflex etc.), lucrări etc.;
• lecţia bazată pe elaborarea de proiecte creative pentru elevi;
• lecţia bazată pe multimedia;
• lecţia de creaţie tehnică (de exemplu conceperea şi

realozarea de dispozitive/aparate/instalaţii);
• lecţia bazată pe metode de stimulare a creativităţii
individuale şi de grup.
Activităţile educative care merg în direcţia creativităţii,
vizează în primul rând gândirea, prin factorul ei general,
inteligenţa. Ea poate deveni mai eficientă dacă este ajutată
să-şi însuşească tehnicile de gândire, instrumentele
intelectuale flexibile şi operaţionale specifice gândirii
divergente. Chiar şi memoria înţeleasă ca depozitarul
cunoştinţelor, emoţiilor, este doar la prima vedere antagonică
creativităţii. Implicată în acţiuni creative, ea poate să
confere fluxuri de cunoştinţe ca materie primă, dar şi stocuri
de 20priceperi şi aptitudini. Nu în ultimul rând, imaginaţia,
componenta cea mai importantă a creativităţii, beneficiază poate
cel mai mult pe de urmă acţiunilor de acest tip.
Fiecare materie de învăţământ şi fiecare domeniu de activitate
oferă condiţii generale, dar mai ales, condiţii specifice de
aplicare a principiilor ce vizează dezvoltarea gândirii creatoare.
Conţinutul acestor discipline trebuie să prevadă activităţi
educaţionale şi sarcini pe care elevii trebuie să le rezolve
pentru a-şi forma în cadrul lor deprinderi în direcţia
creativităţii.
Pentru majoritatea disciplinelor, calea principală o constituie
metodele de lucru activ participative cu tinerii - problematizarea,
învăţarea prin descoperire, experimentul, studiul de caz,
brainstorming-ul, sinectica, dialogul dirijat, jocul didactic. Toate
se bazează pe interacţiunea colectivă între cei ce învaţă, pe
discuţii, schimburi spontane de idei, impresii, păreri în cadrul
clasei şi observaţii independente.
Scopul lecţiei de creaţie este dezvoltarea capacităţii cognitive

şi dirijarea elevilor în direcţia efectuării (în grup/
individual) a unor aplicaţii cu un pronunţat caracter creativ:
• Realizarea unor proiecte creative :
 Amenajarea colţului viu al clasei;
 Realizarea unor tablouri folosind deşeuri;
 Realizarea unor afişe – exemplu: Influenţa negativă a
alcoolului, tutunului, drogurilor asupra sănătăţii.
• Comunicări ştiinţifice.
• Compuneri libere
• Conceperea unor probleme originale.
Concluzionez că lecţia de creaţie caută să stimuleze şi să
mobilizeze energiile elevului, să-i capteze interesul, atenţia,
curiozitatea, să-i stimuleze creativitatea punând accentul pe
procesul de creaţie, nu pe produse.

BIBLIOGRAFIE
1.Cucoş, C., (2002), Pedagogie, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Editura Polirom, Iaşi.3
2.Cucoş, C., (coord.), (2009), Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare şi grade didactice, ediţia a III-a, Editura Polirom,
Iaşi.
3.Ionescu, M.; Bocoş, M., (2009), Tratat de didactică modernă,
Editura ,,Paralela 45”, Piteşti.
4.Marinescu, M., (2005), Repere privind optimizarea activităţii
instructiv-educative, vol. I-II, Editura Universităţii din Oradea
5.***MEC, CNC, (2003), Programa şcolară: Cunoaşterea mediului,
clasa I şi a II-a, aprobată prin Ordin al Ministrului
Educaţiei nr. 4686 din 05.08.2003.
6.***MEC, CNC, (2005), Programa şcolară: Geografie (introducere
în geografie: de la localitatea natală la planetă),

clasa a IV-a, aprobată prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr.
3919 din 20.04.2005.

TRADIŢIE ŞI MODERNISM ÎN SECOLUL XXI

Ionela Calin
Scoala Gimnaziala Troianul, Teleorman, Troianul

TRADIŢIE ŞI MODERNISM ÎN SECOLUL XXI

PROF.CĂLIN IONELA
ŞCOALA GIMN.”ION PREOTU”TROIANUL

JUD.TELEORMEN

“A pãstra o tradiţie nu este o chestiune
sentimentalã; este o chestiune de viaţã şi de moarte“( Eugenia
Leon)

Obiceiurile şi tradiţiile suferã modificãri odatã cu
trecerea timpului, ca şi rezultat al noilor experienţe şi
cunoştinţe ale societaţii, din cauza necesitaţii adaptarii
permanente în societate şi datoritã influenţelor grupurilor
sociale cu care intrãm in contact.Obiceiurile şi tradiţiile pierd
din intensitate când individul işi schimbã modul în care percepe
lumea înconjurãtoare,atunci când îşi procurã noi credinţe şi
practici, care cu timpul vor duce la formarea de noi obiceiuri si
traditii. Unele persoane sunt deschise noilor schimbãri care
intervin în viaţa cotidianã, iar altele se împotrivesc total
acestora.
momentul oportun de consolidare a valorilor culturale populare,
pentru cã generaţiile care încã conservã aceste valori
culturale, lingvistice şi tradiţionale vor dispãrea în curând,
luând cu ele pentru totdeauna nişte valori, credinţe, o formã de
a înţelege viaţa,lumea şi relaţiile umane, care de-a lungul a
multor generaţii au servit ca exemplu pentru a trãi în armonie.
Un popor ce îşi pãstreazã tradiţiile şi cultura
este un popor înţelept,îşi poate privi trecutul în faţã ,se
poate identifica.În societatea multiculturalã de azi, un rol
deosebit de important îl are recuperarea, conservarea tradiţiilor
şi cunoaşterea diverselor culturi ce se aflã prezente pe
teritoriul nostru.Efectul globalizãrii pune în umbrã cultura şi
tradiţiile unei ţãri pentru a impune o altã culturã. E ca şi
cum ai cuceri un teritoriu fãrã a folosi arme; efectul
globalizãrii este foarte puternic şi mai ales ştie cum sã ne

atragã.
În funcţie de modul în care ştim sã ne pãstrãm identitatea
naţionalã globalizarea poate să ne absoarbă sau nu. Un exemplu
foarte simplu este “adoptarea” sãrbãtorii de “Valentine’s
Day” care a luat un avânt foarte mare în ultimii ani,chiar dacă
exista deja o sãrbãtoare autohtonã dedicatã iubirii, Dragobetele
sãrbãtoritã pe 24 februarie.
A conserva tradiţiile semnificã practicarea
obiceiurilor, a modului de a fi şi de a se comporta a strãmoşilor
noştri.Tradiţiile se pot conserva începând cu procesul
instructiv-educativ din grãdiniţe şi şcoli şi terminând cu
persoanele adulte în instituţii publice, case de culturã, etc.
Scoala are rolul important de a consolida bazele unei
convieţuiri armonioase a diferitelor comunitaţi culturale, fãrã
a afecta negativ formarea şi dezvoltarea identitaţii copilului ca
membru al unui grup cultural.
Grãdiniţa (şcoala) trebuie sã permitã contactul şi
comunicarea, interacţiunea, stimulând respectul reciproc şi
valorificarea pozitivã a diferenţelor culturale.Obstacolul care
apare la deschiderea spectrului amplu al istoriei şi al
identitaţii naţionale este impunerea pe care textele şcolare o
fac referitoare la unele aspecte istorice.
Este foarte importantã studierea istoriei şi a tradiţiilor
în grãdiniţe, şcoli, atunci când se acordã o sporitã atenţie
multiplelor şi diverselor interpretãri istorice şi
manifestãrilor tradiţionale.Nu toţi trebuie sã ne supunem
rational şi emoţional unei singure tradiţii , pentru cã suntem
diferiţi şi şcoala trebuie sã respecte aceastã condiţie pentru
a putea crea subiecţi capabili de a-şi dezvolta sentimentul
respectului,capabili de a apãra ceea ce îi defineşte ca indivizi,

pregatiţi pentru a alege între conservare şi schimbare.
Dintre sãrbãtorile de primãvarã se evidenţiazã
Floriile (Duminica Floriilor), adicã ultima duminicã din Postul
mare; Sãptãmâna întunecatã şi ( sãrbãtoare prezentã aproape
în toate culturile doar cã se sãrbãtoreşte în date
calendaristice diferite).
Cea mai mare, şi cea mai însemnatã, mai sfântã şi mai
îmbucurãtoare sãrbãtoare de peste an, este sãrbãtoarea
Paştelui sau Învierea Domnului, deoarece în aceastã zi
“Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte cãlcând şi
celor din morminte viaţã dãruindu-le”, iar pe cei vii
rãscumpãrându-i de sub jugul pãcatului strãmoşesc şi
împãcându-i cu Dumnezeu.Obiceiurile practicate în preajma
sãrbãtorilor de Paşti este vopsirea sau încondeierea ouãlor.
Pe lângã sãrbãtorile religioase, folclorul
tradiţional este presãrat de dansuri populare, muzicã şi artã
popularã, de meşteşuguri şi de arhitecturã tradiţionalã,
acestea constituind o atracţie pentru turiştii sosiţi pe
meleagurile noastre.
Aceştia sunt fascinaţi de dansurile populare românesti precum
"cãluşarii" sau "hora" (dansuri ce combinã mişcãrile elegante
şi versurile satirice cu ritmurile ameţitoare ale dansului),iar
costumele populare sunt o încântare pentru cei care le privesc
datoritã modului în care acestea îmbinã broderii complicate şi
culori vii.
Arhitectura tradiţionalã se pãstreazã cu predilecţie în mediul
rural, dar şi în muzeele de etnografie. Meşteşuguri precum
olãritul şi sculptura în lemn, pictatul icoanelor pe sticla, şi
confecţionarea mãştilor folclorice, instrumentele muzicale,
broderiile sunt minuni nãscute dintr-o mânã priceputã,

moştenite din generaţie în generaţie timp de secole. În unele
gospodãrii din mediul rural covoarele sunt ţesute la rãzboi şi
broderiile sunt încã lucrate manual ,acestea fiind foarte
apreciate pentru calitatea, modelele şi culorile lor.
Una dintre cele mai bune metode de transmitere şi
pãstrare a tradiţiilor noastre strãmoşeşti sunt atelierele în
care se pot pune în practicã diferite meşteşuguri.
Atelierele sunt activitaţi ideale de realizat împreunã cu copiii,
insuflându-le astfel dragostea pentru artã, pentru frumos şi
pentru tradiţie, fiind în acelaşi timp o activitate distractivã
şi îndrãgitã de cei mici.
Cineva spunea odatã „Seamãnã o sãmânţã bunã
pentru ca şi recolta ta sã fie la fel de bunã”. De aceea
trebuie sã „semãnãm” în sufletele delicate ale copiilor
sãmânţa dragostei pentru strãmoşii noştri, pentru obiceiurile
şi tradiţiile pe care aceştia ni le-au lãsat moştenire.
Dacã începem prin a semãna buna culturã în casa
noastrã, fiecare dintre membrii casei, la rândul lor, vor semãna
propria lor sãmânţã şi atunci vom vedea cum opera noastrã
înfloreşte.

“Nu începe cu lumea care te înconjoarã, începe cu propria ta
casã! “

Bibliografie:

Cobianu-Bãcanu,Maria,Inovaţie şi tradiţie în dezvoltarea
culturalã,Ed.Ştiinţificã şi

Enciclopedicã,1988
Ghinoiu, Ion, Mica enciclopedie de tradiţii românesti ,Agora, 2008
Giurescu,Constantin, Din trecut, Ed. Compania, 2010
Nemoianu,Virgil,Tradiţie şi libertate, Ed.Curtea Veche, 2001

Despre multiculturalitatea din Dobrogea

ȘEICAHMED FARIDA
Scoala Gimnaziala Dorobantu, Constanta, Dorobantu

Despre multiculturalitatea din Dobrogea
Prof.înv.primar Şeicahmed Farida

Şcoala gimnazială nr.1 Dorobanţu – Constanţa

Democrația liberală a făcut posibilă existența
multiculturalismului. Multiculturalismul este un concept indisolubil

legat de cadrul teoriei şi practicii democraţiei liberale.
Relaţiile dintre minorităţi şi majoritate într-o societate
multiculturală pot deveni, adeseori, sursă de tensiuni sociale.
Tendinţa majorităţii, manifestată într-un mod conştient
şi explicit sau, dimpotrivă, inconştient şi implicit, este, în
general, de omogenizare, mergând până la impunerea unor modele
culturale proprii, întru asimilarea minorităţilor. La rândul
lor, acestea pot ceda presiunii sau, dimpotrivă, se vor opune,
luptând pentru păstrarea identităţii lor culturale. Această
luptă, justificată de frica pierderii identităţii, duce, de
multe ori, la atitudini de închidere, chiar de izolare, respectiv
la privilegierea unei construcţii identitare bazate pe o vizuine
esenţialistă asupra culturii.
Mecanismele politice
care îşi propun să asigure comunităţilor minoritare dreptul la
păstrarea propriei identităţi, ca, de exemplu, cele care au fost
puse în practică în ultimii ani în România, nu pot, singure,
să garanteze relaţii pozitive între minorităţi şi majoritate.
Cu siguranţă, faptul că minorităţile au o voce în parlament,
că există un Consiliu al Minorităţilor Naţionale, care este
consultat în orice problemă referitoare la comunităţile
respective, constituie elemente importante în vederea promovării
unor bune relaţii între minorităţi şi majoritate.
Diversitatea trebuie să-şi ocupe locul său adevărat
în şcoală. Ea trebuie recunoscută, acceptată, preţuită şi
valorificată în direcţia dezvoltării personalităţii. În
şcoli se întâlnesc elevi ce aparţin unor etnii diferite
(români, maghiari, rromi, germani, turci, tătari etc.), de religii
diferite, ce aparţin aceleiaşi culturi, dar şi elevi care, ca
efect al migraţiei forţei de muncă şi de capital, vin din cu

totul alte culturi (chineză, arabă, africană).

Educaţia interculturală nu este o educaţie numai pentru
grupurile minoritare, nu este o nouă disciplină şcolară şi nici
nu se confundă cu orele în care minoritarii îşi studiază limba
maternă şi cultura de apartenenţă. Ea îşi propune mai ales
formarea unor atitudini pozitive şi active faţă de alte culturi.

Educaţia interculturală înseamnă interacţiune,
schimb, comunicare, cooperare, străpungerea barierelor culturale,
solidaritate, încredere, respect reciproc, iar pentru a o defini
putem spune că ea este o abordare a procesului de
predare-învăţare bazată pe valori şi credinţe democratice care
încearcă să promoveze pluralismul cultural în contextul unor
societăţi diverse şi al unei lumi interdependente.
Am făcut parte dintr-o echipă de subproiect din
şcoală, echipă ce a conceput un proiect educaţional în cadrul
Programului pentru învăţământ rural. Subliniez aici rolul
deosebit pe care îl au accesul la informaţie şi munca în
echipă, elemente fără de care nimeni nu poate întocmi un astfel
de proiect ce necesită un volum mare de muncă cu consum de resurse
umane, materiale şi de timp. Am început printr-o analiză
temeinică a activităţii şcolare în contextul nevoilor
comunităţii locale, încercând să identificăm un specific sau
o problemă reală a şcolii ce ar putea fi rezolvată prin
derularea unui proiect educaţional ce beneficia de finanţare din
partea Băncii Mondiale şi a comunităţii locale.
Pornind de la faptul că în şcoala noastră populaţia
şcolară este alcătuită din elevi de etnii diferite (români 80%,
aromâni 7%, turci şi tătari 2%, rromi 1%), ne-am oprit asupra

unui proiect pe teme de educaţie interculturală pe care l-am numit
„O şcoală pentru toţi, o şansă pentru fiecare”. Ne-am
stabilit ca obiectiv general adaptarea şcolii la nevoile
comunităţii prin oferte educaţionale ce promovează înţelegerea
şi acceptarea diversităţii culturale.
Activităţile prin care am asigurat realizarea acestor
obiective sunt descrise amănunţit în proiect şi dintre acestea
menţionez: amenajarea unui spaţiu multietnic în incinta şcolii,
spaţiu în care fiecare etnie îşi va regăsi elemente ale
culturii materiale şi spirituale, şi în care se vor desfăşura
toate activităţile cu specific intercultural.
Elevii claselor I-IV au realizat expoziţii de desene şi
obiecte confecţionate în orele de educaţie tehnologică, iar
elevii mai mari, coordonaţi de profesorul de desen, au realizat o
pictură murală pe culoarul şcolii, toate cuprinzând motive
populare din culturile etniilor. Am constituit formaţii de dansuri
populare pentru fiecare etnie în cadrul ansamblului multietnic „
Prietenia”, cu costume populare noi, precum şi cu instructori ,
în vederea organizării de spectacole la care să participe
întreaga comunitate locală.
În cadrul aceluiaşi proiect am efectuat o excursie
tematică la Institutul intercultural din Timişoara pentru a afla
mai multe lucruri despre modelul de convieţuire multietnică din
Banat, am organizat întâlniri cu vârstnici de fiecare etnie care
să ne povestească tradiţii şi obiceiuri, am prezentat cu elevii
dramatizări ale unor ritualuri specifice fiecărei etnii. Ultima
activitate a fost o încununare a tuturor acestor acţiuni în
cadrul unui spectacol cu caracter intercultural, iar produsele
materiale ale proiectului vor fi folosite în desfăşurarea
lecţiilor din trunchiul comun sau din curriculum-ul la decizia

şcolii.
Rezultatele tuturor acestor activităţi s-au concretizat
în costume populare pentru echipele de dansuri româneşti,
aromâne, ţigăneşti şi tătăreşti, albume foto, CD-uri,
portofolii tematice pentru fiecare minoritate, pictura de pe
culoarul şcolii, 100 semne de carte cu motive decorative populare
şi tot atâtea calendare anuale. Considerăm însă că rezultatul
cel mai important este stabilirea unor relaţii mai deschise, mai
sincere, mai prietenoase între elevi, între elevi şi profesori,
părinţi şi elevi, între şcoală şi comunitate.
Derularea acestui proiect ne-a confirmat faptul că, pe
lângă cunoştinţele de orice fel cu care îi înarmăm pe elevii
noştri, aceştia sunt dornici să ştie cine sunt, de unde vin,
cine sunt cei alături de care trăiesc.

Bibliografie:
- Liiceanu Aurora, Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat
românesc 1948-1998, Ed. Nemira, Bucureşti,2000.
- Mihăilescu Vintilă, Fascinaţia diferenţei, Ed. Paideia,
Bucureşti 1999.
- Neculau Adrian (coord.), Psihologie socială. Aspecte
contemporane, Ed.Polirom, Iaşi,1990.

Parteneriat educațional- premisă a reușitei acțiunii formative

Celia Oprea
Colegiul Tehnic "Dragomir Hurmuzescu" Deva, Hunedoara, Deva

PARTENERIAT EDUCAŢIONAL- PREMISĂ A REUŞITEI ACŢIUNII
FORMATIVE
Dată fiind misiunea pe care societatea i-o atribuie şcolii,
acesteia îi revine rolul de a iniţia şi de a facilita derularea
unor parteneriate educaţionale, prin sensibilizarea şi atragerea
potenţialilor parteneri. Dar, pentru aceasta, ar fi de dorit ca
şcoala însăşi să fie pregătită pentru instituirea unor

relaţii de tip partenerial. Aceasta înseamnă, în primul rând,
transformarea elevilor în parteneri ai acţiunii educative. Ar mai
fi de dorit ca acest caracter participativ să fie extins şi asupra
felului cum este organizată şcoala, adică este important ca ea
să fie structurată şi condusă în mod democratic. Deci, pentru
ca unitatea de învăţământ să poată atrage parteneri din
exterior, este nevoie ca ideea de parteneriat să fie mai întâi
transpusă în realitate în interiorul ei.
Sesibilizarea partenerilor potenţiali se mai poate face prin
asumarea de către şcoală a unui rol activ în raport cu nevoile
comunităţii, adică prin satisfacerea unor nevoi comunitare
specifice în domeniul educaţiei, prin pregătirea elevilor în
sensul dezvoltării personale şi al integrării în comunitate,
toate acestea având drept scop căutarea unui echilibru între
cererea şi oferta de educaţie.
Dată fiind importanţa comunicării pentru iniţierea şi
derularea eficientă a parteneriatelor, este necesară asigurarea
coerenţei şi a continuităţii fluxurilor de informaţii, în
vederea îmbunătăţirii comunicării, sub multiplele ei aspecte.
Aceasta poate avea drept puncte de plecare identificarea unor
obiective comune tuturor partenerilor şi respectarea
particularităţilor fiecăruia dintre ei, lucru care va duce la
instaurarea unui climat deschis, propice începerii şi
desfăşurării unor parteneriate de calitate.
Părinţii elevilor sunt parteneri tradiţionali ai şcolii, dar
această legătură dobândeşte noi dimensiuni atunci când se pune
problema cooperării acestora în luarea unor decizii care privesc
parcursul şcolar al copiilor lor. De asemenea, implicarea
comunităţii locale în acţiunea educativă solicită din partea
şcolii multă flexibilitate şi un nivel ridicat al capacităţii

de a negocia. Totuşi, şcoala rămâne agentul principal al
acţiunii formative, acţiune căreia ea este menită să-i confere
un caracter sistematic şi coerent, prin coordonarea celorlalte
influenţe educative şi prin canalizarea lor în direcţia dorită,
pentru a face ca ele să se îmbine armonios cu educaţia formală.
Din această menire care îi revine şcolii decurge şi rolul ei de
promotor, facilitator şi coordonator al parteneriatului
educaţional, ea urmând a încerca să iniţieze şi să menţină
legături strânse cu un număr cât mai mare de instituţii şi de
grupuri sociale. În orice relaţie de parteneriat, esenţial este
ca participanţii să adere la un set de valori şi obiective
comune, ca:
• asigurarea egalităţii şanselor în educaţie
• încurajarea liberei iniţiative şi a cooperării între
diferitele instanţe educative
• armonizarea condiţiilor specifice cu exigenţele sociale
generale
• instaurarea şi menţinerea comunicării deschise şi a
transparenţei
• promovarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare
şi, implicit, a responsabilităţii individuale şi de grup.
Pentru dezvoltarea parteneriatelor educaţionale pledează o serie
de principii şi caracteristici specifice unei societăţi
democratice, cum ar fi:
- descentralizarea, care impune implicarea unui număr mare de
factori sociali locali în susţinerea educaţiei
- importanţa educaţiei, din punctul de vedere al consecinţelor pe
care ea le are asupra conduitelor viitorilor adulţi şi, prin
aceasta, asupra societăţii în ansamblu
- nevoia racordării permanente a şcolii la realitate şi la

schimbările din cadrul ei, prin menţinerea unui contact permanent
al şcolii cu diverşi parteneri sociali
- educaţia permanentă, care se poate realiza numai în condiţiile
democratizării învăţământului
- exigenţa orientării copiilor şi a tinerilor într-un univers
informaţional dinamic şi diversificat.
Colaborarea şcolii cu familiile elevilor
Familia se poate defini atât ca instituţie socială, cât şi ca
grup specific. Ea este prima instanţă de socializare a copilului
şi în cadrul ei acesta îsi formează primele deprinderi şi
aptitudini fundamentale. Deşi şcoala este instituţia căreia îi
revine prin excelenţă funcţia de a-i educa pe tineri,
atribuţiile educative ale familiei nu se încheie odată cu
intrarea copilului în şcoală, ci ele primesc valenţe noi. Acest
fapt solicită nu numai o colaborare strânsă între şcoală şi
familia elevului, ci chiar existenţa unei unităţi între cele
două, căci numai printr-o astfel de continuitate şi coerenţă a
influenţelor educative se poate ajunge la formarea şi dezvoltarea
unei personalităţi echilibrate şi armonioase, apte de a se
integra în societate.
Plecând de la acest deziderat comun, şcolile şi părinţii
trebuie să colaboreze, fiind recomandabil, în acest sens, să se
ţină cont de următoarele principii:
- rolul conducător al şcolii în colaborarea ei cu familiile
elevilor
- implicarea activă a copiilor şi adolescenţilor
- antrenarea unui număr cât mai mare de părinţi în colaborarea
cu şcoala
- dezvoltarea la oamenii şcolii a unor abilităţi necesare în
activitatea cu părinţii elevilor

- utilizarea comunicării dintre şcoală şi părinţi atât pentru
semnalarea problemelor intervenite cât şi a reuşitelor şi
performanţelor.
Parteneriatele cu părinţii elevilor pot lua diverse forme:
consiliul reprezentativ al părinţilor, lectorate/ateliere cu
părinţii, consultaţii, consilierea pe probleme educative, de
orientare şcolară şi profesională, corespondenţa, sub forma
unor „jurnale familie-şcoală”.
O modalitate relativ recentă de îmbunătăţire a parteneriatului
cu familia elevilor o reprezintă înfiinţarea în incinta şcolii,
a unui centru de resurse pentru părinţi în cadrul căruia
aceştia să se poată întâlni, să poată discuta cu cadrele
didactice, să poată consulta o serie de materiale referitoare la
creşterea şi educarea copiilor lor.
Şcoala şi comunitatea locală
Legătura dintre şcoală şi comunitatea locală ar trebui luată
în considerare, pentru că, pe de o parte, şcoala este o parte a
comunităţii locale, fapt pentru care ea este influenţată de
valorile, normele, structurile economice şi politice specifice
acesteia din urmă, dar, pe de altă parte, şcoala influenţează,
la rândul ei, comunitatea locală, prin aceea că şcoala este cea
care, prin exercitatrea unor influenţe educative sistematice, îi
formează pe viitorii membrii ai comunităţii. Şcoala ar putea
optimiza această legătură reciprocă prin:
-proiectarea unor acţiuni sistematice şi coerente care să vizeze
formarea la elevi a unor conduite civilizate şi decente
-realizarea unor activităţi menite să vină în sprijinul
comunităţii
-implicarea comunităţii în viaţa şcolii, prin intermediul unor
parteneriate viabile.

Problema legăturii şcolii cu diferiţi factori de la nivelul
comunităţii locale dobândeşte noi valenţe şi o tot mai mare
acuitate în contextul descentralizării tot mai accentuate a
sistemului românesc de învătământ. Aceasta va face ca ponderea
legăturii dintre şcoală şi comunitatea locală să crească
semnificativ. Acest fapt reclamă existenţa unui management şcolar
performant, apt de a atrage un număr cât mai mare de membrii ai
comunităţii în parteneriate eficiente, care să conducă la
obţinerea şi valorificarea cât mai multor resurse.
Parteneriatul şcoală-familie-comunitate
Dacă, aşa cum s-a putut observa până acum, există numeroase
modalităţi în care şcoala poate colabora cu familia şi
comunitatea luate separat, ar mai exista şi câteva posibilităţi
pe care unitatea de învăţământ le are pentru a întreţine o
cât mai bună cooperare cu ceilalţi doi factori luaţi împreună.
Se poate spera astfel în edificarea unui parteneriat între toţi
factorii interesaţi în formarea tinerei generaţii, parteneriat
realizat în beneficiul acesteia. Dintre aceste modalităţi de
colaborare s-ar putea menţiona:
-voluntariatul în şcoală, asigurat de către unii părinţi ai
elevilor sau membrii ai comunităţii locale
-implicarea părinţilor şi a comunităţii locale în programe
care vizează îmbunătăţirea frecvenţei şcolare şi
prevenirea/combaterea abandonului şcolar, în programe de
consiliere a tinerilor şi a familiilor acestora.
În concluzie, în contextul culturii şi al civilizaţiei
contemporane, când influenţele exercitate asupra tinerilor sunt
multiple şi de diverse tipuri, necesitatea unui parteneriat între
şcoală, familie şi comunitate se impune cu o tot mai mare
acuitate, întrucât el ar putea avea drept principal beneficiu

realizarea unei unităţi între aceste influenţe atât de diverse.
Realizarea, cu ajutorul unor parteneriate eficiente, a preconizatei
unităţi dintre cele trei tipuri de educaţie reprezintă una din
premisele fundamentale ale structurării unor personalităţi
echilibrate şi deschise în permanenţă spre nou, apte de a se
integra cu succes într-o societate viitoare caracterizată,
probabil, prin existenţa a numeroase provocări şi într-o
continuă schimbare.

Avantajele și dezavantajele utilizării calculatorului și a manualelor digitale. Folosirea manualelor digitale în România.

Eugenia Ion
Scoala Gimnaziala Nr.310, Bucuresti, Bucuresti

Utilizarea calculatorului și a manualelor digitale – practică
modernă de educație
Utilizarea instrumentelor informatice în domeniul educaţiei a
devenit în ultima vreme o practică uzuală şi acoperă exigenţe
foarte diferite, cu metode la fel de diferite: variază de la
instruirea în scopul utilizării acestora, (operare), până la
cursuri de nivel înalt, de la educaţia copiilor preşcolari la cea
a adulţilor, etc. Utilizarea calculatorului în context şcolar

înseamnă că - printre multele modalităţi posibile de utilizare
- numai unele sunt adecvate.
Existenţa conexiunilor la Internet deschide larg porţile de
pregătire şi perfecţionare în orice domeniu, pentru orice nivel
şi la orice vârstă. Învăţarea cu ajutorul Internetului se
constituie ca o alternativă educaţională atractivă. Accesând
Internetul, pătrundem, de fapt, într-o bază de date gigantică,
o reţea care se întinde la nivelul întregii lumi, oferind
informaţii şi servicii de toate tipurile tuturor celor care au un
calculator conectat.
Ca orice lucru, folosirea calculatorului are atât avantaje cât şi
dezavantaje. Avantajul pe care ni-l oferă calculatorul este
rapiditatea cu care se pot scrie informaţiile, posibilitatea
transmiterii pe cale electronică într-un alt calculator sau altă
localitate, posibilitatea aflării unor informaţii legate despre
orice subiect prin intermediul internetului. Dezavantajul este că
transmiterea undelor electronice pot fi toxice pentru organism dacă
este folosit o perioadă foarte îndelungată de timp şi fără
întrerupere. Folosirea excesivă a internetului poate provoca
diferite afecțiuni: slăbirea vederii, depresie, agresivitate.
Există şi pericolul de a cădea în capcana unor așaziși
“prieteni” care pot profita de naivitatea copiilor. Riscurile
sunt următoarele: cumpărarea online a unor produse fără știrea
părinților, divulgarea datelor personale către persoane
răuvoitoare, riscul de a fi supuși unor abuzuri verbale sau
fizice.
Manualul digital – ebook-ul – este una dintre cele mai
revoluţionare descoperiri ale umanităţii din punctul de vedere al
impactului social. În anul 1971 apare primul e-book din lume –
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite. În 1985 se

lansează primul CD-ROM, printre titlurile incluse pe el, Jurassic
Park (Michael Chrichton) şi Virtual Light (William Gibson). În
1988: se nasc primele e-readere dedicate: SoftBook şi Rocket Ebook.
Folosirea manualelor digitale este la începuturile exploatării
în România și are la bază învăţarea cu ajutorul
calculatorului. Printre avantajele pe care le subliniază cei care
susţin introducerea manualelor digitale se numără constant:
elevii nu vor mai fi nevoiţi să îşi burduşească ghiozdanele cu
cărţi care le pot afecta sănătatea; generaţiile tinere şi
foarte tinere sunt extrem de atrase de noile tehnologii; într-un
manual digital informaţia poate fi updatată, revizuită mult mai
uşor decât în cazul unui manual fizic, ceea ce creşte eficienţa
procesului de învăţare, în plus, a învăţa, mai spun
susţinătorii digitalizării, devine un lucru plăcut, manualul
digital permiţând un grad foarte ridicat de interactivitate cu
elevul şi dezvoltându-i creativitatea; folosirea manualului
digital şi renunţarea la tăierea de păduri pentru obţinerea
hârtiei creşte gradul de protejare a mediului.
Educaţia cu ajutorul calculatorului este mult mai eficientă decât
modalitatea clasică de predare. Permite profesorului personalizarea
cursurilor, ora de curs este mai puțin stresantă, copiii sunt
atrași mai mult de materialele de tip audio si video.
Oponenţii manualelor digitale văd, însă, în acestea un real
pericol pentru sănătatea tinerelor generaţii. Cel puţin patru
contraargumente la digitalizarea învăţământului sunt susţinute
de aceştia: manualele digitale pot fi accesate doar pe calculator
sau tabletă, care, din cauza preţului ridicat, nu sunt accesibile
tuturor elevilor, acest lucru conducând la diferenţe nedrepte
între şcoli din punct de vedere al tehnologiilor; studiile arată
că utilizarea intensă a acestor instrumente informatice afectează

sănătatea copiilor; tabletele (calculatoarele) distrag atenţia
elevilor care, în loc să înveţe, pot fi atraşi de jocuri,
e-mail, Facebook etc.; sunt mulţi profesori care nu ştiu să
utilizeze noile tehnologii şi formarea acestora ar necesita costuri
mari, care s-ar adăuga celor necesare achiziţionării de tablete,
softuri de manuale, creării de infrastructură wi-fi etc.; studiile
arată că persoanele care citesc un text în format hârtie
înţeleg şi învaţă mai bine decât persoanele care citesc un
text digital. Efectele toxice pe care le va avea pe termen lung
asupra viitoarelor generaţii se vor vedea abia când aceşti copii
vor ieşi de pe băncile şcolii, şi atunci va fi prea târziu.

Cartea, prietenul nostru statornic

Andreia - Elena Briciu
Scoala Gimnaziala Nr.6 "V. I. Popa" Barlad, Vaslui, Barlad

Cartea, prietenul nostru statornic

Prof. Briciu Andreia –
Elena

Şcoala Gimnazială
„V.I.Popa”, Bârlad

MOTTO:
„O bibliotecă nu e pur şi simplu un loc de depozitare a câtorva
mii de volume, ci şi un lucru viu, cald şi familiar. Nu te simţi
niciodată singur printre cărţi. Nu există prezenţe mai
prietenoase, lucruri mai în stare să-ţi ţină tovărăşie, şi
nu un ceas de călătorie, ci o întreagă viaţă. Nu ne pretind
în schimb decât să ne facem, la rândul nostru, timp pentru
ele.”

(Nicolae Manolescu)
În ziua de 19 aprilie 2016, elevii claselor a V-a de la Şcoala
Gimnazială „V.I.Popa” din oraşul Bârlad au fost în vizită
la Biblioteca Publică Municipală „Stroe S. Belloescu”, unde au
sustinut activitatea intitulată Cartea, prietenul nostru statornic.
La acestă activitate care s-a dorit a fi un omagiu adus cărţii
şi bibliotecarului din România au participat profesori, elevi şi
părinţi, precum şi doamne bibliotecare. S-a avut în vedere
faptul că anual, pe data de 23 aprilie se sărbătoreşte Ziua
Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor, dar şi Ziua
Bibliotecarului din România. Există deja o tradiţie ca şcoala
noastră să desfăşoare o serie de activităţi în colaborare cu
Biblioteca Publică Municipală „Stroe S. Belloescu”, deoarece
încă din luna septembrie 2015 am încheiat aşa cum facem în
fiecare an, un Protocol de colaborare cu această instituţie,
valabil pe întreg parcursul anului şcolar. În cadrul
activităţii desfăşurate în acest centru cultural, elevii au
susţinut momente literar-artistice care s-au bucurat de un real
succes, au recitat poezii şi au interpretat cântece pe care le-au
învăţat cu mult drag. Talentul literar şi aptitudinile creative
ale copiilor au fost puse în valoare prin concursul de creaţii

literare.
Prin această activitate s-a urmărit ca elevii să cunoască
condiţiile în care se păstrează cărţile şi să-şi exprime
înţelegerea şi grija pentru carte, ca bun de valoare. Sub
îndrumarea domnişoarei profesoare Briciu Andreia - Elena –
coordonatoarea activităţii, elevii au descris drumul parcurs de
cărţi imediat după tăierea copacilor şi prefabricarea hârtiei.
Doamnele bibliotecare au explicat elevilor modalitatea de întocmire
a fişelor de înscriere la bibliotecă. Mergând pe urmele marilor
scriitori, ale căror opere le-au descoperit în incinta
bibliotecii, elevii şi-au manifestat dorinţa de a mai participa
şi la alte activităţi de acest gen. Au avut satisfacţia că se
poate învăţa îmbinând utilul cu plăcutul.
Cu ocazia acestei zile, a avut loc o expoziţie de carte, dar şi o
dezbatere pe tema „Biblioteca viitorului, drepturile de autor şi
noile media”. Efecte benefice ale activităţii au constat în
stabilirea de relaţii de colaborare între cele două instituţii
şi asigurarea unei activităţi de calitate ce şi-a atins scopul
de a-i familiariza pe copii cu lumea cărţilor, a-i ajuta să
descopere cât de importantă este lectura în viaţa oamenilor.
Doamnele bibliotecare au remarcat la elevi dragostea pentru
literatura română şi scriitorii români, vocabularul lor
dezvoltat şi imaginaţia creatoare. Activitatea a fost apreciată
de profesorii şi părinţii participanţi, pentru că a oferit
oportunitatea elevilor să-şi dezvolte competenţe cheie, atât de
necesare în viaţă:
- capacitatea de comunicare;
- cultivarea gustului pentru lectură;
- îmbogăţirea vocabularul;
- folosirea unor tehnici/ strategii de lucru cu textul/ cartea;

- atragerea spre instituţiile de cultură.
Creşterea cantităţii de informaţii, în decursul timpului, a dus
la apariţia bibliotecii. Biblioteca este un centru unde se
realizează educaţia permanentă a membrilor unei comunităţi.
Studiul în bibliotecă duce nu numai la receptarea unor
informaţii, ci şi la descoperirea spiritului de ordine şi
disciplină în muncă, în creaţie. O inscripţie aflată la
sediul UNESCO de la Paris spune cam aşa: „Dacă omenirea şi-ar
distruge toate fabricile acestea s-ar putea reface în 200-300 de
ani. Dacă omenirea şi-ar distruge cărţile, ar fi aruncată în
epoca de piatră.”
Pe lângă rolul de sprijinire a elevului, în scopul adâncirii
activităţii la învăţătură, biblioteca îi formează elevului
deprinderi temeinice de lectură, îl învaţă cum să folosească
informaţiile primite, îl deprinde cu tehnica muncii intelectuale.
De exemplu, tehnica extragerii datelor din lucrările citite
reprezintă o componentă a muncii cu cartea. Şcolarul trebuie
ajutat să descopere valoarea gestului de a se împrieteni cu o
carte. Interesul pentru citit nu vine de la sine, ci se formează
printr-o muncă a factorilor educaţionali (familia - şcoala -
biblioteca), o muncă ce presupune răbdare, perseverenţă,
voinţă. În limba latină legere înseamnă a citi, dar înseamnă
şi a culege. Iată de ce este foarte important ca din noianul de
cărţi care se găsesc într-o bibliotecă, elevii să fie ajutaţi
să le aleagă pe cele potrivite vârstei lor. De obicei, ei
solicită cărţi legate de anumite subiecte: literatură
ştiinţifico-fantastică, cărţi de aventuri, legende şi
povestiri. În astfel de situaţii, bibliotecarul trebuie să dea
dovadă de mult tact în recomandarea lucrărilor, pentru a ajunge
la scopul pe care şi-l propune şi anume trezirea interesului şi

dezvoltarea gustului pentru o lectură „bună”. Lectura
sistematică şi bine îndrumată ajută elevul să-şi lărgească
orizontul cunoştinţelor, contribuie la dezvoltarea gândirii şi a
limbajului.
Cartea este învăţătorul care te conduce la bine, te face să te
bucuri, să râzi şi să plângi. Cartea este atât de
înţelegătoare, încât atunci când n-ai înţeles-o nu se
supără, nu jigneşte, te aşteaptă să revii. Acest prieten
tăcut îţi oferă ori de câte ori ai nevoie acelaşi răspuns
fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare
până ce l-ai înţeles. Televizorul, jocurile video şi
calculatorul sunt cele care au „furat” interesul copiilor şi
chiar al adulţilor pentru a citi o carte. Concurenţa făcută
cărţii de către acestea este una de suprafaţă. În ciuda
progresului rapid al ştiinţei, cartea rămâne nemuritoare în
educarea şi formarea personalităţii fiecărui om. De aceea, am
simţit nevoia să caut o cale de sensibilizare a elevilor faţă de
lumea ce îi înconjoară, iar literatura este generoasă în acest
sens.
Preocupările pentru stimularea elevilor pentru lectură, pentru
controlul şi aprecierea lecturii trebuie să constituie un obiectiv
permanent în activitatea fiecărui cadru didactic. Profesorului de
limba română îi revine sarcina de a trezi în sufletele dornice
de cunoaştere ale elevilor interesul pentru lumea fascinantă a
cărţii prin intermediul bibliotecii. Schimburile de experienţă
între cititorii de aceeaşi vârstă, schimburile de opinii asupra
unor cărţi, asupra unor autori sau a unor tematici sunt în
măsură să îmbogăţească experienţa fiecărui cititor.
Modalităţile de monitorizare şi evaluare a acestei activităţi
au constat în expunerea unor fotografii la panoul şcolii,

alcătuirea unui jurnal al activităţii desfăşurate şi
prezentarea în Consiliul Profesoral a modului în care s-a
finalizat activitatea, cu scopul promovării şcolii şi creşterii
prestigiului ei.

Drogurile, un tribut prea mare pentru o destinaţie absurdă

Nicoleta Bogatu-Ion
Liceul Teoretic "Ion Neculce", Bucuresti, Bucuresti

Drogurile -un tribut prea mare pentru o destinaţie absurdă

Tinerii păşesc în lumea periculoasă a drogurilor
din dorinţa de a se integra, din curiozitate sau pentru a
„depăşi” unele obstacole inerente în mersul firesc al

vieţii. De cele mai multe ori aceştia consideră că este mai
uşor să te laşi purtat pe culmile tenebroase ale delirului decât
să încerci să remediezi problemele pe care le poţi întâmpina
în viaţa cotidiană. Adolescenţii trebuie să fie conştienţi
că se pot remarca şi într-un mod pozitiv, fără a consuma
droguri. Ideal ar fi să se deschidă către cei din jur, pentru
că mereu vor găsi alternative.
Pentru a expune în mod concret situaţia, am studiat
efectele drogurilor în concepţia tinerilor consumatori. Cei mai
mulţi ajung să consume droguri datorită anturajului, a
curiozităii, pentru a face faţă unor stări negative precum
depresii, frustrare, furie, dorinţa de integrare într-un anumit
cerc social. De asemenea, nivelul educaţional redus şi imitarea
modelelor din filme se adaugă la cauzele externe a consumului de
droguri. Consumatorul se simte invincibil şi îşi transmite
sentimentele şi trăirile fără niciun fel de inhibiţie.
Relaţiile care se stabilesc în diferite anturaje este mult mai
deschisă, fapt care îi atrage pe tinerii care prezintă un
comportament introvertit. Curiozitatea este un factor important care
îi determină pe tineri să încerce. Nu înseamnă că pot fi
declaraţi consumatori doar pentru că au încercat, important este
să nu îşi continue periplul pe acest drum întunecat. Drogul este
un tribut mult prea mare pentru rezultatul pe care îl oferă:
dependenţa şi, în final, o cale sigură către moarte. Drogul
provoacă atât otrăvirea organismului cât şi a psihicului.
Astfel, o persoană dependentă poate deveni agresivă fizic sau
verbal, iar corpul său va suferi transformări precum pierderea
în greutate, înroşirea ochilor sau tremuratul mâinilor. Se va
transforma într-o fiinţă deconectată de social, fiind
incapabilă să relaţioneze eficient cu cei din jur. Dependenţa

de droguri poate fi psihologică, fizică, sau ambele. Dependenţa
psihologică se petrece în mintea omului. Consumatorul simte că nu
poate sa gândeasca normal şi să supravieţuiască fără ajutorul
drogului. In cazul dependenţei fizice, nervii, muschii,inima şi
alte organe ale corpului au nevoie de drog pentru a-si continua
funcţionarea. Dacă este privat de droguri, dependentul poate
suferi probleme fizice şi mintale ale renunţării la acestea.
Organismul se obişnuieşte treptat cu ia decizii pentru propria-i
persoană. Acest om nu va reuşi decât să inspire mila celor din
jur, jucând şi rolul de exemplu negativ pentru prieteni şi
colegi.
Din categoria drogurilor fac parte şi tutunul, alcoolul,
cafeauaunele droguri. Cu timpul este nevoie de o cantitate mai mare
de drog pentru a da aceleaşi rezultate ca înainte. Aceasta nevoie
de cantitate mai mare de drog, în vederea obţinerii aceluiaşi
efect, poartă denumirea de toleranţă sau suportare. Consumul de
droguri reprezintă o problemă socială care poate avea consecinţe
precum sărăcia, hoţia, prostituţia, şantajul, corupţia, crima,
terorismul.
Se poate afirma că societatea contemporană încearcă să
combată această moarte treptată, însă cel mai important este
sprijinul pe care îl putem oferi celor aflaţi în starea de
dependenţă, pentru că un şir neîntrerupt de informaţii utile,
seminarii, exerciţii de comunicare şi dezvoltare personală,
ajută la formarea unei personalităţi armonioase.

Nu vă limitaţi libertatea consumând droguri!

Respectaţi-vă demnitatea, păstrându-vă un organism
curat şi sănătos!

Prof. Nicoleta Bogatu-Ion

Imaginea unitatii scolare-un impact pozitiv in comunitate

mirela corbu
Scoala Gimnaziala Buntesti, Bihor, Buntesti

TEHNICI DE DESIGN SI IMPLEMENTARE
A CAMPANIILOR DE RELATII PUBLICE PRIVIND PROMOVARE IMAGINII UNITATII
SCOLARE
1.Campania de comunicare-caracteristici

Interactiunea organizatiilor cu publicurile lor ofera cadrul
desfasurarii unor eforturi specifice, de tipul campaniilor de
relatii publice privind promovarea imaginii scolii. Studiul

campaniilor reprezinta cercetarea continua a factorilor care confera
unei organizatii viabilitate si credibilitate in mediul socio -
economic si politic global. In acest referat voi analiza
planificarea, implementarea si evaluarea campaniilor de relatii
publice privind promovarea imaginii scolii.
In ciuda formelor diferite de manifestare, pe care le voi
prezenta, o campanie de comu- nicare prezinta urmatoarele
caracteristici :
● este o sursa colectiva, organizata, orientata spre un scop;
● poate urmari mai multe obiective ( influentarea atitudinilor, a
opiniilor sau comporta- mentelor);
● are un caracter public, in sensul ca se desfasoara prin
mass-media;
● foloseste mai multe canale de comunicare;
● se adreseaza unor categorii de public bine delimitate ;
● reprezinta o forma de activitate institutionala.
Deci, trebuie sa fie legitima in achii opiniei publice, sa se
conformeze in general, nor- melor acceptate.
Cazuri tipice de campanii, in afara publicitatii comerciale,
sunt reprezentate de cam- paniile electorale ale partidelor sau ale
personalitatilor politice, campaniile din domeniul sanatatii, de
colectare de fonduri in scopuri caritabile, campanii pentru
ajutorarea popula- tiei afectate de dezastre naturale,etc.
Un model general al unei campanii este cel realizat de Nowak
si Warneyd, caz in care au putut fi identificate urmatoarele
elemente:
◄ Efectul scontat – care implica delimitarea clara a
obiectivului campaniei:
◄ Mesaje concurente – campania pentru a avea un impact
nu trebuie bruiata de mesaje concurente;

◄ Tema – campania este organizata in jurul temei, iar in
cadrul acesteia se opteaza pentru accentuarea unui aspect, a unei
caracteristici;
◄ Publicul – tinta – este format din persoanele de la
care se doreste obtinerea unui raspuns in urma campaniei. Grupurile
care sunt cel mai greu de atins, sunt cele care nu simt nevoia unui
anumit mesaj si care nu se expun la canalele de comunicare;
◄ Canalul – pot exista mai multe canale pentru diferite
mesaje si pentru diferite categorii de public – tinta;
◄ Mesajul – este transmis in modalitati diferite, in
functie de publicul caruia i se adreseaza. Etapele sunt :
sensibilizarea, convingerea / influentarea publicului, asigurarea
celor care au aderat la campanie, ca au luat decizii juste;
◄ Efectul obtinut in mod real – poate fi cognitive (
creste nivelul de informare ) , afectiv ( stimuleaza afectele,
sentimentele ) si comportamental.

2.Tipuri de campanii de relatii publice

Campaniile sunt eforturi coordonate, ample si orientate spre
atingerea unui anumit
obiectiv sau a unui set de obiective corelate, care vor permite
organizatiei sa atinga , in viitor un scop pe termen lung. Sunt
construite si elaborate pentru a aborda o tema, pentru a rezolva o
problema sau pentru a corecta sau imbunatatii o situatie. Ele ating
aceste sco- puri schimband o lege sau o opinie, intarind un
comportament, o lege sau o opinie dezira- bile, dar contestate de
ceilalti.
Exista diferite campanii de relatii publice. Cele descries de

Patrick Jackson sunt :

◄ Campania de constientizare pentru public, prin care ii
anuntam pe oameni despre ceva, pur si simplu anuntare;
◄Campania de informare este diferita de cea de
constientizare, se ofera informatie in timp ce se anunta;
◄ Campania de educare publica se refera la faptul ca
publicul si-a asimilat materi- alul campaniei intr-un grad suficient
de mare , incat sa se simta destul de confortabil emo tional si
atitudinal pentru a-l aplica in comportamentul zilnic;
◄ Campania de reintalnire a atitudinilor si
comportamentelor acelora care sunt de acord cu pozitia organizatiei
– se readuc aminte valorile comune;
◄ Campania de schimbare a atitudinilor celor care nu sunt
de acord cu pozitia noastra – acest lucru cere crearea disonantei
cognitive;
◄ Campaniile de modificare a comportamentului. De
exemplu, campanile de con vingere a oamenilor de necesitatea
purtarii centurilor de siguranta sau ca a conduce in stare de
ebrietate nu este in interesul lor, nici al societatii sunt la
ani-lumina de campanile de informare si constientizare.

3. Caracteristicile campaniilor de succes.

In literatura de specialitate pot fi identificate cinci
principii ale campaniilor de success privind promovarea imaginii
scolii :
◄ identificarea nevoilor, a intereselor , a obiectivelor
si posibilitatilor publicurilor prioritare;

◄ planificarea si executarea campaniei intr-un mod
sistematic;
◄ monitorizarea si evaluarea continua pentru a vedea ce
functioneaza si unde tre- buie facute eforturi suplimentare;
◄ luarea in considerare a rolurilor complementare ale
comunicarii interpersonale cu mass-media;
◄ selectia unor media potrivite pentru fiecare public
prioritar.

O campanie de success trebuie sa aiba o latura educativa .
Intotdeauna aceasta trebuie sa lumineze publicurile ei, oferindu-le
o perspectiva diferita despre ceva ce stiau deja sau credeau ca
stiu.
Un al doilea element este asigurarea unor suporturi sau
stimulente materiale, care pot continua la eficacitatea campaniei.
Astfel, daca se doreste ca femeile din tarile din lumea a treia
sa-si vaccineze copii, campanile pot atinge rezultatul dorit daca
doctorii si serul sunt deja disponibile inm sat.
Un al treilea element este constrangerea. In unele
situatii trebuie sa existe ceva mai mult decat stimulente materiale.
Multe campanii pentru purtarea centurii de siguranta in automobile
au trecut de la faza de educare si de oferire de suporturi
materiale, la institu irea de legi pentru acordarea de amenzi pentru
nesupunere.
Al patrulea element este sustinerea , care se refera la
reluarea mesajului.Este nevoie de reluarea mesajului, nu numai
pentru ca oamenii uita, dar pentru ca apar si membrii noi in
publicul –tinta.Sustinerea ajuta la intensificarea puterii
mesajului,pentru ca extinde aria de acoperire a mesajului, care este
supus si de oameni din afara unitatii scolare.

Evaluarea este al cincilea element semnificativ al unei
campanii de publicitate. Se identifica ce fel de schimbare de
comportament dezirabila s-a produs, cand s-a produs si pentru ce
publicuri.

Bibliografie selective
1. Coman , Cristina , Relatii publice si mass-media, Iasi, Editira
Polirom,2000
2. Dragan,I. , Paradigme ale comunicarii de masa, Editura Sansa,
Bucuresti, 1996
3. Rus,Flavius Catalin, Introducere in stiinta comunicarii si a
relatiilor publice,Iasi, Editura Institutului European,2002
4. McQuail, Denis, Windahl,Seven, Modele ale comunicarii, Bucuresti,
Editura Comunicare.ro,2004
5. Remus ,Pricopie, Relatii publice,Curs support

Cultivarea gustului pentru literatură- un ideal absolut

Ioana Bitu Tup
Grup Scolar Agricol Nucet , Dambovita, Nucet

Cultivarea gustului pentru literatură – un ideal absolut

Rolul profesorului de limba şi literatura română este unul foarte
ingrat în ziua de azi, când suntem invadaţi de mass– media, de
internet. Tinerii sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de lumea
cărţilor şi, ca să îi atragi spre o activitate aşa de
”plictisitoare” trebuie să fii extrem de creativ, să fii în

stare să te depărtezi de didactica tradiţională, să înţelegi
în primul rând tu, ca profesor, că literatura nu poate fi
predată, că tu trebuie să fii un colaborator pentru elevul tău,
nu o autoritate. Dacă ai reuşit să înţelegi acest lucru, cu
siguranţă orele de literatura română vor deveni atractive,
interactive.
Prin obiectul literatura română nu istoria literaturii trebuie să
se înţeleagă, ci literatura ca artă şi atunci intervine
problema predării unei poezii care implică universuri imaginare,
fictive, menite să sensibilizeze cititorul, să îi stimuleze
imaginaţia. Nu se poate realiza acest demers didactic deoarece, în
cazul predării unei opere literare este vorba, de fapt, despre
transmiterea unor impresii sau judecăţi critice ale profesorului
sau ale unor critici literari, cu ambiţia de a fi învăţate de
către elevi ca unicele interpretări posibile, ceea ce este un
nonsens şi favorizează îndepărtarea elevului de obiectul de care
tu încerci să îl apropii de fapt.
Din natura specifică a disciplinei reies câteva cerinţe de ordin
didactic, care trebuie permanent avute în vedere în desfăşurarea
procesului cunoaşterii operelor literare, în context şcolar:
• Textele literar - artistice şi comentarea lor în şcoală
impun înţelegerea faptului că ele devin mijloace pentru formarea
elevilor ca cititori avizaţi de literatură, deci pentru cultivarea
receptivităţii lor literare;
• Se impune ca elevii să fie puşi în contact direct cu operele,
să fie stimulată, pe această cale, sensibilitatea lor;
• Profesorul trebuie să devină un ghid priceput care să
conducă elevii în înţelegerea limbajului literar, având
obligaţia de a veghea la formarea şi consolidarea deprinderilor
elevilor de a citi (curent, conştient, expresiv), de a-şi exprima

impresiile de lectură într-o vorbire şi scriere corecte, de a-şi
însuşi un limbaj critic adecvat, de a le asigura un orizont
cultural care să înlesnească surprinderea intenţionalităţilor
virtuale ale operelor.
• Profesorul nu trebuie să uite că literatura contribuie la
realizarea educaţiei estetice a elevilor, alături de alte obiecte,
precum muzica, desenul, deci ar trebui să raporteze, de câte ori
este cazul, opera literară la opere din alte domenii ale artei –
muzică, pictură, sculptură, arhitectură, cinema, dezvoltându-le
astfel gustul pentru frumosul artistic.
Predând în cadrul unui liceu tehnologic, unde copiii vin pentru
a-şi însuşi o meserie, intrând cu medii destul de mici, s-a
întâmplat uneori să mă blochez, să am impresia că nu voi
reuşi să imprim frumosul în sufletele acelor elevi, având de-a
face cu o luptă continuă cu mine însămi, în primul rând. Dacă
m-aş lăsa dezarmată de primele impresii, de atitudinea lor faţă
de materia pe care eu o predau, atunci ei ar ajunge la bacalaureat
semianalfabeţi, nemaiputând fi vorba de gust estetic, de frumos
artistic.
Am avut o experienţă de genul acesta anul trecut şcolar, la o
clasă de Industrie alimentară, unde elevii erau foarte timoraţi,
răspundeau monosilabic la întrebările mele, nici măcar nu puteau
fi deschişi când propuneam un joc didactic. A venit repede
întrebarea: cum să ajung la sufletele lor pentru a putea stabili
un dialog cu ei? M-am repliat repede şi am înţeles că numai
urmând pas cu pas principiile mai sus enunţate voi reuşi să
transform acele ”raţe” în nişte lebede gingaşe. Am citit cu
ei în clasă textele propuse de manual, i-am încurajat continuu
să îşi exprime propriile impresii, să emită interpretări
critice proprii, punând în evidenţă procedeele artistice

folosite de către autor. Primul semn bun a venit după studierea
poemului După melci de Ion Barbu, când le-am propus elevilor să
redacteze o scriere imaginativă pornind de la ideea poemului – un
copil face rău unui animal, unei fiinţe fără ajutor, din
necunoaşterea tainelor lumii. După stabilirea subiectului, le-am
cerut elevilor să scrie continuu, timp de 5 minute, tot ce le trece
prin cap în legătură cu subiectul fără a-şi face griji de
semnele de punctuaţie şi de ortografie, ceea ce am făcut şi eu.
Când cele 5 minute au trecut, i-am rugat pe elevi să ordonăm şi
să refacem textul creat prin scriere liberă, având 10 minute la
dispoziţie. La final, le-am explicat elevilor ce avem de făcut –
să discutăm cu colegul de bancă ceea ce am scris şi le-am dat
exemplu personal, discutând cu un elev textul meu. I-am încurajat
pe elevi să dea colegilor feedback pozitiv, această metodă
ajutându-i pe copii foarte mult deoarece au început să prindă
curaj, şi-au clarificat gândurile şi au acceptat cu entuziasm
sugestiile făcute de către colegi. La sfârşitul celor două ore
alocate, fiecare elev avea deja câte 6 ciorne şi o lucrare
finală. În urma acestei activităţi s-a evidenţiat lucrarea unei
eleve ”Blestemul porumbelului” cu care a şi câştigat locul al
III-lea pe judeţ la un concurs de creaţie literară.
A fost un exemplu bun pentru ceilalţi colegi care au început să
fie din ce în ce mai receptivi, mai interesaţi de materia mea
pentru că au înţeles că nu mi-am propus să fac din ei critici
literari, ci doar să dezvolt la ei darul de a vorbi frumos, de a se
exprima plastic, decent, sincer.
În luna decembrie a aceluiaşi an şcolar, am mers mai departe cu
ambiţia mea şi am propus proiectul ”Eminescu – o lume
dăruită nouă” urmărind recomandările clare ale organizării
şi desfăşurării unui proiect:

• Este de preferat ca proiectul să vizeze mai multe obiective de
referinţă ale programei: există, astfel, mai multe şanse de
combinare a achiziţiilor cu elemente de noutate şi, prin urmare,
de structurare a deprinderilor şi cunoştinţelor.
• Este important ca, pentru fiecare etapă a proiectului, să se
formuleze cerinţe clare. Din această perspectivă este necesar ca
printre cerinţe să fie formulate şi sarcini care să presupună
elaborarea unui plan şi revizuirea acestuia pe parcursul
activităţii, elevii învăţând astfel să se raporteze la
criteriile de evaluare stabilite.
• Tema proiectului trebuie să fie motivantă pentru elevi.
• Etapele proiectului trebuie să cuprindă o diversitate de
activităţi care să ţintească obiectivele de referinţă
stabilite pentru proiect.
• Durata proiectului trebuie să fie suficient de mare pentru a
permite realizarea unor produse de calitate. Sunt necesare, de
asemenea, termene precise pentru diferite etape.
• Pe parcursul desfăşurării activităţilor în sala de clasă,
profesorul va avea rolul de moderator şi de facilitator.
Pentru această activitate am alocat 6 ore de curs, deoarece
proiectul este atât o activitate de învăţare, cât şi o
modalitate de evaluare cu un caracter profund formativ. Etapele
proiectului au fost următoarele: I. Stabilirea de criterii de
apreciere a proiectului şi împărţirea elevilor pe grupe de
lucru, în funcţie de hobby-urile lor comune (grupa scriitorilor,
grupa criticilor literari, grupa muzicienilor, grupa recitatorilor,
grupa pictorilor, liderii fiecărui grup având şi misiunea de
realizare a paginilor revistei); II. Lecturi din creaţia
eminesciană, exersări pe texte, lecturi despre opera eminesciană
şi teme de muncă independentă în clasă – orele 2,3; III.

Excursie imaginară la Ipoteşti – concretizată prin prezentări
Power Point şi vizionări de filme – ora a 4-a; IV. Concurs –
Viaţa şi activitatea literară a lui Mihai Eminescu; V. Realizarea
unor pagini cu ilustraţii; VI. Prezentarea paginilor elaborate,
premierea elevilor care au obţinut cele mai bune rezultate la
concurs, recital de muzică şi poezie pe versuri de Mihai Eminescu,
la care au fost invitaţi profesorii liceului, dar şi elevi de la
alte clase, activitatea finală desfăşurându-se pe 15 ianuarie.
Acela a fost momentul în care am câştigat această clasă deplin,
participând ulterior cu ei la diverse concursuri de limba şi
literatura română, dar şi la concursuri extraşcolare. Acum orele
au o altă dimensiune, ei fiind deja clasa a X-a, citesc operele
literare, au loc multe dezbateri în clasă, iar jocurile de rol
sunt aşteptate cu sufletul la gură.
Prof. Bîtu-Țup Ioana, Liceul Tehnologic Nucet, Dîmbovița

Bibliografie :
Cerghit, Ioan – Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Pamfil, Alina – Structuri didactice deschise, Ed. Paralela 45,
2004
Parfene, Constantin – Metodica studierii limbii şi literaturii
române în şcoală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Rolul paidetic al filosofiei

Mirela Sandu
Colegiul National Catolic "Sf. Iosif" Bacau, Bacau, Bacau

Rolul paidetic al filosofiei

Într-o perioadă in care nevoia de schimbare își face tot mai
acut simțită prezența în sistemul educațional, în care
necesitatea de a pune în acord conținuturile școlare cu nevoile
educabililor este tot mai pregnantă, fiecare disciplină școlară
trebuie să fie trecută prin filtrul utilității iar filosofia nu
face nici ea excepție. Mai este important studiul filosofiei pentru

elevii de liceu? Care mai este utilitatea filosofiei pentru
tânărul de astăzi?
Până acum locul filosofiei printre disciplinele şcolare a fost,
din punctul de vedere al curricumului, stabilit la una, două sau
trei ore pe săptămână în funcţie de profil. E mult sau
puțin? Merită să ocupăm timpul limitat al elevilor de liceu cu
această îndeletnicire sau ar trebui să regândim întregul traseu
educațional al elevului de liceu? Care a fost receptivitatea
elevilor față de această disciplină până acum?
Încerc un răspuns din perspectiva profesorului de filosofie care
predă această disciplină de vreo 20 de ani: pentru elevii de la
profil uman receptivitatea la acest demers a fost/este mai mare;
preocupările personale, convingerile, interesele, lecturile în
domeniu şi existenţa tezei au fost factorii motivaționali ce au
influenţat în mod direct relaţia cu filosofia, iar cei de la
profil real simt nevoia ca ora de filosofie să îi scoată un pic
din monotonia cifrelor și formulelor, să le dea ocazia să-și
exprime punctele de vedere, să exerseze argumentarea acestora (şi
în acest caz factorul personal face diferenţa).
Dincolo de importanţa obiectului dată de acest aspect cred cu
tărie că este în continuare mare nevoie de filosofie și că
profesorul a fost și rămâne cel care prin capacităţile sale
poate să modifice statutul orei de filosofie, să stârnească
interesul, curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte, poate să-l
facă pe fiecare elev să-şi construiască propria sa relaţie cu
filosofia; făcându-i pe elevi să trecă prin propriul lor proces
de filosofare sau reluându-l pe al altuia, profesorul are menirea
să-i dezvolte elevului capacitatea de a pune întrebări, de a
cerceta , de a produce opinii argumentate, de a construi perspective
proprii asupra vieţii.

La ora de filosofie elevul trebuie să capete cunoştinţe,
deprinderi şi să-şi formeze valori. Filosofia îl va ajuta
să-şi formeze deprinderea de a lectura critic un text, deprinderea
de a participa la o dezbatere şi de a fi capabil să-şi
argumenteze un punct de vedere, de a accepta diversitatea opiniilor,
de a distinge simplele opinii de argumente, valorile de nonvalori.
În Legile, Platon are o lămurire a ceea ce el înţelegea prin
educaţie: „ea este formarea copilului pentru virtute încă din
copilărie, făcându-l pe acesta să năzuiască şi să-şi
dorească să devină un cetăţean desăvârşit, capabil să
conducă şi să se lase condus după dreptate” (643 d) Îmi place
să cred că acest ideal educaţional este posibil şi, chiar
necesar, să-l avem în vedere şi astăzi, şi că filosofia are un
rol important în atingerea lui.
Realitatea în zilele noastre i se prezintă omului tot sub forma
unor imagini „umbre” în limbajul platonician; în ziare,
reviste, pe ecranul televizorului, permanent suntem invitaţi „să
participăm” la realitate „în direct”, suntem martorii
acestei realităţi într-o măsură atât de mare încât nu ne mai
punem problema de a discerne adevărul de fals, realitatea de
pseudorealitate, valorile de pseudo valori; este greu pentru
adulţi, dar mai ales pentru tineri; de aceea, cred că filosofia
este aici şi acum o modalitate prin care putem învăţa sau, după
caz, să ne reamintim cum să recunoaştem ceea ce este important,
ceea ce ne face să contăm ca oameni.
Premisa de la care am plecat întotdeauna este că filosofia este o
activitate, iar elevii trebuie să-şi asume cu plăcere rolurile
proprii în această activitate. Ei trebuie să înveţe să
cerceteze, să treacă dincolo de ceea ce le oferă simţul comun,
să fie capabili să pună întrebări, să formuleze probleme, mai

ales acolo unde simţul comun nu vede nici o problemă. Ei trebuie
conştientizaţi că activitatea lor şcolară e o posibilitate de a
achiziţiona nişte instrumente care să le folosească mai apoi în
diferitele aspecte ale vieţii lor.
Ceea ce uneori poate să îi uimească, să le stârnească
interesul pentru filosofie, sau alteori poate să îi deruteze, să
îi obosească, e faptul că întâlnesc o diversitate de opinii
şi soluţii la problemele ridicate de filosofie. Aceeaşi
întrebare comportă multe răspunsuri ceea ce pentru un elev poate
fi derutant la un moment dat. Treptat învaţă să accepte acest
lucru, le place şi acceptă cu drag diversitatea de idei, învaţă
să distingă între opiniile argumentate şi cele neargumentate, se
folosesc de argumentele filosofilor pentru a-şi construi propriile
argumente.
Din cele cunoscute de mine, orele de filosofie sunt printre
puţinele ore ce le crează spaţiul necesar pentru dezbateri;
elevii acceptă cu mare interes provocările impuse de dezbateri,
pentru că aici relaţiile dintre ei întrepătrund cooperarea în
grup cu competiţia dintre grupuri, îşi măsoară „forţa”
argumentelor cu cei asemenea lor, experimentează idei şi roluri,
iar, în ultimă instanţă au şi posibilitatea de a fi evaluaţi
şi altfel
Derutantă este pentru elevii aflaţi la începutul cursului de
filosofie şi modalitatea de învăţare la filosofie, diferită
faţă de celelalte discipline şcolare. Trebuie să recunoaştem
cinstit că ora de filosofie îi solicită în mai multe feluri,
deloc simple. Pentru mulţi elevi este mult mai comod şi mai uşor
să preia nişte informaţii date de profesor, să le asimileze şi
să le reactualizeze atunci când sunt solicitaţi. Treptat,
informaţiile vechi se uită şi urmează să fie înlocuite cu

altele care vor avea aceeaşi soartă. La ora de filosofie am
considerat întotdeauna că lucrurile trebuie să stea altfel. Nu
trebuie ca toate informaţiile să vină de la profesor; elevul
trebuie învăţat să-şi găsească informaţiile de care are
nevoie, să lucreze cu dicţionare, cu materialele auxiliare şi,
pe cât posibil, şi cu textele autorilor. Profesorul trebuie să-i
explice ceea ce nu înţelege, trebuie să-l orienteze spre acele
texte care îi pot fi de ajutor pentru a aprofunda un filosof,
trebuie să-l înveţe să-şi facă fişe de lectură şi să-i
dezvolte apetitul pentru căutarea răspunsurilor. Profesorul are un
rol important, dar îl văd mai mult ca mijlocitor între elev şi
filosoful sau problema studiată, ca mediator pentru dezbaterile sau
discuţiile colective din timpul orei. De asemenea, profesorul este
cel care corectează eventualele excese, punctele de vedere
insuficient argumentate, validează informaţiile vehiculate în
timpul orei, le completează şi indică posibilele surse de
informare şi prezintă noi informaţii la care elevii nu au acces.
Întrebările la care cred că fiecare profesor de filosofie din
învăţământul liceal a fost nevoit să răspundă pentru fiecare
generaţie de elevi pe care îi formează, sunt următoarele: Cu ce
ne ajută pe noi filosofia?, Cum se va dovedi ea folositoare?, Care
este relevanţa ei practică într-o societate aflată într-o
permanentă schimbare? De cele mai multe ori le explic mai întâi
cum m-a ajutat pe mine filosofia şi apoi încerc să le descopăr
şi modalităţile prin care şi ei, la rândul lor, vor fi ajutaţi
de filosofie. Concepţia noastră despre lume şi viaţă, sistemul
nostru de valori sunt profund marcate de relaţia cu filosofia, iar
acestea influenţează la rândul lor fericirea personală, reuşita
în profesie şi stilul de viaţă.
Sunt şi avantaje secundare derivate din studiul filosofiei pe care

încerc să le pun în evidenţă elevilor mei: toleranţa pentru
alte opinii argumentate, deprinderea de a analiza permanent punctul
de vedere al celuilalt, independenţa intelectuală ce rezultă din
capătarea obişnuinţei de a te feri de sofismele curente şi des
întâlnite în argumentare, dezvoltarea capacităţii de
argumentare, analiza raţională a informaţiilor, posibilitatea de
a „privi” o faptă din mai multe perspective. Nu există un
„cec în alb” pe care să-l poţi oferi elevilor, nu le putem
garanta că studiul filosofiei se află într-o relaţie de
cauzalitate cu aceste efecte în structura personalităţii. Putem
doar să le prezentăm modele, exemple de viaţă şi studiu, iar
restul va depinde de liberul lor arbitru.
Îmi place foarte mult o afirmaţie, pe care o consider relevantă
în privinţa studiului filosofiei: „Rostul filosofiei constă în
modelarea minţii cuiva, nu în umplerea ei cu fapte” . Această
afirmaţie ne readuce în minte mereu imaginea pe care Platon ne-o
înfăţişează prin „Mitul peşterii”. Toată „filosofia de
şcoală” are această menire. Aşa cum noi cei care suntem acum
profesori am fost ajutaţi de profesorii noştri să înţelegem că
trebuie să parcurgem etapele unui traseu al cunoaşterii, am fost
traşi către lumină, am văzut-o mai din depărtare sau mai de
aproape, fiecare după posibilităţile lui, tot astfel, şi noi la
rândul nostru trebuie să avem aceeaşi răbdare şi dăruire
pentru a-i forma pe elevii noştrii, iar filosofia se dovedeşte a
fi o cale privilegiată pentru această îndeletnicire.

Prof. Mirela Sandu

”Despre istorie și rosturile predării ei”

ramona badea
Scoala Gimnaziala Roata de Jos, Giurgiu, Roata de Jos

Despre istorie și rosturile predării ei

În ansamblul disciplinelor școlare istoria ocupă un loc
privilegiat prin numeroasele sale valențe educative. Acțiunea
instructivă a istoriei este determinată de aspectele economice,
politice, culturale, ideologice pe care le abordează, le explică
și le ierarhizează. Acestă disciplină se gasește pe tot
parcursul școlar, pornind de la noțiuni minime despre trecutul
nostru pe care elevii le aprofundează până în clasa a XII-a.

În procesul de predare/învățare a istoriei obiectivele
generale, precum: asimilarea de cunoștințe, formarea gândirii
istorice, formarea capacitaților practice, a trăsăturilor psihice
complexe, reprezintă coordonate majore.
Însușirea și achiziționarea de cunoștințe depind de
calitaea și accesibilitatea conținuturilor, noțiunilor, ideilor
prezentate de profesor, precum și de capacitatea profesorului de a
implica elevul într-o continuă căutare a adevărului istoric, de
a-l pune pe elev în situații de cercetare și cunoaștere. De
aceea profesorul folosește metode, mijloacevariate și activități
prin care tânărul este solicitat permanent.Spre exemplu,
conversația, binecunoscută metodă de predare, poate deveni una
care conferă istoriei un caracter activ și eficient. Astfel, putem
regăsi și integra conversația în forme și activități de
învățare moderne precum: procedeul Philips 66(metoda lucrului pe
grupe), conversați creativă, fishbowul(dezbatere pe grupe), focus
grup ș.a. Toate aceste metode moderne s-au produs din perspectiva
societății actuale, caracterizată de un proces accelerat și de
permanente mutații în care educația își redefinește
obiectivele.
Achiziționarea de cunoștințe este astăzi influențată și
de diminuarea numarului de ore alocat studiului în școala
romanească, de apariția internetului etc. Predarea istoriei
trebuie regândită în sensul readucerii la locul și respectul
cuvenit.În care scop tragem și noi un semnal de alarmă, în
speranța că lucrurile se vor ameliora.
Un alt obiectiv general este acela de formare a gândirii
istorice. Acesta presupune reconstituirea faptelor și aprecierea
acestora din perspectiva valorilor pe care le transmite. A gândi
istoric înseamnă a evalua corect un eveniment prin cauzele sale,

evoluție și consecințe. A învăța să gândim istoric
înseamnă mai întâi a învăța să gândim. Iată un posibil
răspuns pe care putem să-l oferim elevilor la întrebări precum:
De ceînvățăm istoria? La ce ne folosește învățarea istoriei?
Pe baza exercițiilor și a sarcinilor de lucruelevii învață să
argumenteze, să-și susțină punctul de vedere, să aprecieze
critic evenimentele, își dezvoltă capacitatea de a aprecia
obiectiv o situație dată.
Funcția practică pe care o identificăm în
predarea/învățarea istoriei nu este de neglijat.Acesta se poate
realiza prin implicarea elevilor în demersul instructiv-educativ
complex, cum spuneam mai sus. În contextul actual al evoluției
societății, al schimbărilor din procesul de învățământ și
al implicațiilor pe care trebuie să le aibă școala în viața
elevului, acțiunea de predare/învățare a istoriei ar putea să
se bazeze mai mult pe funcția practică, aplicativă a
istoriei.Spunem acest lucru deoarece aplecarea spre studiul istoriei
îl ajută pe elev să se identifice cu comunitatea din care face
parte, contribuie la educarea civivă a viitorului adult.
Experiența traumatizantă a comunismului a paralizat orice formă
de inițiativă civică. În acest sens istoria ca disciplină de
studiu oferă numeroase exemple ale progresului, inclusiv prin
personalitățile timpului, care oferă modele comportamentale
elevilor, ajutându-i să se integreze social.
Tot aici mai putem menționa că elevii învață să
utilizeze surse, cum ar fi manualul, izvoare scrise, hărtți
istorice, dicționare, planșe; realizează diferite materiale
9proiecte, portofolii, studii de caz), în urma studierii unor
lucrări de specialitate, vizite la muzee, vizionarea unui film
documentar etc.

Una diin implicațiile practice majore ale predării istoriei
o reprezintă formarea unei atitudini civice pozitive, a unei
conduite axate pe valori morale, precum și pe formarea
trăsăturilor de caracter.
Astfel, valori precum respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, acceptarea diversității de opinie, a diversității
etnice, culturale, religioase etc, dezvoltarea unei atitudini
sociale sunt esențiale în viața tânărului în prezent. Spunem
aceasta ca urmare a situării României în noua realitate
geopolitică. Uniunea Europeană implică idei centrale ale
istorie:solidaritate, libertate, respect pentru ceilalți,
respectarea identității naționale și mai nou vorbim de raportul
dintre identitatea noastră și cea europeană. De aceea putem spune
că istoria are și valențe europene. Elevilor nu le sun ttransmise
în mod direct, ci și le formează printr-un efort propriu de
căutare.
Formarea capacitătilor intelectuale și de caracter
reprezintă un alt obiectiv general al educației, dar și al
istoriei.
Dintre acestea menționăm formarea atitudinilor pozitive față de
trecut, formarea trăsăturilor motivaționale, precum apartenența
la o comunitate sau la o națiune. ”Niciodată nu poți înțelege
(spunea Arnold Toynbee) un eveniment de care te ocupi fără să
privești în urmă de-a-lungul istoriei. Așa încât este foarte
importantă pentru scopuri prezente, iar știința istoriei este
foarte importantă ca disciplină de studiu și cercetare cât și
ca posibilitate de modelare a caracterelor noii generații”.

Prof. Badea Ramona Tamara
Liceul Tehnologic ”Dimitrie Bolintineanu”, Bolintin Vale, Jud.
Giurgiu

L’importance de l’image dans la classe de français langue étrangère

Maria Magdalena Nitu
Liceul Teoretic "Iancu C. Vissarion" Titu , Dambovita, Titu

L’importance de l’image dans la classe de français langue
étrangère

Maria Magdalena Niţu
Liceul Teoretic « Iancu C. Vissarion », Titu, Dâmboviţa

S'il y a longtemps l'image était employée dans les institutions
scolaires seulement pour concrétiser la parole du professeur

(l'image étant dévalorisée par rapport à l'écrit), aujourd'hui
elle est considérée non seulement comme prétexte ou support
d'apprentissage, mais aussi comme objet d'analyse qui suscite des
observations, des hypothèses, une construction du sens.
L'image est présente partout dans le contexte familial et social.
Elle entretient une relation étroite avec la réalité, car elle
lui ressemble, elle la reproduit, elle est son reflet. C'est elle
qui représente la réalité. Elle possède un certain pouvoir, car
elle est attractive et sa lecture est intuitive.
Les enfants sont très fréquemment exposés aux sollicitations
iconiques de toute nature. C'est pourquoi leur intérêt pour les
images a augmenté considérablement ce dernier temps. Dès leurs
plus jeunes âge, ils aiment regarder des photos, des bandes
dessinées, des livres illustrés, des dessins animés, des
publicités, etc. Les images les attirent comme un aimant.
En spéculant la puissance que l'image a sur les enfants, les
nouveaux programmes scolaires affirment la nécessité d'intégrer
l'analyse des images dans l'enseignement. L'objectif n'est pas de
les inciter à regarder, mais plutôt à regarder autrement, à
questionner pour mieux comprendre.
À nos jours, l'image constitue pour l'enseignement en général et
celui du français en particulier non seulement un support essentiel
d'apprentissage, mais aussi un objet d'analyse qui suscite des
observations, des hypothèses, une construction du sens. Elle est
plus accessible que le langage, car elle véhicule du sens et elle
fascine l'enfant.
En fournissant aux apprenants des représentations du monde actuel
ou passé, l'image contribue à la construction de leur culture et
de leur savoir, au développement de leur pensée, de leur esprit
critique, de leur imagination, de leurs compétences relatives au

traitement de l'information et de leurs compétences artistiques,
elle favorise l'expression des émotions et du jugement personnel
sur ce qu'ils voient, elle les rend capables de produire, de
reformuler, de synthétiser, de résumer.
Dans le cadre de la didactique des langues étrangères, l'image
joue un rôle très important: elle permet de développer les quatre
compétences (compréhension orale, compréhension écrite,
production orale, production écrite). Servant de déclancheur de
nombreuses activités extrêmement enrichissantes, l'image permet à
l'enseignant d'insufler à ses élèves le plaisir d'apprendre tout
en évitant la monotonie et la fatigue.
Dans la classe de français langue étrangère, on peut utiliser
les images pour sensibiliser les élèves et pour attirer leur
attention, pour faciliter la compréhension d'un texte oral ou
écrit, pour enseigner le vocabulaire plus facile à être fixer
dans la mémoire puisqu'il est explicité par des illustrations, les
actes de parole ou certaines notions de civilisation, pour
déclancher la parole, pour faire parler de soi (on sait qu'un
élève a des réticences à parler de lui dans la mesure où il
doit parler sous son propre nom; mais si on lui propose d'inventer
une histoire à partir d'un
support visuel, une photo par exemple, on lui donne la possibilité
d'exprimer une préoccupation personnelle plus ou moins
consciente), pour réaliser des différents types d'activités
d'expression (décrire un paysage / un objet / un décor, exprimer
des sentiments, faire le portrait physique d'un personnage, etc.) ou
d'analyse et d'interprétation, mais aussi des activités de
production qui font appel à la créativité des élèves (raconter
une histoire, imaginer ce qui s'est passé avant ou après la scène
présentée, décrire un personnage en insistant sur les traits de

caractère, interroger les personnages, imaginer des dialogues entre
les personnages qui apparaissent dans l'image respective, préciser
ce qui se trouve en dehors de l'image, etc.).
L'image peut servir à un apprentissage ludique. Adaptée à
l'univers des enfants, elle peut constituer la base de differents
jeux qui favorisent sa mise en relation avec la réalité de la
langue étrangère et qui peuvent contribuer à leur développement
cognitif, affectif et social.
Un professeur qui réussit à faire s'exprimer ses élèves dans une
langue étrangère est un professeur fier et content de son travail.
Or, l'image est un outil attractif d'une richesse inestimable qui
donne envie à parler en offrant de nombreux sujets de discussion
qui contribuent à l'assimilation de la langue étrangère. Les
images parlent, interrogent et tout naturellement on se met à leur
répondre.

A fi sau a nu fi antreprenor, aceasta-i întrebarea !?

sonia berza
Colegiul National Pedagogic "Stefan Cel Mare"" Bacau, Bacau, Bacau

Trăim într-o societate aflată într-o continuă și rapidă
schimbare, timpul se comprimă, tehnica și tehnologia progresează
într-un ritm amețitor, statul nu mai reușește să facă față
cerințelor mediului intern și extern, oportunitățile sunt
inechitabil distribuite, oamenii au devenit tot mai individualiști,
mai egoiști, parcă într-o luptă permanentă cu semenii lor

pentru bogăție, putere sau chiar supraviețuire. Ne confruntăm cu
tot mai multe probleme sociale care afectează societatea, precum
corupția și sărăcia, inegalități și discriminări economice,
rasiale, etc...
Nu ne naștem toți în familii potente financiar, nu moștenim
case, mașini, locuri de muncă în afacerile familiei, pe care
ulterior să le preluăm și să le ducem mai departe. Din păcate
sau din fericire, cei mai mulți dintre noi ne naștem în familii
modeste în care învățăm că trebuie să muncim la fel ca și
părinții noștri sau poate mai mult, pentru a ne putea construi un
viitor cel puțin decent.
Generația tinerilor de astăzi sau generația ”facebook”
conștientizează tot mai mult că situația economică a țării
este tot mai deficitară, că piața muncii nu le mai oferă
locurile de muncă mult visate din copilărie sau de pe băncile
școlii, devin tot mai preocupați de asigurarea viitorului lor,
realizând că soluția cea mai bună ar fi să construiască ceva
cu propriile mâini. Dovadă stau statisticile actuale din care
reiese că peste 22 mii de tineri au cerut finanțare de la stat
pentru afaceri proprii și tot mai mulți tineri renunță la munca
în mediul urban alegând să se retragă în mediul rural unde
încep o afacere în agricultură. De asemenea, 5/10 tineri și-au
început propria afacere însă doar 1/10 reușește să aibă
succes. Cele mai de succes domenii în care tinerii au reușit sunt
IT, tehnologie, imobiliare, marketing și servicii.
” Vreau să fiu propriul meu șef ! ” afirmă tot mai mulți
tineri din ziua de astăzi care doresc să renunțe la actualul loc
de muncă sau care nici nu dețin unul. Realitatea este că își
doresc să nu mai depindă de șefi care îi supraîncarcă negativ,
de șefi care își măresc pretențiile cu fiecare zi ce trece, de

șefi care le dau de înțeles că locurile lor de muncă nu sunt
singurele, ci unele ușor de înlocuit de alți candidați dornici
să le preia pozițiile. Toți realizează cu stupoare că nu mai
dețin siguranța zilei de mâine! Acesta este motivul principal
pentru care tinerii vor să se orienteze către oportunități de
afaceri cât mai sigure, stabile, chiar și când sunt demarate cu
bani puțini. Cert este că nu contează cu ce capital îți
pornești afacerea, ci maniera în care o conduci spre succes.
Nu oricine poate să înceapă o afacere și să aibă succes,
nimic nu e posibil fără capital financiar, sprijin din partea
familiei sau a celor apropiați și cel mai important, fără efort,
consecvență și răbdare. Reușita creării unei afaceri depinde
în mod hotărâtor de personalitatea, calitățile și motivația
fiecăruia, de competențele, așteptările, aspirațiile și
eforturile depuse. Vârsta nu este și n-a fost niciodată un
obstacol în demararea unei afaceri, ba dimpotrivă. Tinerețea îi
face pe aceștia curajoși, entuziaști, inventivi, îi face să-și
asume responsabilități și riscuri la care nu s-ar fi gândit
niciodată. Mulți oameni de succes și-au început propria afacere
în perioada tinereții. De exemplu, marele fondator al
facebook-ului - Mark Zuckerberg, care este atât de celebru astăzi,
la 20 de ani a renunțat la studii după ce a pus bazele acestei
rețele de socializare cu care a cucerit întreaga lume.
” Minte și inimă” , aceasta este esența succesului!
Armonizarea acestor doi centri ai puterii tale în tine însuți și
în ceilalți este de cea mai mare importanță pentru orice
încercare sau proiect pe care dorești să îl îndeplinești.
Personal funcționez pe principiul că obții de la viață exact
cât investești în ea, că succesul și eșecul sunt fațete ale
aceleiași monede și că deținem posibilitatea de a o întoarce

după cum vrem noi. Pentru a avea succes important este să faci
ceea ce-ți place, așa cum spune și magnatul imobiliar Donald John
Trump, un om de afaceri american care deține cele mai luxoase
hoteluri și cazinouri din SUA. Problemele financiare nu l-au ocolit
nici pe Trump, însă a făcut față cu stoicism acestora,
deținând în prezent o avere inestimabilă și de ce nu, să
candideze la cea mai înaltă funcție în stat !
Există sute de strategii de câștigat bani. Cei mai mulți oameni
se abat din drum din cauza temerilor de eșec și de respingere, a
distragerii atenției de către amânare, a confuziei provocate de a
nu ști ce să facă mai întâi , a nisipurilor mișcătoare a
respectului de sine scăzut, a îndoielii și a descurajării. Știu
ce să facă dar nu știu cum să se apuce să facă. Un exemplu de
tânăr care a știut ce și cum să facă este un actual om de
afaceri american multimiliardar Kevin Petrovic (19 ani) care a
renunţat la studiile de la Princeton ca să pună bazele propriei
companii. Ideea business-ului său presupune ca oamenii să-şi lase
maşinile parcate la aeroport, iar cât timp ei sunt plecaţi,
autoturismele să fie închiriate altor persoane. Petrovic a convins
investitorii să-i plătească 6,1 milioane de dolari pentru asta.
În partea opusă, un alt segment de vârstă îl reprezintă
oamenii deja trecuți prin viață, aceștia având propriul
business, moștenindu-l de la părinți. Un bun exemplu este Liliane
Bettencourt, principalul acționar L’oréal, firmă de cosmetice
fondată de tatăl său și mulți alții , antreprenori de diferite
vârste. Să nu uităm de segmentul feminin care joacă un rol
important în sfera antreprenorilor. Fiind înzestrate cu un stil
propriu de a gândi, în cu totul alți parametrii decât o fac
bărbații, cele mai importante atuuri ale lor sunt intuiția,
creativitatea și prudența.

Concluzionând, nu există o formulă magică pentru demararea unei
afaceri. Practica a demonstrat că nu este adevărată afirmația
conform căreia ”orice afacere poate avea succes numai dacă se
bazează pe o idee nouă și originală sau pe aplicarea unei
tehnologii performante”. Esențială este valorificarea
aptitudinilor pe care le posedă tânărul întreprinzător și
identificarea cerințelor pieței. ” Găsește ceva în care să
crezi cu pasiune. Fii convins cu pasiune. Și apoi începe să vinzi
acel lucru !”

Bibliografie :
1. Mark Victor Hansen și Robert G. Allen, Învață să faci bani,
2010
2. Ken Blanchard de ken Blanchard, Don Huston și Ethan Willis
,”Antreprenor la minut” , 2013
3. Revista , Idei de afaceri, iunie 2012
4.http://media.imopedia.ro/stiri-imobiliare/top-10-cei-mai-bogati-oameni-din-lume-2015-22787.html

Parteneriatele între şcoli – formă de integrare a elevilor cu CES

oana mancas
Alta institutie, Iasi, Iasi

Simiuc Oana, Liceul Special Moldova- Tg. Frumos

Integrarea este procesul de includere în şcolile de masă a
elevilor consideraţi ca având cerinţe educative speciale, astfel
încât să existe o egalitate de şanse în realizarea accesului la
educaţie, o egalitate de participare socială dar şi o schimbare a
atitudinilor şi practicilor din partea elevilor, părinţilor,
cadrelor didactice, instituţiilor care intră în contact cu elevii
cu CES.

Integrarea poate lua două forme, în funcţie de durata prezenţei
copilului în şcoala obişnuită: vorbim de integrare totală
atunci când elevii cu CES participă la toate activităţile
educative din şcoala incluzivă şi de integrare parţială, când
elevul participă doar la anumite activităţi, restul programului
desfăşurându-se în şcolile speciale, centre de zi sau de
reabilitare. În contextul şcolii româneşti, vorbim destul de rar
de integrarea totală, mai ales în cazul anumitor categorii de
elevi cu CES (elevi cu cecitate, cu deficienţe de auz sau
deficienţe asociate), acest lucru întâmplându-se din cauza
situaţiei economice din ţara noastră, a dificultăţilor
presupuse de o asemenea schimbare la nivelul şcolii de masă, a
lipsei specialiştilor, a atitudinilor negative ale unor părinţi,
elevi, profesori faţă de copiii cu cerinţe speciale. Putem vorbi
însă de o integrare parţială, tot mai des întâlnită,
realizată prin intermediul parteneriatelor educaţionale dintre
şcoala de masă şi şcoala specială. Motivul principal pentru
crearea parteneriatelor şcolare de diferite tipuri este dorinţa de
a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în
viaţă dar şi schimbarea mentalităţii celor din jur în
privinţa persoanelor cu dizabilităţi. Atunci când părinţii,
elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe
alţii parteneri, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze.
În ideea de a obişnui atât copiii cu CES, cât şi cei din
şcolile de masă să trăiască în relaţie cu cei din jur,
să-şi dezvolte stări afective pozitive, să socializeze, să
dobândească anumite aptitudini necesare unui stil de viaţa
independent, să-şi dezvolte stima de sine şi creativitatea precum
şi perspicacitatea în gândire şi acţiune, ne-am propus

realizarea unui proiect educaţional desfăşurat la nivelul a patru
şcoli din judeţul Iaşi (trei şcoli de masă şi o şcoală
specială). Proiectul „Un mărţişor non-formal” susţine
integrarea elevilor cu deficienţe de vedere prin implementarea şi
promovarea activităţilor educative non-formale. Prin intermediul
acestui tip de educație intrăm în contact cu o nouă abordare a
învăţării, pusă în aplicare prin activități plăcute și
motivante datorită libertății foarte mari care îți este
oferită. Astfel, am organizat:
1. O activitate de animație socio-educativă- „Olimpiada
trăsnită”: elementul caracteristic al acesteia fiind
activitățile organizate în diferite contexte, altfel spus în
toate acele locuri unde este posibilă favorizarea întâlnirii
între persoane sau între grupuri și dezvoltarea capacităților
de implicare și participare activă la viața publică, dar și
favorizarea proceselor de dezvoltare personală și autocunoaștere,
integrare socială și culturală. Elevii au avut ocazia de a face
cunoştinţă prin intermediul jocurilor de intercunoaştere, a
jocurilor de creştere a coeziunii echipei, în cele din urmă
participând la o competiţie cu probe amuzante (prinde coada
dragonului, cursa cangurilor, footbal cu balonul, şarpele, jocuri
cu paraşuta), prin care şi-au testat abilităţile fizice.
2. O altă activitate non-formală din cadrul proiectului a fost
„Șezătoare”: în tradiția românească, șezătoarea este o
adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care are loc
în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează,
cântă, povestesc și joacă anumite jocuri sociale. Șezătoare
implică o gazdă, participanți cu diferite roluri, funcții
(funcția ludică, funcția artistică, funcția de comunicare) și
valori: munca și distracția în grup, transmiterea de informații

și valori intergeneraționale, crearea unei atmosfere spirituale
și atenuarea conflictelor interpersonale. Sala de sport a fost
decorată cu obiecte artizanale, de factura ţărănească: oale,
căni din lut, linguri din lemn, ştergare, fus etc., totul pentru a
crea o atmosferă specifică şezătorii. Pentru a sparge gheaţa,
copiii au jucat câteva jocuri sociale, apoi, împărţiţi în
echipe, au realizat semne de carte şi mărţişoare cu motive
tradiţionale, cei mai curajoşi sau talentaţi au cântat melodii
populare, urmând ca în final să danseze hora şi alte dansuri
populare româneşti.
3.Cazino, a fost a treia activitate programată în cadrul
proiectului. Pentru a pune această metodă în practică s-a creat
contextul unui cazino, unde o parte dintre participanți au fost
gazdele cazinoului, responsabili cu câte o masă de joc, iar
ceilalți au fost “clienți’’ ai cazinoului. A existat şi un
“responsabil financiar” care a avut rolul de “bancă”, de
unde cliențíi au primit bani fictivi pentru a putea participa la
fiecare joc de masă. Jocurile puse la dispoziţie nu au fost cele
de noroc, ci de gândire logică şi strategie: Quarto, Pilos,
Abalone, Tri-domino, Cei trei purceluşi, Darts, Pinguinii,
Labirint, Memo. Activitatea a durat două ore, dând şansa
fiecărui elev de a exersa jocurile puse la dispoziţie şi de a-şi
schimba partenerii de joc.
Pentru fiecare activitate non-formală a existat şi un cod
vestimentar: animația socio-educativă a necesitat haine lejere,
sport; pentru șezătoare fiecare participant trebuia să aibă un
element vestimentar traditional; cazinoul implica vestimentație
elegantă, de petrecere.
Proiectul a fost un succes, elevii declarând că s-au simţit
foarte bine, că activităţile au fost diferite, că şi-au făcut

noi prieteni. Profesorii implicaţi în proiect au încercat să
adaptaze metodele şi materialele necesare desfăşurării celor
trei activităţi astfel încât să nu existe diferenţe în gradul
de implicare şi participare între elevii cu deficienţe de vedere
şi cei dezvoltaţi normal (activităţile sportive au pus în
valoare abilităţile elevilor nevăzători, jocurile logice au fost
adaptate din punct de vedere tactil nevoilor elevilor cu CES).
În urma implicării în cadrul parteneriatelor şcolare fiecare
dintre părţile implicate în actul educativ are diferite
beneficii: atât profesorii cât şi elevii dobândesc noi
abilităţi relevante, atât pentru viaţa profesională, cât şi
pentru cea personală, precum abilităţi de comunicare şi
prezentare, luarea deciziei, rezolvarea de probleme şi managementul
conflictului, creativitate, munca în echipă şi solidaritate,
şcolile beneficiază de motivaţia sporită a profesorilor şi
elevilor împreună cu creşterea corespunzătoare a nivelelor de
interes şi reuşitelor şcolare ale elevilor, însă lucrul cel mai
important de menţionat este faptul că în urma participării la
astfel de proiecte, mentalităţile se schimbă. Informarea şi
contactul elevilor şi profesorilor din şcolile de masă cu elevii
cu CES duc la formarea unor atitudini nondiscriminatorii şi la
creşterea frecvenţei acţiunilor pozitive în ceea ce priveşte
incluziunea socială. Dacă „educaţia este cea mai puternică
armă care poate fi folosită pentru a schimba lumea” este bine
să începem chiar şi cu paşi de bebeluş!

Bibliografie:
1) Alois Gherguţ – “Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe
speciale. Strategii diferenţiate şi incluzive în educaţie”,

Editura Polirom, 2006;
2) “855 de jocuri şi activităţi – Ghidul animatorului”,
Chişinău, 2005;
3) www.nonformalii.ro
4) www.dezbatemromania.ro

Nr. 26/2016

La acest număr au contribuit:
● IONELA ALINA GHENEA
● Alina Andries
● mihaela-loredana popa
● Ionela Calin
● ȘEICAHMED FARIDA
● Celia Oprea
● Eugenia Ion
● Andreia - Elena Briciu
● Nicoleta Bogatu-Ion
● mirela corbu
● Ioana Bitu Tup
● Mirela Sandu
● ramona badea
● Maria Magdalena Nitu
● sonia berza
● oana mancas

ISSN: 2393 – 0810