Liceul Tehnologic Petre Ionescu Muscel
Loc. Domnesti
Jud.Arges
Cuprins
1.Partea Teoretică 1
1.1 Data Şi Informaţia 2
1.2 Fluxul Informaţional Şi Procesul Informaţional 3
1.3 Proceduri Informaţionale 3
1.4. Mijloace De Tratare A Informaţiilor 3
1.5. Rolul Tic In Eficientizarea Activitatii Managerului 4
4. Concluzii 6

1.PARTEA TEORETICĂ

Sistemul informaţional poate fi definit ca ansamblul datelor,
informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale,
procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor menite să
contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor organizaţiei.
De reţinut că o asemenea definire a sistemului informaţional are
un caracter cuprinzător, în sensul că include, spre deosebire de
definiţiile date de alţi specialişti şi informaţiile, fluxurile
informaţionale şi mijloacele de prelucrare a datelor. După opinia
noastră, definirea sistemului informaţional pornind de la rolul
său în ansamblul activităţii întreprinderii este o condiţie
sine-qua-non pentru înţelegerea corectă, nu numai a problematicii
informaţionale, ci şi în general, a problematicii manageriale.
Componentele sistemului informaţional Sistemul informaţional al
firmelor este alcătuit din mai multe elemente strâns
intercorelate:
1. Date şi informaţii

2. Circuite şi fluxuri informaţionale
3. Proceduri informaţionale
4. Mijloace de tratare a informaţiilor
1.1 Data şi informaţia
Datele şi informaţiile reprezintă componentele primare ale
sistemului informaţional, organic interdependente, ceea ce ne-a
determinat să le abordăm împreună. Data reprezintă descrierea
cifrică sau letrică a unor acţiuni, procese, fapte, fenomene,
referitoare la organizaţie sau la procese din afara sa, care
interesează managementul acesteia. Unele date au caracter de
informaţii, care sunt cele mai importante din punct de vedere
managerial.
1.2 Fluxul informaţional şi procesul informaţional
Circuitele şi fluxurile informaţionale Utilizarea informaţiilor
în procesele decizionale şi de execuţie din cadrul organizaţiei
implică ajungerea lor la adresant sau la beneficiarul de
informaţii, adică este necesar un circuit informaţional. Prin
circuit informaţional desemnăm traiectul pe care îl parcurge o
informaţie sau o categorie de informaţii între emiţător şi
destinatar.
1.3. Rolul TIC in eficientizarea activitatii managerului
Conducatorul modern traieste astazi intr-un adevarat univers
informational care, in absenta unui sistem adecvat de culegere,
prelucrare, inter[retare si transmitere a informatiilor, risca fie
sa se lase coplesit de avalansa acestora, fie sa resimta lipsa celor
strict necesare adoptarii unor decizii.Prezentam in continuare un
posibil tablou de bord pentru directorul unei scoli. Datele si
informatiile din tabloul de bord pot fi inregistrate in memoria
calculatorului :
1. DATE GENERALE DESPRE SCOALA

• denumirea ;
• localitatea si judetul ;
• adresa ;
• telefon si fax ;
• accesul (mijloace de transport) ;
• numele si prenumele directorului si al adjunctilor ;
• numele si prenumele secretarului scolii, al contabilului si al
administratorului ;
Date si informatii cuprinse in tabloul de bord al directorului sunt
folosite pentru realizarea cartii de identitate a unitatii scolare,
instrument care sta la baza evaluarii unitatii de invatamant.Un
profesor poate folosi un program de calcul tabelar (de exemplu,
OpenOffice Calc sau Microsoft Excel) pentru a ţine evidenţa
notelor sau punctajelor acordate elevilor, iar media finală să fie
calculată în mod automat. În era informaţiei, resursele on-line
sunt foarte importante şi tind să înlocuiască modalităţile
clasice de căutare a informaţiei şi explorare prin biblioteci,
cărţi, articole vechi prin intermediul: biblioteca digitală,
e-mail, Skype, Yahoo Messenger, pagini Wiki,sit-uri Web,etc.
4. CONCLUZII

În urma analizelor făcute au fost formulate următoarele
concluzii:

 Aplicaţiile Excel uşurează munca depusă de un manager sau
cadru didactic şi nu numai, oferind formule şi funcţii ce
efectuează în mod automat operaţiile ce ar trebui executate
manual de aceştia;
 O aplicaţie Excel oferă posibilitatea de realizare a
statisticilor de diverse tipuri.

Referinţe bibliografice
Electronice:

1. http://www.slideserve.com/candie/utilizarea-mijloacelor-electronice-de-procesare-a-informatiei-n-educatie-si-management
2. http://www.scritube.com/management/SISTEMUL-INFORMATIONAL-AL-MANA32110196.php
3. http://www.topcursuri.ro/files/cursuri/Sistemul%20informational%20al%20managementului.pdf

1. Allare, Yvan, Management strategic, Bucureşti, Editura
Economica, 1998;
2. Bizon, Nicu, Tehnologii de informare şi comunicare în
managementul educaţional, Piteşti;
3. Bizon, Nicu, Oproescu, Mihai, Utilizarea mijloacelor electronice
de procesare a informaţiei în educaţie şi management, Piteşti;
4. Jinga, Ioan ; Managementul invatamantului, Editura ASE, Bucuresti
; 2003, p. 87-94
5. Nicolescu, Ovidiu (coord) ; Management, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti ;1992, p. 188-215

Învăţământ primar

Necesitatea cunoașterii elevului

Lilioara-Mariana Rusu (Popescu)
Scoala Gimnaziala Stroiesti, Suceava, Stroiesti

De ce este nevoie să cunoaștem copilul atunci când intră în
contact cu școala?

Necesitatea cunoaşterii psihologice a elevului de clasă
pregătitoare

„Copilul-un foc ce trebuie îmblânzit...”

Când vorbim despre cunoaştere nu trebuie să ne limităm doar la
acumularea unor cunoştinţe sau relevarea acestor cunoştinţe
fără un anumit scop. Cunoaşterea înglobează „a lua
cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare,
reflectate în conştiinţă”.
Cunoaşterea elevilor implică pe lângă adunarea unor informaţii
sau date „statistice” şi un demers din partea cadrului didactic
concretizat în descifrarea personalităţii, cu toţi factorii
implicaţi (fizici, fiziologici, psihologici, culturali), precum şi
a stilului personal de a relaţiona.
A cunoaşte elevul presupune a-l cunoaşte astfel încât să-l
putem îndruma, adică să-i punem un diagnostic, dar şi un
prognostic. Cunoaşterea personalităţii elevului se realizează
concomitent cu cea a condiţiilor de mediu familial, social, şcolar
în care elevul a crescut şi s-a dezvoltat. Cunoaşterea trebuie
să fie una unitară, să abordeze simultan toate aspectele şi în
dinamica lor, în corelaţie cu mediul exterior.
De multe ori am întâlnit binomul „novice-profesionist”,
„discipol-magistru”, „elev-dascăl”. Acest duet, în
activitatea didactică, are o şansă unică, de a se cunoaşte în
cele mai mici detalii. Nu trebuie folosite strategii deosebite, ci
pur şi simplu, intercaţiunea continuă a cestor două elemente
oferă o lecţie permanentă de cunoaştere.
Este necesară şi prezenţa într-un cadru formal a cunoaşterii
psihologice, în sensul preciziei, concretizată în existenţa unei
fişe psihopedagogice. Această fişă este elementul introductiv
în cunoaşterea elevului de clasă pregătitoare şi nu numai.
Aşadar, pentru clasa pregătitoare, cunoaşterea elevului este mai
mult decât necesară. Fiecare copil este unic şi îmi permit sa
afirm că nici un copil nu zâmbeşte la fel. Evident cunoaşterea

elevului de clasă pregătitoare trebuie să coincidă şi cu o
cunoaştere sau auto-cunoaştere din partea cadrului didactic.

Învăţământ primar

Dezvoltarea competenţelor curriculare la elevii din ciclul primar prin utilizarea strategiilor de stimulare a motivaţiei pentru învăţare.

Daniela Devder
Liceul "Natalia Dadiani", Chişinău, Chişinău

Motivaţia în contextul şcolar reprezintă o stare dinamică,
generată de percepţiile unui elev despre sine şi despre mediul
în care învaţă.

,,Este aşa de greu, cînd trebuie să...,
şi aşa de uşor, cînd ai o motivaţie.”
Annie Gottlier
„Dacă nu gîndeşti la viitor, nu poţi să-l ai”. Şcoala
trebuie să-şi asume a preda viitorul, adică a oferi activităţi
în care posibilităţile şi probabilităţile viitorului să fie

explorate în mod sistematic prin activităţi strategice de
stimulare a motivaţiei pentru învăţare, care să conducă la
formarea competenţelor curriculare la elevi şi să asigure
succesul lor .
Relaţia dintre motivaţia şcolară şi randamentul şcolar este
mult mai complexă decît pare la prima vedere. Motivaţia în
contextul şcolar reprezintă o stare dinamică, generată de
percepţiile unui elev despre sine şi despre mediul în care
învaţă(cadre didactice, discipline de studiu, sarcini de
învăţare, etc.), care-l determină să aleagă şi să se
amgajeze într-o activitate dar şi să persevereze, să nu renunţe
la aceasta înainte de a atinge un anumit obiectiv.
Cu siguranţă, pedagogul, în sens generic, este principalul agent
al schimbării în sistemul de învăţămînt şi elementul decisiv
în dezvoltarea competenţelor elevilor. Un fapt ce este resimţit,
din păcate, în primul rînd ca o povară, o responsabilitate pe
care trebuie să o îndeplinească, fără a primi recunoaştere şi
in sprijin adecvat. Profesionalismul cadrelor didactice presupune î
implicare activă în propria dezvoltare, creativitate şi
flexibilitate, capacitate de a găsi răspunsuri inovative la
problemele complexe. Exprimat sintetic, profesorul trebuie să
devină un adevărat model de învăţare pentru elevi, ceea ce
înseamnă, desigur, şi un model de motivaţie pentru
activităţile de învăţare realizate în şcoală şi în afara
acesteia.
Primul contact cu elevii săi, primele mesaje pe care le transmite
profesorul creionează deja orizontul motivaţional pentru
învăţare, care stabileşte anumite relaţii semnificative, bazate
pe grijă/empatie, încredere reciprocă şi un feedback pozitiv.
Pentru aceasta este nevoie de comunicare şi deschidere atît din

partea elevilor cît şi a cadrului didactic, contribuind direct la
dezvoltarea sentimentului de împlinire şi de mîndrie pentru
rezultatea obţinute.
De asemenea, nu trebuie să avem aşteptări exagerat de mari în
legătură cu cei pe care îi educăm. Este puţin probabil că vom
reuşi să îmbarcăm toţi elevii în călătoria noastră de
învăţare. O tipologie simplă indică faptul ca pot fi
identificate trei categorii de elevi:
 Spectatorii – cei care au o motivaţie scăzută pentru
învăţare şi urmăresc să îşi satisfacă
doar o curiozitate generală despre aceasta, să aibă o minimă
interacţiune în desfăşurarea orelor şi, implicit, o minimă
solicitare din partea profesorului. Tipul extrem al acestei
categorii este cel în care minimul grad de interes este înlocuit
cu o motivaţie absolut extrisecă învăţării )teamă de eşec,
de reacţia părinţilor, de afectare a imaginii în faţa
colegilor, etc.)
 Vizitatori ocaziţionali – cei care au un nivel mediu de
motivaţie şi sunt interesaţi, în mod spontan, de anumite teme,
idei, aspecte predate. Fie ca sunt evocate experienţe particulare
pe care le poate valorifica la ore, fie că sunt descoperite anumite
afinităţi sau competenţe, acest tip ajunge la un grad înalt de
interacţiune, chiar dacă acesta are un caracter discontinuu.
 Implicaţii/creatorii – cei care au un nivel ridicat de
motivare pentru învăţare şi care doresc într-adevăr să-şi
aloce energia pentru a explora un domeniu de cunoaştere. Este
categoria pe care mulţi profesori o caracterizează astăţi ca
fiind ,, pe cale de dispariţie”. În cazul acestor elevi
întîlnim un mod de ascultare activ, ei fiind animaţi preponderent
de raţiuni intriseci.

Este posibil ca această clasificare să surprindă superficial
,,diversitatea” situaţilor cu care ne confruntăm la clasă.
În acest scop, profesorul trebuie să utilizeze cele mai
avantajoase strategii de stimulare a motivaţiei în cadrul
activităţilor de învăţare pentru a forma competenţe
curriculare la elevi, care să asigure succesul lor.
Competenţa este în corelaţie directă cu autoeficienţa.
Fiinţele umane simt plăcere colosală atunci cînd fac ceva foarte
bine. Doar succesul, însă, nu este suficient pentru unii elevi.
Profesorul trebuie să ofere elevilor care au carenţă a
sentimentului de autoeficienţă nu doar situaţii în care aceştia
ar obţine succes, ci de asemenea, să le creeze oportunităţi de
a-şi asuma sarcini provocatoare pentru a demonstra sie însuşi că
le pot realiza cu succes.
Filozofia competenţei este simplă: daţi cuiva un peşte şi va
avea ce mînca o zi, învăţaţi-l să pescuiască şi va mînca o
viaţă.
Suportul colegilor, părinţilor şi profesorilor, respectul şi
încurajarea acestora sînt foarte importante pentru elevi, în
special, în încercarea lor de a dobîndi anumite competenţe.
Deseori motivaţia este concepută ca o secvenţă de evenimente,
care constă din: atenţie, relevanţă, încredere şi satisfacţie
(attention – A, relevance – R, confidence – C, satisfaction -
C). De exemplu, la început profesorul captează Atenţia elevilor,
apoi oferă Relevanţă celor predate în corespundere cu scopurile
personale ale elevilor şi necesităţile acestora. Atunci cînd
procesul instructiv-educativ se desfăşoară eficient, elevul
capătă Încredere în sine şi în profesor. În urma
cunoştinţelor recent asimilate elevul obţine Satisfacţia, care
asigură continuitatea procesului de învăţare.

Atenţia. Deseori, este mult mai uşor să captăm atenţia elevilor
la începutul lecţiei. Menţinerea acesteia pe parcursul întregii
lecţii este o artă – o provocare pentru profesor. Este cazul să
oferim elevilor o varietate de prezentări şi demonstrări
realizate cu ajutorul mijloacelor audio-video, discuţii în
grupuri, dezbateri etc. De asemenea, suportul de curs dat elevilor
îl elaborăm într-o altă manieră: mărime diferită, culori
variate, scheme, tabele etc.
Relevanţa. Este unanim acceptat faptul că ceea ce este familiar
elevilor se însuşeşte cu o mai mare sîrguinţă. Pentru
profesori este dificil să concorde conţinuturile cu interesele şi
necesităţile tuturor elevilor. De aceea este important să se
stabilească acele „interese comune” ale întregii clase de
elevi, iar relevanţa o vor percepe fiecare în mod individual.
Instruirea este relevantă pentru elevi atunci cînd are tangenţe
cu experienţele elevilor. Metaforele, analogiile şi relatările
unor întîmplări prezintă relevanţă majoră pentru elev,
acestea se apropie mai mult de modul lor de viaţă, ajutîndu-i să
înţeleagă informaţia şi conceptele noi.
Încrederea. Pentru dezvoltarea încrederii în sine propunem
următoarele sugestii:
 Creaţi elevilor aşteptări pozitive în ceea ce priveşte
obţinerea succesului. Divizaţi scopurile complexe în secvenţe
mai mic. Este mult mai uşor să cari un sac cu cărţi dacă
împarţi cărţile în teancuri a cîte 15.
 Oferiţi elevilor posibilităţi de a obţine succese. Elevii
cîştigă o încredere mai mare în sine dacă li se acordă
asistenţă suficientă pentru a realiza sarcina pe care nu o pot
executa fără ajutorul cuiva.
 Acordaţi-le elevilor posibilitatea de a-şi controla într-o

măsură anumită propria instruire. Ajutaţi-i să înţeleagă că
învăţarea este o consecinţă directă a eforturilor depuse de
ei.
Satisfacţia. Satisfacţia elevilor poate fi intensificată prin
celebrarea reuşitelor. Recunoaşterea succeselor elevilor, atît
în public, cît şi în particular, consolidează comportamente şi
atitudini care au asigurat obţinerea succesului. În continuare
elevii vor tinde să procedeze în mod similar sau chiar mai
elaborat, avînd scopul de a reuşi din nou.
Uneori satisfacţia elevilor este intensificată de comparaţia pe
care o fac elevii a reuşitelor proprii cu cele ale colegilor („a
făcut ca mine sau mai bine de cît mine ?”). Atunci cînd
remarcă o atare situaţie, profesorul trebuie să menţioneze
faptul că rezultatele învăţării sînt individuale şi trebuie
să corespundă aşteptărilor personale.
Un învăţător la clasele primare, poate utiliza următoarele
staregii de motivare pozitivă a activităţii elevilor, în
vederea formării competenţelor şcolare:
Stabilirea de reguli ale clasei împreună cu colectivul acesteia.
Comunicarea clară a regulilor comportamentului social şi
intelectual înca de la începutul anului şcolar este esenţial
atît pentru manegementul clasei şi în acelaşi timp pentru
prevenirea unor comprtamente deviante şi în acelaşi timp
încurajarea elevilor în adoptarea unor atitudini demne de
apreciat.
Personalizarea clasei cu diverese desene, sau orice alte
activităţi prin care se fac remarcaţi elevii clasei. Aspectul
interior al clasei reprezintă o formă de întărire a imagii de
sine, a identităţii sociale a elevului dar în acelaşi timp ele
presupun încurajarea unor astfel de activităţi ce îi fac

,,celebrii” pe aceştia.
Cunoaşterea elevilor este de asemenea un element important în
motivarea elevului la acţiuni de colaborare şi implicare în actul
instructiv educativ. Respectul faţă de elevi este demonstrat prin
atenţia pe care i-o acordă cadrul didactic elevului. Memorarea
numelui, a preferinţelor sale, a relaţiilor cu colegii sunt
cîteva aspecte importante care îi creează elevului încredere în
sine, îi întăresc sentimentul de siguranţă şi apreciere
personală.
Utilizarea activă de implicare a elevilor în activitatea de
învăţare. Activităţile pe grupe mici, interactive sunt
considerate ca fiind cele mai eficiente pentru prevenirea
problemelor de disciplină. Există de asemenea cîteva artificii
care pot determina o mobilizare atenţională din partea elevilor:
controlul vocii, contactul vizual,organizarea timpului în sarcini.
Rezolvarea imediată a problemelor apărute care se poate manifesta
fie prin controlul proximităţii (adică apropierea fizică a
profesorului faţă de elevul deviant inhibă comportamentul
respectiv), recurgerea la regulă, comunicarea asertivă.
Realizarea unei evaluări care să permită recompensarea fiecărui
elev la intervale scurte de timp.
Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare
comportament sau activitate demnă de luat în calcul a elevului,
măreşte îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor.
Există diverse tipuri de întăriri:
 obiectuale – cadouri, premii;
 simbolice – obiecte cu semnificaţie care se pot preschimba
în alte obiecte cu valoare recompensativă – buline de diverse
culori, economia de jetoane, feţe luminoase, etc.
 activităţi – jocul, dansul, mersul la cinema, sau diverse

ieşiri în natură împreună cu întreg colectivul calsei.
 sociale – lauda , încurajarea, aprecierea.
Motivaţia nu este o chestiune de patrimoniu sau un declanşator
automat al proceselor de învăţare, aşa cum apare pentru mulţi,
ci un efort sistematic care presupune un studiu minunţios, atît
în plan personal cît şi instituţional.
Din acest motiv, pregătirea pentru stimularea şi organizarea
motivaţiei în învăţare este o dimensiune principală a
profesorului în formarea competenţelor curriculare la elevi.

„Nu putem direcţiona vîntul,
dar putem direcţiona direcţia vîslelor”.

Vince Lombardi

Învăţământ primar

Educaţia ecologică la clasele I-IV

ele ple
Colegiul Tehnic "Aurel Vijoli" Fagaras, Brasov, Fagaras

Ecoeducaţia are un caracter interdisciplinar, continuu,
permanent, deoarece, mereu se generează noi probleme îi sunt
necesare noi măsuri de conservare a naturii;

Educaţia ecologică la clasele I-IV

Prof. Plesa Elena

Atitudinea omului faţă de natură se formează şi se afirmă în
strânsă legătură cu: cunoştinţele ecologice teoretice pe care
acesta le posedă, convingerile, semnificaţia morală şi estetică
şi activitatea practică în raport cu mediul înconjurător.

Apare, astfel, necesitatea constituirii şi dezvoltării unei
culturi ecologice a omului contemporan, înţeleasă ca un ansamblu
coerent de informaţii adecvate, capabile să determine convingeri
şi atitudini constructive, responsabile faţă de protecţia,
conservarea şi ameliorarea mediului ambiant în cadrul raporturilor
reciproce, multiple şi complexe dintre individ şi natură.
Educaţia ecologică este menită să permită o înţelegere
adecvată şi deplină, să contribuie la soluţionarea şi evitarea
corespunzătoare a multiplelor şi complexelor probleme cu care se
confruntă în prezent mediul înconjurător.
Ecoeducaţia are un caracter interdisciplinar, un caracter continuu,
permanent, pentru că, mereu se generează noi probleme îi sunt
necesare noi măsuri de conservare a naturii; că trebuie să fie
adaptată şi adaptabilă vârstei şi experienţei de viaţă şi
profesionale a celor implicaţi în procesul educativ.
Educarea ecologică se poate face începând cu satisfacerea
intereselor copiilor de cunoaşter a plantelor şi animalelor în
condiţii naturale şi continuând cu educarea deprinderii de a
închide la timp comutatorul, robinetul, de a ocroti spaţiile verzi
sau de a recupera organizat deşeurile de hârtie, metal, materiale
sintetice sau sticlă pentru a le reintroduce în circuitul
economic.
Orice activitate ce se desfăşoară în afara sălii de clasă
înseamnă activitate în contact nemijlocit cu mediul
înconjurător. Aşa cum îi învăţăm pe elevi să vorbească,
să se poarte în familie, la şcoală, în societate, tot aşa
trebuie să-i învăţăm să se poarte cu mediul în care trăim.
Folosirea mediului natural ca sală de clasă sau ca laborator în
care elevul învaţă este un pas decisiv în conştientizarea
problemelor cu care se confruntă omenirea: degradarea solului, a

subsolului, poluarea aerului şi a apei, defrişările masive,
dispariţia unor plante şi animale, etc.
Şcolarii trebuie puşi în contact direct cu natura vie chiar dacă
în oraşe acest contact se reduce la parcul din faţa blocului,
aleea de copaci a străzii, rondurile de flori din împrejurimi,
etc.
Elevii îşi formează convingeri trainice cu privire la necesitatea
protejării mediului ambiant numai atunci când se porneşte de la
exemple concrete, pozitive sau negative, luate din orizontul lor
local. Ei rămân astfel cu o imagine clară despre faptul că:
- în natură totul este în echilibru;
- echilibrul natural poate fi modificat dintr-o cauză sau alta,
omul jucând unul din rolurile cele mai importante;
- intervenţia omului în modificarea lanţurilor trofice este, de
multe ori, neavenită, fiind necesare măsuri pentru restabilirea
echilibrului;
- se impune, cu necesitate, protejarea şi conservarea resurselor
naturale;
- se impun măsuri pentru prevenirea efectului nociv al tuturor
formelor de poluare a mediului;
Educaţia ecologică este componentă a “noilor educaţii” şi
îşi propune să-l conducă pe elev spre formarea unui punct de
vedere mai obiectiv asupra realităţii, să-l incite la
participare, să devină conştient de viitor. Ecoeducaţia nu este
o cerinţă care să facă faţă problemelor ridicate în prezent,
ci, mai ales, una pentru rezolvarea problemelor viitoare, dacă se
ia în considerare ideea că dezvoltarea durabilă este acea
dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi.

Cei cărora le revine nobila misiune de a iniţia tineretul în
cunoaşterea naturii şi protejarea ei, de la cea mai fragedă
vârstă sunt cadrele didactice.
De-a lungul anilor petrecuţi la catedră am fost interesate de
toate problemele legate de mediu, de ocrotirea lui şi de formarea
la elevii de vârstă şcolară mică a unei conduite ecologice. Am
ţinut cont că în această etapă a vieţii lor, echilibrul psihic
este armonios, setea de cunoaştere este inepuizabilă, când sunt
foarte receptivi la tot ce se petrece în jurul lor, este momentul
cel mai important ce trebuie folosit cu înţelepciune pentru a face
cunoscute, prin modalităţi variate, formele de viaţă existente
în mediul înconjurător, pentru a-i învăţa să le preţuiască
şi să le ocrotească.
Am dat astfel, o deosebită importanţă disciplinei “Cunoaşterea
mediului” şi am organizat multiple activităţi practice
desfăşurate în clasă şi în afara ei, activităţi legate
direct de pătrunderea în tainele naturii.
Am considerat că:
- o bună cunoaştere a fenomenelor din natură, a cauzelor şi a
consecinţelor neglijenţei omului faţă de natură, constituie un
îndemn la o atitudine activă de protejare şi menţinere a unui
mediu cât mai sănătos;
- educarea elevilor în spiritul cunoaşterii şi ocrotirii naturii
se realizează cel mai eficient în laboratorul naturii;
- acţiunile organizate în cadrul obiectului “Cunoaşterea
mediului” şi nu numai, sunt tot atâtea prilejuri de a contribui
la educarea tinerei generaţii în spiritul dragostei faţă de
ţinuturile natale, faţă de frumuseţile patriei, faţă de munca
şi realizările frumoase ale poporului nostru, trezind în ea
dorinţa de a lupta pentru apărarea şi înfrumuseţarea lor;

- experienţa practică transmisă elevilor prin orele de
“Cunoaşterea mediului” va fi deosebit de folositoare atât în
activitatea de mai târziu cât şi la formarea unor cadre cu o
pregătire temeinică şi cu un larg orizont ştiinţific şi
tehnic;
- activităţile ecologice duc la dezvoltarea spiritului de
iniţiativă, a deprinderilor de cercetare care se vor împleti
armonios cu folosirea în mod util şi educativ a timpului liber;
- cunoaşterea şi păstrarea naturii realizează la elevi o
îmbinare armonioasă între pregătirea ştiinţifică şi
practică, pe de o parte şi educaţia lor morală, estetică, pe de
altă parte;
- cunoscând şi iubind natura copii vor fi mai înţelegători, mai
respectuoşi, mai buni.
Dintre activităţile cele mai eficiente, cu valenţe multiple pe
linia educaţiei ecologice, enumerăm: excursiile, drumeţiile,
vizitele la muzeele de Ştiinţele Naturale, cercurile practic -
aplicative, jocurile educative despre mediu şi pentru mediu.
Metodele şi procedeele folosite în demersul didactic au fost
variate: observaţia, explicaţia, problematizarea, conversaţia,
jocul didactic, demonstraţia.
Mijloacele de învăţământ cel mai des folosite au fost, printre
altele: planşe didactice, atlasuri, enciclopedii, casete video,
texte literare cu conţinut adecvat, articole din ziare, reviste
etc.
Am căutat să organizăm activităţi de învăţare cât mai
variate, atractive şi accesibile vârstei.
Se ştie că multe dintre activităţile şcolare şi extraşcolare
se împletesc în mod fericit cu jocul. Pedagogul elveţian Eduard
Claparede afirma că “pentru a-l face pe copil să depăşească

în şcoală «greutăţile greu de învins» important e să nu
uităm că una din treburile principale ale copilului este jocul.”
Conştienţi fiind de faptul că, copilul se joacă învăţând şi
învaţă jucându-se, pentru realizarea obiectivelor propuse la
opţionalul ”În armonie cu natura” am apelat de multe ori la
joc. De aceea în continuare vom prezenta câteva dintre cele mai
îndrăgite jocuri aplicate de noi, la aceste ore, atât în clasă
cât şi în afara ei.
1) Ceva…………
În timpul unei plimbări, conducătorul jocului distribuie
fiecărei echipe o foaie de hârtie pe care sunt notate următoarele
întrebări:
Poţi să-mi arăţi:
- Ceva înalt şi drept?
- Ceva verde cu galben?
- Ceva făcut de mâna omului?
- Ceva ce nu-şi găseşte locul în natură?
- Ceva important pentru echilibrul naturii?
Grupul se opreşte pentru 5 minute într-o anumită zonă şi
notează răspunsurile, care se citesc apoi cu glas tare.
2) Campanie ecologică
Echipelor li se acordă un anumit timp (15 minute) pentru a stabili
de comun acord care este campania ecologică pe care o consideră
prioritară(reciclarea deşeurilor, curăţirea unei zone,
protecţia animalelor, protecţia unui copac, etc.)şi modul în
care tinerii se pot implica (participare directă în campanie,
colectare de fonduri, realizarea unor afişe sau a unui reportaj la
radio / TV., etc. ).
Toate echipele urmează să mimeze activitatea respectivă. Echipe
care ghiceşte subiectul mimat capătă un punct.

3) Sus - jos
Copiii stau întinşi în iarbă, cu faţa în sus şi privesc cu
atenţie cerul. Apoi se întorc pe burtă şi examinează tot ce
văd prin forma de talpă cu carton (pe care au primit-o anterior):
plantele, vietăţile care mişună, pietricelele, etc. Notează pe
marginea tălpii ce au văzut. Păstrează apoi un minut de linişte
totală, ca să asculte glasul naturii. În final, conducătorul
jocului le cere să spună tot ce au observat, auzit şi simţit.
3) Lanţul viu
Conducătorul de joc pregăteşte cartonaşe pe care scrie câte o
denumire de organisme din toate categoriile: plante, insecte,
peşti, reptile, păsări, mamifere. Fiecărui jucător i se prinde
pe spate un cartonaş. Într-un anumit interval de timp jucătorii
vor căuta să formeze un lanţ, punând mâna pe umărul altui
jucător. Acesta trebuie să aibă un cartonaş cu numele unui
organism de care are nevoie pentru a trăi organismul de pe propriul
său cartonaş. Fiecare jucător trebuie să încerce să-şi
găsească locul într-unul din lanţurile care se formează.
Exemplu: bufniţă – şoarece – grâu
lup – iepure - varză
Sperăm că prin demersul didactic prezentat, elevii noşti să
perceapă diversitatea şi complexitatea cadrului lor de viaţă,
să sesizeze fragilitatea unui echilibru natural şi să fie
conştienţi de pericolul perturbării lui, să simtă nevoia unui
comportament adecvat, civilizat faţă de mediul înconjurător şi
să devină cu timpul adevăraţi prieteni ai naturii.

Bibliografie
1) B. Stugren - Ecologie – probleme generale şi de
tehnologie didactică, Bucureşti, . H. Killyen

E.D.P., 1975, pg. 52
2)N.Tonuic - Educaţia, factor prioritar al ocrotirii naturii,
Bucureşti, revista “Ocrotirea naturii”, nr. 14, 1973, pg. 77
3)G.Goran - Protejăm natura – Culoarul verde al vieţii,
Bucureşti, Ed. “Miniped” ,Înv. primar, nr. 1 / 2004
M. Zalana
D. Parpală
4) D.Şuliuc - Educaţia ecologică, parte integrantă în
curriculumul naţional, Bucureşti, Ed. “Miniped”, Înv. primar,
nr. 2 – 3, 2004, pg 125
5)V.Mateşică - Modalităţi de educaţie ecologică a
micilor şcolari, Ed. “Miniped” Înv. primar, nr. 4, 2003,
pg.83

Învăţământ primar

Metodele interactive și efectele formative ale acestora

Valentina Minzicu
Liceul Teoretic "Serban Voda" Slanic, Prahova, Slanic

Articolul cuprinde efectele formative ale metodelor interactive.Sunt
precizate și limite ale aplicării acestor metode.Metodele
interactive pot fi folosite cu succes la toate disciplinele școlare
.

Metodele interactive și efectele formative
ale acestora

Prof. Înv.Primar-Mînzicu Simona Valentina

Liceul Teoretic,,Șerban Vodă” Slănic

„Dascălii cu adevărat înzestraţi sunt cei care îşi aduc
clasa la stadiul în care să poată spune: Fie că sunt de faţă
ori nu, clasa îşi continuă activitatea. Grupul şi-a câştigat
independenţa.” (Maria Montessori)
Metodele moderne sunt, în esenţă, direcţii noi, metodologice în
explorarea universului cunoaşterii.Aceste noi direcţii corespund
principiilor educaţiei noi, ştiinţifice, școlii active,
contemporane.Criteriile metodologice noi se materializează în
conţinutul şi tehnologia metodelor clasice, tradiţionale. Acestea
le înnobilează conţinutul, înlătură verbalismul, creează
activismul, solicită elevul în procesul cunoaşterii, creează
satisfacţii şi împliniri, în cooperarea sa cu cadrul didactic
în dobândirea sistemului de cunostinţe, priceperi, deprinderi.
Între aceste două tipuri de metode, tradiţionale şi moderne,
există o strânsă legătură.Dacă primele se consideră clasice,
foarte multe dintre metodele moderne sunt tot atât de clasice.
Aşa cum se pot sintetiza astăzi, principalele tendinţe ale
înnoirii şi modernizării metodologiei didactice sunt:
- valorificarea metodelor în direcţia asigurării caracterului
complementar al activităţii de predare-învăţare, prin
îmbinarea activităţii de predare a profesorilor cu activitatea de
învăţare a elevilor. În concepţia didacticii moderne, metodele
de învăţământ reprezintă atât instrumente de lucru (predare)
ale profesorului, cât şi instrumente de lucru (învăţare) ale
elevilor.Numai o astfel de valorificare a metodelor permite
realizarea unei instruiri eficiente, în cadrul căreia,
activităţile de predare şi învăţare se sprijină şi se
completează reciproc.
- valorificarea metodelor în direcţia activizării elevilor, a
stimulării participării lor efective la dobândirea noilor

cunoştinţe şi la formarea abilităţilor intelectuale şi
practice. Utilizarea metodelor didactice ca instrumente de
învăţare trebuie să implice eforturile intelectuale şi practice
/ motrice ale elevilor, procesele lor intelectuale, operaţiile
gândirii, spiritul de observaţie, spiritul critic, imaginaţia,
creativitatea lor etc. Numai în acest fel, cunoştinţele asimilate
şi abilităţile intelectuale şi practice formate, vor putea
asigura o învăţare conştientă, profundă şi eficientă, care
să menţină spiritul elevilor deschis spre noi cunoştinţe,
competenţe, abilităţi etc.
- imprimarea unui caracter euristic metodelor se referă la
valorificarea metodelor astfel încât să se determine antrenarea
elevilor în activităţi de formulare de situaţii-problemă, de
căutare, investigare, cercetare, care să permită învăţarea
prin problematizare şi descoperire.
- accentuarea caracterului formativ al metodelor reprezintă o
direcţie care se referă la creşterea contribuţiei metodelor
didactice la cultivarea potenţialului individual al elevilor, la
dezvoltarea capacităţilor de a opera cu informaţiile dobândite,
de a aplica noile cunoştinţe, de a judeca, de a reflecta, de a
face evaluări, de a investiga, de a-şi pune probleme şi de a
căuta soluţii ş.a.m.d.
Metodele se constituie în autentice exerciţii de formare
cognitivă, moral-afectivă şi estetică a elevilor, respectiv de
modelare a personalităţii acestora.
- valorificarea într-o măsură cât mai mare a metodelor
intractive, centrate pe elev şi orientate spre antrenarea şi
activizarea structurilor cognitive şi operatorii ale elevilor, spre
utilizarea potenţialului lor psiho-fizic, spre transformarea
elevului într-un coparticipant la propria instruire şi educare, un

constructor al propriei cunoaşteri.
- reconsiderarea metodelor tradiţionale reprezintă o tendinţă
care subliniază faptul că schimbările din metodologia didactică
presupun nu doar modificări de pondere, cât, mai ales, valorizări
care vizează accentuarea valenţelor formative ale metodelor
tradiţionale, evidenţierea şi accentuarea caracterului euristic
şi activ al acestora.
Este eronat să afirmăm că metodele tradiţionale nu
sunt eficiente, iar cele moderne eficiente. Eficienţa unei metode
depinde de modul în care ea este valorificată în contextul
didactic, de influenţa pe care o are asupra rezultatelor şcolare,
de cantitatea de efort intelectual şi practic, de volumul de timp
investit de elev şi de profesor:
- favorizarea relaţiei nemijlocite a elevului cu obiectele
cunoaşterii sau cu modelele lor, respectiv accentuarea caracterului
practic-aplicativ al metodelor prin valorificarea metodelor practice
în scopul aplicării, demonstrării, experimentării noilor
continuturi ;
- asigurarea relaţiei metode - mijloace de învăţământ în
contextul unei strategii didactice coerente, este o direcţie care
recomandă ca activităţile de predare şi învăţare să nu
desfăşoare numai în sala de clasă, ci şi în laboratoare,
cabinete, ateliere, pe terenuri experimentale etc., iar mijioacele
de învăţământ să se utilizeze ori de câte ori ele ar putea
creşte eficienţa actului didactic, atât în activităţile
frontale, cât şi în cele de grup şi individuale;
- diversificarea metodologiei didactice este o cerinţă impusă de
multitudinea, diversitatea şi complexitatea situaţiilor de
instruire, a contextelor didactice în care se aplică metodele de
învăţământ. Pentru selectarea acestora şi pentru a le stabili

eficienţa, ne raportăm la următoarele elemente: registrul în
care vor lucra elevii - acţional, figural sau simbolic; repertoriul
operaţiilor logice de care dispun elevii; etapa / faza procesului
didactic în care se valorifică metoda;
- asigurarea unui caracter dinamic şi deschis metodologiei
didactice, respectiv depăşirea ideilor empirismuiui clasic (pentru
care actul cunoaşterii, independent de metoda de predare, era
reductibil la simpla înregistrare prin simţuri, elevul fiind
considerat un receptor pasiv de informaţii) şi acceptarea noilor
teorii din psihologie şi pedagogie, care pun la baza însuşirii
cunoştinţelor, acţiunea, într-o dublă ipostază -obiectuală
şi mintală (pentru care elevul este subiect activ al cunoaşterii,
implicat activ în propria formare şi informare).
Caracterul dinamic şi deschis al metodologiei didactice
este asigurat şi de raporturile sale cu alte ştiinţe, cum ar fi:
sociologia educaţiei, pedagogia experimentală, cibernetica,
tehnologia informaţiei, ş.a.
Metodele didactice interactive au efecte formative evidente, aspect
care nu exclude și posibilitatea manifestării unor limite ale
acestora, în condițiile în care profesorul nu deține solide
competențe de aplicarea acestora în practica educațională.
Valenţele formativ-educative ale acestor metode interactive ca
practici de succes atât în învăţare, cât şi în evaluare sunt
multiple:
- formează și dezvoltă unele competențe funcționale, de tipul
abilităților de prelucrare, sistematizare, restructurare și
utilizare în practică a cunoștințelor;
-formează și dezvoltă capacități de cooperare,a spiritului de
echipă;
- formează și dezvoltă competențele comunicaționale;

- formează și dezvoltă competențele psihosociale;
- dezvoltă stima de sine;
- cultivă spiritul participativ;
- formează și dezvoltă deprinderea de ascultare activă;
- dezvoltă capacitatea empatică;
- formează și dezvoltă capacitatea reflectivă și capacitatea
metacognitivă;
- formează și dezvoltă capacitatea de investigare a realității;
- formează și dezvoltă capacitatea argumentativă;
- formează și dezvoltă capacitatea decizională;
- formează și dezvoltă competențele de negociere;
- formează și dezvoltă competențele emoționale;
- formează și dezvoltă capacitatea de a oferi feed-back și de a
fi receptive la feed-back-ul primit;
- cultivă autonomia în învățare;
- dezvoltă motivația pentru învățare;
- cristalizează un stil de învățare eficient;
- dezvoltă gândirea critică,creativă și laterală;
- dezvoltă creativitatea;
- dezvoltă atitudini și comportamente prosociale;
- dezvoltă capacități de interevaluare și autoevaluare;
- stimulează implicarea elevilor în mod activ la rezolvarea
sarcinilor şi îi fac mai conştienţi de responsabilitatea ce o
au;
- oferă posibilitatea aplicării în practică a cunoştinţelor, a
exersării priceperilor şi deprinderilor în diferite context;
- asigură o mai bună înţelegere a cunoştinţelor noi şi oferă
posibilitatea integrării lor în bagajul de cunoştinţe deja
existent, făcându-le astfel operaţionale;
- dau posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra

activităţii elevului, pe o perioadă mai mare de timp şi privit
sub mai multe aspecte;
- evaluarea se integrează în mod organic în procesul de
predare-învăţare, toate trei componentele căpătând un aspect
interactiv;
- valorifică şi stimulează potenţialul creativ şi
originalitatea elevului deoarece sarcinile merg până la
individualizare;
- elevul nu mai este tentat de a învăţa doar pentru notă- reduc
stresul, monotonia, stimulează elevul, oferă posibilitatea
îmbunătăţirii activităţii.
Ca limite ale acestora amintesc:
-crearea unui climat educațional caracterizat printr-o aparentă
dezordine;
-consum mare de timp;
-asimilarea unor informații eronate, în absența monitorizării
atente a profesorului;
-,,încurajarea” pasivității unor elevi, în condițiile în
care sarcinile nu sunt distribuite/ asumate clar și în absența
monitorizării grupului;
-dezvoltarea unei posibile dependențe de grup în rezolvarea
sarcinilor;
-acutizarea unor conflicte între elevi în condițiile în care
profesorul (sau liderul grupului de lucru) nu intervine ca mediator;
-generarea unei ,,gândiri de grup”;
-acordarea superficială a sarcinilor de lucru;
-dificultăți în identificarea și evaluarea progreselor
individuale etc.
Bibliografie:
Drăghicescu, L., Petrescu, A.M., Stăncescu, I., (2008). Rolul

strategiilor didactice interactive în ameliorarea calității
învățării. În Albu, E. (coord.). Educație și comunicare.
Târgu Mureș:Editura Universității ,,Petru Maior”;

Învăţământ primar

Utilizarea deşeurilor în cadrul orelor de Abilităţi practice la ciclul primar

ILEANA NEMES
Scoala Gimnaziala "George Cosbuc" Sighetu Marmatiei, Maramures, Sighetu Marmatiei

.Protejarea mediului înconjurător prin colectarea selectivă si
valorificarea deşeurilor reciclabile în şcoala trebuie să
devină o activitate obişnuită pentru copii.

Faptul că mediul înconjurător trebuie
protejat este o certitudine pentru toată
lumea.Protejarea mediului înconjurător prin colectarea selectivă
si valorificarea deşeurilor reciclabile trebuie să devină o
activitate firească,iar şcoala este un factor important de
conştientizare şi transformare a mentalităţii în această
direcţie.

Elevii noştri au participat la multe activităţi
organizate în sensul protejării mediului înconjurător la nivel
de şcoală şi la nivel local.Noi suntem de părere însă că
aceste activităţi ar trebui desfăşurate mai sistematic,de
pildă,prin alocarea unui număr de ore la disciplina „Abilităţi
practice”,ore în care materialele de bază folosite să fie
deşeuri care se pot revalorifica prin confecţionarea unor obiecte
ornamentale sau a unor obiecte utilizate de copii.
I-am atras şi pe părinţi în această activitate ,
îndemnându-i pe copii să confecţioneze acasă împreună cu
părinţii lor obiecte ornamentale sau obiecte uzuale,pe care apoi
să le aducă la şcoală,să le prezinte colegilor,iar pe cele mai
reuşite să le confecţionăm împreună la orele de „Abilităţi
practice”
Am dorit astfel să conştientizăm ,atât copiii cât
şi pe părinţii lor,că unele deşeuri de acasă pot fi
transformate în obiecte drăguţe,care pot să decoreze camera
copilului, să înveselească un colţişor al casei sau care pot
deveni obiecte uzuale,pe care să le folosească cu plăcere pentru
că sunt create de ei.
Discutând cu părinţii,am convenit că asemenea
activităţi, desfăşurate acasă,reprezintă un timp valoros
petrecut alături de copiii lor, o activitate plăcută,creativă
şi recreativă,cu multiple valenţe educative.
Activitatea pe care am desfăşurat-o la clasă a fost
precedată de o etapă pregătitoare în care i-am cooptat şi pe
părinţi,copiii au confecţionat acasă,împreună cu părinţii
lor,obiecte din deşeuri.
La şcoală elevii şi-au prezentat obiectele realizate
acasă.Dintre aceste obiecte au fost alese cele mai reuşite,pe care

copiii au dorit să le confecţioneze la ora de „Abilităţi
practice”.
Pentru a realize mai multe obiecte,activitatea a fost
organizată pe cinci grupe,fiecare grupă confecţionând obiecte
diferite.Activita-tea fiecărei grupe a fost îndrumată de colegul
care a realizat obiectul acasă.În funcţieie de obiectul ales spre
realizare,copiii şi-au pregătit pentru ora de „Abilităţi
practice” materialele necesare:deşeuri şi alte materiale.Liderii
le-au prezentat colegilor de grupă etapele de realizare ale
produsului finit.

PROIECT
DIDACTIC
Data:27.01.2014

Şcoala Gimnaziala„G.Coşbuc”,Sighetu Marmaţiei
Clasa:a III-a A şi D
Aria curriculară:Tehnologii
Disciplina:Educaţie tehnologică
Unitatea de învăţare:Activităţi cu material
prelucrate;hârtie,mase plastice
Subiectul:Obiecte realizate din deşeuri
Tipul lecţiei:formare de priceperi şi deprinderi
Obiective de referinţă:
1.2.Să utilizeze tehnici simple de construcţie şi finisare a unor
produse din deşeuri;
2.1.Să creeze produse utile în viaţa de zi cu zi,după un plan
stabilit,combinînd tehnicile învăţate;
3.1.Să-şi asume anumite roluri în proiectarea,executarea şi

evaluarea unui produs;
4.3.Să contribuie,prin activităţi practice,la prevenirea
poluării mediului în care trăiesc,
Obiective operaţionale:
O1:Să identifice şi să colecteze deşeurile care vor fi folosite
la realizarea produselor;
O2:Să identifice şi să aplice tehnicile adecvate pentru realizrea
obiectelor;
O3:Să respecte etapele de lucru în confecţionarea produselor;
O4:Să coopereze cu colegii de grup;
O5:Să aprecieze calitatea produselor finite,în funcţie de
criteriile simple date.
Resurse – umane: 27 elevi împărţiţi în 5 grupe;
-materiale:Grupa 1,pentru „Suport pentru creioane”:cilindru de
carton de la hârtia
igienică,panglică,floricele din material
textile,hârtie gasată,lipici,foarfecă,capac
metallic;PET-uri;
Grupa 2:„Ornament cu flori”:cutie sau
polistiren,PET-uri,dopuri,carton,hârtie glasată;
Grupa 3:„Ornament cu ciupercuţe”:pahare
plastic,capace de metal,carton,hârtie;
Grupa 4:„Machete”:cutii de carton,cuburi
plastic,miniaturi plastic ,hârtie colorată;
Grupa 5:„Roboţi”:PET-uri,pahare
plastic,cilindri de hârtie,cutii de carton.

Bibliografie: x x x;Programa şcolara aprobată cu
O.M.nr.5198/01.11.2004;
Lucian Stan,Ana-Mary Stoicescu,Steluţa

Sersea,Ileana Stan,Isabela Dumitru,
Abilităţi practice şi educaţie
tehnologică,Ghid metodic, cls,I-IV,Ed.Aramis,Bucureşti,2007.

Prof. Nemeş Ileana şi Şerban Margareta
Şcoala Gimnazială George Coşbuc

Învăţământ primar

DIMENSIUNILE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE EDUCAŢIEI MUZICALE

Dora Constantin
Liceul de Arta "Ioan Sima" Zalau, Salaj, Zalau

... De la momentul apariţiei şi până astăzi, muzica este parte integrantă a vieţii sociale; o prezenţă constantă în conştiinţa şi natura omului acompaniind istoria civilizaţiei umane. ...

DIMENSIUNILE SOCIO-PSIHOLOGICE ALE EDUCAŢIEI MUZICALE

Muzica este oglinda sufletului omenesc. Ea porneşte din inimă şi
se adresează inimii.
(George Enescu)
Pornind de la frumoasele gânduri mărturisite de George Enescu,

putem afirma că, dintre toate genurile de artă existente, muzica
este cea mai apropiată de inima şi sufletul omenesc, mângâierea
ei însoţindu-ne pe tot parcursul vieţii, începând cu
bine-cunoscutele cântece de leagăn.
De la momentul apariţiei şi până astăzi, muzica este parte
integrantă a vieţii sociale; o prezenţă constantă în
conştiinţa şi natura omului acompaniind istoria civilizaţiei
umane în perioadele de mari avânturi, precum şi în cele de
declin. Ar fi greu să ne imaginăm pe cineva că s-ar putea lipsi
totalmente de muzică în viaţa sa. Aflându-se în fiecare din noi
ea acţionează ca unul din remediile cele mai importante în
serviciul corpului, sufletului şi chiar a minţii noastre, cu atât
mai mult cu cât Beethoven spunea că: muzica este o revelaţie mai
înaltă decât orice înţelepciune şi orice filosofie.
În menirea noastră de dascăli, trebuie să facem eforturi
susţinute pentru a contribui la pătrunderea mesajului muzical în
toate sufletele de copii. Cântatul – ca şi vorbirea – este,
spunea Liviu Comes, o manifestare fundamentală a fiinţei umane;
[...] se deprinde la vârstele mici prin exemplul anturajului adult
şi în primul rând al părinţilor. Cântatul reprezintă pentru
mulţi copii o acţiune stimulatoare care le mobilizează propriile
resurse, un adevărat resort care declanşează aptitudini latente
şi capacităţi nebănuite. Cu cât copilul va fi atras spre
muzică, cu atât mai mult el va deveni beneficiarul emoţiilor
artistice. Arta în general şi muzica în special, din mijloc de
formare intelectuală a copilului poate deveni şi etalon, unitate
de măsură a capacităţii acestuia. Educaţia artistică, dacă
este folosită ca modalitate de exprimare şi nu ca un exerciţiu de
îndemânare, poate fi reprezentativă pentru caracterul şi
comportamentul copilului, pentru nivelul mental, imaginaţia,

sensibilitatea, puterea de abstractizare, gustul pentru estetic,
posibilităţile de exprimare, de stăpânire şi coordonare a
mişcărilor acestuia.
Elevii cu auzul muzical dezvoltat sesizează uşor, după auz,
elementele de ritm, rimă, metru, de simetrie, de consonanţă,
asonanţă sau disonanţă, despărţirea în silabe, liniuţa de
unire, virgula, punctele de suspensie, aspecte constatate de mulţi
profesori de limba română.
Totodată, aceiaşi elevi au în vorbire o paletă expresivă mult
mai bogată şi mai nuanţată, formată în urma abordării unui
repertoriu divers şi bine interpretat, sunt mai sociabili şi mai
generoşi ca urmare a muncii colective şi a trăirii de
satisfacţii colective pentru fiecare reuşită, sunt mai afectuoşi
şi mai disciplinaţi, au gustul pentru frumos mai dezvoltat, au mai
multă încredere în oameni şi în capacitatea lor personală.
Cultivând la elevi gustul pentru frumosul din viaţă şi din
natură, sesibilizându-i, aceştia vor adera mult mai uşor la
problemele majore ale societăţii.
Muzica, artă şi totodată ştiinţă, este o disciplină exactă,
realistă, explicată matamatic de la Pitagora încoace.
Academicianul Octav Enicescu o numea chiar matematica sunetelor. De
aceea educaţia muzicală are şi deosebite valenţe formative,
învăţarea şi practicarea ei constituind o adevărată terapie
şi pentru intelectul copilului. Ea nu este numai un divertisment,
cum este considerată uneori sau numai o cale de sensibilizare a
copiilor, ci ea educă şi dezvoltă o serie de procese psihice
(gândirea logică, memoria, atenţia distributivă, afectivitatea,
voinţa, imaginaţia, creativitatea), procese intelectuale,
priceperi şi deprinderi. Şcoala are menirea nobilă de a realiza
la elevi performanţe ale gândirii care să se manifeste prin

supleţe, independenţă şi creativitate. În muzică acest
principiu se exprimă, înainte de toate, prin plăcerea cu care
copiii ascultă muzica şi apoi prin capacitatea lor de a analiza
şi de a diferenţia din ce în ce mai exact sunetele muzicale,
structurile ritmico-melodice, prin participarea mai activă şi tot
mai conştientă a şcolarilor în procesul instructiv-educativ,
pentru ca aceştia să devină în timp subiectul propriei lor
formări.
Educaţia muzicală este o disciplină prin excelenţă practică
şi se învaţă numai practicând-o iar mesajul ei se pătrunde
şi se receptează cel mai bine tot în practică. Această
caracteristică a sa o situează în rândul disciplinelor formative
şi, aşa cum susţine Victor Ţârcovnicu (manualul de Pedagogie
generală) este greşit să se creadă că numai unele obiecte de
învăţământ cum sunt matematica, gramatica, ar contribui la
dezvoltarea proceselor intelectuale. Aceasta se realizează prin
exerciţiu, prin activizare, iar ele sunt prezente în permanenţă
în orice scenariu didactic al unei ore de educaţie muzicală.
În cadrul acestei discipline se dezvoltă bine nu atât copiii
dotaţi numai cu aptitudini muzicale, cât mai ales cei care sunt
buni şi la matematică şi la gramatică, fiind aceasta încă o
dovadă că muzica face apel la procesele intelectuale pe care le
educă prin exersare şi cultivă, mai ales, operaţiile gândirii:
analiza, sinteza, comparaţia, asocierea, disocierea,
abstractizarea, generalizarea şi concretizarea, pe care le
antrenează în procesul învăţării.
De asemenea muzica şi educaţia muzicală poate încuraja
exprimarea non-verbală şi dezvoltarea de aptitudini sociale:
ascultare/atenţie, contact personal direct, faţă în faţă;
poate dezvolta conştiinţa de sine şi interacţiunea; poate ajuta

la stabilirea de relaţii personale, aducând un sentiment de
apartenenţă la un grup şi poate dezvolta potenţialul copilului
pentru joaca creativă, spontană.
Practicarea muzicii în cor determină copiii să se asculte
reciproc, să se accepte, să se sincronizeze cu grupul, să
renunţe la atitudini critice sau de respingere.
Se poate încheia spunând cu convingere că muzica este un fenomen
artistic deosebit de complex, ea fiind fără tăgadă legată de
personalitatea umană, de starea sa de spirit sau sănătate, de
mediu social în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea.
Totodată, muzica este o punte autentică de comunicare între
oameni şi între popoare, pentru că aşa cum afirma şi marele
compozitor J. Haydn: Muzica mea este înţeleasă de toată lumea,
putem spune că muzica “vorbeşte” o limbă universală!

Bibliografie
1. Ţârcovnicu, V., Popeangă, V: Pedagogia generală- manual
pentru licee pedagogice, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1970
2. Bălan, G.: Arta greu de înţeles ?, Editura Muzicală,
Bucureşti, 1963
3. Breazul, G.: Un capitol de educaţie muzicală, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1937

Învăţământ primar

Valentele formative ale metodelor interactive

Cristina Stamin
Dolj, Craiova

　　Metodele interactive sunt capabile să-l facă pe elev să urmărească cu interes şi
curiozitate lecţia, îl determină să-şi pună în joc imaginatia, înţelegerea, memoria.

VALENŢELE FORMATIVE ALE METODELOR INTERACTIVE

Prof. Înv. Primar Stamin Cristina Manuela, Şcoala Gimnazială
Gherceşti,
localitatea Gherceşti

　　Prin predarea tradiţională, în sensul în care
profesorul ţine o prelegere, face o

demonstraţie, nu se produce învăţare decât în foarte mică
măsură, rolul elevilor fiind acela de a urmări, acest lucru fiind
insuficient pentru învăţare. Elevii înşişi trebuie să
organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin
de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei,
a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a predării, învăţarea
nu are loc. Învăţarea presupune înţelegerea, iar aceasta
înseamnă mai mult decât cunoasterea faptelor.
　　Metodele interactive sunt capabile să-l facă pe elev
să urmărească cu interes şi
curiozitate lecţia, să-i câstige adeziunea logică şi afectivă
faţă de cele nou învăţate, care-l determină să-şi pună în
joc imaginatia, înţelegerea, puterea de anticipare, memoria. De
asemenea, îl ajută să caute, să cerceteze, să găsească singur
sau în grup cunoştinţele pe care urmează să şi le
înmulţească, să afle soluţii la probleme, să prelucreze
cunoştinţe, să ajungă la reconstituiri şi resistematizări de
cunoştinţe. Sunt metode care îl învaţă pe elev să înveţe,
să lucreze independent şi în grup. Aceste metode plac atât
elevilor cât şi dascălilor.
　　Eficientizarea folosirii lor este condiţionată de
măiestria didactică a profesorului, de
spiritul său liber, novator; iar timpul necesar familializării
elevilor cu aceste metode este pe deplin compensat de eficienţa lor
în planul dezvoltării psihice.
　　Valenţele formativ- educative care recomandă aceste metode
interactive ca practici de
succes atât pentru învăţare cât şi pentru evaluare sunt
următoarele:
- stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia

fiind mai conştienţi de responsabilitatea ce-şi asumă;
- exersează capacităţile de analiză şi de luare a deciziilor
oportune la momentul potrivit, stimulând iniţiativa tuturor
elevilor implicaţi în sarcină;- asigură o mai bună practică a
cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în
variate
contexte şi situaţii;
- asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare
uşoară a cunoştinţelor asimilate în
sistemul naţional, devenind astfel operationale (unele dintre ele,
cum ar fi portofoliul, oferă o perspectivă de ansamblu asupra
activităţii elevului pe o perioada mai lungă de timp depăşind
neajunsurile altor metode tradiţionale de evaluare cu caracter de
sondaj şi materie şi între elevi).
　　Pe lângă aceste valenţe formative pe care metodele
interactive le au, ele prezintă şi o
serie de limite:
- crearea unui climat educațional caracterizat printr-o aparentă
dezordine;
- consum mare de timp;
- asimilarea unor informații eronate, în absența monitorizării
atente a profesorului;
- ,,încurajarea” pasivității unor elevi, în condițiile în
care sarcinile nu sunt distribuite/ asumate clar și în absența
monitorizării grupului;
- dezvoltarea unei posibile dependențe de grup în rezolvarea
sarcinilor;
- acutizarea unor conflicte între elevi în condițiile în care
profesorul (sau liderul grupului de lucru) nu intervine ca mediator;

- generarea unei ,,gândiri de grup”;
- acordarea superficială a sarcinilor de lucru;
- dificultăți în identificarea și evaluarea progreselor
individuale etc.
　　Câteva dintre aceste metode sunt: brainstorming-ul, turul
galeriei, metoda cadranelor,
cvintetul, cubul etc.
　　Brainstorming-ul, în traducere liberă ,, furtună în
creier”, este o metodă de lucru
interactivă care se bazează pe asaltul de idei pe care îl
provoacă o anumită temă, sarcină. Este o metodă ce
stimulează creativitatea prin anunţarea spontană a mai multor
idei în legătură
cu tema dată, îl solicită pe elev să găsească soluţii.
Exemple de interogări care să declanşeze
brainstorming-ul: ,, Ce învăţătură/ mesaj vă transmite textul
citit?”, ,,Cum ai fi procedat dacă
te-ai fi aflat în situaţia personajului X?” etc.
　　Turul galeriei: elevii, în grupuri de câte 3 sau 4,
lucrează la o problemă - sarcină de
învăţare - care se poate materializa într-un produs –
schemă, desen, inventar de idei – realizat pe o foaie de hârtie.
Produsele muncii grupurilor se expun pe pereţii clasei,
transformaţi astfel într-o adevărată galerie expoziţională.
La semnalul profesorului grupurile trec, pe rând, pe la fiecare
produs pentru a examina şi discuta produsele propuse de colegi. Pot
nota observaţii şi pot face comentarii pe materialele expuse.
După ce se încheie „turul galeriei” , grupurile îşi
reexaminează propriile produse. Citesc comentariile celorlalte
grupuri şi, dacă este cazul, discută observaţiile şi

comentariile colegilor lor pe propriul lor produs. În final se
comentează împreună cu profesorul rezultatul activităţii.
　　Metoda cadranelor, metodă a gândirii critice, presupune
trasarea pe mijlocul foii a
două drepte perpendiculare, astfel încât să se formeze cele
patru ,,cadrane” şi în care elevii vor nota informaţiile
solicitate. Se poate lucra individual sau cu clasa împărţită pe
grupe şi atunci fiecare grupa va primi câte o fişă. Se pot
propune diferite cerinţe în cadrul metodei cadranelor pentru a
realiza obiectivele propuse în lecţia respectivă. De exemplu:
Cadranul I - Precizează personajele textului citit
Cadranul II - Stabileşte şi scrie ideile principale ale textului
citit
Cadranul III - Scrie morala/ învăţătura care se desprinde din
text
Cadranul IV - Reprezintă printr-un desen al doilea fragment din
text
　　Cvintetul este o tehnică ce constă în crearea unei poezii
de cinci versuri după reguli
precise în scopul de a sintetiza conţinutul unei teme abordate în
exprimări concise. Regulile de elaborare sunt:
Primul vers constă dintr-un singur cuvânt semnificativ, care
denumeşte subiectul (un substantiv);
Al doilea vers este format din două cuvinte care descriu subiectul
(adjective);
Al treilea vers este format din trei cuvinte care arată acţiuni
(verbe la gerunziu);
Al patrulea vers este o propoziţie din patru cuvinte care să
exprime ce simt ei despre subiect;
Ultimul vers este format dintr-un cuvânt cu rol de constatare sau

concluzie care să exprime esenţa subiectului (substantiv).
Cuvântul nu trebuie să fie repetat în celelalte versuri.
　　Cubul - tehnica folosită în condiţiile în care se
urmăreşte să se afle cât mai multe
informaţii în legătură cu un subiect. Pe cele şase feţe ale
cubului, colorate diferit, se notează câte un verb:
Albastru- Descrie: Descrie cum arată personajul X.
Mov- Compară: Compară personajul X cu personajul Y.
Roşu- Asociază: Asociază numele personajului X cu un nume
cunoscut de tine.
Verde- Analizează: Spune ce crezi despre faptele personajului X.
Galben- Argumentează: Argumentează pro sau contra de ce s-a
întâmplat…
Portocaliu- Aplică: Povesteşte despre personajul principal.
Are avantajul că se poate desfăşura individual, în perechi sau
în grup.
　　În concluzie, dezvoltarea gândirii critice, caracterul
formativ şi informativ, valorificarea
experienţei proprii a elevilor, determinarea elevilor de a căuta
şi dezvolta soluţii la diverse probleme, evidenţierea modului
propriu de înţelegere, climatul antrenant, relaxat, bazat pe
colaborarea, încrederea şi respectul dintre învăţător- elev/
elevi, elev- elev/ elevi sunt câteva dintre avantajele metodelor
şi tehnicilor active care fac din lecţie o aventură a
cunoaşterii în care copilul participă activ, după propriile
puteri.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Cucos, Pedagogie, Editura Collegium Polirom, Iaşi, 2006

Victor Tircovnicu,Vasile Popeanga, Pedagogia, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucureşti 1966
http://www.scritube.com/profesor-scoala/METODE-ACTIVE-N-NVAREA-CENTRAT104922154.php

Învăţământ gimnazial

Evaluarea în contextul învăţării active

Marilena Maria Chis
Scoala Gimnaziala Nr.11 Satu Mare, Satu Mare, Satu Mare

Trăim într-o perioadă în care explozia de informaţii parcă nu
mai are limite şi deci, se impune lărgirea graniţelor
creativităţii în procesul de predare-învăţare- evaluare.

Sistemul educaţional românesc este de ceva timp într-o schimbare
continuă, schimbare datorată faptului că, sistemul tradiţional
de învăţământ, cu calităţile sale de necontestat , la acest
moment nu mai răspunde nevoilor societăţii. Aceasta şi pentru
că trăim într-o perioadă în care explozia de informaţii
parcă nu mai are limite şi deci, se impune lărgirea graniţelor
creativităţii în procesul de predare-învăţare- evaluare.
În contextul educaţional actual, problematica evaluării capătă
o importanţă din ce mai mare în activitatea specialiştilor şi,

mai ales a practicienilor. Componenta metodologică prefigurează
principalele mutaţii în activitatea didactică a profesorului,
din perspectiva inovaţiilor preconizate. Ele ţin de modernizarea
procesului educaţional şi subliniază caracterul formativ al
învăţării.
Una dintre probele relevante în evaluarea învăţării
matematicii de către elevi este eseul matematic.
Eseul este un studiu de proporţii reduse asupra unor probleme
filosofice, literare, ştiinţifice etc, care presupune expunerea
unui punct de vedere personal, fără intenţia de a epuiza
subiectul.( DEXonline) .Scriind un eseu , elevul are ocazia să
cerceteze şi/ sau să reflecteze asupra unui concept matematic de
bază, să-şi clarifice şi să prezinte propria înţelegere
asupra unei teme şi să-şi dezvolte abilităţile de a comunica
în scris despre matematică.Când citeşte un eseu matematic scris
de elev, profesorul evaluează înţelegerea elevului despre un
anumit concept, identifică înţelegerea eronată a elevului, vede
tema respectivă prin cuvintele din eseurile elevilor.
Procesul de predare-învăţare-evaluare înseamnă mai mult decât
o mulţime de strategii de învăţare, iar unele metode ar trebui
să facă parte din repertoriul fiecărui profesor. Iată câteva
dintre aceste metode .

Eseul de 5 minute
Este o activitate de scriere a unei reflecţii scurte despre o
temă şi este un text scris informal- importante sunt ideile şi nu
scrisul.
Derularea activităţii:
1. Anunţarea elevilor să scrie foarte pe scurt despre subiectul
propus

2. Anunţarea temei
3. Cronometrarea elevilor – cu acordarea unui minut în plus în
caz de necesitate
Elevii pot păstra eseul în propriul jurnal de învăţare sau să
fie utilizat pentru evaluare.

CRITERIILE GENERALE DE EVALUARE ALE ESEULUI DE 5 MINUTE SUNT:
- Comentariul exprimă un punct de vedere clar
- Elevul vine în sprijinul punctului său de vedere cu cel puţin
două argumente
- Există o legătură clară între punctul de vedere exprimat şi
argumentele oferite
Eseul de 5 minute are rolul de a capta ideile şi poate fi utilizat
la începutul, mijlocul sau la finalul unei lecţii.
Utilizat la sfârşitul lecţiei, eseul de 5 minute oferă
profesorului informaţii despre ceea ce s-a întâmplat, în acea
lecţie, în plan cognitiv/ intelectual.
Cerinţe pentru un astfel de eseu :
- Să scrie depre o noţiune învăţată în aeastă lecţie
- Să formuleze o întrebare/ nelămurire pe care o mai au în
legătură cu lecţia

Iată cîteva exemple de eseuri scurte în cadrul altor metode
(metoda cubului- faţa compară)
 Asemănări şi deosebiri între criteriul de divizibilitate cu
3 şi 9.
 Asemănări şi deosebiri între procedeele de calcul pentru
c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c.
 Asemănarea şi deosebirea între corpurile geometrice
studiate.

 Comentează următorul citat:" Dumnezeu a creat numerele
naturale; toate celelalte numere sunt rezultatul muncii omului"-
Leopold Kronecker, mathematician ( 1823- 1891)
Pentru a comenta citatul :
- gândeşte- te dacă eşti sau nu de acord cu afirmaţia aceasta
- gândeşte- te la argumente care să îţi susţină opinia
Eseul cu 5 paragrafe oferă elevilor un format simplu, pe care
să-l respecte în scrierea eseului.
CRITERII DE EVALUARE ALE ESEULUI MATEMATIC CU 5 PARAGRAFE:
FORMAT
Primul paragraf introduce subiectul, următoarele trei paragrafe
argumentează în favoarea subiectului, iar ultimul conţine
concluzia eseului.
CONŢINUT
Ideile prezentate sunt corecte şi conţinutul argumentelor în
favoarea subiectului este corect matematic.
Eseul include răspunsurile la întrebările formulate în sarcina
de lucru .
CLARITATE ŞI CORECTITUDINE GRAMATICALĂ
Eseul este clar .
Eseul este corect scris gramatical .
NOTAREA ESEULUI
PUNCTAJ
Format:...........................................................max.20
puncte
Conţinut.........................................................
max.60 puncte
Claritate şi corectitudine gramaticală.............max 20 puncte
Punctaj total:..................................................
max. 100 puncte

EXEMPLE DE TEME PENTRU ESEURI
1) Algebra şi viaţa de zi cu zi
Sarcina de lucru: Elaborează un eseu de 5 paragrafe, despre
utilitatea învăţării algebrei pentru tine, privită prin prisma
vieţii de zi cu zi.Formulează-ţi opinia personală şi apoi
argumentează.
Asigură- te că în cadrul eseului ai în vedere următoarele:
 Algebra este abstractă şi generalizează diferite tipuri
particulare de probleme
 Unele persoane preferă să utilizeze în rezolvarea problemelor
metode algebrice şi nu aritmetice
 Înţelegerea algebrei contribuie la dezvoltarea competenţelor
de a gândi critic şi de a rezolva probleme
2) Funcţia de gradul al doilea
Sarcina de lucru: Elaborează un eseu de 5 paragrafe care să
descrie cum se reprezintă funcţia de gradul al doilea. În eseu
răspunde la următoarele întrebări:
 Ce formă are graficul funcţiei de gradul al doilea? În ce fel
coeficienţii influenţează forma graficului?
 În ce condiţii această funcţie are punct de minim şi în ce
condiţii are punct de maxim?
 Care sunt coordonatele intersecţiei graficului acestei funcţii
cu axele de coordonate? Ce semnificaţii au?
3)Scrieţi un eseu structurat cu tema "Ce ne învaţă
Matematica?“
Eseuri realizate de elevi
Tema: Infinitul
Infinitul este mic sau mare?
Un băţ este mic sau mare, dar numărul celulelor materiei din

băţ este infinit.
O ţară este mică sau mare, dar numărul bulgărilor unei ţări
este infinit.
Lacul este mai mic decât un ocean, dar numărul particulelor de
apă din fiecare este infinit.
Universul este infinit...
TEMA: FRACŢIILE
Despre fracţii am învăţat când eram mai mic şi mama îmi
spunea să împart mărul cu fratele meu, dar totdeauna eu luam
partea mai mare. Apoi am înţeles că fracţiile sunt numere, dar
nu orice numere, ci unele mai speciale. Am reuşit să fac operaţii
cu fracţii, să rezolv probleme şi , acum pot să spun că
fracţiile nu sunt greu de învăţat.
ÎN LOC DE CONCLUZII
ESEUL MATEMATIC IMPLICĂ ELEVUL ÎN PROPRIA-I ÎNVĂŢARE,
STIMULÂNDU-L SĂ CREEZE, SĂ-ŞI IMAGINEZE, NU SĂ ÎNREGISTREZE
INFORMAŢIA ÎN MOD MECANIC, SĂ ARGUMENTEZE CU EXEMPLE PERSONALE,
NU SĂ MEMOREZE.
Deci, ce alegem? Tradiţie sau inovaţie? Împletirea armonioasă
a acestora ar trebui să fie răspunsul la această întrebare. Şi,
să nu uităm că:
EXPLORAREA UNIVERSULUI MATEMATIC REPREZINTĂ O MODALITATE
ESENŢIALĂ PENTRU DEZVOLTAREA GÂNDIRII CRITICE A ELEVILOR.

BIBLIOGRAFIE

DUMITRU, ION AL(2000)-DEZVOLTAREA GÂNDIRII CRITICE ŞI

ÎNVĂŢAREA EFICIENTĂ, EDITURA DE VEST TIMIŞOARA
VĂCĂREŢU, A.S.(2008)- LECŢII DE MATEMATICĂ PENTRU DEZVOLTAREA
GÂNDIRII CRITICE, EIKON CLUJ NAPOCA

Prof.Marilena Chiş
Şcoala Gimnazială "Lucian Blaga"- Structura Şcoala
Gimnazială Nr.11 Sătmărel- Satu Mare

Învăţământ gimnazial

DEZVOLTAREA UNEI GÂNDIRI CREATIVE, A INDEPENDENŢEI ÎN GÂNDIRE ŞI ACŢIUNE PRIN LECŢIILE DE MATEMATICĂ

Luciana Oprea
Scoala Gimnaziala Nr.3 " Dimitrie Cantemir", Ialomita, Fetesti

Școala dezvoltă creativitatea gândirii elevilor. Un rol deosebit
îl are și matematica, obiect care acţionează asupra tuturor trasăturilor gândirii moderne, deci
şi a creativitaţii. Profesorul constituie un model de om creativ.

Caracterul creator al activităţii în orice domeniu, nevoia omului
de a se adapta continuu la situaţii, impun ca şcoala, odata cu
funcţia informativă să dezvolte şi aptitudinile individuale şi
intelectuale ale elevilor independenţa şi creativitatea gândirii.

Un rol deosebit în acest domeniu îl are matematica, obiect care

prin gradul său de abstractizare şi generalizare, prin capacitatea
de analiză şi sinteză acţionează asupra tuturor trasăturilor
gândirii moderne, deci şi a creativitaţii.
Nu este vorba de o luptă a matematicii moderne
împotriva celei tradiţionale, ci îndeosebi de metodica
învăţării. Sunt cazuri în care prezentarea clasică a unor
conţinuturi matematice nu dau roade în sensul însuşirii
noţiunilor respective şi atunci este necesar să imprimăm
lecţiei de matematică un caracter mai atrăgator, aducând acea
varietate şi stare de bună dispoziţie, menite să contribuie la
atingerea obiectivelor lecţiei.
Instruirea creativă presupune punerea elevilor în situaţia de a
concepe şi realiza ei înşiși diverse cercetări şi experimente,
de a se confrunta cu diverse situaţii problematice, din care să
tragă singuri anumite concluzii, a căror valabilitate urmează să
o verifice, ajutaţi de profesor.
Această nouă atitudine implică, printre altele, încurajarea
comportamentului interogativ al elevilor (“curajul” de a pune
întrebări şi iniţierea în “arta” de a formula întrebări
pertinente).
În plus, profesorul urmează să inducă elevilor săi sentimentul
că au libertatea de a-şi exprima orice idee în legătură cu o
problemă oricât de “năstruşnică” ar putea să pară, dar
care este personală si urmează să fie propusă spre examinare
critică, fără teama că exprimarea acestei idei ar putea atrage
după sine dispreţul celorlalţi sau sancţiuni din partea
profesorului.
Fiind un obiect pluridisciplinar, matematica pune în valoare atât
latura formativă, prin dezvoltarea proceselor psihice (gândire,
imaginaţie, creativitate), cât şi latura informativă, prin

transmiterea unor cunoştinte din toate domeniile.
Orele de matematică au un rol important la formarea unei gândiri
logice, concrete şi creative, la formarea unor deprinderi de
muncă, de ordine, de punctuaţie.
Matematica este o disciplină cu mare pondere în planul de
învăţământ dar nu este uşor să fie înţeleasă şi
îndrăgită de cât mai mulţi elevi. Dacă de la bun început nu
se ţine cont, în predarea noilor cunoştinţe, de nivelul mic de
abstractizare al elevilor, riscăm ca matematica să devină o
povară.
Se spune că dacă ne dorim o casă trainică ne trebuie o temelie
solidă. Nu e deloc uşor să deschizi mintea copiilor, pentru a
primi noţiunile abstracte ale matematicii şi a le folosi în
efectuarea calculelor, precum şi în rezolvarea problemelor. Elevul
trebuie pus în situaţii problemă, de a găsi soluţii, de a-i
stimula gândirea logică, creatoare.
Prin întrebări, profesorul de matematică poate incita
gândirea elevilor: inducţie, deducţie, comparaţie, descoperire
de relații cauzale.
Rezolvarea de probleme, şi în mod deosebit compunerea de probleme
matematice, prezintă o mare importanţă pentru dezvoltarea
flexibilităţii gandirii, a originalităţii şi spontaneităţii
elevilor.
Pentru a crea probleme trebuie mai întâi ca elevii să
stapânească regulile de calcul, să aibă deprinderea de a rezolva
cât mai multe exerciţii şi de abia apoi se dezvoltă gustul de a
lucra şi de a compune probleme.
Pentru dezvoltarea gândirii elevilor se pot rezolva multe probleme
tip. La început, copiii sunt puşi să creeze probleme
asemănătoare cu cele prezentate la clasa, să-şi formeze

deprinderea de a separa întrebarea. Este important ca unele
probleme să fie repetate cu alte date numerice şi alte obiecte,
lucruri, fiinţe şi alte împrejurări pentru a se crea structuri
cognitive bine consolidate ca sistem de judecăţi, de relaţii cu o
succesiune bine determinată, care pot fi obiectivate şi în alte
împrejurări problematice.
În activitatea de compunere a problemelor trebuie să se ţină
seama de posibilităţile elevilor prin sarcini gradate, trecandu-se
treptat de la compunerea libera la cea îngrădită de anumite
cerinţe din ce în ce mai restrictive.
Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc
aduce varietate şi o stare de bună dispoziţie, veselie, bucurie,
destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei, a plictiselii, a
oboselii. Jocul fortifică energiile intelectuale şi fizice ale
şcolarilor, generând o motivaţie secundară, dar stimulatoare,
constituind o prezenţă indispensabilă în ritmul accentuat al
muncii şcolare.
În programul zilnic al unui copil, grijile legate de
învăţătură, de realizarea temelor pentru acasă, nu diminuează
cu nimic pofta lui de joacă, astfel încât integrarea jocului
didactic în lecţiile de matematică nu face decât să răspundă
unei nevoi lăuntrice de a se juca, nevoie care se menţine pe
parcursul întregii copilării.
Jocul didactic matematic cuprinde în mod obişnuit o
singură sarcină didactică. Spre exemplu, în jocul didactic:
„Caută vecinii”, scopul didactic este exersarea competenţelor
de comparare a unor numere, iar sarcina didactică este de a găsi
numărul mai mare sau mai mic cu o unitate decât numărul dat.
Un joc didactic utilizează de regulă noţiuni
referitoare la mulţimi, operaţii cu mulţimi, elemente de logică,

relaţii de ordine, relaţii de echipotenţă, numere naturale,
operaţii cu numere naturale, unităţi de măsură, elemente de
geometrie. Folosesc cu succes jocul ,,Cine urcă scara mai repede
?’’, la lecţiile de consolidare, a deprinderilor de calcul cu
cele patru operaţii.
Diferitele variante ale jocurilor didactice, pot cuprinde sarcini de
lucru asemănătoare, dar prezente în forme diferite şi mărind
gradul de dificultate în funcţie de vârsta sau nivelul
cunoştinţelor copiilor. Prin intermediul jocului didactic se
consolidează şi chiar se verifică temeinicia cunoştinţelor
elevilor, contribuind la îmbogăţirea nivelului de cunoştinţe.
Indiscutabil exercitiile si problemele sunt manifestari ale unor
jocuri inteligente.
Orice joc se desfasoara dupa reguli bine stabilite, sub
supravegherea dascalului, care judeca si supravegheaza daca regulile
jocului sunt cu strictete respectate.
Una din trăsăturile esenţiale ale jocurilor didactice o
reprezintă caracterul lor competitiv, de întrecere. Elevii sunt
solicitaţi să-şi concentreze atenţia, să gândească repede şi
corect, să participe activ la reuşita jocului, dezvoltându-se
spiritul de întrajutorare, de dragoste şi ataşament faţă de
echipa sau colectivul din care fac parte.
În orele de matematică pot fi incluse o mulţime de jocuri
matematice în vederea consolidării de exemplu a noţiunii de
număr natural ori pentru exersarea operaţiilor matematice
învăţate.
Exemple de jocuri fosite la matematică:
- numere încrucişate, cuvinte încrucişate, enigme matematice,
glume şi trucuri matematice,
- probleme amuzante, paradoxuri, sofisme, curiozităţi matematice,

labirintul,
- Careuri magice, Tangram, Turnurile din Hanoi, Cubul Rubik, Sudoku.
Sarcina primordială a cadrului didactic de a-i înarma pe elevi cu
procedee de investigaţie ştiinţifică, a condus la introducerea
unor strategii didactice care stimulează şi exersează gândirea
elevilor pe linia flexibilităţii, creativităţii,
inventivităţii ca: problematizarea, modelarea, învăţarea prin
descoperire etc.
Prin problematizare gândirea elevului trebuie orientată spre
găsirea soluţiei optime din mai multe posibile, astfel încât
aceasta să satisfacă simultan şi integral toate condiţiile
impuse.
Elevul trebuie pus în situaţia de a găsi independent lucruri
cunoscute, dar care au un aspect nou pentru el. Astfel elevilor nu
li se mai dau cunoştinţe de-a gata, ci ei învaţă să
găsească, să observe şi să cerceteze singuri diferite aspecte
ale realităţii, prin punerea în valoare a informaţiilor pe care
le-au acumulat anterior, astfel încât la dobândirea
cunoştinţelor să se ajungă prin descoperire.
În activitatea didactică o importanţă deosebită îl are munca
independentă prin folosirea fişelor de lucru în instruirea şi
educarea elevului.
Munca independentă se poate desfăşura individual sau în
colective mici. Munca în grup cere însă ca toţi elevii clasei
să execute aceeaşi activitate, ca toţi elevii din cadrul grupului
să fie activizaţi fără ca unii să monopolizeze toate
activităţile ce urmează să se desfăşoare.
În raport cu scopul vizat, munca independentă poate fi
clasificată astfel: pentru dobândirea cunoştinţelor, pentru
fixarea unor deprinderi, pentru dezvoltarea unor procese

intelectuale, pentru verificarea şi evaluarea cunoştinţelor
predate. Ea se adresează tuturor elevilor, atât celor foarte
dotaţi, cât şi celor slab dotaţi din punct de vedere
intelectual. Indiferent ce fel de fişe le dăm elevilor şi la ce
obiect, ele trebuie corectate şi notate, iar rezultatele
înregistrate imediat pe diagrama evaluării fişelor de muncă
independentă.
Instruirea creativă presupune o nouă concepţie a profesorului
despre evaluarea rezultatelor şcolare, care va deplasa accentul de
pe cantitatea de informaţie memorată de elevi, pe aprecierea
caracterului original, creativ al răspunsurilor elevilor.
Profesorul însuşi, prin activitatea sa, trebuie să constituie un
model de om creativ.
În timpul unei astfel de ore elevului i se va cere:
 să caute, să găsească răspunsuri adecvate, nu să asculte;
 să facă invenţii, să creeze, să-şi imagineze, nu să
înregistreze;
 să descopere el şi să argumenteze cu exemple personale, nu
să memoreze.
Profesorul modern are sarcina să conducă o vastă activitate, prin
indicaţii clare, prin exemple sugestive folosite ca modele, prin
cerinţe raţionale, să canalizeze gândirea şi imaginaţia
copiilor, să-i facă pe elevi să aibă încredere în ei, să le
educe calităţi moral-volitive, să le dezvolte interesul şi
sensibilitatea la probleme noi, să fie receptivi la situaţii
problematice cu conţinut matematic.

Bibliografie:
 Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, E.D.P.,
București,1980

 Crețu, Elvira, Psihopedagogie școlară pentru
învățământul, Editura Aramis, București,1999
 Joița, Elena, Didactica aplicată, Editura Gheorghe Alexandru,
Craiova,1994

Învăţământ gimnazial

L’APPRENTISSAGE DES LANGUES ÉTRANGÈRES

LIVIA ARMANU
Scoala Gimnaziala Nr.2 Piatra Neamt, Neamt, Piatra Neamt

Un articol care încearcă să explice modul în care elevii își
aleg limba străină pe care trebuie să o studieze la școală.

L’APPRENTISSAGE DES LANGUES ÉTRANGÈRES

On dit qu'on vit tant de vies combien de langues on sait parler.
Dans nos jours c'est absolument nécessaire connaitre au moins une
langue étrangère pour mieux communiquer avec les autres.
Le devoir patriotique de chaque citoyen d'un pays est d'apprendre sa
langue officielle.
Le problème apparait quand les petits enfants sont dirigés par
leurs parents vers la langue étrangère "la plus utile" pour leur
vie.

Chez nous, en Roumanie, les parents choisissent l'anglais! Pourquoi?
La justification: "Tout le monde parle anglais, c'est la plus belle,
facile, mélodieuse langue, c'est la langue de l'ordinateur."
Personnellement, je leur explique que la mode c'est la raison, pas
l'utilité.
Dans les années 1850 les fils des nobles roumains partaient aux
études en France, donc la langue aimée était le français, puis,
à cause des relations politiques, la langue aimée était
l'allemand. Après la seconde guerre mondiale la langue aimée
était la russe et maintenant la langue anglaise.
Où est le choix des enfants dans cette énumération?!
Je crois qu'il n'existe pas de langue ni belle, ni facile, ni plus
utile. Il existe notre langue maternelle et ...les autres.
Nous, les adultes, nous avons la tentation passer la responsabilité
vers les ados et les enfants, qui aiment l'ordinateur, donc ils
demandent apprendre l'anglais.
Non, les créateurs des ordinateurs, des i-phones ont la
culpabilité pour la manipulation des jeunes qui arrivent penser
qu'il n'y a pas de vie sans ces objets et leurs langue.
Moi, j'aime beaucoup, beaucoup le roumain et aussi le français!
On dit qu’on vit autant d’existences qu’on parle de langues.
De nos jours, c’est absolument nécessaire de parler au moins une
langue étrangère pour mieux communiquer avec les autres. Le devoir
patriotique de chaque citoyen d’un pays est d’en apprendre la
langue officielle.
Le problème se pose quand les enfants sont dirigés par leurs
parents vers la langue étrangère la plus utile pour eux.Chez nous,
en Roumanie, les parents choisissent l’anglais. Pourquoi ? Parce
que tout le monde parle anglais. C’est une langue belle, facile et
mélodieuse et c’est la langue de l’ordinateur. Personnellement,

je leur explique que l’important doit être la raison, pas
l’utilité
Dans les années 1850, les fils des nobles roumains partaient faire
leurs études en France parce que la langue aimée était le
français. Puis ce fut l’allemand puis, après la Seconde Guerre
Mondiale, le russe et aujourd’hui à nouveau l’anglais. Où est
le choix des enfants dans cette énumération ? Je crois qu’il
n’y a pas de langue plus belle ou plus facile qu’une autre : il
y a notre langue maternelle et... les autres. Nous, adultes, avons
la tentation de laisser le choix de la langue aux ados. Or, ils
aiment les ordinateurs, alors ils choisissent l’anglais.
Non ! Les créateurs d’ordinateurs, d’i-phones etc... sont
coupables de manipuler les jeunes en les laissant penser qu’il
n’y a pas de vie sans internet et sans anglais. Moi, j’aime
surtout le roumain, mais j’aime aussi le français.
Professeur Livia Armanu -ȘcoalaGimnazială Nr. 2 Piatra-Neamț,
jud. Neamț

Învăţământ liceal

Temoignages des jeunes

Veronica Georgiana Avram
Liceul de Arta "Hariclea Darclee" Braila, Braila, Braila

Marturiile tinerilor legate de teme actuale, de realitati sociale.
Moment de poezie francofona-creatii ale tinerilor elevi ai liceului
de arte Braila.

loisir, adolescence, amitie, amour
STEFANESCU FLORENTINA-LA XI-E C
L amitie et l amour

L amitie est l un des plus importants sentiments humains.la vie
sans eux n existait pas...
Les difficultees de la vie ne pourraient pas etre surmontees sans
les amis.Vivre avec les autres, comprendre leurs sentiments, dans
les moments de tristesse et de joie, c est le plus important dans la

vie. DILBEA DANIELA-LA XI-E C
LE LOISIR

Chaque homme a une passion. Moi, par exemplej aime detendre mes
pensees avec le dessin.je peux me relaxer spirituellement. Je
combine tout avec les maths.J aide les enfants a comprendre les
maths.A l aide des maths, j ai compris ce que je veux faire dans ma
vie, c est a dire devenir professeur.
Je pense que les loisirs sont la base de la creation de l
avenir,parce que la route doit etre construite a volonte.
CROITORU ALINA-LA XI-E C
Le loisir

Les loisirs sont multiples, selon les gouts et les preferences.A
mon avis, la facon la plus belle de passer le temps libre est de
marcher a pied avec un ami et se raconter la vie.
Qu il s agisse d une promenade dans le parc ou d une evasion de la
ville,marcher, c est s ouvrir l ame vers les autres.
Puis, j aime la lecture.conseil-prenez un bon livre et lisez- le
pendant toute une journee!sans ordinateur et tele....
Voila mes loisirs!

TRANCA MIHAELA
Le loisir et le volontariat

Definition-l action qu on fait dans le temps libre pour nous
relaxer.
Je crois que les gens qui s impliquent dans le benevolat sont des
gens avec un coeur d or.je voudrais aussi faire du benevolat.Comme

ca, on peut resoudre les problemes de la societe.Ces actions nous
enseignent l importance de la chaleur dea relations humaines,la
valeur de l amitie et du soin des autres.
Malheureusement, les jeunes de notre pays ne sont pas tres attires
par le benevolat.

Temoignages

Amitie, amour, loisir, benevolat,adolescence...

MOMENT DE POESIE

MIRCIA ANDREEA-LA XII-E A

LA FATIGUE

JE SUIS FATIGUEE DE VOIR CES VISAGES
QUI SEMBLENT NE JAMAIS ETRE SATISFAITS.
TOUT AUTOUR DE MOI C EST TRISTESSE
ET JE NE VEUX PAS VOIR LES GENS PLEURER
TOUT EST MAL ET AUCUN RESPONSABLE
NOUS SOMMES PRIN DANS UN MONDE MALADE.
MAIS LE BONHEUR EST FACILE A TROUVER

QUAND NOUS VOULONS LE CHERCHER......

CHELES IONELA-LA XI-E D

AMITIE ADOLESCENTE

AMIS PUIS MAINTENANT AMIS
DES AMIS PROCHES, PRESQUE FRERES,
TOUJOURS UN SUPPORT
MON AMI, MA SOEUR,
NOUS NOUS AIDERSONS TOUJOURS!

Învăţământ liceal

ASIGURAREA PUNŢILOR ÎNTRE DIFERITELE OBIECTE DE STUDIU

Valentina Haiduc
Grupul Scolar "Dr. Lazar Chirila" Baia de Aries, Alba, Baia de Aries

Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, un fel de puzzle la realizarea căruia contribuie mai mulți profesori cu câte o piesă, și anume disciplina fiecăruia.

ASIGURAREA PUNŢILOR ÎNTRE DIFERITELE OBIECTE DE STUDIU:
INTERDISCIPLINARITATEA

Şcoala ideală nu reprezintă doar o instituţie unde copiii şi
tinerii vin să primească informaţii ci un loc unde trebuie să
înveţe toţi cei care lucrează. Profesorul va oferi mai degrabă

experienţe de învăţare, trăiri emoţionale intense despre
miracolul descoperirilor. Se reconsideră astfel rolul dascălului,
acesta devenind un inițiator. Noul profesor-inițiator are misiunea
de a stimula dorinţa de învăţare, adică de a face din
ştiinţă o enigmă pe care o va cultiva cu bună ştiinţă,
dezideratul fiind să-l înveţe pe elev să înveţe. Învăţarea
devine astfel un proiect personal al situaţiilor de învăţare
eficientă a elevului asistat de către profesor, iar şcoala un
ansamblu de ateliere diversificate. Acest profesor va avea menirea
sa-l inițieze pe elev în tainele studiului prin asigurarea
punților între diferite obiecte de studiu. Acest lucru înseamnă,
de fapt, interdisciplinaritate.
Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element
definitoriu al progresului cunoaşterii. Interdisciplinaritatea este
o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, un
fel de puzzle la realizarea căruia contribuie mai mulți profesori
cu câte o piesă, și anume disciplina sa (transferul metodelor
dintr-o disciplină într-alta), cu scopul de a-l ajuta pe elev în
formarea unei imagini unitare a realităţii, și a-i dezvolta o
gândire integratoare. Interdisciplinaritatea se impune ca o
exigenţă a lumii contemporane supusă inovațiilor, acumulărilor
cognitive în diferite domenii ale cunoaşterii.
Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a
conţinuturilor învăţării, cu implicaţii asupra întregii
strategii de proiectare a curriculumului, care oferă o imagine
unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul
diferitelor discipline de învăţământ şi care facilitează
contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor dobândite.
Posibilităţile de corelare a cunoştinţelor dintre diferitele
obiecte de învăţământ sunt nelimitate. Important este ca

predarea – învăţarea să fie văzută ca o modalitate modernă
de realizare a eficienţei lecţiilor, iar profesorul, pentru a-şi
atinge obiectivele propuse trebuie să se pregătească din timp şi
să apeleze la capacitatea sa creatoare, inițiatoare. Predarea –
învăţarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă
inovația în lecţie, care-i activează pe elevi, le stimulează
creativitatea şi contribuie la unitatea procesului instructiv –
educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă. Legătura
dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor,
obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare
elev să se exprime liber, să-şi dea frâu liber ideilor și
sentimentelor, să lucreze în echipă sau individual.
Avantajele interdisciplinarităţii sunt: faptul că permite
elevului să acumuleze informaţii despre obiecte procese, fenomene
care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii,
clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline,
creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare,
permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii, constituie o
abordare economică din punct de vedere al raportului dintre
cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare.
Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele
multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională,
socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură
formarea sistematică şi progresivă a uneivaste culturi
comunicative necesară elevului în învăţare, pentru
interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a
treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea
permanentă și chiar pentru viață.
Interdisciplinaritatea pedagogică reprezintă ansamblul relațiilor
și interacțiunilor dintre diferitele conținuturi și obiecte de

studiu cu finalitate relevantă in planul formarii–dezvoltarii
personalitatii elevului. Interdisciplinaritatea presupune o
adevărată renovare a procesului instructiv–educativ, o renovare
atât a conţinutului lecţiilor, cât şi a metodelor şi
strategiilor de lucru.
In mod tradiţional, conţinutul disciplinelor şcolare a fost
conceput cu o nuanțată independenţă a unor discipline faţă de
altele, adică fiecare disciplină de învăţământ să fie de
sine stătătoare, nerelaționabilă cu o altă disciplină. Astfel,
cunoştinţele pe care elevii le acumulează, reprezintă cel mai
adesea un ansamblu de elemente izolate, ducând la o cunoaştere
statică a lumii. Aceste aspecte sunt în contradicţie cu
varietatea legăturilor şi interacţiunilor dintre fenomene şi cu
caracterul dinamic al acestora. Abordarea interdisciplinară
porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu
constituie un domeniu închis, ci se pot stabili niște punți intre
discipline, niște relații de interdependență între obiectele de
studiu, niște conexiuni. Succesul în activitatea tinerilor este
posibil, numai dacă aceştia pot să coreleze interdisciplinar
informaţiile dobândite din lecţii.
In aria curriculară limbă şi comunicare, interdisciplinaritatea
este absolut obligatorie, având în vedere învăţarea elementelor
de vocabular, achiziţia de cuvinte noi explicate dintr-o limbă
străină în limba română şi ulterior dintr-o limbă străină
într-o altă limbă străină pentru învăţarea simultană a
două limbi străine. Pentru aceasta sunt extrem de utile ghidurile
de conversaţie şi dicţionarele tipărite în două limbi
străine. Interdisciplinaritatea între limba română şi limbile
străine se realizează în special în planul conţinuturilor. O
limbă străină apelează de foarte multe ori la cunostiintele

dobândite la lecţiile de limba română.
Referitor la interdisciplinaritatea între literatura română şi o
literatură străină, raportările se inversează. De data aceasta,
în studiul literaturii române profesorul va face apel la
literatura străină, unde un anumit curent literar sau o ideologie
s-a conturat mai devreme. Există o serie de corespondenţe şi de
asemănări, deoarece autorii români s-au inspirat din scrierile
autorilor străini, cele mai relevante exemple fiind: apariţia
curentelor literare cu câte un secol mai devreme într-o ţară
străină şi abia apoi a început să se prefigureze şi în
România, de exemplu: Umanismul caracterizat prin încrederea în
libertatea şi demnitatea fiinţei umane și admiraţia faţă de
Antichitate, a apărut mai întâi în Italia în secolul al XIV-lea
şi a fost reprezentat prin scrierile lui Petrarca, Boccacio, apoi
în Franţa: Rabelais, Ronsard, iar în literatura română s-a
conturat în secolul al XVI-lea prin Letopiseţele lui Miron Costin,
Grigore Ureche, Ion Neculce, prin Istoria hieroglifică a lui
Dimitrie Cantemir; un alt curent literar, şi anume Iluminismul care
promovează raţionalismul și militează pentru eliberarea
spiritului de orice prejudecată, a apărut iniţial în Franţa,
în secolul al XVII-lea, iar în România şi-a făcut simţită
prezenţa un secol mai târziu prin Şcoala Ardeleană şi poeţii
Văcăreşti; la fel s-a întâmplat cu Clasicismul care promova
principiul verosimilităii, personajele-tip: avarul, ipocritul,
orgoliosul, îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, regula
celor trei unităţi: timp, spaţiu şi acţiune, a apărut în
Franţa în 1674: Boileau, Moliere, iar la noi în epoca
paşoptistă: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi comediile lui
I.L. Caragiale din 1880; romantismul a apărut în Anglia în
1790-1850, promovat de Victor Hugo, iar în România s-a conturat

mai întâi un preromantism: Vasile Cârlova, Ion Heliade
Rădulescu, Gheorghe Asachi, iar apoi Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, Nicolae Filimon şi, nu în ultimul rând, Mihai Eminescu,
din epoca marilor clasici, supranumit cel mai de seamă poet
romantic din Europa; realismul(Franţa 1842: Balzac, Stendhal,
Flaubert, în Anglia: Charles Dickens, în Rusia: Tolstoi,
Dostoievski, iar în România 1904: Slavici, Caragiale, Creangă)
etc.
Există o strânsă şi fructoasă colaborare şi între
disciplinele istorie şi geografie cu literatura română, în ceea
ce priveşte reprezentarea cartografică a literaturii române, a
scriitorilor pe zone de provenienţă şi a împărţirii şi
caracterizării autorilor şi a scrierilor lor pe secole literare.
În plus, hărţile literare sunt concepute de aşa natură încât
pe suprafaţa lor istoria se împleteşte cu geografia într-un mod
armonios, astfel încât pe lângă reprezentarea geografică a
locurilor frecventate la viaţa lui de un anumit scriitor, mai
există o porţiune, un fel de legendă, unde sunt tipărite nişte
date istorice privitoare la viaţa şi opera autorului respectiv,
anul naşterii şi al morţii, precum şi lucrarea cu care a debutat
şi celelalte scrieri sau volume în ordinea apariţiei. În
predarea la clasă ar fi extrem de utilă o astfel de hartă şi o
mică prezentare de istorie literară. Astfel, elevului îi va fi
mult mai uşor să reţină date şi localizări geografice
privitoare la literatura română şi la autorii români sau chiar
străini pentru că la sfârşitul lecţiei îi va fi întipărită
în minte reprezentarea cartografică a vieţii şi operei unui
anumit scriitor şi ori de câte ori elevul se va lovi de scriitorul
respectiv sau de opera sa, el va putea face apel la vizualizarea
mentală a hărţii de la acea lecţie.

Pentru realizarea unei bune interdisciplinaritati se impun câteva
exigente: profesorul sa aibă o temeinica cultura generala,
profesorul sa cunoască bine metodologia obiectului sau de
specialitate, dar si a celorlalte obiecte din aria curriculara,
elevii sa fie conştientizaţi de existenta interdisciplinaritatii
obiectelor de învățământ.
Asigurarea punţilor între diferite obiecte de studiu este foarte
importantă atât pentru elevi favorizându-le achiziţia de
elemente noi prin raportare la cele deja ştiute, cât şi pentru
profesori, ducând la o mai bună colaborare între dascăli şi la
o împletire a mai multor materii de studiu prin crearea de
conexiuni, de lianturi interdisciplinare. Așadar,
interdisciplinaritatea se impune ca o direcţie principală a
renovării activităţii profesorilor. Această renovare presupune
atât conţinutul lecţiilor, cât şi metodele şi strategiile de
lucru. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o
disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci
se pot stabili legături intre discipline. Succesul în activitatea
tinerilor este posibil, numai dacă aceştia pot să coreleze
interdisciplinar informaţiile obţinute din lecţiile de la clasă.
Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele
multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională,
socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură
formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative
necesară elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu
semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în
învăţare, pentru învăţarea permanentă.

Bibliografie
• Ionescu, Miron, Instrucţie şi educaţie, Universitatea

“Vasile Goldiş”, Arad, 2005;
• Văideanu, George – Interdisciplinaritate, U.N.E.S.C.O. ,
1975;
• http://www.euroacademia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=101:biblioteca-conexiuni-inter--transdisciplinare&catid=90:biblioteca-euroacademia-diverse&Itemid=136&lang=ro
accesat în data de 15.12.2014
• http://orizontdidactic.net/2012/08/08/interdisciplinaritatea-in-procesul-de-predare-invatare/
accesat în data de 15.12.2014.

Învăţământ liceal

INDIFERENŢA ÎNCURAJEAZĂ VIOLENŢA

Ionica Ramona Jubleanu
Scoala Gimnaziala "C. D. Aricescu" Campulung, Arges, Campulung

Astăzi, violenţa umană a atins cote alarmante, iar educaţia încă mai bâjbâie. Tinerii se confruntă cu diverse tipuri de violenţă, cu efect nociv, iar indiferenţa noastră, a tuturor, nu îi ajută. Din contră, are acelaşi sfârşit ca şi violenţa.

INDIFERENŢA ÎNCURAJEAZĂ VIOLENŢA

„Istoria umană, spunea H.G. Wells, devine tot mai mult
o întrecere între educaţie şi catastrofă”. Astăzi, violenţa
umană a atins cote alarmante, iar educaţia încă mai bâjbâie.
Tinerii, inclusiv şcolarii, se confruntă cu diverse tipuri de
violenţă, acestea variind de la abuzul copilului în familie la

agresiunea stradală, de la violenţa cauzată de frământările
sociale sau politice până la conflictele deschise sau războiul
declarat. Indiferent de forma sa, impactul violenţei asupra
tinerilor este deosebit de nociv: aceasta le distruge încrederea
în sine şi le diminuează sentimentul că pot avea o contribuţie
pozitivă în societate.
Una din formele acute ale violenţei îşi are rădăcina
în mediul familial, acolo unde copiii ar trebui să întreţină
relaţii intergrupale necesare socializării şi formării sale ca
personalitate. Totul începe cu neglijenţa părinţilor, grija prea
mare pentru ziua de mâine îi face pe aceştia să-şi scape copiii
de sub control şi să nu mai dea atenţie nevoilor şi modului de
comportare al copiilor. La acestea se adaugă anturajul din care fac
parte adolescenţii şi dezinteresul lor faţă de cei din jur.
Trăiesc continuu cu părerea că lumea le aparţine. O mare
influenţă asupra „micilor delincvenţi” o au, în altă odine
de idei, criza nebună de bani şi faptul că sunt crescuţi
într-un mediu al alcoolemiei în care toţi sunt învăţaţi să
obţină ce vor prin fel şi fel de metode, departe de a ţine cont
de o anume lege. Sunt ieşiţi de sub control din dorinţa de
afirmare, de distracţie. Vor să copieze pe alţii pentru că ajung
să nu se mai cunoască pe ei înşişi. Pun în practică ce văd
la televizor, în jurul lor şi, din păcate, în familie:
violenţa, neglijenţa, dezinteresul, răzbunarea. Foarte mulţi
dintre adolescenţi abandonează şcoala, iar şansele de a deveni
un delincvent sunt mult mai mari si astfel li se reduc şansele de
a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o
educaţie de calitate. Delincvenţa juvenilă, este masca „la
modă” a acelor tineri care încep să se maturizeze şi trec
printr-o perioadă cu multiple schimbări ce implică tulburări

comportamentale şi crize de personalitate. Deci, o etapă de
viaţă, normală dealtfel, stimulată de indiferenţă şi carenţe
educaţionale poate duce la conturarea unui psihic haotic şi a unui
ego traumatizat.
Societatea este un mediu care favorizează rebuturile
umane. Trebuie urmărit şi analizat impactul mass-mediei asupra
tinerilor. Se recomandă ca programele care conţin în cadrul lor
violenţă sau pornografie să nu fie transmise decât după ora
22:30. De asemenea sunt prezentate şi criterii foarte stricte
pentru delimitarea filmelor. O analiză de peste 100 de filme
prezentate în 4 ţări europene a arătat următoarele: în Spania
un studiu desfăşurat de un centru din Cataluna ne arată că timp
de o săptămână se transmit 608 de acte de violenţă prin
canalele de televiziune naţionale şi locale. Doua treimi din
această violenţă transmisă la televizor se consumă în decursul
după-amiezii, cand copii cu vârste fragede fac parte din
telespectatori. Alt studiu ne arată că un copil vede în medie
8000 de omucideri până să termine şcoala primară. Un studiu
recent în Statele Unite ne arată că o mare parte din persoanele
care sunt agresive ca adulţi, atunci când au fost copii, au
urmărit programe cu violenţă, spune Reuters. Investigarea a fost
făcută de psihologi ai Universităţii din Michigen care a
intervievat un grup de copii cu vârstele cuprinse între 6 şi 10
ani. După 15 ani au vorbit cu ei din nou examinându-le şi
dosarele care conţineau fapte din sfera criminalităţii.
Investigaţiile aveau ca puncte principale: situaţia economică a
copilului, rasa, profesiile şi personalităţile părinţilor şi
alte variabile. Bărbaţii cărora le-au plăcut programele de
televiziune cu scene violente când erau copii, sunt mai predispuşi
a se comporta într-o formă violentă cu soţiile lor sau să

primeasca amenda pentru exesul de viteză sau chiar să intre la
închisoare pentru comiterea unei crime.
Trebuie subliniat faptul că indiferenţa susţine
violenţa. De exemplu, mergem noaptea pe stradă, iar într-un colţ
cineva loveşte, cu dispreţ, pe altcineva. Atunci, noi ce facem ?
Privim cu frică şi mergem mai departe, fugim. Astfel se
întâmplă cu mii de oameni în fiecare zi.
În alte cazuri privim doar cu indiferenţă la aceste abuzuri,
spunându-ne în gând: ,,Nu am nimic cu ei”. Însă, indiferenţa
are acelaşi sfârşit ca şi violenţa sau, mai bine spus,
indiferenţa susţine violenţa.
Există trei tipuri de violenţă: violenţa fizică,
violenţa emoţională şi cea sexuală. La violenţa fizică putem
fi supuşi în orice moment, de exemplu cînd eşti bătut de alt
copil mai mare sau tras de păr, de urechi, cînd eşti scuturat de
un matur sau pus la munci grele ce depăşesc capacităţile tale
fizice. Al doilea tip este violenţa emoţională : de exemplu,
acasă cînd părinţii ne ceartă, la şcoală, cînd nu ne
pregătim temele şi profesorii ne spun vorbe urâte, un coleg sau
alt copil străin ne ofensează etc. Cu acest tip de violenţă este
cel mai greu de ,,luptat”, iar singurul mijloc de scăpare sunt
cei mai mari sau prietenii, iar dacă ei vor rămîne indiferenţi,
după ce ai fost supus acestor abuzuri, putem spune că violenţa
emoţională nu poate fi oprită. Cel mai grav tip de violenţă
este cea sexuală, care este pedepsită cu închisoarea.
„Non-violenţa, în forma ei dinamică, înseamnă
suferinţă conştientă. Ea nu presupune să plecăm capul în
faţa voinţei celor ce ne asupresc, ci să ne măsurăm, cu toată
fiinţa noastră, cu voinţa tiranului”. Violenţa nu este ultima
soluţie, ci omenia. Grija este soluţia, nu violenţa.

Nu ne naştem violenţi, ci devenim prin ceea ce dobândim
sau ceea ce primim.
Sunt familii în care violenţa domestică face legea şi
educaţia.
Romania se confruntă încă cu violenţa domestică
aplicată femeilor şi copiilor. Violenţa afectează drepturile
fundamentale ale omului la siguranţă, libertate, demnitate,
integritate fizică, integritate psihică şi viaţă.
Toleranţa violenţei duce la perpetuarea ei.
Violenţa domestică naşte tăcere, ruşine, neputinţă,
disimulare sau autodispreţ, duce la o stimă de sine scăzută,
pierderea treptată a demnităţii, deteriorează relaţiile
interpersonale, manifestându-se în mod extrem prin izolare
socială şi fizică, ucide bucuria de a trăi şi de a iubi şi
poate duce victima pe culmile disperării şi la tentative de
suicid.
Formele de manifestare ale violenţei în şcoală sunt:
violenţa între elevi (are cea mai mare pondere în cazurile de
violenţă şcolară), violenţa elevilor faţă de profesori,
violenţa profesorilor faţă de elevi. Nu de puţine ori au fost
semnalate şi cazuri de violenţă ale părinţilor în spaţiul
şcolii, aceştia având manifestări neadecvate faţă de profesori
(ironii, discuţii aprinse, ţipete, agresivitate fizică) sau
faţă de colegii propriilor copii.
Interacţiunea individ-mediu şcolar are o mare importanţă
în demersul educativ, iar mediul
şcolar trebuie să ofere toate condiţiile necesare bunei
desfăşurări ale activităţii didactice, astfel încât ambianţa
educaţională din cadrul şcolii să fie una propice dezvoltării
elevilor.

Aşadar, unul dintre factorii importanţi care poate afecta
comunicarea şi relaţiile ce se stabilesc în acest mediu este
violenţa şcolară. Dardel Jaouadi spune: ” lupta împotriva
violenţei şcolare are ca rezultat ameliorarea relaţiilor şi a
comunicării între persoanele implicate în activitatea
educaţională”.
Acest lucru este esenţial pentru desfăşurarea
activităţilor educaţionale, care au ca scop formarea de
personalităţi armonioase, active şi creatoare, în concordanţă
cu cerinţele individuale şi sociale. personalităţi armonioase,
active şi creatoare, în concordanţă cu cerinţele individuale
şi sociale.

Bibliografie:
- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, UNICEF, „Violenţa în
şcoală”, Bucureşti, 2005
- Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa. Aspecte psihosociale,
Iaşi, Editura Polirom, 2003

Prof. Ionica-Ramona Neacşu, Colegiul Naţional „Dinicu
Golescu”, Câmpulung Muscel

Învăţământ liceal

TEORIA INTELIGENŢELOR MULTIPLE APLICATĂ LA ORELE DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ (STUDIUL AVANGARDEI, CLASA A XII-A)

Avram Grigore Anda Andreea
Colegiul "Vasile Lovinescu" Falticeni, Suceava, Falticeni

Teoria inteligenţelor multiple (TIM) elaborată de H. Gardner, în 1983, propune înţelegerea inteligenţei umane ca pe o suma de opt inteligenţe.În mediul scolastic, TIM vine ca sprijin în eliminarea abordării unei singure inteligenţe.

Delimitări conceptuale
Teoria inteligenţelor multiple a fost dezvoltată de psihologul H.
Gardner, la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80,
psiholog care a ajuns la concluzia că individul posedă opt sau mai
multe inteligenţe: lingvistică, logico-matematică,
vizual-spaţială, kinestezică, interpersonală, intrapersonală,

naturalistă, existenţială. Teoria lui Gardner este cea mai
cunoscută teorie privind inteligenţele plurale, lucrul acesta
datorându-se faptului că a fost îmbrăţişată de comunitatea
educaţională.
Teoria lui Gardner pleacă de ideea că oamenii prezintă un amestec
unic de capacităţi şi abilităţi, dar şcoala tradiţională nu
dezvoltă decât două tipuri de inteligenţă în mod expres:
inteligenţa lingvistică şi inteligenţa matematică.
În lucrarea sa, Frames of Mind: The Theory of Multiple
Intelligences [1], Gardener dezvoltă 8 tipuri de inteligenţă:
verbal-lingvistică, muzicală, logico-matematică, spaţială,
kinestezico-corporală, intrapersonală, interpersonală şi
naturalistă.
Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor permite
individului să comunice şi să contruiască înţelesuri lumii
prin intermediul cuvintelor, oral sau scris. Poeţii, scriitorii,
jurnaliştii, avocaţii, reprezentanţii PR, profesorii,
comentatorii tv sunt meserii în cadrul cărora inteligenţa
lingvistică se evidenţiază în mod deosevit.[2] Poeţii, de
exemplu, au această inteligenţă extrem de bine dezvoltată. În
rândul elevilor această inteligenţă poate fi identificată la
cei care ,,se joacă” cu cuvintele, au mereu ceva de povestit şi
la cei care reuşesc să înveţe extrem de repede o limbă
străină.
Inteligenţa matematică sau inteligenţa raţiunii şi a numerelor
este cea de-a doua inteligenţă pe care Gardner o considera ca
fiind, alături de inteligenţa verbală, suprasolicitată de
sistemul educaţional. Deţinătorii acestui tip de inteligenţă
pot să folosească şi să înţelegeagă extrem de lejer
relaţiile abstracte şi conexiunile, să realizeze calcule numerice

extrem de repede şi prezintă o dispoziţie pentru a rezolva
probleme, de a lucra cu numere. Oamenii de stiinţă,
matematicienii, analiştii, bancherii, inginerii, cercetătorii,
statisticienii sunt meserii în care inteligenţa matematică este
dominantă.[3] În rândul elevilor care pot fi consideraţi ca
având o inteligenţă matematică bine dezvoltată se numără cei
care operează cu formule matematice, care rezolvă cu lejeritate
probleme matematice şi de calcul, elevii care realizează ei
înşişi probleme de matematică sau probleme care necesită
utilizarea formulelor şi calculelor matematice.
Inteligenţa muzical-ritmică permite individului să creeze, să
comunice şi să înţeleagă sensurile sunetelor. Compozitorii,
DJ-ii, antrenorii, producătorii muzicali, inginerii de sunet,
cântăreţii, instrumentiştii sunt cei la care inteligenţa
muzicală este extrem de bine dezvoltată. [4] În rândul elevilor,
această inteligenţă poate fi identificată prin predispoziţia
pentru a asculta şi produce muzică, vocal sau instrumental.
Inteligenţa corporal-kinzistezică sau inteligenţa întregului
corp permite persoanelor să-şi modeleze propriul corp, o parte sau
întregul lui, pentru a exprima un anumit sentiment sau presupune
capacitatea de a produce obiecte cu ajutorul mâinilor. Persoanele
care deţin această inteligenţă pot dispune de propriul corp
pentru a realiza diferite mişcări şi nu în ultimul rând
reuşesc foarte bine ca prin intermediul mişcărilor paraverbale
să transmită anumite sentimente. În rândul celor care au
inteligenţa corporal-kinestezică bine dezvoltată se numără
atleţii, dansatorii, fizioterapeuţii, actorii chirurgi [5]. În
rândul elevilor, această inteligenţă se poate remarca la cei
care au înclinaţii către sport, gimnastică, dans.
Inteligenţa vizual-spaţială se caracterizează prin capacitatea

de a gândi în imagini şi reprezentări, de a vizualiza cu
acurateţe, prin capacitatea de orientare în spaţiu. Acest tip de
inteligenţă oferă posibilitatea de a percepe informaţiile
vizuale sau spaţiale, de a recrea, prin transpunerea plastică a
unor imagini mentale. Această capacitate bine dezvoltată poate fi
întâlnită în rândul arhitectilor, a sculptorilor, a
inginierilor, graficienilor, fotografilor, cartografilor,
desigenerilor grafici. [6] În rândul elevilor această
inteligenţă poate fi observată la cei care citesc cu uşurinţă
grafice sau tabele, în randul celor care înainte de a rezolva o
cerinţă creează întâi o mapă conceptuală.
Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiunii sociale
presupune capacitatea individului de detecta şi de a înţelege pe
celălalt, de a empatiza cu el (punerea în pielea celuilalt) pentru
a-i înţelege modul de a gândi şi de a fi. Producătorii de
reclame, îngrijitorii, antrenorii şi mentorii, mediatorii,
educatorii şi consilierii, profesorii, terapeuţii, trainerii,
politicienii sunt cei care deţin aceast tip de inteligenţă. [7]
În rândul elevilor, această inteligenţa poate fi identificată
la cei care manifestă sensibilitate deosebită faţă de cei din
jur şi problemele lor, reuşind să se transpună în pielea
acestora, aderă la activităţile care presupun cooperare în
special în cadrul grupului sau al echipei.
Inteligenţa intrapersonală (inteligenţa cunoaşterii de sine) se
identifică cu capacitatea individului de a se vedea în relaţie cu
ceilalţi, de a se autoînţelege, de a se privi obiectiv şi a
conştientiza rolul său în cadrul grupului sau al comunităţii.
În rândul elevilor această inteligenţă poate fi identificată
prin a urmări dacă elevul este conştient de propria persoană sau
urmărirea modul său de a lucra independent şi a modului de

autoevaluare.
Inteligenţa naturalistă presupune abilitatea individului de a
opera cu noţiuni ce aparţin mediului animal şi vegetal. Persoana
care deţine inteligenţa naturalistă este o persoană iubitoare a
naturii şi a mediului înconjurător. Printre cei care au acest tip
de inteligenţă dominantă se numără biologii, botaniştii,
veterinarii, horticultorii, oamenii de ştiinţă. În rândul
elevilor această inteligenţă poate fi observată la cei care
manifestă un compotament de protejare a naturii, cei care deţin
animale de casă, dar şi care conştientizează impactul naturii
asupra propriei persoane şi invers.
Aplicaţie
Realizarea unui demers didactic care are la bază teoria
inteligenţelor multiple face posibilă transformarea elevului în
subiectul propriei formări, el fiind implicat în actul de
predare-învăţare-evaluare şi, totodată, îl pune pe acesta în
postura de a-şi exersa inteligenţa dominantă. De asemenea,
această abordare permite dezvoltarea competenţei ce vizează
receptarea şi producerea unei game diverse de texte.
Abordarea unui text literar de avangardă prin prisma teoriei
inteligenţelor multiple permite receptarea şi interpretarea sa,
în acelaşi timp, pe mai multe paliere, dar şi valorificarea
resurselor textuale şi ale elevului, a inteligenţei dominante a
acestuia.
Pentru înţelegerea acestui demers didactic, în vederea
evidenţierii transdisciplinarităţii prin prisma teoriei
inteligenţelor multiple, propun, spre analiza suprarealismului
românesc, o aplicaţie pe textul poeziei lui Gellu Naum, Oglindă
oarbă.
Pentru dezvoltarea inteligenţei multiple observabilă în rândul

elevilor care au dezvoltată capacitatea de a rezolva probleme şi
de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic [8] , o
sarcină de lucru ar putea fi aceea de a realiza o paralelă între
textul lui Gellu Naum şi poemul lui Geo Dumitrescu, Portret .
Această paralelă trebuie să scoată în prim-plan imaginea eului
liric aşa cum reiese din text, a modalităţilor de realizare a
imaginilor poetice şi, nu în ultimul rând, evidenţierea
elementului de şoc.
Sarcina de lucru destinată evideţierii inteligenţei
logico-matematice propune analiza textului poeziei lui Gellu Naum
pornind de la nivelul raportului dintre numărul verbelor utilizate
şi cel al substantivelor. Elevii care au ca inteligenţă
dominantă inteligenţa logico-matematică trebuie să urmărească
în text repetitivitatea anumitor verbe şi substantive, să aşeze
pe categorii părţile morfologice (verbe volitive, verbe
senzoriale, verbe existenţiale, substantive abstracte, substative
concrete) în vederea explicării rolului stilistic al acestora.
Pentru inteligenţa de tip vizual-spaţială se poate propune ca
sarcină de lucru, pornind de la text, realizarea unui desen care
să reprezinte portretul pe care poetul îl descrie. Ca extindere a
acestei sarcini de lucru, elevii trebuie să explice semnificaţia
titlului poeziei.
Inteligenţa muzical-ritmică poate fi valorizată printr-o sarcină
care să vizeze identificarea ritmului poeziei, asocierea textului
poeziei unui sunet al unui instrument muzical sau al unei melodii.
Intelienţa interpersonală, care se referă la capacitatea de
rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin interactiune cu
ceilalţi [9] , poate fi evidenţiată prin prezentarea, pornind de
la text, a raportului eu-tu. Raport eu-tu presupune delimitarea
textului în secvenţe în vederea identificării celor două

entităţi ale textului.
Inteligenţa intrapersonală va viza prezentarea reacţiei pe care
lectura textului i-a provocat-o, avându-se în vedere precizarea
sentimentelor generate.
Inteligenţa naturalistă poate fi evidenţiată prin încadrarea
eului poetic într-un temperament, dar şi prin analizarea din punct
de vedere psihologic a acestuia pentru a contura profilul
psihologic.
Inteligenţa corporal-kinestezică va fi ilustrată prin crearea
unei atmosfere de cenaclu literar în care unul dintre elevi va
trebui să recite, în faţa celorlaţi, textul poeziei facând apel
la gesturi şi mimică. Această activitate care vizează
inteligenţa corporal-kinestezică poate fi alipită la activitatea
pe care trebuie să o întreprindă elevii cu inteligenţă ritmic
muzicală.
Din exemplele de activităţi propuse mai sus se poate poate observa
faptul ce se încearcă o înţelegere a textului prin ,,atacarea”
lui de pe diferite paliere, dar şi evidenţierea personalităţii
elevului şi a inteligenţei sale dominante. Totodată, se poate
remarca şi faptul ca demersul didactic este personalizat şi
adaptat cerinţelor individuale ale elevului.
Concluzie
Teoria inteligenţelor multiple se dovedeşte a fi o modalitate de
predare/ învăţare/ evaluare a noilor conţinutiri extrem de
productivă şi uşor aplicabilă în cadrul orelor de limba şi
literatura română atât în ciclul gimnazial, cât şi în ciclul
liceal. Pregătirea teoretică a proiectelor de lecţie necesită
antrenarea profesorului în găsirea celei mai bune aplicaţii
pentru a scoate în evidenţă cât mai bine tipul de inteligenţă
dominantă a elevului. De asemenea, în elaborarea unor astfel de

proiecte se are în vedere în special ideea de
transdisciplinaritea, idee necesară pentru a creea activităţi
intructiv-educative variate şi corespunzătoare fiecărui tip de
inteligenţă a elevului.
Prin aplicarea la clasele la care predau a metodei teoriei
inteligenţelor multiple, am observat în rândul elevilor o
relaxare în procesul de învăţare, o modalitate de actualizare a
informaţiilor deţinute şi în acelaşi timp o sistematizare a
acestora, dar şi o modalitate de a se autocunoaşte, de a se face
remarcaţi în cadrul grupulul din care fac parte şi ocazie de a
capătă încredere unul în celălalt.
Asfel, aşa cu afirmă şi Gardner, această teorie a
inteligenţelor multiple nu face altceva decât să ofere şansa
individului, în cazul de faţă elevului, să se facă remarcat,
să se cunoască şi să se re-cunoască în cadrul grupului prin
prisma unei deprinderi care vizează o inteligenţă dominantă sau
să constate că este capabil să îndeplinească sarcini se lucru
în domenii pe care nu le stăpâneşte în totalitate.
Bibliografie:
[1] GARDNER, Howard, Frames of Mind. The Theory of Multiple
Intelligences, New York: BasicBooks, 1993, ISBN 0-465-02510-2
[2] ***, Howard Gardner’s Theory of Multiple Intelligences,
Northern Illinois University, Faculty Development and Instructional
Design Center, 3 pp. [Online]. [Cit. 2014-05-28] Availeble at:
http://www.niu.edu/facdev/resources/guide/learning/howard_gardner_theory_multiple_intelligences.pdf
[3] ibidem, p. 4.
[4] ibidem, p. 5.
[5] ibidem, p. 6.
[6] ibidem, p. 7.
[7] ibidem, p. 8.

[8] ***, Repere teoretice şi praxeologice pentru aria curriculară
limba şi literatura română. Ghid metodologic, Iaşi, 2013, p.
120.
[9] ibidem, p. 120.

Învăţământ liceal

Calculatorul- prietenul sau dușmanul copiilor

Daniela Ganeci
Alta institutie, Arges, Pitesti

Calculatorul,datorită comunicării rapide, a ajuns să dea dependență, în special în rândul tinerilor.

Calculatorul- prietenul sau dușmanul copiilor

Autor: prof. Găneci Daniela- Iuliana
Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu”- Mozăceni, Argeș

Motto:
“ Un copil nu este un vas pe care trebuie să- l umpli,
ci o flacără pe care trebuie să o aprinzi…”

Calculatorul, apărut ca mijloc de comunicare la începutul anilor

‘90, datorită comunicării rapide, a ajuns să dea dependență,
în special în rândul tinerilor. Jocurile pe calculator, rețelele
de socializare, messengerul au devenit indispensabile pentru
tinerii, care preferă să-și petreacă timpul în lumea virtuală.
Această dependență poate crea diverse probleme: anxietate,
depresie, nervozitate, plictiseală, dificultăți de învățare,
alterarea relațiilor cu familia, rudele și prietenii. Toate astea
pe lângă problemele reale de sănătate care pot apărea, cum ar
fi afecţiuni ale ochilor sau obezitate dobândită în urma
sedentarismului, dublat de un program alimentar neadecvat.
Tot mai mulţi părinţi îşi lasă copiii să folosească
computerul încă de la vârste fragede. "O să aibă nevoie în
viitor de aceste cunoştinţe", este justificarea cel mai des
auzită. Putem spune că a- i interzice total accesul la calculator
este un lucru dăunător, întrucât, în societatea de azi, a ști
să te descurci în fața unui calculator sau pe internet este o
chestiune vitală. Există o multitudine de site-uri educative
pentru copii, unde ei se pot juca jocuri adecvate vârstei lor, unde
pot chiar interacționa cu alți copii de vârsta lor, softuri cu
enciclopedii, softuri de limbă care mai de care mai atractive și
mai frumoase prin intermediul cărora copilul poate să învețe
lucruri noi și utile. Acestea oferă posibilitatea copilul să
își dezvolte abilitățile de comunicare virtuală,
îmbunătățesc atenția distributivă și chiar și dexteritatea.
Insă toate aceste lucruri trebuie făcute cu măsură, deoarece
educația copilului nu trebuie să se desfășoare exclusiv în
fața calculatorului. El trebuie să meargă la școală, să aibă
prieteni adevărați, să citească cărți și să învețe
specificul și importanța acestora. In cazul copiilor care adorm
dupa ce au folosit calculatorul, e bine să știm că imaginile

continuă să acționeze asupra creierului lor și să le
influențeze somnul, acesta devenind agitat. Așadar, copiii nu
trebuie să se joace sau să se uite la filme pe calculator exact
înainte de a adormi. Lumina de la monitor, mai puternică decât
cea de la televizor, s-a dovedit a deregla secreția de melatonină,
care este hormonul somnului. Deci, nu trebuie să existe un
calculator deschis în camera unde doarme copilul.
Expunerea la tehnologie şi aptitudinile pe care copiii le
dobândesc în domeniu sunt utile, dar în măsura în care nu iau
locul unor deprinderi elementare de viaţă. Este foarte important
ca micuţii să aibă un program bine definit. Aşa cum ar trebui
să aibă un program de somn, de mers în parc, de joacă, de desene
animate, trebuie să aibă program şi la calculator. Un astfel de
program înseamnă organizare mentală. Iar copiii îşi fac
tabieturile după cum sunt învăţati. Un program clar este un semn
de ordine şi e mai uşor şi pentru părinte să gestioneze
lucrurile. Aşa cum adultul învaţă că trebuie să respecte
regulile şi copilul trebuie sa invete sa respecte un program
stabilit. Părinţii trebuie să monitorizeze atent activitatea
copilului la calculator, în condiţiile în care cei mici riscă
să fie bombardaţi cu informaţii pe care nu le pot asimila la
vârste fragede sau le pot asimila într-o manieră care să le
facă mai mult rău decât bine.
Rolul calculatorului în viața noastră este extrem de important,
ajungând de la un mod de a te relaxa, la o dependență de
neînvins, care ia amploare din ce în ce mai mare. Iar copiii sunt
primele victime, datorită lipsei de timp din partea părinților,
acesta devenind o bună “baby- sitter” de care părinții nu
ezită să facă uz frecvent. Responsabilitatea pentru dezvoltarea
normală a copiilor revine tuturor- de la părinți, bunici, la

educatori, învățători sau profesori.

Bibliografie:
• http://www.csid.ro/lifestyle/psihologie-si-cariera/internetul-intre-prieten-si-dusman-9706371
• http://infopet.wikispaces.com/CALCULATORUL+PRIETEN+SAU+DUSMAN

Interes general

PERFORMANŢA MANAGERIALĂ ÎN EDUCAŢIE

Cristina Stan
Scoala Gimnaziala "Grigore Moisil" Ploiesti, Prahova, Ploiesti

Pentru şcoală, a fi performantă inseamnă: rezultate şcolare bune şi foarte bune, rezultate sociale, material curricular, mijloace de invăţământ, programe de educaţie socială

PERFORMANŢA MANAGERIALĂ ÎN EDUCAŢIE

prof. CRISTINA STAN
Şcoala
Gimnazială Grigore Moisil Ploieşti, jud. Prahova

Abstract

Peter Drucker, o personalitate contemporană în domeniul

managementului, arăta că performanţa obţinută prin management
este caracterizată în realitate şi atinsă, practic, prin cele
două dimensiuni: eficacitate şi eficienţă. În esenţă,
organizaţiile trebuie să prezinte existenţa ambelor dimensiuni,
respectiv eficacitatea (realizarea de lucruri potrivite, drepte) şi
eficienţă (realizarea dreaptă, corectă a a lucrurilor) pentru a
fi buni performeri. Performanţa in organizatii de tip profit este
asociată cu profitul atins, iar in organizaţiile non-profit este
asociată cu gradul de satisfacere.
Indicatorii de performanţă în cadrul unei şcoli trebuie să
vizeze cu precădere patru domenii ce determină nivelul de
calitate: management şi organizare, predare şi învăţare,
suportul elevului şi cultura şcolii şi performanţele elevului.
Practica demonstrează indubitabil că performanţă, realizarea de
calitate superioară a obiectivelor unei acţiuni, nu este posibilă
decât la un nivel ridicat, corespunzător, de competentă.
Managementul performanţei, acolo unde este introdus corect, poate
fi un factor semnificativ ce contribuie la succesul organizaţiei.
Pentru şcoală, a fi performantă inseamnă: rezultate şcolare
bune şi foarte bune, rezultate sociale (integrare socială a
absolventilor, procentaj de reuşita la admiteri), material
curricular, mijloace de invăţământ, programe de educaţie
socială

Când vorbim despre performanţă ne referim la atingerea
scopurilor. Performanţa in organizatii de tip profit este asociată
cu profitul atins, iar in organizaţiile non-profit este asociată
cu gradul de satisfacere. Pentru a determina performanţa unei
instituţii şcolare este nevoie să analizăm prestaţia acesteia
pe cele două elemente ale performanţei (eficacitate, eficienţă)

din două perspective: administrativă şi instructiv-educativă,
conceptele de eficienţă şi eficacitate find complementare. Pe
parcursul anilor 1960 şi 1970, studiile au încercat să izoleze
şi să identifice factorii care cresc eficienţa şcolii şi
rezultatele elevilor .
Definirea conceptului de eficacitate şcolară este considerată
dificilă deoarece acesta nu
este neutru, ci implică raportarea la criterii bine definite în
raport cu fiecare dintre nivelurile la care functionează o
instituţie şcolară şi este nuanţat de raportarea la fiecare
unitate şcolară în parte. S-a ajuns la un relativ consens
privind necesitatea ca accentul să cadă pe rezultatele la nivelul
elevilor şi în special privind conceptul de valoare adăugată de
către şcoală (o şcoală eficace adaugă un plus de valoare în
formarea elevilor ei, în comparaţie cu alte şcoli servind
aceloraşi finalităţi genertale) Eficacitatea se impune permanent
întucât o firmă care nu-şi realizează obiectivele şi care nu
derulează procesele de muncă prin care acestea se îndeplinesc,
este sortită eşecului şi falimentului .
Practicile educaţionale confirmă, că indicatorii de performanţă
în cadrul unei şcoli trebuie să vizeze cu precădere patru
domenii ce determină nivelul de calitate:
- management şi organizare,
- predare şi învăţare,
- suportul elevului şi cultura şcolii şi
- performanţele elevului.
Încă de la inceputul secolului 20, mai multe studii au încercat
să identifice factorii care influenţează rezultatele elevilor
(Coleman, Campbell, Hobson, McPart-land, Mood, Weinfeld et York,
1966; Jencks, Smith, Ackland, Bane, Cohen, Gintis, Heyns et

Michelson, 1972). Chevaillier afirmă că factorul principal pentru
performanţa unităţii de învăţământ este competenta
directorilor. Această recunoaştere a importanţei managerului
şcolar a trezit din partea cercetătorilor şi organizaţiilor
guvernamentale. nevoia de definire li clarificare a rolului
conducerii şcolilor în stabilirea standardelor, competenţelor
aşteptate, care sunt sau vor fi utilizate pentru formarea,
recrutarea şi evaluarea celor responsabili de conducerea şcolii.
, ,
Eficacitatea activităţii de conducere a instituţiei de
învăţământ se axează pe criterii care înglobează două
direcţii complementare: criterii care reflectă activitatea de
conducere propriu zisă şi criterii care semnifică dinamica
proceselor pedagogice din instituţia de învăţământ – figura
1.

Fig. 1. Influenţa activităţii de conducere
Sursa: Gherguţ Alois, 2007
(1) Criterii care reflectă activitatea de conducere propriu-zisă a
echipei manageriale prin aprecierea calităţii privind

funcţionarea/dezvoltarea instituţiei de învăţămînt, aplicarea
funcţiilor manageriale (informaţional-analitice,
motivaţională-scop, prognozare-planificare, organizare,
control-diagnosticare, reglare-corecţie) şi acţiunilor
manageriale pe domenii: curriculum (elaborare, implementare,
dezvoltare), resurse umane (recrutare, formare/dezvoltare,
evaluare), resurse nonumane (materiale, financiare, informaţionale,
de timp), dezvoltarea organizaţională/ performanţele
organizaţiei, competenţele de conducere, în special, de
comunicare, de luare a deciziilor, pacticarea stilurilor de
conducere.
(2) Criterii care semnifică dinamica proceselor pedagogice din
instituţia de învăţământ (avînd în vedere că activitatea de
conducere nu este un scop în sine), schimbările produse care au
influenţă pozitivă asupra dezvoltării personalităţii fiecărui
elev.
Astfel, activitatea de conducere a instituţiei de învăţământ
se apreciază printr-o categorie generală a calităţii, care
evidenţiază o activitate utilă, necesară, folositoare a echipei
manageriale, care facilitează productivitate, eficienţă,
complexitate/integralitate în realizarea scopurilor şi
obiectivelor preconizate, dezvoltarea organizaţiei şcolare,
îmbunătăţirea performanţelor şcolii, a elevilor, profesorilor
– figura 2. Varianta acestui model de şcoală eficientă,
propusă de savantul canadian D. Fink o prezentăm în continuare:

Fig. 2. Varianta extinsă a modelului şcolii eficiente
Sursa: Cojocaru V. Gh., Schimbarea în educaţie şi Schimbarea
managerială. Chişinău: Lumina, 2004, p. 336

Potrivit unor cercetatori, managerii şcolari au sarcini mai
complexe , , , , pe măsură ce societatea a fost transformată
odată cu apariţia noilor tehnologii informaţionale. ,
Rolul şi leadershipul directorilor au trebuit să se adapteze la
această nouă realitate. Autori contemporani afirmă că directorii
trebuie să - şi schimbe abordările lor reconsiderând
comunităţile (virtuale şi reale), în care îşi exercită
influenţa (Dufour, 2005; Kimble, Hildreth şi Bourdon, 2007),
adoptând un stil de conducere care să pună în valoare a
resursele de mediu , dezvoltând competenţele colective şi
implicându-se în îmbunătăţirea sistemului şcolar (Hopkins,
2007; Pont, Nusche şi Hopkins, 2008; Pont, Nusche et Moorman,
2008).
După unii autori (Pont, Nusche et Moorman, 2008), sistemul
birocratic de management de sus şi în jos", care a existat
înainte de anii '80, trebuie înlocuit cu un management public care
se concentrează pe:

• Descentralizarea
• Autonomia şcolilor
• Luarea deciziilor, fie de şcoală, fie de administraţia
locală
• Controlul părinţilor în ceea ce priveşte educaţia
oferită de şcoală
• Accesibilitatea părinţilor la rezultate şcolare, ceea ce
permite comparaţii între şcoli care au ca efect promovarea
concurenţei între şcoli.
Există o multitudine de factori identificaţi în toate studiile pe
care le-am enumerat, având impact asupra rezultatelor elevilor:
1. Managerul şcolar, competenţa sa şi capacitatea sa de
conducere.
2. Existenţa în cadrul şcolii a unei comunităţi de
învăţare profesională
3. Crearea de reţele de cooperare a conducerii şi a
personalului cu alte şcoli şi alte comunităţi .
În ceea ce priveşte relaţia performanţă – competenţă,
există un sistem de management al competenţelor bazat pe
performanţă. Aplicarea acestui sistem conduce spre atingerea
viziunii, misiunii şi obiectivelor organizaţiei, fenomen posibil
datorită creşterii valorii resurselor umane prin augmentarea
competenţelor distincte şi unice ale acestuia. Îmbogăţirea
capitalului uman optimizează alte resurse organizaţionale, acesta
funcţionând ca o pârghie pentru actualele puncte tari ale
organizaţiei .
Practica demonstrează indubitabil că performanţă, realizarea de
calitate superioară a obiectivelor unei acţiuni, nu este posibilă
decât la un nivel ridicat, corespunzător, de competentă. Când
nivelul de competenţă este scăzut şi performanţa este scăzută

(redusă).
Dar sunt situaţii frecvente când nivelul de competenţă este
ridicat, dar rezultatele practice (performanta) sunt totuşi
scăzute. Acest fenomen este mai pregnant şi semnificativ în cazul
managerilor care, prin performanţele lor scăzute, generează
pierderi importante de capacităţi (materiale, informaţionale si
umane). În astfel de cazuri, ceva nu „merge”, adică nu este
în regulă în sistemul organizaţional şi de management, care
necesită diagnosticare prin consultantă şi stabilirea măsurilor
corective, prin intervenţii din afară. Alteori, definirea postului
şi profilul managerului, respectiv evaluarea competenţei, sunt
greşite sau nerelevante.
Pentru şcoala, a fi performantă inseamnă: rezultate şcolare
bune şi foarte bune, rezultate sociale (integrare socială a
absolventilor, procentaj de reuşita la admiteri), material
curricular, mijloace de invăţământ, programe de educaţie
socială.

Interes general

Schimbările de paradigmă în organizarea sistemelor educaţionale

Cristina Bonteanu
Liceul Teoretic "Nicolae Cartojan" Giurgiu, Giurgiu, Giurgiu

La nivelul Uniunii Europene s-au produs progrese fără precedent
în realizarea unui spaţiu european extins al educaţiei.

Educaţia de baza reprezintă fundamentul întregului edificiu
cultural, profesional şi social al personalităţii umane, fiind un
important factor de progres cultural, cu implicaţii directe asupra
stării generale a resurselor umane.
Legislaţia privitoare la învăţământul românesc a
cunoscut o dinamică aparte după anul 1990, când au intervenit
schimbările de paradigmă în sistemul educaţional naţional.
Parlamentul României a emis numeroase documente legislative, dintre
care reprezentative sunt: Legea 128/1997 privind Statutul

personalului didactic, Legea 188/1999 privind Statutul
functionarilor publici, Legea 84/1995 a invatamantului, Legea
354/2004 pentru modificarea si completarea Legii invatamantului nr.
84/1995, Legea 223/2005 pentru modificarea si completarea alin. (3)
al art. 104 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului
didactic. Acestora se adaugă Regulamentul privind actele de studii
şi documentele şcolare în învăţământul preuniversitar, în
aplicarea prevederilor Legii învăţământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului
Educaţiei şi Cercetării, Ordinele pentru aprobarea acestor
Regulamente, Legea 53/2003 - Codul Muncii, Legea 544/2001 privind
liberul acces la informatiile de interes public, Legea 571/2004
privind protectia personalului din autoritatile publice,
institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari
ale legii, Legea 7/2004 privind Codul de conduita a functionarilor
publici.
Legea învățământului nr. 84/1995 prevede, printre altele:
Art.2.- În România, învățământul constituie prioritate
națională.
Art.3.- (1) Învățământul urmărește realizarea idealului
educațional întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile
democrației și pe aspirațiile societății românești și
contribuie la păstrarea identității naționale.
(2) Idealul educațional al școlii românești constă în
dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității
umane, în formarea personalității autonome și creative.

Art.4.- (1) Invațământul are ca finalitate formarea
personalitații umane, prin:

a) însușirea cunostințelor sțiințifice, a valorilor
culturii naționale si universale;

b) formarea capacităților intelectuale, a disponibilităților
afective si a abilităților practice, prin asimilarea de
cunoștințe umaniste, științifice, tehnice si estetice;

c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare
instruirii și autoinstruirii pe durața întregii vieţi;

d) educarea in spiritul respectării drepturilor si
libertăților fundamentale ale omului, al demnității si al
toleranței, al schimbului liber de opinii;

e) cultivarea sensibilității față de problematica umană,
față de valorile moral-civice, al respectului pentru natură și
mediul înconjurător;
f) dezvoltarea armonioasă a individului, prin educație
fizică, educație igienico-sanitară și practicarea sportului;

g) profesionalizarea tinerei generații pențru desfășurarea
unor activități uțile, producătoare de bunuri materiale și
spirituale.
(2) Învățământul asigură cultivarea dragostei față de
țară, față de trecutul istoric și de tradițiile poporului
român.
(3) Finalitățile școlii românești se realizează prin
strategii și tehnici moderne de instruire și educare, susținute
de științele educației și practica școlară, conform

obiectivelor fiecărui nivel de învățământ.

Art.5.- (1) Cetățenii României au drepturi egale de acces la
toate nivelurile și formele de învățămânț, indiferent de
condiția socială și mațerială, de sex, rasă, naționalitate,
apartenența politică sau religioasă.
(2) Statul promovează principiile învățământului
democratic și garantează drepțul la educația diferențiată, pe
baza pluralismului educațional.
În învățământul românesc, a devenit o necesitate promovarea
metodelor moderne de instruire, care au capacitatea de a stimula
parțtciparea activă și deplină, fizică și psihică,
individuală și colectivă a elevilor în procesul învățării.
În perioada 2000 şi 2002, la nivelul Uniunii Europene s-au
produs progrese fără precedent în realizarea unui spaţiu
european extins al educaţiei. Ridicând la rang de principiu
respectarea identităţii naţionale, politica educaţională
promovată la nivel european plasează întreaga dezvoltare a
sistemelor educaţionale şi de formare profesională în
perspectiva cerinţelor societăţii şi economiei bazate pe
cunoaştere.
Reperele decizionale majore pentru fundamentarea reformei
învăţământului preuniversitar din România sunt: Programul de
Guvernare, evaluarea comună a priorităţilor de ocupare a forţei
de muncă în România, politica educaţională la nivel european.
Conform prevederilor Parteneriatului de Aderare România –
Uniunea Europeană, Guvernul României a realizat împreună cu
Comisia Europeană o evaluare comună a priorităţilor pe termen
scurt ale politicii de ocupare a forţei de muncă şi a pieţei
muncii în România.

Consiliul European de la Barcelona, din 2002, a ratificat
planul detaliat de lucru pentru implementarea obiectivelor
sistemelor educaţionale şi de formare profesională din
Europa,pentru perioada 2001-2010: îmbunătăţirea calităţii şi
eficienţei sistemelor educaţionale şi de formare profesională
din Uniunea Europeană, facilitarea accesului tuturor în sistemele
educaţionale şi de formare profesională, deschiderea sistemelor
educaţionale şi de formare profesională.
Scopurile, conţinutul şi structura învăţământului
preuniversitar sunt corelate cu învăţarea pe parcursul întregii
vieţi. Rolul educaţiei de bază din această perspectivă este
precizat în primul mesaj-cheie al Memorandumului asupra
învăţării permanente, elaborat de Comisia Europeană, în anul
2000.
Dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic are în
vedere priorităţile stabilite prin Declaraţia miniştrilor
europeni ai educaţiei şi formării profesionale şi Comisiei
Europene, convenită la Copenhaga în 29 şi 30 noiembrie 2002, cu
privire la consolidarea cooperării europene în formarea
profesională – „Declaraţia de la Copenhaga”: dimensiunea
europeană, transparenţă, informare şi consiliere, recunoaşterea
competenţelor şi calificărilor, asigurarea calităţii.
O viziune de ansamblu asupra pachetului de măsuri
legislative, instițuționale și de orientare generală a
sistemului de învăţământ românesc este în curs de elaborare.
Baza acestui proces o reprezintă Sțrategia de la Lisabona,
Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea, Comunicarea
Comisiei Europene privind societatea informațională, programul de
lucru « Educația si formarea profesională orizont
2010 », programul de acțiune integrat în domeniul invățării pe

înțregul parcurs al vieții 2007-2013, precum și prevederile
Declarației de la Bologna (1999), Obiectivele Mileniului stabilite
în anul 2000, ale Deceniului ONU pentru Educație și Dezvoltare
Durabilă 2005-2014 și ale Strategiei pe aceasta temă convenite
în 2005, la Vilnius, sub egida Comisiei Economice ONU pentru Europa
(UNECE).

Bibliografie
Cristea, S., 2000, „Dicţionar de pedagogie”, Ed. Litera –
Litera Internaţional, Bucureşți – Chişinău.
Ionescu, M., Radu, I., 2004, „Didactica modernă”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca.
***, 2008, Strațegia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a
României. Orizonturi 2013-2020-2030, Guvernul României,
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare, Centrul Naţional pentru Dezvoltare
Durabilă, Bucureşti.
***, 2003, Reforma Învăţământului Obligatoriu din România,
Ministerul Educaţiei şi Cercetārii, Bucureşti.

Nr. 4/2014

La acest număr au contribuit:
● MARIA TRAISTARU
● Lilioara-Mariana Rusu (Popescu)
● Daniela Devder
● ele ple
● Valentina Minzicu
● ILEANA NEMES
● Dora Constantin
● Cristina Stamin
● Marilena Maria Chis
● Luciana Oprea
● LIVIA ARMANU
● Veronica Georgiana Avram
● Valentina Haiduc
● Ionica Ramona Jubleanu
● Avram Grigore Anda Andreea
● Daniela Ganeci
● Cristina Stan
● Cristina Bonteanu

ISSN: 2393 – 0810