Nr. 54/2019

ISSN: 2393 – 0810

Cuprins

Învăţământ preşcolar

● DEZVOLTAREA RELAȚIILOR SĂNĂTOASE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII, Stan Oana Elena

Învăţământ primar

● JOCURI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ APLICATE ELEVILOR LA CLASELE PRIMARE, Ioana Fanu

● Formarea si educarea limbajului prin lectura, Gina-Mariana Marian

● ROLUL FORMATIV ŞI IMPACTUL ACTIV AL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE, MARIA-LILIANA IUGA

● Comunicarea de la origini și până în prezent, Dorina Andrișan

● Posibilitățile de aplicare ale jocului dramatic în formarea și dezvoltarea colectivului de elevi, Viorica Felcser

● Lectura suplimentară a elevilor- prioritate a activității didactice, Alina Bandas

Învăţământ gimnazial

● EDUCAȚIA FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ- FACTOR DE SĂNĂTATE, Manuel Preda

● Ofuri de prof!, LIVIA ARMANU

● Analiza critică a surselor istorice, DORIN FLOREA

● Matematică recreativă, BARBU SANDA

● Aspecte ale predării simultane la clasele de gimnaziu, Elena Hanza

Învăţământ liceal

● De ce ar trebui să învăț matematica?, BARBU SANDA

● Parteneriatul educațional, Natalia Alexandru

Interes general

● Predarea - învăţarea – evaluarea interactivă; utilizare, eficienţă, VALENTINA IRINA CONSTANTIN

● Modalități eficiente de abordare a educației prin derularea proiectelor educaționale, Nicoleta Ungureanu

● INTRODUCERE ÎN LITERATURA PENTRU COPII, Ioana Otesanu

DEZVOLTAREA RELAȚIILOR SĂNĂTOASE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII

Stan Oana Elena
Gradinita cu program normal Nr.14 Ramnicu Valcea, Valcea, Ramnicu Valcea

DEZVOLTAREA RELAȚIILOR SĂNĂTOASE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI COPII
Prof.Stan Oana Elena
Școala Gimnazială Nr.13,Rm.Vâlcea
Misiunea de părinte este cea mai frumoasă meserie din lume, însă
în acelați timp este și cea mai grea. Sunt provocări la fiecare
pas, etape de vârstă cu cerințe și necesități diferite, o
adaptare continuă la un copil care se schimbă și evoluează
constant. Părinții aduc pe lume o nouă viață și apoi au

responsabilitatea de a crește o ființă echilibrată și
armonioasă. Nu este întotdeauna ușor să fii părinte, însă și
satisfacțiile sunt cu siguranță pe masură.
Rolul unui părinte este de a-i asigura copilului său toate
premisele ca să devină un adult de sine-stătător și autonom.
Însă, din pacate, realitatea nu reflectă întotdeauna ceea ce am
scris mai sus. Sunt unii părinți care aduc pe lume copii doar
pentru ca "așa se face", pentru că familia sau cei din jur îi
presează, sau pentru că își imaginează că progeniturile lor
"le vor da un pahar de apă la bătrânețe", sau pentru că vor să
dea un sens vieții lor, sau pentru că mama își imaginează că
așa îi forțează mâna bărbatului să o ia de nevastă sau că
prin intermediul copilului va avea viitorul asigurat, sau tatăl
își dorește un copil ca și prelungire a orgoliului său,
s.a.m.d. În aceste exemple este dorința egoistă a acelor
părinți care aduc pe lume "copilul - trofeu", "copilul - sclav",
"copilul - instrument", etc. Acești părinți vor avea tendința
să nu-și respecte copilul, să-l trateze cu lipsa de considerație
și chiar să-l supună la abuzuri fizice și psihice, în funcție
de toanele lor. Acești părinți își vor supune copiii prin
frică, le vor induce ideea că trebuie să facă toată viața ce
doresc ei, le vor distruge încrederea în sine și posibilitatea
să-și dezvolte o personalitate puternică și armonioasă, iar
consecințele asupra vieții viitoare ale acelui copil pot fi uneori
chiar devastatoare.
Părinții care își cresc copiii prin frică și supunere, cei
care le spun copiilor exact ce se asteaptă de la ei - îi
forțează să facă lucruri chiar dacă nu și le doresc, le spun
ce meserie să-și aleagă, când și cu cine să se casătorească,
cum să-și trăiască viața, ș.a.m.d., nu sunt de fapt părinți

în adevăratul sens al cuvantului, ci mai degrabă niște tirani.
Ei nu oferă libertate copilului pentru că ei "știu întotdeauna
mai bine".
De fapt, rolul de părinte înseamnă să ofere protecție și
siguranță copilului, să-l îndrume și să-l călăuzească fară
să impună și să-i permită copilului să-si dezvolte propriul Eu
și propria personalitate, nu să devină o copie a părintelui sau
un trofeu cu care se poate lăuda.
Un părinte care își îndeplinește misiunea cu succes, va avea
încredere în progenitura sa și în destinul pe care și-l alege.
Misiunea de părinte se desfașoară între varsta de 0-18 (maxim
22) ani a copilului, iar apoi acest rol se încheie. Un părinte
care și-a facut treaba bine va avea încredere să-si lase copilul
(ajuns adult acum) să pornească în viață și să-și găsească
propria cale. Un părinte care a crescut un copil pe care îl vrea
dependent de el, îl va intreba și la 30 de ani "ce ai mâncat?",
"te-ai îmbrăcat bine astazi? ai grijă să nu racești!", etc.
Să ajungi un adult de sine stăăator presupune să înveți să te
bazezi pe forțele proprii, să înveți să ai încredere în tine
și să-ți alegi propria cale în viață. Înseamnă să faci
greșeli și să inveți din ele, să te întărești la fiecare pas
și să mergi cu curaj pe drumul tău, unic, original și personal.
Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se
simtă în siguranţă şi de o comunicare eficientă cu părinţii
săi. Acest lucru este posibil dacă aceştia din urmă sunt atenţi
la nevoile copilului, se preocupă de educaţia lui, dacă dau
dovadă de înţelegere, sunt afectuoşi şi calmi şi participă la
evenimentele importante din viaţa lui. Totodată, este necesar ca
părinţii să fie fermi, să stabilească limite şi să nu lase
copilul să facă tot ceea ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite

printr-o comunicare adecvată părinte-copil.
Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă,
care începe să se construiască încă din primele zile de viaţă
ale copilului şi care impune foarte multe condiţii-răbdare,
dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste, comunicare şi tot aşa
mai departe. Această relaţie se bazează atât pe comunicarea
verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al
vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de
părinte.
Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi
pentru dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări
eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea
nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile
emoţionale ale acestuia şi anume:
 respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de
respectul şi de valorizarea celorlaţi, ca orice alt individ.
Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea
motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de
exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri;
 sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a
avea încredere în ei, cu atât mai mult în părinţii lor.
Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât
să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de
comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate;
 acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de
părinţii săi indiferent de succesul sau insuccesul acţiunilor
sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale
cât şi prin încurajări nonverbale. Din acest punct de vedere,
în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi
recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul

acestuia. În timp, această atitudine a părinţilor duce la
deteriorarea comunicării dintre cele două generaţii şi nu-l fac
pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu
fi criticat sau a i se aduce din nou reproşuri;
 dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi
tot timpul adică atât în momentele fericite cât şi în cele
triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil
atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de
mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare
a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu cele
agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în
părinţii săi, să-i evite, să-i mintă sau, mai rău, sa-i
respingă;
 răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi
acum”, ci are nevoie de timp şi de explicaţii pentru a se putea
adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai
mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un
anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în
considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să
înţeleagă de ce este necesar acel lucru;
 timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor
săi. Nu se poate construi o relaţie între părinte şi copil
atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la
serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este
acasă;
 corectitudinea: este important ca, copii să cunoască regulile
iar, o dată ce acestea au fost stabilite (în colaborare cu copii),
aplicarea lor să fie corectă şi constantă;
 înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe
înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să fie ascultat

şi înţeles de părinţii săi.
Bineînţeles lista de mai sus poate continua iar motivul pentru
care am adus în discuţie aceste nevoi emoţionale ale copiilor nu
este întâmplător deoarece tot mai mulţi părinţi tind să le
piardă din vedere şi să se axeze doar pe satisfacerea nevoilor de
bază ale copilului – hrană, sete, îmbrăcăminte, locuinţă,
somn. În prezent, părinţii sunt foarte interesaţi de aspectul
financiar, muncesc mult, uneori toată ziua, motivaţi de gândul:
”copilului meu să nu-i lipsească nimic!” şi, ca atare, nu mai
au când să construiască o relaţie cu copilul lor, nu mai au
când să discute cu el şi să-l asculte, să-l cunoască şi să-l
facă să aibă încredere în ei . Copilul îşi vede din ce în ce
mai puţin părintele, este singur majoritatea timpului, dacă este
mai mic, sau îşi petrece toată ziua în compania calculatorului
sau a prietenilor, dacă este mai mare.
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive
între părinte şi copil este una care necesită multă muncă şi
efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine
sarcina de a desfăşura această muncăşi de a depune un astfel de
efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de
important pe care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii,
poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o
experienţă de viaţă şi o personalitate deja formată.
Foarte mulţi autori au formulat tot felul de sfaturi şi
recomandări pentru părinţi, mai ales, şi pentru copii, cu scopul
de a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai armonioasă şi o
comunicare cât mai eficientă. Dar, pentru că obiectivul nostru
în această lucrare este acela de a evidenţia şi argumenta
propriile noastre idei asupra acestei problematici, vom trece, în
rândurile de mai jos, la enumerarea propriu-zisă a acestora.

Părinţii nu trebuie să uite că şi copii pot avea momente de
nelinişte, de îngrijorare, de nesiguranţă sau de tristeţe, de
neâncredere în propriile puteri sau de incertitudine, în astfel
de momente fiind cu atât mai important ca ei să fie lângă copii
lor, să-i sprijine, să aibă încredere în ei, să-i asculte şi
să-i încurajeze. Un copil care observă că părinţii săi sunt
alături de el doar în momentele în care are succes sau atunci
când face lucrurile ”corect”, îşi îşi va crea o imagine
greşită despre părinţii săi, încercând ca, în timp, sa evite
cât mai mult discuţiile cu ei. O astfel de situaţie duce, foarte
probabil, la tensionarea şi deteriorarea relaţiilor dintre cele
două părţi şi, ca urmare, şi a comunicării, constituind
obstacole în comunicare părinte-copil.
Toate acestea ne fac să vedem, încă o dată, faptul că nu se
poate consolida o relaţie armonioasă între părinţi şi copii
şi, ca urmare, nu poate exista o comunicare adecvată între cele
două părţi, dacă părinţii nu dau dovadă de încredere în
copii lor, adică dacă nu ţin cont de opiniile şi ideile lor,
dacă nu îi sprijină în deciziile pe care le iau, dacă nu sunt
alături de ei la ”bine” şi la ”greu”.
Un alt aspect care ţine de relaţia dintre părinte şi copil este
acela că aceasta ar trebui să se bazeze pe toleranţă şi nu pe
agresivitate, forţă. Limitele toleranţei trebuie, totuşi, să se
situeze la nivelul la care să nu devină nocive pentru copil şi
să nu se transforme în nepăsare, indulgenţă necondiţionată.
Părinţii nu pot comunica cu copii lor prin ţipete, crize de
isterie, îmbrânceli, lovituri sau pedepse drastice, precum nu pot
realiza acest lucru nici prin indiferenţă, supraprotecţie,
absenţa regulilor, a responsabilităţilor sau a sancţiunilor.

Închei acest referat cu un citat care exprim foarte bine ceea ce
vreau să transmit.
"…deşi copiii vin pe lume prin intermediul vostru, ei nu vă
aparţin. Voi le puteţi dărui iubirea voastră, dar nu ar trebui
să le impuneţi cu forţa ideile voastre[…] Ei au luat naştere
prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar
viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie
să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe
deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele
ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că proprii tăi copii
nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai
un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales
ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu
trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu
le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu
vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o
altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această
societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi
vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.
Le veţi permite deci să înflorească în felul care le este
propriu? Le veţi permite libertatea de a fi ei înşişi? Dacă
sunteţi pregătiţi pentru toate acestea, foarte bine. Dacă nu,
mai aşteptaţi, iar între timp, pregătiţi-vă. Aşteptaţi acel
moment în care vă simţiţi perfect purificaţi, şi abia apoi
daţi naştere unui copil. În continuare, dăruiţi-i acestuia
viaţa voastră, iubirea voastră. Numai în acest fel veţi putea
contribui la crearea unei lumi mai bune." Osho

JOCURI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ APLICATE ELEVILOR LA CLASELE PRIMARE

Ioana Fanu
Liceul Teoretic Buzias, Timis, Buzias

Prin joc învățăm să trăim împreună cu ceilalți, învățăm
să ne exprimăm, învățăm să fim! Copiii care se joacă mai
mult, își dezvoltă mai ușor logica, empatia, încrederea în ei
și în ceilalți.
Prin joc, copilul reușește să-şi concentreze atenţia, să
urmărească desfăşurarea evenimentelor la care asistă şi să
achiziţioneze informaţia propusă de adult în procesul
educaţional inclus în obiectivele curriculare. Pentru copil, jocul

este modalitatea de a experimenta şi stă la baza stilului de
învăţare încă din prima copilărie.
În paginile următoare se regăsesc câteva exemple sugestive de
astfel de activități (jocuri de dezvoltare personală), care
urmăresc dezvoltarea personală a copiilor în scopul integrării
eficiente a acestora în școală și ulterior în societate.
"Baloane vesele si triste"
Scop: Activitatea vizează stimularea elevilor pe direcția unei
exprimări emoționale deschise, autentice, spontane și
descoperirea abilităților empatice, antrenarea conduitelor
prosociale și de socializare, dezvoltarea spontaneității și
exersarea potențialului creativ al elevilor.
Sarcina. După ce se umflă baloanele (galbene) cu ajutorul
elevilor, aceștia vor desena (cu marker-ul) pe baloane stări și
trăiri emoționale preferate: bucurie, tristețe, furie, mirare,
îndoială, rușine etc. Așadar, elevii trebuie să identifice
diferite stări emoționale, să confere etichete verbale acestor
stări și să interpreteze în fața celorlalți un rol ales sau
dat.
Baloanele se vor arunca în aer. Elevii le vor prinde pe rând și
se vor identifica cu ele, experimentând toate trăirile.
"Pictura sentimentelor"
Scop: Activitatea își propune relaxarea elevilor, prin angajare
tactil-chinestezică și facilitarea exprimării sentimentelor
acestora.
Sarcina: Sub îndrumarea învățătoarei, elevii trebuie să
realizeze o dactilo-pictură (pictură cu degetele), reprezentând
diferite stări emoționale.
Exemple de stări emoționale exprimate: veselie, tristețe, mânie,
supărare, îndoială, mirare, îngrijorare, frică, ură, rușine,

vinovăție etc.
Elevii sunt invitați apoi să exprime exact ceea ce simt în acel
moment (un alt desen), folosind culorile pe care le consideră cele
mai potrivite.
Culorile alese, fluiditatea mișcării, tonurile și consistența
petelor de culoare oferă indicii interesante privind afectivitatea,
dar și calitatea cognițiilor.
”Ghemul magic”
Scop: Activitatea vizează consolidarea relațiilor personale și de
grup.
Sarcina: Inițiatorul are în mână un ghem de sfoară. El va oferi
ghemul unui participant spunându-i de ce l-a ales: ,, te-am ales
pentru că ești un prieten bun, mă ajuți...” sau ”te- am ales
pentru că tu știi jocuri frumoase...”etc. Cel ales prinde sfoara
și oferă ghemul altui coleg spunându-i ce calități a remarcat
la el, de ce îl apreciază. Fiecare participant va alege cel puțin
un coleg, până ce sfoara va forma o rețea asemănătoare unei
pânze de paianjen. La sfârșit inițiatorul adresează
întrebările:
- Cum v-ați simtit în timpul jocului?
- Ce ați aflat nou?
Concluzia aparține tot inițiatorului care va remarca faptul că
într-o clasă toți colegii sunt conectați ca într-o rețea și
că este esențial ca relațiile lor să fie bune.
,,Mimă’’
Scop: Recunoaşterea emoţiilor, etichetarea corectă a emoţiilor.
Materiale: Fişă de lucru cu diferite situaţii ipotetice .
Sarcina: Realizaţi bileţele cu situaţiile descrise în fişă şi
introduceţi-le într-o cutie:
1. Împărţiţi elevii în două grupe şi explicaţi-le că vor

avea ca sarcină să recunoască situaţia şi emoţiile mimate de
colegi.
2. Rugaţi elevii să-şi desemneze câte un reprezentant şi
cereţi acestuia să extragă din cutie un bileţel şi să mimeze
cât mai bine situaţia, utilizând gesturile şi mimica, astfel
încât membrii echipei lor să poată descoperi (din maxim 3
încercări) despre ce situaţie şi emoţie este vorba. Această
activitate se poate desfăşura şi sub forma unui concurs în care
câştigă grupa ce reuşeşte să ghicească cele mai multe
situaţii şi emoţii.
3. Discutaţi cu elevii câteva dintre situaţiile identificate.
Insistaţi pe diferenţele care pot să apară în reacţiile
emoţionale la elevi diferiţi.
”Portretul colegului meu”
Scop: Activitatea vizează intrecunoașterea, relaționarea în
cadrul clasei, dezvoltarea interesului pentru ceilalți,
socializarea.
Sarcina: Fiecare elev va căuta cât mai multe informații despre un
coleg. Îi întreabă pe ceilalți cât mai multe lucruri despre
colegul respectiv. La finalul investigației va cere infomații
despre coleg celui mai bun prieten al acestuia, apoi va realiza un
desen care să-l reprezinte. Va găsi asemănări între felul cum
arată colegul său, preocupările și preferințele acestuia și
ale sale. Prezintă apoi aceste informații și „portretul” în
fața clasei.
”Ghicește cine sunt!”
Scop: Activitatea are drept scop autocunoașterea și
intercunoașterea.
Sarcină: Fiecare elev scrie pe un bilețel:
• culoarea părului

• culoarea ochilor
• sexul
• vârsta
• un hobby
Se amestecă toate biletele într-un coșuleț apoi învățătoarea
sau unul dintre elevi extrage un bilet și citește conținutul
acestuia. Elevii trebuie să ghicească despre cine este vorba. Cel
recunoscut preia sarcina jocului.
”Ce culoare au emoțiile mele?”
Scop: Orice culoare poate fi asociată cu una sau mai multe emoții,
precum orice emoție poate să aibă propria ei culoare. Obiectivul
jocului este de ajuta elevii să-și înțeleagă emoțiile și să
le verbalizeze, asociindu-le cu culori.
Materiale necesare: Câte un set de cartonaşe colorate în 6 culori
(galben, portocaliu, roşu, albastru, verde şi negru) pentru
fiecare elev.
Sarcina: Fiecare elev primește un set de cartonașe colorate, apoi
fiecare pe rând este rugat să aleagă cartonaşul care se
potriveşte cel mai bine cu felul în care se simte el pe moment.
Apoi roagă-l să denumească o emoţie care se potriveşte cu
cartonaşul lui. Cere-i apoi să aleagă alt cartonaş şi să
spună o emoţie care se potriveşte cu culoarea aleasă. Repetă
acelaşi lucru cu toate cartonaşele.
Bine de știut: Fiecare dintre noi asociem la aceeaşi culoare
emoţii diferite. Spre exemplu pentru unii roşu înseamnă pasiune,
pentru alţii furie, frică. De aceea este foarte important să
laşi copilul să găsească propriile asocieri culoare-emoție,
fără să îl corectezi sau să îi spui că greşeşte. Nu există
răspunsuri corecte sau greşite când vine vorba de emoţii.
Acceptă pur şi simplu emoţia spusă de el şi încurajează-l să

continue.
"Mă simt bine când...”
Scop: Identificarea şi conştientizarea acelor activităţi care
generează atitudini şi stări pozitive.
Sarcina: Fiecare elev primeşte o foaie de hârtie pe care va trebui
să scrie 6 propoziţii care încep astfel: "Mă simt bine când
…"
La final, toate fişele sunt citite cu voce tare de către fiecare
elev şi afişate în sala de clasă. Se vor scoate în evidenţă
preocupările pe care majoritatea elevilor le au în comun. De
asemenea se va discuta impactul afectiv al acestor activităţi
asupra stării lor emoţionale.
“ Roata emoţiilor”
Scop: Conştientizarea, exprimarea și etichetarea corectă a
emoţiilor.
Sarcina: Se prezintă elevilor „Roata emoţiilor”,
explicându-le că o vor utiliza într-un joc pentru a înţelege
mai bine emoţiile lor şi ale celorlalţi. În acest joc, câte un
elev va învârti săgeata roţii şi când acesta se opreşte la o
emoţie, va încerca să identifice şi să reproducă emoţia, să
dea exemple de situaţii în care s-a simţit în acest fel. Se
precizează că, în cazul în care roata se opreşte tot la
aceeaşi emoţie, se va roti din nou, pentru a se putea discuta
toate emoţiile.
Nu uitaţi să lăudaţi copiii pentru recunoaşterea şi etichetare
corectă a emoţiilor!
„Oglinda mea”
Scop: Autocunoaştere, dezvoltarea imaginii de sine.
Descrierea exerciţiului: Fiecare elev îşi va alege un personaj
preferat (din desene animate, din filme etc.), şi va „cere”

personajului respectiv să scrie 4-5 caracteristici ale sale (ale
elevului) pe care să le şi justifice. Chiar dacă în prima fază
vor fi descrise probabil caracteristici fizice, instrucţiunile vor
viza intrarea mai în profunzime, spre caracter, aptitudini,
calităţi personale, comportament. Într-o altă variantă, sau
într-o fază ulterioară a exerciţiului, copilul va primi
instrucţia să îşi aleagă o persoană (reală) din anturajul
său, şi să-şi imagineze cum l-ar caracteriza aceasta. De
exemplu, Mihai îl va alege ca personaj preferat pe „Superman”,
care va trebui să spună (sau să scrie) câteva lucruri despre
Mihai. În faza următoare, Mihai o poate alege pe „mama”, care
să îl caracterizeze, în acelaşi mod. Exerciţiul îl îndeamnă
pe copil la o explorare a propriei persoane, realizată într-un mod
indirect, prin intermediul personajului preferat, determinându-l la
o auto-observare „din exterior”. Această aparentă detaşare de
propria persoană poate uşura atât identificarea şi verbalizarea
unor caracteristici, comportamente sau calităţi, în special la
copiii de vârstă şcolară mică, cât şi perceperea mai bună a
modului în care sunt „văzuţi” de cei din jur.
„Zarul”
Scop: Recunoasterea și exemplificarea emoțiilor.
Sarcina: Se foloseste un zar având pe fiecare din cele 6 fețe o
imagine sugestivă pentru câte o emoție (furie, tristețe, bucurie
etc.) Câte un elev dă cu zarul, identifică emoţia, apoi
povesteşte o întâmplare ce exemplifică emoţia.
„Inima zdrobită”
Scop: Activitatea are drept scop să-i ajute pe elevi să
înțeleagă modul în care comportamentul lor afectează
sentimentele celorlalți.
Sarcina: Fiecare elev primește o inima decupată din hârtie de

culoare roșie. Învățătoarea scrie pe tablă 10 expresii
jignitoare pe care elevii le-au auzit sau le-au folosit vreodată
unii la adresa altora. De exemplu, "nu ai fost invitat", "nu ai ce
căuta cu noi", ”ești murdar”, ”ești sărac” etc. Acestea
sunt scrise fară a face referire la o persoană anume. Sunt scrise
apoi pe tablă alăturată 10 afirmații pozitive, plăcute pe care
ei le-au auzit sau le-au exprimat unii la adresa altora.
Învățătoarea citește lista cu expresii jignitoare. Se cere
copiilor ca de fiecare dată când aud o expresie negativă sa
îndoiasca, sa faca un pliu pe inima pe care o au în față. (dupa
ce se citesc câteva expresii se verifica dacă toata lumea a facut
îndoiturile corect). Învățătoarea citește apoi lista cu
expresii placute. Regula este, de data aceasta, ca după fiecare
expresie pozitivă auzită copiii să desfacă o îndoitură de pe
inimă. Se cere apoi copiilor să observe faptul că, deși inimile
și-au recăpătat forma inițială, ele arată totuși diferit,
fiind pline de ”cicatrici”. Se poartă apoi discuții
referitoare la modul în care acțiunile, vorbele și faptele
noastre lasă amprente, ”cicatrici”, în inimile celor din jur.

Bibliografie
Roco, M. - „Creativitate şi inteligenţă emoţională”,
Editura POLIROM, Iaşi, 2001;
Păduraru C. C. , Petraru C., Gheorghiu G., - Suport pentru
activități de dezvoltare socioemoțională, Un zâmbet pe chipul
tău copile, Piatra Neamț, 2014;
Simister, C. J. – ”Jocuri pentru dezvoltarea inteligenței și
creativității copiilor”, Ed. POLIROM, Iași, 2011.

Formarea si educarea limbajului prin lectura

Gina-Mariana Marian
Scoala Gimnaziala "Gheorghe Lazar" Zalau, Salaj, Zalau

PROF. INV.PRIMAR. MARIAN GINA MARIANA
SCOALA GIM. ,,GH.LAZĂR,,-ZALĂU

Formarea si educarea limbajului prin lectura

Receptarea mesajului scris se realizeaza prin lectura unui text,
care devine, în ciclul gimnazial, o forma automatizata - ca gest,
fundamentala pentru achizitionarea informatiilor din orice domeniu
de activitate. Lectura se manifesta ca un exercitiu de performanta,

aplicat la diferite tipuri de texte literare şi/sau nonliterare,
cunoscute sau la prima vedere, în limbaj afectiv sau stiintific
etc.
În gimnaziu, capacitatea de receptare a mesajului scris contureaza
imaginea unui cititor de performanta (în sens didactic), înzestrat
cu abilitatea si vointa de a citi texte variate ca si continut,
forma si întindere. Elevii îşi dezvoltă cunoştinţele privind
modurile de exprimare (descriere, dialog, naratiune), caracterizarea
si rolul personajelor, ideile organizate în jurul unor subiecte si
conflicte, tipologia textelor si configuratia bibliotecilor.
Lectura- ca forma de acces la orice fel de informatie - constituie
cea mai utila achizitie abilitara si intelectuala din aceasta
perioada. Nicio comunicare nu se poate realiza decât daca se
utilizeaza un limbaj comun, daca elevii înteleg la fel sensul
cuvintelor, daca au suficiente motive sa comunice fara inhibitie si
retinere afectiva.
Din punct de vedere al metodologiei, formula de
,,lectura suplimentara'' este dublata de alte denumiri, cum ar fi
,,lectura particulara'', ,,lectura în afara clasei'' sau ,,lectura
individuala''. Lectura în afara clasei vizeaza activitatea de
citire a elevului a unor carti prin care se prelungeste citirea în
scoala realizata sub îndrumarea directa a profesorului. Lectura, ca
obiectiv didactic fundamental, devine o capacitate care, prin
perfectionare, se transforma în competenta21.
Lectura suplimentara este o prelungire a lecturii textelor din
clasa, din manualul scolar. De aceea, controlul si îndrumarea
lecturii particulare/suplimentare a elevului are menirea de a
perfectiona, prin activitate indirecta, independenta, actul de
citire, exersat pe diferite tipuri de texte. Cum cititul cartilor
constituie o abilitate fundamentala de natura intelectuala, fiind un

instrument al activitatii intelectuale, o deprindere utilizabila
pentru toate domeniile de cunoastere umana, competenta lecturala
constituie o achizitie fundamentala. De aici rezida importanta
lecturii pentru orice elev, pentru devenirea sa ulterioara, pentru
sprijinul progreselor sale scolare la toate disciplinele didactice.
Cartea, dobândirea pasiunii pentru lectură, influenţează în
mod pozitiv dezvoltarea intelectuală a elevilor, formează gustul
pentru lectura, atasamentul pentru ,,expresia tiparita” (carti,
reviste, ziare, diverse publicatii) în ciuda unei acerbe concurente
cu mijloacele audio-vizuale. Lectura îndeplineste rolul de sursa
principala de informare, de achizitionare a unor experiente
individuale, cu tenta morala. Ea propune, de regula, valori
universale umane, realizând, în mintea copiilor, o ierarhizare si
coagulare a valorilor culturii nationale si universale. De asemenea,
lectura ofera satisfactii estetice, propune modele de comportament,
contribuie la îmbogatirea limbajului, la nuantarea si
dezvoltarea/activizarea exprimarii, însusirea unor structuri
comunicative. Lectura ,,umple'' în mod placut timpul liber al
elevilor, oferind clipe de satisfactie, de meditatie, fiind
principala ,,sursa de miraje''22. Iata de ce lectura, ca act de
parcurgere a textelor (literare si neliterare) în clasa si în
afara clasei, prin importanta ei, ramâne obligativitate didactica.
Chiar daca în programa scolara nu sunt ore speciale pentru lectura,
îndrumarea si controlul lecturii suplimentare ramâne o atributie a
profesorului de limba română. Lectura trebuie sa devina o
obisnuinta pentru învatarea permanenta.
Lectura particulara se impune sa fie stimulata si îndrumata, iar
în acest proces de formare intelectuala trebuie atrasi şi parintii
elevilor, pentru a forma copiilor o biblioteca personala.
Partea de curriculum care se refera la decizia scolii (evident, la

propunerea profesorului) presupune optiunea pentru curriculum
aprofundat. În acest caz, lectura suplimentara este implicita,
inclusa în ,,programul'' de învatare a limbii si literaturii
române. O alta varianta de optiune este Curriculum extins, gratie
caruia se studiaza întreaga programa parcursa în numarul maxim de
ore. Exista asa numitul ,,Curriculum elaborat în scoala'', care se
refera la disciplinele optionale, neincluse în planul cadru de
învatamânt.
Exista, la sugestia organelor decizionale, optional la nivelul
disciplinei (Limba si literatura româna), optional la nivelul ariei
curriculare (limba si comunicare), optional la nivelul mai multor
arii curriculare, intersectate ,,transdisciplinar si
interdisciplinar''. În cadrul optiunii ,,literatura pentru copii'',
lectura suplimentara ca fapt devine o activitate de baza care
formeaza interesul si gustul pentru lectura, pune bazele unei
judecati de valoare si discernamânt asupra lecturilor parcurse.
Daca nu exista posibilitatea asumarii, prin alegere, a unui
optional de tip umanist, acest lucru nu înseamna ca se ignora, din
partea profesorului, organizarea, desfasurarea si îndrumarea
lecturii particulare a elevilor. Acesta trebuie să gasească alte
forme de a stimula si controla ceea ce citesc elevii în afara
scolii, stiut fiind ca achizitia abilitatii de lectura se utilizeaza
mai apoi la toate disciplinele scolare, precum si în orice tip de
asimilare a culturii generale si de specialitate.
Exista, în stare concurentiala, doua tipuri de lectura: lectura
textuala (alfabetica, literara) si lectura electronica (iconica, de
imagini). Raportul dintre cele doua tipuri de lecturi ar trebui sa
fie de complementaritate si nu unul de disjunctie. De aceea, se
impune promovarea de către profesor a ambelor tipuri de lectura,
prezentând avantajele si dezavantajele fiecarei categorii, luând

în considerare faptul că fiecare dintre cele doua aduce
,,lectorului'' avantaje si ispite, conform exemplului de mai jos:

Lectura cartilor Lectura electronica
- Imaginea e reconstruita ,,mental'', presupunând efort si
gândire - Imagini colorate, atragatoare, clare, usor de asimilat
- Imagini sugerate, solicitând ,,investigatie imaginativa'' -
Imagini totale, gata alcatuite, cu detalii si accesorii
- Imagini voit scriptice, simbolizate în metafore - Imagini reale,
exacte, concrete
- Limbaj mediat, polisemantic, ambiguu - Limbaj direct, simplu,
accesibil
- Act complex, activ - Confortabila, domestica, pasiva
- Reversibila si meniabila - Ireversibila, flux continuu

În actul de lecturare/citire este nevoie de angajarea a doi
,,actori'': textul si cititorul. În mod particular, textele care se
studiază în şcoală trebuie sa fie specifice si selectate pentru
a putea fi întelese de către elevi, ale căror particularitati
individuale si de vârsta este necesar a fi luate în considerare
în acest caz. În consecinta, lectura scolara si particulara are
nevoie de texte scolare si lectori scolari.

B I B L I O G R A F I E
1. Ion Coteanu - Gramatica de baza a limbii române, Editura
Albatros, 1996:
2. Iorgu Iordan. Stilistica limbii române. Ediţie
definitivă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975.

ROLUL FORMATIV ŞI IMPACTUL ACTIV AL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE

MARIA-LILIANA IUGA
Scoala Gimnaziala Pirtestii de Sus, Suceava, Pirtestii de Sus

ROLUL FORMATIV ŞI IMPACTUL ACTIV
AL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE


Prof. înv.primar IUGA MARIA-LILIANA

Şcoala Gimnazială „Henryk Sienkiewicz" Soloneţu-Nou

Motto: „Scopul educației este acela de a schimba o minte goală,
cu una deschisă.”
Malcolm Forbes

Pornind de la faptul că învățământul românesc actual pune
accent, atât pe învățământ de performanță, cât şi pe
dezvoltarea abilităţilor practice, în concordanţă cu cerinţele
pieţei muncii, un rol important „ în viaţa” elevilor, pe
lângă cunoştinţele teoretice, îl reprezintă activităţile
extracurriculare. Acestea au un impact activ, atât asupra
performanţelor şcolare, integrării sociale, cât şi asupra
dezvoltării personalităţii elevilor.
Educaţia prin activităţile extracurriculare urmăreşte
identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre talente,
aptitudini, cultivarea unui stil de viaţă civilizat. Încă de la
cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează cunoştinţe pe care
le pune în contact direct cu obiectele, lucrurile, fenomenele din
natură.
Activităţile extracurriculare prezintă unele particularităţi
prin care se deosebesc de activităţile din cadrul orelor de curs.
Conţinutul acestora nu e stabilit de o programă şcolară, ci de
cadru didactic, în funcţie de dorinţele, interesele, trebuinţele
elevilor.
Pentru o bună desfăşurare a activităţilor extracurriculare,
trebuie să se aleagă din timp materialele, sursele necesare, modul
de ordonare a acestora într-un repertoriu cu o temă centrată şi
originalitatea – „spectacolul” susţinut de cadrul didactic.
Prin desfăşurarea acestora, cadrul didactic are posibilitatea de
a-şi cunoaşte mai bine elevii, de a-i vedea în altă ipostază,

să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să pătrundă în
„cămara sufletului lor”, să-i pregătească pentru ceea ce îi
va aştepta. Totodată, aceste activităţi permit elevilor cu
dificultăţi de afirmare în mediul şcolar, cei timizi, să
reducă nivelul de anxietate, să-şi pună în practic adevărata
lor valoare intelectuală.
În cadrul desfăşurării activităţilor extracurriculare,
elevii sunt activi, entuziasmaţi, participă într-o atmosferă de
voie bună, optimism, cu însufleţire şi dăruire.Datorită
acestora, ei pot să se exprime liber, fără teama de a primi un
calificativ bun sau rău, sunt îndrumaţi să dobândească o
gândire independentă, toleranţa de ideile noi, capacitatea de a
descoperi şi rezolva diferite probleme. Totodată, li se dezvoltă
simţul practic, estetic, dragostea pentru artă, istorie, neam,
operaţional şi se autodisciplinează.
Activităţile extracurriculare pot îmbrăca forme variate:
spectacole cultural-artistice, serbări şcolare pe diverse teme,
excursii , vizite, cercuri pe diferite discipline sau literare,
concursuri, întreceri sportive, vizionarea de emisiuni muzicale,
teatru de copii.
Spectacolele reprezintă o formă de activitate extracurriculară
prin care elevul face cunoştinţă cu lumea artei, frumosului,
esteticului; constituie o sursă inepuizabilă de impresii
puternice, apelând în permanenţă la afectivitatea lui. La ora
actuală, sunt binevenite, având în vedere că trăim într-o lume
dominantă de mass media, calculator, internet. Acestea nu fac
decât să contribuie la transformarea copiilor în fiinţe
incapabile să gândească singuri, de a se controla emoţional,
comportamental, nişte fiinţe slab dezvoltate intelectual.
Totodată, elevii devin dependenţi de aceste surse, ca un drog de

care nu pot renunţa.
Având în vedere rolul educativ al serbărilor şcolare în
istoria învăţământului românesc, s-a constatat că lucrările
din ultimii ani destinate acestora au fost deficitare, greoaie prin
conţinut, valenţe şi scopul lor.
Serbarea şcolară este o modalitate de cultivare a capacităţilor
de vorbire şi a înclinaţiilor artistice ale elevilor. Prin
conţinutul însuşit în cadrul acesteia, elevii, încetul cu
încetul, cu paşi mărunţi, încep să-şi adune o bogăţie de
idei, impresii, trăiesc cu emoţii situaţiile concrete. Prin
intermediul acestora se realizează stimularea şi educarea
atenţiei, exersarea memoriei. Pentru mărirea stabilităţii
atenţiei, trebuie avută în vedere intervenţia la momentul
potrivit, cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare elev şi
susţinută de suportul afectiv-motivaţional.Cele mai puternice
stimulări ale sensibilităţii estetice ale elevului sunt lectura
artistică, cântecul, dansul, recitarea. Valoarea estetică mai
poate fi mărită şi datorită cadrului, locului de desfăşurare
al serbărilor: o sală de festivităţi, un cadru festiv, un colţ
amenajat în chip de sărbătoare.
Contribuţia elevului, în ceea ce priveşte pregătirea şi
desfăşurarea spectacolului artistic, trebuie privită din
perspectiva dorinţei de a arăta spectatorilor latura sa
artistică, distracţie, plăcerea estetică, satisfacţie, şi
totodată, deşi, „a fi un mic şi bun actor e lucru mare”. Nu
oricine are curajul, tăria de a urca pe scenă, de a juca un rol.
Cel mai mare succes e acela, când reuşeşte să trezescă în
sufletul spectatorilor o mare emoţie şi reacţia acestora să-i
insufle elevului o mai mare încredere în propria sa persoană,
să-l stimuleze, astfel încât să dea tot ce e în stare.

În cadrul activităţilor organizate în mijlocul naturii, al
vieţii sociale
( excursii, drumeţii, plimbări ) , copiii se confruntă cu
realitatea şi percep activ, prin acţiuni directe obiectele,
lucrurile, fenomenele, anumite locuri istorice. Acestea sunt axate,
în principal, pe viaţa în aer liber. În cadrul acţiunilor
turistice, elevii îşi pot forma sentimente de respect şi dragoste
faţă de natură, faţă de om şi realizările sale. Dominantele
acestui tip de activităţi trebuie să fie grija faţă de timpul
liber al copilului, atitudinea de cunoaştere a dorinţelor copiilor
şi de respectarea acestora. Acestea le oferă destindere,
încredere, recreere, voie bună, iar unora dintre ei, cei timizi,
posibilitatea unei afirmări şi recunoaştere a aptitudinilor.
Datorită acestor activităţi, elevii pot să reda cu mai multă
creativitate şi sensibilitate , imaginea realităţii, în cadrul
activităţilor artistico-plastice şi modelaj , iar materialele pe
care le adună ,sunt folosite în activităţile practice sau chiar
în jocurile de creaţie. Trebuie menţionat faptul că, la vârsta
şcolară, elevii sunt foarte receptivi la tot ce li se arată sau
li se spune în legatură cu mediul , fiind dispuşi să acţioneze
în acest sens, parcă ar fi nişte „adevărate aspiratoare”.
O altă metodă extraşcolară care stârneşte interesul elevului
pentru diferite arii curriculare şi are în acelaşi timp, o
importanţă deosebită şi în orientarea profesională a elevilor,
sunt concursurile şcolare. Cele mai cunoscute sunt: "Cangurul" sau
Olimpiadele şcolare. Acestea pot oferi cea mai bună sursă de
motivaţie, determinând elevii să studieze mai mult şi cu mai
multă atenţie conţinuturile învăţării şi prin urmare, pot,
prin propriile forţe, să obţină rezultate mai bune la şcoală.
Pot avea acelaşi efect şi concursurile organizate în sala de

clasă, de către cadrele didactice din şcoală. Dacă sunt
organizate într-o atmosferă plăcută, relaxantă,”nu cu dureri
de cap”, vor stimula spiritul de iniţiativitate al copilului, îi
va oferi prilejul să se integreze în diferite grupuri, pentru a
duce la bun sfârşit exerciţiile şi, totodată, va asimila mult
mai uşor toate cunoştinţele.
În concluzie, luate împreună, activitatea educativă şcolară
şi extraşcolară, care sunt într-o strânsă legătură,
dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea tinerei
generaţii în actul decizional, în ceea ce priveşte respectarea
drepturilor omului şi asumarea responsabilităţilor sociale,
realizandu-se, astfel, „prietenie strânsă” între elementul
cognitiv şi cel comportamental.Nu trebuie uitat faptul că
activităţiile extracurriculare contribuie la gândirea şi
completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea
înclinaţiilor şi aptitudinilor şcolarilor, la organizarea
raţională şi plăcută a timpului lor liber, iar succesul este
garantat dacă ai încredere în propria lor imaginaţie, bucuria
şi dragostea din „cutiuţa sufletului său , dar să îi laşi
pe ei să te conducă spre o lume a lor, o lume de basm, de acţiuni
frumoase şi valoroase.

BIBLIOGRAFIE:

1.Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea
acestora în activităţile de instruire şi autoinstruire, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pg.162;
2.Cernea, Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la
optimizarea procesului de învăţământ, în “ Învăţământul
primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti;

Comunicarea de la origini și până în prezent

Dorina Andrișan
Scoala Gimnaziala Satu Mare, Suceava, Satu Mare

Comunicarea de la origini și până în prezent

În fiecare zi, în fiecare moment, ființele comunică între
ele. Comunicarea face posibilă coexistența oamenilor. Salutul sau
un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu
ceilalți.
Comunicarea directă dintre oameni este realizabilă prin
intermediul cuvintelor sau al gesturilor. Deci, putem vorbi despre o
comunicare verbală și una nonverbală.

Comunicarea nu se limitează la cuvintele unei limbi.
Plantele și animalele nu vorbesc; cu toate acestea, ele comunică.
Plantele transmit mesaje prin intermediul mirosurilor și al
culorilor, la fel ca animalele. Ființele umane transmit informații
și prin poziția corpului, prin gesturi și înfățișare. Foarte
sugestivă poate fi și expresia feței, mimica: ridicarea din
sprâncene de mirare, strâmbarea nasului de dezgust, mărirea
ochilor și strângerea buzelor când amenință etc.
Strămoșii noștri îndepărtați se exprimau prin gesturi.
Și astăzi, omul își folosește brațele, mâinile și capul
pentru a face gesturi. Gesturile preced, ilustrează sau precizează
ceea ce spun cuvintele: degetul dus spre obraz indică rușine, iar
spre tâmplă semnifică nebunia. Gesturile organizate într-o
înlănțuire ritmată formează dansul, un mijloc universal de
comunicare. În anumite triburi din Africa și Amazonia, oamenii
dansează pentru a cere zeilor ploaia sau tămăduirea unui bolnav.
Din cele mai vechi timpuri, omul și-a schimbat
înfățișarea prin pictarea pielii corpului, tatuaje, machiaj,
îmbrăcăminte. Acestea pot indica vârsta, statulul social,
apartenența la un grup.
Comunicarea nonverbală însoțește și completează, de
obicei, comunicarea verbală. Numai oamenii pot articula sunete
pentru a alcătui cuvinte și a le organiza într-un limbal vorbit.
Organele vorbirii s-au modificat pe măsură ce omul s-a adaptat la
poziția verticală. Oamenii preistorici comunicau probabil între
ei prin strigăte și diferite sunete. Treptat, oamenii au avut
nevoie să transmită informații din ce în ce mai complexe.
Astfel, au început să folosească combinații de sunete diferite
pentru fiecare obiect, acțiune, idee. Ei au inventat cuvinte care
să denumească animalele, plantele, întreaga natură

înconjurătoare și propriile activități: fuga, vânătoarea,
hrana, somnul etc. La naștere, copilul nu știa să vorbească. El
se face înțeles de cei din jur prin strigăte, plâns și mimică.
Crescând, el învață treptat să-și folosească glasul, să
producă și să controleze sunetele, apoi să stăpânească
limbajul părinților săi.
O altă modalitate de comunicare umană o constituie
indiciile și imaginile. Încă din vremurile preistorice, omul a
folosit semnele ca mijloace de informare: recunoaște amprentele
animalelor, urmele lăsate de alți oameni și știe să producă
intenționat indicii pentru a oferi informații. Apoi, el a fost
capabil să creeze imagini, reprezentări a ceea ce vedea sau își
imagina, tot cu scopul de a informa, de a se exprima, de a-și aduce
aminte. Imaginile au căpătat diverse înfățișări: desene,
picturi, fotografii.
Cele mai vechi semne realizate de om datează de acum
aproximativ 60.000 de ani; este vorba de linii și puncte gravate
în piatră sau os pentru a număra sau memora evenimentele. În
urmă cu aproximativ 30.000 de ani, oamenii au desenat pe stânci
sau pe pereții grotelor animale, părți ale corpului lor, desene
simple figurative sau geometrice.
Mai târziu, oamenii au început să reprezinte ceea ce
vedeau în jurul lor prin imagini, adică prin pictură și desen. O
dată cu inventarea fotografiei a devenit posibilă realizarea unor
imagini care seamănă foarte mult cu realitatea.
Din preistorie și până la formele cele mai moderne ale
comunicării, oamenii folosesc desene simple pentru a transmite
mesaje. Schematizând mesajele, ei au inventat un mijloc de a-și
exprima și comunica mai ușor gândurile. Acestea sunt
pictogramele: blazoane, steme, embleme, steaguri. Pictogramele

prezintă de a putea fi înțelese ușor de toată lumea, indiferent
de limbă.
Pictogramele au dat naștere și unor scrieri. Scrierea este
un sistem de semne folosit pentru reprezentarea vizuală a ideilor
și cuvintelor. Se crede că scrierea s-a născut acum 5000 de ani,
într-o țară numită Sumer, care corespunde Irakului de astăzi.

În jurul anului 3000 î. CH. , în Egipt își face
apariția un altfel de scriere: hieroglifele; acestea erau desene
care reprezintă ființe umane, zei, plante, animale, obiecte. În
al doilea mileniu î. H. s-a născut și scrierea chinezească;
astăzi ea cuprinde în jur de 3000-4000 de caractere.
Tot în mileniul al doilea î. H. au apărut și primele
scrieri alfabetice. Alfabetul a fost inventat în Orientul Apropiat.
El conținea numai consoane. Absența vocalelor din alfabet se
regăsește astăzi în țările de limba arabă și în Israel,
unde se vorbește ebraica.
În jurul secolului al 8-lea î. H., grecii au adaptat după
cerințele limbii lor, alfabetul fenician. Pentru sunetele pe care
le aveau în comun, grecii au folosit aceleași litere, iar cu
literele rămase au notat vocalele. Mai târziu, roamnii au preluat
alfabetul grec și l-au adaptat limbii lor. Acesta este strămoșul
alfabetului nostru.
Gesturile, vorbirea, imaginile, scrisul au permis
oamenilor să transmită în timp informații prin intermediul
mijloacelor de comunicare: cartea, ziarul, fotografia,
cinematografia, telecomunicațiile, telegraful, telefonul. radioul,
televiziunea, video-ul, publicitatea.
Secole de-a rândul, cărțile au fost copiate de
mână, una după alta. Inventarea tiparului a făcut posibilă

reproducea lor în multe exemplare, pentru a fi vândute și apoi
citite de mii de oameni. Chinezii, inventatorii cernelei și ai
hârtiei, au fost primii care au contribuit la apariția tiparului.
Prima cartea tipărită este o biblie, în 1455.
Fotografia este un mijloc de fixare a imaginilor foarte folosit
astăzi. Cu o fotografie putem păstra amintirea unor lucruri
dispărute sau a celor care nu se afla în preajma noastră. Încă
din Antichitate, oamenii știau să proiecteze o imagine pe un ecran
cu ajutorul luminii soarelui și al unei cutii folosită drept
''camera obscură''. Fotografia modernă s-a născut odată cu
aparatul Kodak al americanului George Castman, în 1888.
Pornind de la procedeele fotografice, cinematograful a reușit
să redea mișcarea. Ficțiune sau realitate, filmele pot
înfățișa orice și chiar dau viață unor personaje cum sunt
cele de desene animate.
Începând din secolul al 19-lea, în urma descoperirii
electricității și a undelor electromagnetice, a devenit posibilă
punerea în circulație foarte rapid a informațiilor pe întreaga
planetă. În 1837, S. Morse a realizat un sistem care folosea
curentul electic pentru a transmite mesaje, telegraful. În 1876, G.
Bell a conceput un aparat electic care putea transmite glasul uman,
telefonul. Acesta s-a perfecționat datorită americanului Thomas
Edison, din 1877.
În anul 1920 începe aventura radiodifuziunii. Inițial,
radioul era folosit de militari și navigatori. În anul 1920, un
club de radioamatori organizează transmiterea unui concert în
întreaga Europă prin radio.
O tehnică modernă de înregistrare și redare a imaginilor
și sunetelor o reprezintă video-ul, apărut in 1970. El poate fi
folosit în scop didactic, în industrie, în medicină sau în scop

distractiv, prin intermediul jocurilor video.
În secolul al 20-lea, o dată cu apariția noilor mijloace de
comunicare s-a dezvoltat foarte mult publicitatea. Ea este un
instrument de comunicare ce transmite informații publicului despre
o idee, un eveniment, o acțiune, o persoană, o instituție, un
produs.
În zilele noastre, mijloacele de comunicare au evoluat
foarte mult datorită informaticii. Informatica s-a născut din
necesitatea oamenilor de a efectua foarte rapid calcule matematice.
În 1642, savantul Blaise Pascal a realizat o mașină care facea
adunări și scăderi. Două secole mai târziu, în 1823, englezul
Charles Babbaie a conceput o mașină programabilă, aceasta fiind
strămoșul calculatorului. Cercetările americane au evoluat până
în anul 1971, când societatea Intel a reușit să instaleze toate
componentele necesare unui calculator într-un singur circuit
integrat, numit microprocesor. An de an, datorită miniaturizării
elementelor componente, a fost posibilă crearea calculatorului de
mici dimensiuni pentru uz pesonal. Dacă la începuturi numai
informaticieniifoloseau aceste calculatoare, în 1976 se
înființează societatea americană Apple, care creează
calculatoare accesibile si nespecialiștilor. În 1981, societatea
IBM creează calculatorul pesonal (PC, personal computer).
Progresul telecomunicațiilor și al informaticii a dat naștere
în anii 1980 multimediei. Aceasta este o tehnologie care, cu
ajutorul unor programe specializate, permite prelucrarea textelor,
imaginilor și sunetelor digitalizate. Se disting produse multimedia
în afara rețelei(CD-ROM, CD-I, DVD și bornele interactive) și
servicii în rețea (Internetul).
Conectarea calculatoarelor între ele a permis realizarea unor
rețele de calculatoare. Prima rețea, Arpanet, s-a născut în 1960

în armata americană. Următoarea a fost Transpac, în Franța
anilor 1970. Pentru conectarea tuturor rețelelor a fost nevoie de
inventarea unui limbaj comun, TCP/IP. Astfel a devenit posibilă
realizarea unei rețele mondiale de calculatoare, Internetul. La
început, el a fost folosit de universități pentru schimbul de
informații, apoi de marele public, în jurul anilor `90, datorită
sistemului Web, care permite deplasarea cu ușurință în rețea.
Pentru conectarea la Internet este necesar un modem (cel care
transformă datele digitale transmise de calculator în impulsuri
electrice care călătorescprin liniile telefonice și invers), un
furnizor de acces (o instituție care oferă acces la Internet,
contra cost). Datele (textele, imagini, sunete) se găsesc pe câte
un site creat de oricine vrea să ofere informații pe Internet.
O altă modalitate de conectare la Internet se poate face printr-un
Network Computer(NC), un calculator ieftin care nu funcționează
decât conectat la Internet. Internetul oferă: poștă electronică
(e-mail), prin care se pot transmite rapid mesaje către un alt
abonat la Internet, oriunde în lume; patriciparea la forumuri
organizate pe un site, unde se pot purta discuții internanți din
întreaga lume; videoconferințe.
Tehnologia multimedia permite crearea unor lumi virtuale, adică a
unor forme și imagini de sinteză tridimensionale, însoțite de
sunet. Utilizatorii pot intra și se pot deplasa în aceste lumi
virtuale cu ajutorul unui echipament specific; o cască specială, o
mănușă cu date(dataglove) sau un combinezon cu date (datasuit).
Astăzi, realitatea virtuală are numeroase aplicații practice; ea
permite recrearea unor universuri cunoscute în folosul celor care
nu pot ajunge la ele, deoarece sunt prea îndepărtate (spațiul
extraterestru, fundul mărilor) sau prea periculoase (centrale
nucleare, vulcani).

Pe viitor, instrumentele de comunicare vor fi probabil
din ce în ce mai minituarizate, mai puternice și mai prietenoase.
Cu ajutorul lor ne vom putea face simțită prezența la distanță,
vom putea explora lumi virtuale, ne vom deplasa cu viteza luminii pe
rețelele de telecomunicații planetare.
Una din marile provocări ale viitorului este să dăm
posibilitatea cât mai multor oameni să se bucure de avantajele
progresului tehnic.

Andrișan Dorina
Școala Gimnazială Satu Mare, Județul Suceava

Posibilitățile de aplicare ale jocului dramatic în formarea și dezvoltarea colectivului de elevi

Viorica Felcser
Scoala Gimnaziala "Kun Kocsard" Ojdula, Covasna, Ojdula

Profesor înv.primar: Felcser Viorica
Școala Gimnazială ”Kun Kocsárd”, Ojdula

Posibilitățile de aplicare ale jocului dramatic în formarea și
dezvoltarea colectivelor de elevi
”Viața noastră decurge în sfera de influență ale diferitelor

grupuri sociale, personalitatea noastră formându-se prin
experiențele trăite în relațiile interpersonale. Începând cu
primul microgrup social, famila, în toate etapele vieții
aparținem unui grup de oameni, în care trăim și ne desfășurăm
activitățile”, afirmă Bagdy Emőke, personalitate marcantă în
domeniul dramei educaționale. Așadar viața noastră se
desfășoară într-un spațiu social complex, compus din relații
interpersonale, cu toate evenimentele vieții, cărora le acordăm
importanță. Relaționarea interpersonală se manifestă sub formă
de comunicare. Cuvintele, mișcările, privirea, vocea, postura,
gesturile – toate sunt componentele comunicației. Grupul trebuie
să parcurgă etapele necesare din prizma sentimentelor membrilor
săi, ca să atingă nivelul optim de colaborare și de rezolvare a
sarcinilor de lucru. Este absolut necesar ca membrii grupului să se
manifeste între ei în mod spontan și sincer, astfel ajutându-se
reciproc în procesul de dobândire a experiențelor și de
învățarea propriu-zisă.
Bagdy Emőke, în cartea sa intitulată ”Metode de formare ale
personalității în școală”, categorizează nivelurile
formării grupului astfel:
1.Nivel sociologic (aspectul ecologic) – școala și mediul
social; nivelul de dezvoltare funcțională al organizației și al
structurii școlare
2.Nivel social-psihologic – problemele colectivelor de clasă:
dificultăți cauzate de vârstă precum și inconveniente externe,
aduse din familiile elevilor
3.Nivelul relațiilor diadice – relația dintre elevi și
profesor, relații între membrii grupului
4.Nivel personal, individual – problemele interioare ale
profesorului (personalitatea, probleme psihice), potențialul

grupului, tulburări de dezvoltare
Trebuie să asigurăm acele condiții, care sunt indispensabile în
colaborarea elevilor la diferitele structuri ale vieții școlare:
cursurile, recreațiile, activitățile extracurriculare, astfel ca
elevii să fie prezenți la aceste activități cu atitudini morale
pozitive, să fie atenți și la necesitățile altora, să urmeze
regulile colectivității, să nu fie agresivi sau conduși de
individualisme jignitoare. Scopul nostru este ca grupul să-și
formeze condițiile de muncă eficientă și atmosfera creatoare,
fără influență exterioară. Pentru realizarea acestor obiective,
drama educațională ne oferă multitudinea exercițiilor de formare
a grupului care contribuie la dezvoltarea autocunoașterii și
cunoașterii semenilor, aducând beneficii considerabile
activității instructiv-educative. Riturile, prin repetările,
sunt elemente importante, care reglementează viața omului,
formând obiceiuri, oferind siguranța apartanenței la o
colectivitate. Începând lecțiile de dramă prin rituri sporim
concentrarea participanților, iar după o activitate reușită, în
ritul de încheiere, se va oglindi bucuria împlinirii pe fețe.
Resursele aplicării riturilor sunt următoarele: ceremonii cu
repetarea acelorași momente la începutul și sfârșitul lecției;
rearanjarea sălii de clasă; exerciții de respirație și
articulare; salut; mișcare ceremonială coreografată; intonarea
unei poezii sau cântece preferate.
Pentru o ambianță plăcută și eficientă de lucru este necesară
prezența concentrată a tuturor membrilor grupului, aceasta fiind
sporită de autocunoaștere reală, de cunoașterea rolului și
însemnătății fiecărui elev în clasă. Prin următoarele
exerciții se pot crea situații în care fiecare participant să
se mărturisească, să se destăinuie despre sine în fața

celorlalți:
1.Linia însușirilor – ne grupăm pe baza însușirilor antonime
Ex. hărnicie – lenevie; cugetare – necugetare; mărinimie –
egoism; tăcere – gălăgie; atenție – neatenție; prietenie
– ostillitate; blândețe – răutate; frică – curaj
Desfășurarea jocului: Clasa se împarte în două grupe. Grupele
își ordonează membrii pe linia însușirilor, se pot face
schimbări, se poartă discuții. Acest joc oferă educatorului
informații importante despre fiecare copil, iar copiilor le dă
șansa de a-și spori autocunoașterea, conștientizarea sinelui,
dezvoltarea simțului realității.
2.Sacul zănelui- Și copiii pot să aibă zile neplăcute, când
este indicat ”predarea” însușirilor nedorite, și preluarea
altora, mai potrivite. Chiar și profesorul poate mărturisi despre
unele indispoziții.
3.Ce-aș vrea să fiu, și de ce? Ce animal vreau să fiu, de ce? Ce
plantă vreau să fiu, de ce? Ce unealtă de bucătărie aș vrea
să fiu, de ce? Șirul poate fi continuat cu anotimpuri, lunile
anului, zilele săptămânii, disciplină școlară, fenomene ale
naturii, persoane cunoscute, personaje din poveste etc.
4.Scaunul fierbinte – Cine stă pe scaun este ”intervievat”
prin întrebări scurte despre viața lui personală. Răspunsurile
trebuie să fie scurte și concise.
5.Adresează-te unor colegi de clasă! – Acest joc se bazează pe
activități pe grupe mici sau în perechi. Se formulează
următoare sarcină: Găsește o modalitate de a lăuda un coleg!
Întâi se pot spune ”complimente” despre ținută și imagine
fizică, apoi despre caracteristicile de personalitate, însușirile
sufletești.
6.Jocul statuii, bazat pe însușiri antonime – Jocul se

desfășoară în grupe mici, de 3-4 copii. Copii aleg tematica
jocului. O temă poate să fie agresivitatea, care se transformă
prin mișcare în prietenie.
Pentru întemeierea relațiilor interpersonale, pentru dezvoltarea
încrederii în colegi de clasă putem folosi o serie de exerciții
și jocuri, de la inițierea contactului visual, până la
acceptarea atingerii fizice, a strângerii de mână. Coordonatorul
jocului trebuie să urmărească permanent fiecare mișcare, mimică
și gest al elevilor, iar tonul și instrucțiunile lui pot fi
determinante.
1.Suport muzical –Copiii se plimbă, se mișcă pe muzică
clasică, iar la oprirea muzicii vor lua o poziție , fără
atingerea celorlalți. Se pornește muzica, iar la următoarea
oprire iau o poziție prin atingerea unui coleg. A treia oprire
înseamnă alegerea unei perechi prin prinderea degetului mic, iar
jocul poate continua prin varietatea mișcărilor efectuate în
perechi.
2.Joc cu cântec –Copiii cântă un cântec cunoscut, mergând în
cerc, la versul indicat se atinge umerii celui din față.
3.Jocul nevăzătorilor – Un elev conduce alți cinci, care își
țin ochii închiși, ducându-le prin diferite obstacole.
4.Jocul statuii- Trebuie să se ia poziții corelate în perechi,
spontan, prin improvizație, fără discuție prealabilă.
Întrucât viața noastră se bazează pe comunicații
interpersonale, prin care se desfășoară schimbarea
informațiilor, trebuie să sensibilizăm elevii noștri la
receptarea mesajelor venite din lumea exterioară, dar totodată
să le dezvoltăm și capacitățile de transmitere ale mesajelor.
Importanța comunicației nonverbale este uriașă, acestea ajutând
recunoașterea emoțiilor, ale intențiilor altora, reglementează

comportamentul individual și relațiile interpersonale.
Comunicația nonverbală se desfășoară prin următoarele forme:
mimică, contact vizual, gesturi, poziția corpului, păstrarea
distanței, instrumente de comunicare emblematice.
1.Jocuri de mimică – Mesajele transmise prin mimică confirmă,
clarifică, accentuează conținutul comunicării.
2.Contact vizual – Privirea este un instrument ideal de
comunicare, începând de la acțiunile animalelor de nivel
inferior, până la cele mai fine manifestări ale omului. Aceste
jocuri necesită liniște și atenție sporită.
3.Gesturile- Există gesturi cu însemnătate, specifice fiecărei
civilizații, care au rolul de sprijini, de a îmbogăți
comunicarea orală.
4.Poziția corpului- Este în strânsă legătură cu mișcările
mâinilor.
5.Păstrarea distanței – Edward T. Hall, antropologistul
American, analizând poziția oamenilor care lucrează împreună
stabilește următoarele tipuri de distanță: confidențională,
personală, socială și publică. Spațiul necesar variază în
funcție de personalitate, culturi și civilizații. Pentru
păstrarea acestui spațiu necesar câteodată facem un pas înapoi,
în timpul discuției.
6.Emblema unui om – Emblema este o formă de comunicare, cu
ajutorul căruia, în mod vizibil - prin părul, îmbrăcămintea ,
încălțămintea, obiectele personale, simbolurile de statut
personal – dăm de știre tuturor poziția noastră în ierarhia
socială, apartenența la un grup social. Scriitorul filozof, Thomas
Mann afirmă următoarele: ”Imaginația, arta intuiției de a
înțelege stările sufletești ale celor din jur , nu este numai un
lucru lăudabil - fiindcă străpunge limitele egoului-, dar și un

instrument indispensabil de îmbunătățire a vieții
personale.”
Exercițiile și jocurile mimetice sunt urmate de jocuri complexe,
care necesită exprimarea orală, discuție analitică. Deseori
constatăm că elevii noștri nu au un comportament adecvat în
diferite situații, nu știu să se exprime în societate, să se
prezinte, să inițieze o convorbire, să se adreseze anumitor
categorii de vârstă. Ei trebuie să se orienteze în lumea
copiilor și a adulților, trebuie să fie capabili de exprimarea
nuanțată a sentimentelor. Prin vorbire, mișcare, poziția
corpului, trebuie să exersăm regulile de comportament prin diverse
situații fictive, care previn sentimentele de umilință sau
batjocură. La aceste jocuri improvizative poate participa însuși
profesorul, devenind partenerul elevilor, ajutându-i să
însușească modele de atitudini pozitive.
Activitățile de dramă elimină manifestările anarhice din
clasă, întemeiază cultura interioară a grupului, cu obiceiurile
sale comune. Momentele trăite împreună oferă acea energie
formatoare, care înfluențează structura clasei, calitatea
activităților școlare.
”Randamentul jocurilor de dramă se regăsește nu doar în
conștiința întărită a grupului, sau în valorile morale
pozitive, dar și în multiplele posibilități ale individului de
auto-realizare creativă, în resursele puternice ale fiecăruia,
necesare obținerii performanțelor.”
Bagdy Emőke

Bibliografie
1. Allport, G. W.,( 1981), Structura şi dezvoltarea
personalităţii, E.D.P., Bucureşti

2. Boboc, I.,(2002), Psihologia organizaţiilor şcolare şi
managementul educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
3. Bolton, Gavin Teoria dramei educaționale, Budapesta, Centrul
Cultural ”Piața Marcizibányi1993
4. Duks, S.(2000), Relaţiile interpersonale.A gândi, a simţi, a
interacţiona, Ed. Polirom, Iaşi
5. Emőke, Bagdy, József Telkes, Metode de dezvoltare a
personalității în școli, Budapesta, Editura Națională, 1988
6. Katalin, Gabnai, Jocuri dramatice pentru copiii, tineri și
adulți, Budapesta, Centrul Cultural ”Piața Marcizibányi”,
1993

Lectura suplimentară a elevilor- prioritate a activității didactice

Alina Bandas
Scoala Gimnaziala Satu Mare, Suceava, Satu Mare

„Nu e alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului
zăbavă, decât cetitul cărților.”(Miron Costin)

Viața pe care o trăim la început de secol XXI este marcată de
amprenta marilor descoperiri științifice. Televizorul,
calculatorul, internetul au devenit repede pereche pentru fiecare
generație din ultimii ani. Aceste mijloace de informare rapidă și
comodă oferă elevilor posibilitatea informării în orice domeniu

al cunoașterii. Și atunci se naște întrebarea: mai e cartea o
făgăduință, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri și
frumuseți, așa cum menționa Arghezi?
Rămâne așadar obligația școlii de a repune cartea în
drepturile ei.
Sunt nenumărate mărturiile oamenilor de cultură care relatează
impactul extraordinar pe care l-au avut asupara lor lecturile la
vârsta copilăriei. Sub influența cărților citite, și, mai
ales, recitite, ei nu numai că evocau momente extraordinare de
noblețe, vitejie, aventură ale altora, dar se imaginau ca
participanți activi ai acțiunilor din acele cărți. Copiii își
asumau solidaritatea de a fi alături de eroii pozitivi și, în
felul acesta, își stabileau de pe acum un tipar de personalitate.
Lectura elevilor din învățământul primar se desfășoară sub
îndrumarea învățătorului. În această activitate se
angajează, uneori din proprie inițiativă, familiile elevilor,
care pot avea un rol determinant în constituirea bibliotecii
personale și în alegerea unui anumit tip de carte pentru citit.
Rolul important deținut de lectură- ca activitate intelectuală-
este determinat de contribuția sa la dezvoltarea personalității
copilului din mai multe puncte de vedere:
- sub aspect cognitiv - îmbogățește orizontul de cultură al
elevilor, prezentându-le evenimente din existența universului, a
comunităților umane și a indivizilor;
- sub aspect educativ – le oferă exemple de conduită morală
superioară, le prezintă cazuri de comportamente care-i îndeamnă
la reflexii, pentru a distinge binele de rău și a urma binele;
- sub aspect formativ: le dezvoltă gândirea, imaginația,
capacitatea de comunicare.
Scopul principal al activității de lectură este dezvoltarea

gustului pentru citit, căruia i se adaugă și alte deziderate:
stimularea interesului pentru cunoașterea realități, sporirea
volumului de informații , îmbogățirea vieții sufletești,
cultivarea unor trăsături morale pozitive etc.
În practica școlară se folosesc diverse forme de îndrumare a
lecturii în afara clasei. Cele mai importante sunt povestirea,
citirea expresivă a cadrului didactic, recenzia și lecțiile de
popularizare a cărții. Prin astfel de activități, un scriitor
sau altul devine cunoscut de elevii din întreaga clasă, nu numai
de cei care-l consideră ca autor preferat în lectura lor
particulară. Alături de aceste forme de activitate se mai pot
folosi și altele, ca de exemplu: recitarea unei poezii, cântece pe
versurile unor autori etc.
Folosirea diverselor forme de îndrumare a lecturii în procesul
lecțiilor stimulează interesul elevilor pentru lectură, le
trezește dorința de a citi.
Lectura independentă a elevilor trebuie însă organizată și
stimulată prin diverse măsuri spre a li se îndruma atenția
asupra celor mai bune cărți: organizarea expozițiilor de cărți,
adunările tematice, șezătorile literare organizate la nivel de
școală sau la nivel de clasă, jocurile literare folosite mai ales
pentru memorarea numelui autorului și a titlului cărții citite.
Putem spune, de asemenea, că biblioteca – numită și memoria
omenirii - și cartea sunt două noțiuni inseparabile. În
atmosfera de liniște profundă, tulburată de foșnetul abia
perceptibil produs de răsfoitul paginilor, în lumea mirifică a
cărților, s-au format marile personalități ale culturii și
științei.
„O, sfintele mele cărți ... pe care soarta prielnică mi le-a
scos înainte, cât vă doresc că sunt om, că sunt o adevărat!”

(N. Iorga)
Orele de lectură constituie piatra de hotar dintre cele două
lumi: copilăria şi adolescenţa. Poveştile, povestirile, poeziile
ajută în formarea şi dezvoltarea unui vocabular elevat,
modelează caractere şi conturează trăsături morale ce pot fi
urmate. Ne amintim cum se exprima Nazareno Padellaro: ,, Profesorul
citeşte şi ştie să citească bine. Dacă vrea să-i facă pe
elevi să iubească lectura este necesar să nu-şi satisfacă
gustul său, ci să se ostenească să caute cărţi construite în
jurul polilor de atracţie ai acţiunii şi imaginaţiei: Profesorul
poate săprocedeze ca mama lui Proust, adică să decupeze din stofa
atâtor cărţi costumul potrivit pentru elevul său, având mereu
în minte că cele două dimensiuni ale acestui costum sunt
imaginaţia şi acţiunea’’.

Bibliografie:
• Corneliu Crăciun – „Metodica predării limbii române”,
editura Emia, Deva, 2007
• Ioan Cerghit- „Metode de învățământ”, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1980
• Ioan Șerdean – „Didactica limbii și literaturii române
în învățământul primar”, editura Corint, București, 2008
• „Inițiative didactice”, editura Delta Cart Internațional,
Argeș, 2010

EDUCAȚIA FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ- FACTOR DE SĂNĂTATE

Manuel Preda
Scoala Gimnaziala Saulesti, Gorj, Saulesti

EDUCAȚIA FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ- FACTOR DE SĂNĂTATE

PROF. PREDA MANUEL LUCIAN

Motto: „Sportul dă zile vieţii şi viaţă zilelor”.
„Dacă doreşti să ai un copil inteligent, dotat, trebuie să-i
dezvolţi forţa pe care inteligenţa i-o va cultiva, să-l faci
sănătos şi robust pentru a-l face înţelept şi cu
judecată...lasă-l să lucreze, obişnuieşte-l să activeze. Să
ai grijă să se mişte mult. Să fie un om puternic trupeşte, în

curând va deveni puternic şi intelectual”, spunea J.J.
Rousseau Din nefericire, marcat de tehnologia modernă, de
lumea virtuală care l-au înlănţuit în spaţiul închis al
locului de muncă sau al casei, omul contemporan s-a depărtat de
natură, de arenele sportive. Faptul că mulţi copii
„practică” astăzi diferite ramuri sportive pe calculator, în
timp ce sunt „scutiţi” de către părinţii excesiv de
protectori de orele de educaţie fizică desfăşurate în şcoală
reprezintă un fenomen social real şi deosebit de primejdios.
Această realitate constituie un semnal de alarmă pentru toţi
factorii implicaţi în procesul de formare a tinerei generaţii. De
aceea, cercetătorii din domeniul psihologiei sportului au un rol
esenţial nu doar în conturarea unor concepte şi metodologii
specifice, ci şi în readucerea în atenţia societăţii a
celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in corpore
sano”.Timpul petrecut în faţa calculatorului şi a televizorului
creşte direct proporţional cu vârsta, iar timpul petrecut în aer
liber scade odată cu înaintarea în vârstă. Este îngrijorător
faptul că în zilele de vacanţă , în zilele de la sfârşitul
săptămânii, elevii stau în faţa calculatorului şi a
televizorului peste 10 ore, de cele mai multe ori fiind asistaţi de
către părinţi cu care vizionează nu numai emisiuni potrivite
vârstei lor. Din diverse motive copiii preferă să
stea în casă în detrimentul activităţilor în aer liber, iar
cei care nu au calculator în casă preferă să-şi petreacă
timpul liber în cluburi sau la prieteni. Foarte rar ies însoţiti
de părinţi la plimbare în aer liber sau practică împreună cu
părinţii exerciţii fizice. Este bine ştiut că, educaţia
fizică desfăşurată atât la nivel de învăţământ primar cât
şi la nivel de învăţământ gimnazial, liceal sau chiar

universitar îndeplineşte un rol deosebit în procesul de formare
şi dezvoltare a personalităţii copilului. Specialiştii din
domeniul psiho- pedagogic recunosc valenţele formative în plan
biologic, motric, psihic şi social ale acestei
discipline. Putem afirma că societatea românească, datorită
nivelului de educaţie redus, dar şi datorită greutăţilor
financiare cu care se confruntă are o poziţie rigidă, de
indiferenţă sau chiar de respingere faţă de necesitatea
practicării zilnice a exerciţiilor de mişcare, de întreţinere,
motivând de cele mai multe ori lipsa timpului necesar ori
greutăţile de ordin material cu care se confruntă. În cadrul
caracterului global al educaţiei, educaţia fizică şi sportul
prezintă conţinuturi şi sarcini specifice, cu influenţe de
sistem asupra individului, în plan fizic, motric, intelectual,
estetic şi moral. În acelaşi timp, educaţia fizică şi sportul
pot fi considerate drept forme speciale de educaţie prin fizic,
care conduc nu doar la finalităţi biologice, ci şi la importante
aspecte psihologice şi sociale. Datorită marii lor
accesibilităţi, educaţia fizică şi sportul se practică sub
cele mai diferite forme, însoţind omul de la naştere până la
bătrâneţe, creând astfel un stil de viaţă echilibrat şi
sănătos. Educaţia fizică şi sportul dispun de strategii de
aplicare şi metode adaptate pentru realizarea obiectivelor
diferenţiate, pentru fiecare vârstă. Incluse în educaţia
permanentă acestea acţionează în sistem global, fizic, psihic
şi cultural favorizând integrarea socială a oamenilor indiferent
de rasă, cultură sau orientare politică. Educaţia fizică şi
sportul sunt totodată factori de consolidare a rezistenţei la
incovenientele vieţii moderne, o bogăţie comună cu profund
caracter educativ pe parcursul întregii vieţi, reprezentând un

tonic pentru activităţile de timp liber individuale sau în grup.
Promovând respectul pentru organismul propriu şi al altora,
educaţia fizică şi sportul se constituie în forme de educaţie
pentru sănătate. Omul este, în primul rând, o
fiinţă biologică ale cărei componente structural-funcţionale
sunt, în mod general şi specific, influenţate prin educaţie
fizică şi sport. Funcţia de optimizare a potenţialului biologic
reprezintă, de fapt, punctul de plecare al tuturor influenţelor
exercitate asupra organismului uman. O solicitare
adecvată, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în
educaţie fizică şi în antrenament sportiv, conduce la
modificări morfologice şi funcţionale relevante, care permit o
mai bună adaptare a individului la cerinţele vieţii cotidiene.
Educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei, exprimată
printr-un tip de activitate motrică ce dispune de forme de
organizare şi reguli de desfăşurare, care urmăreşte optimizarea
potenţialului biomotric şi psihic al individului, în vederea
creşterii calităţii vieţii. Educaţia fizică şi sportul
dezvoltă o arie complexă de interese, trebuinţe, motivaţii.
Educă ambiţia, curajul, emulaţia, atenţia distributivă,
hotărârea, fermitatea, perseverenţa, calmul, modestia,
onestitatea, multiple trăsături de voinţă şi caracter.
Calităţile intelectuale, calităţile fizice şi calităţile
morale se conturează cu maximum de durabilitate şi eficienţă în
activităţile corporale. Specificul calitativ al educaţiei fizice
nu constă în faptul că se depune un efort fizic, ci în
obiectivele urmărite, în modul în care această activitate se
desfăşoară şi în accentul pus pe valoarea formativă a
conţinutului instruirii. Astfel, subiectul care participă la
lecţia de educaţie fizică reacţionează printr-o conduită

complexă, care înglobează deprinderile motrice, condiţia
fizică, cunoaşterea şi plăcerea pentru mişcare De
asemenea, evidenţiem faptul că educaţia fizică şi sportul în
şcoală nu reprezintă scopuri în sine, ci contribuie la
realizarea finalităţilor generale ale educaţiei, alături de
celelalte discipline din curriculum-ul şcolar. În
acelaşi timp, trebuie să existe preocuparea permanentă a
profesorilor de educaţie fizică de a asigura un conţinut atractiv
pentru lecţiile organizate, astfel încât educaţia fizică
şcolară să pună bazele educaţiei fizice permanente, care
înseamnă un stil de viaţă, un mod de a gândi şi de a acţiona
în beneficiul propriu şi în interesul societăţii.
BIBLOGRAFIE
1. Alexe N., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului, vol I,
IV, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Scrisoarea metodică, Educaţie fizică şi sport, 2017

Ofuri de prof!

LIVIA ARMANU
Scoala Gimnaziala Nr.2 Piatra Neamt, Neamt, Piatra Neamt

OFURI de PROF!
ARMANU LIVIA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 2 PIATRA-NEAMȚ
De ani de zile, întreaga societate românească se plânge de
soarta învățământului.
Multe au fost reformele neduse până la capăt, mulți miniștri
s-au făcut că fac reformele necesare.
Multe au fost acuzele către elevi, că ar fi insuficient de
inteligenți, ba că sunt prea inteligenți pentru profesorii care

îi învață la școală.
Multe au fost și amenințările: ba cu greve nefinalizate, ba cu
măsuri extreme pentru cadrele didactice care...
Și enumerarea ar putea continua, dar nu o fac! Lucrurile sunt prea
cunoscute!
Un lucru aparent minor arată foarte clar lipsa de obiective
realiste pentru redresarea învățământului din România. Acest
lucru este chiar denumirea ministerului. De la revoluție denumirea
a fost schimbată de zece ori, două denumiri s-au repetat
(Ministerul Învățământului și Științei; Ministerul
Învățământului; Ministerul Educației Naționale; Ministerul
Educației, Cercetării și Tineretului; Ministerul Educației și
Cercetării; Ministerul Educației, Cercetării și Inovării;
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) care
arată indecizia asupra obiectivelor de revigorare a școlii
românești.
Mai concret, nu se face deosebirea între învățământ și
educație, doi termeni folosiți ca sinonime.
Nu este corect. Învățarea este o activitate de acumulare corectă
a cât mai multe cunoștințe/ informații din cât mai multe
domenii. I se mai spune cultură generală.
Educația este altceva! Este cunoaștere, conștientizare (parte din
atitudinea noastră) și aplicare a ceea ce învățăm. De multe
zeci de ani evaluăm ce „știu elevii”, nu ce au „devenit
ei” după 8, 10, 12 ani de stat în școală. Trist!
Un alt lucru „minor”! Prin anii 90 am cumpărat din librărie o
cărticică minunată, era o prezentare succintă a tipurilor de
învățamânt obligatoriu, din mai mult de 20 de țări. Citind-o
am aflat multe informații interesante, cum ar fi, că în unele
țări durata obligatorie de școlarizare este de 3, de 6, de 10

ani, că elevii învață în spații de toate felurile, diferit
amenajate. Lucrul, care mi-a rămas în memorie, fiind cel pe care
nu l-am auzit niciodată din partea unui ministru. Anume, idealul de
persoană care rezultă în urma absolvirii școlii cu durată
obligatorie. Aș fi vrut să aud la orice adunare a cadrelor
didactice, a părinților, a elevilor, a miniștrilor să se spună
apăsat, clar și convingător: „La absolvirea învățământului
obligatoriu de N ani, tânărul trebuie să-și fi însușit
cunoștințe și atituduni care îl fac un om care știe să se
mențină sănătos, care este cinstit, moral, își iubește țara,
realizează o muncă pentru întreținerea sa și a familiei, care
are relații de bună înțelegere cu semenii săi, care are o
interacțiune democratică cu instituțiile statului.”
Dacă nu putem imagina tipul de om pe care îl „producem” în
școală, nu putem avea rezultatul dorit: un cetățean fericit
într-o țară frumoasă și bogată.
Reformele trebuie să înceapă imediat, nu mai este timp de pierdut
și nu începe cu bacul, ci cu colaborarea cu Ministerul
Sănătății care va trebui să găsească calea ieftină
(voluntariat) de a educă pe tinerele mame cum se crește sănătos
un copil până la trei ani (perioada de maximă capacitate de
învățare a limbii materne, de formare a sentimentelor. Creierul
unui copil mic este ca un burete, absoarbe orice informație,
atitudine, aluzie. Mamele trebuie să le asigure măcar lectura unei
povești pe zi. Pot fi și alte idei!)
După vârsta de 3 ani, copilul intra în etapa anilor de
grădiniță, are alte nevoi. Doamnele educatoare ar trebui să fie
ajutate de psihologi (studenți) să identifice stilul de
învățare al copiilor. Grupele de copii nu trebuie formate după
criteriul preferințelor bazate pe impresiile altora, ci pe cel al

stilului de învățare al copilului, așa încât activitatea la
grupă să fie rodnică. Copiii cu probleme să fie ajutați
formând grupe cu copii cu probleme asemănătoare, lucrați cu
grijă cu scopul ameliorării stării lor, fiind apoi integrați în
grupe „normale”. Așa pot fi ajutați, nu aruncați în clase
unde nivelul ridicat al celorlalți îi determină pe profesori să
nu aibă suficient timp pentru ei.
În perioada grupei pregătitoare ( personal am considerat-o o idee
foarte bună), să învețe metode de învățare( în joacă nu
prezentări teoretice aride). Jocul de rol este excelent pentru a
creea deprinderi. Multe dintre aceste lucruri se fac, insist pe
învățarea metodelor de învățare ( exemplu: desenarea
textului, ajută învățarea rapidă a unei poezii)
La ciclul primar esențiale sunt cititul corect, sute de texte,
scrierea corectă (prin metoda copiatului de texte și explicații
clare ale ortogramelor fără teorie multă, fără termeni
specifici (pe scurt învățarea limbii române după metoda
învățării unei limbi străine), important este ca elevul să
citească și să scrie foarte corect, să înțeleagă ceea ce
scrie și citește. La matematică să i se ofere cunoștințe
practice, numărat, măsurat, lucruri concrete, palpabile. Chiar
dacă sunt calculatoare, copilul trebuie să știe să facă mental
calcule aritmetice. Aritmetice, nu de nivel academic, cum se mai
găsesc în manuale!
De ce învățământul nostru e în picaj!? Pentru că, încă din
clasele mici li se bagă în cap elevilor, părinților, că au
nevoie doar de matematică și română. Fals, dar adevărat: toate
examenele se dau la matematică și română. Deseori auzim replica:
„De ce să învăț X obiect? La evaluare ne trebuie doar
matematica și româna”.

Aș considera această optică criminală. Acești copii sunt
privați de frumusețea altor obiecte de studiu!
Dacă de ani mulți se dau teste naționale la clasele a-II-IV-VI-a
după model european, de ce nu se aplică același tip de test la
Evaluarea Națională la clasa a VIII-a? Atunci elevii ar fi
stimulați să studieze la fel de profund și alte obiecte de
studiu. Se aude foarte des, în societatea românească, cuvântul
„discriminare”, atunci de ce este număr dublu de ore la
română și matematică? Ca să inducă tuturor că doar acestea
sunt importante! În discuțiile cu elevii mei i-am auzit spunând
că ei vor să devină medici, nu au nevoie de matematică multă,
de ce să învețe la fel de mult ca un coleg care vrea să devină
IT-ist? Aici ar fi foarte utilă o testare serioasă a
aptitudinilor copiilor, să nu-i chinuim la fel pe toți, fiecare
să-și urmeze talentul cu care a fost hărăzit!
Unii colegi, cadre didactice, se plâng că fac naveta, invidiază
pe cei care nu fac (e o realitate). Există soluție și pentru
asta. În Australia de zeci de ani, elevii stau la casele lor,
profesorii la oraș, lecțiile de predare și evaluarea curentă se
fac on-line! Majoritatea copiilor de la țară au telefoane mobile,
au sistem de conversații cu părinții, deci baza materială a
transmisiei lecțiilor în direct, dintr-o clasă de la oraș, este
ușor de realizat. Copiii care nu au telefoane, calculatoare, să
fie dotați cu acestea. La sfârșitul semestrelor, evaluarea să se
desfășoare la sediul școlii implicate. Detaliile acestei soluții
pot fi rezolvate!
O problemă urâtă a învățământului românesc este lipsa de
disciplină a elevilor, cu urmări, uneori, tragice. Relația
elev- profesor- părinte este foarte prost înțeleasă. Atunci
când un elev, de la orice nivel de învățământ, are un

comportament violent față de un coleg, un profesor, mass-media
prezintă fapta dintr-o perspectivă falsă, căutând vinovatul la
profesor, director, părinți și îi creează copilului agresiv
impresia că vina lui este minoră, el spune„ Daʼ ce-am
făcut!?” Această atitudine este explicată, de către unii
psihologi, printr-o „lozincă”: „Toți copiii sunt minunați,
cei mari nu știu să se poarte cu ei.” Dacă toți copiii sunt
buni, de unde apar atât de mulți adulți certați cu legea și
bunele maniere? Motivul este lipsa de reacție corectă, trebuie
spus clar NU violenței de orice fel, din partea oricui vine! Să
existe pedepse adevărate și conforme legii și să se aplice
serios.
Uniforma mult blamată este o necesitate fiindcă s-a ajuns să se
vină la școală ca la discotecă. Acest lucru dovedește lipsa de
respect pentru școală, ca instituție majoră pentru o nație. Nu
o uniformă de lux, ci una pe care și-o pot realiza ieftin,
decent. I-ar ajuta pe cei nevoiași să nu se simptă inferiori!
Unii elevi reîntorși din străinătate au un șoc când văd cum
se îmbracă, comportă colegii lor din țară. Se adaptează
repede!
Manualele cu și fără greșeli! Manualul unic n-ar fi chiar o idee
rea, pentru că ar creea „egalitate reală” de șanșe la
examenul național. Oricâte programe, manuale, culegeri se vor
edita, ceea ce contează este cum prezintă cadrul didactic
cunoștințele impuse, cum se dedică meseriei, cât de mult se
implică, cât suflet pune în ceea ce face. Cea mai ușoară și
corectă metodă de a aprecia un profesor este să-l pui să facă o
lecție la clasă. Am văzut colegi tineri minunați, care fac
lecții frumoase, pe gustul copiilor fără să se abată de la
obiectivele propuse. Un pic de dezordine în clasa de curs

înseamnă că se muncește, că mintea este în acțiune.
Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, voi scrie că nu
m-am referit la ciclul liceal, nu cunosc cum stau lucrurile acolo.
Alexandru Ioan Cuza avea în „Parlamentul” lui un Moș Ion
Roată!

Analiza critică a surselor istorice

DORIN FLOREA
Colegiul National "O.Goga" Sibiu, Sibiu, Sibiu

Analiza critică a surselor istorice

prof. Dorin Cornel Florea
Școala Gimnazială Poplaca, jud. Sibiu

Într-o societate bazată pe informații, elevii trebuie să aibă
competențe necesare analizelor critice a oricărei informații. În
acest sens am considerat necesar să identificăm modul în care

diverse evenimente istorice au fost prezentate în presă. S-au
putut observa diferențe de abordare cauzate de ideologia politică
a timpului.

Termenul „critic” îşi are originea în limba greacă având
printre altele semnificaţia de „capabil de a alege, de a
analiza, de a judeca, de a discerne…” toate acestea fiind
competenţe pe care elevii le pot dobândi cu uşurinţă sub
îndrumarea unor cadre didactice conştiente de rolul asumat în
formarea tinerei generaţii.
Conceptul de competenţă este definit diferit, în funcţie de
domeniul la care se aplică, dar şi în funcţie de şcoala
filozofică şi spaţiul geografic sau cultural în care este
defini. Pentru a nu depăşi cadrul cercetării noastre am
considerat suficient să ne oprim la două dintre acestea, şi pe
care le-am socotit a fi cele mai potrivite:
- „ansamblul de comportamente potenţiale (afective, cognitive şi
psihomotorii) de care dispune un individ pentru a realiza o
activitate”.
- ,,ansamblu integrat de cunoştinţe declarative, cunoştinţe
procedurale, cunoştinţe atitudinale, capacităţi, aptitudini,
abilităţi”.
Sursa istorică reprezintă elementul de lucru principal, atât
pentru profesor cât şi pentru elevi. Datorită importanţei sale
se impune o cercetare critică, minuţioasă, cu atât mai mult
atunci când sursa o reprezintă presa, fie că este scrisă sau nu.
Învăţarea prin cercetarea surselor istorice, reprezintă o
metodă didactică ce presupune explorarea directă a realităţii,
favorizând cunoaşterea trecutului prin utilizarea unor diverse
categorii de surse istorice, printre care se numără şi presa.

Utilizarea surselor istorice originale la clasă este destul de
dificilă, deoarece accesul la acestea nu este deloc simplu, motiv
pentru care se utilizează copii, fotografii sau alte metode de
reproducere facilitate de mijloacele tehnice moderne şi de
computer. Indiferent de modul în care elevii au acces la sursa
istorică, aceasta reprezintă un câştig atât pentru elevi cât
şi pentru profesori, deoarece facilitează înţelegerea unor
realităţi istorice şi creşte interesul elevilor pentru
cercetare,, făcând realitatea istorică palpabilă”.
Prin utilizarea surselor istorice la clasă, pe lângă faptul că
permite abordarea evenimentelor istorice din perspective multiple
şi sporeşte interesul elevilor, uşurează transferul de
cunoştinţe şi nu în ultimul rând poate dinamiza procesul de
predare – învăţare. Există şi dezavantaje, însă acestea sun
minore în comparaţie cu avantajele, în afara faptului că
necesită o riguroasă dozare a timpului şi unele dificultăţi în
ce priveşte obiectivitatea evaluării.
Este recunoscut astăzi faptul că şcoala trebuie să acţioneze
„pentru dezvoltarea spiritului critic la elevi, capacităţile de
a pune şi analiza probleme, de a judeca în conformitate cu
raţionamente proprii, de a lua decizii…toate acestea fiind în
legătură cu valorile autonomiei liberului arbitru şi ale
responsabilităţii, care fondează democraţia.”
Spirtul critic are un caracter activ, reflexiv fiind indispensabil
pentru a trece informaţia prin filtrul gândirii şi pentru a
dobândi competenţe solide, bazate pe o cunoaştere ştiinţifică.
Acesta se dobândeşte progresiv prin:
- reflecţii personale prospective şi retrospective
- formularea şi rezolvarea unor situaţii problemă
- apeluri repetate la cunoştinţe şi experienţe proprii

- realizarea unor analize comparative
- crearea personală de semnificaţii şi conceptualizări
Gândirea critică, la rândul ei, reprezintă un proces mintal de
evaluare a informaţiilor considerate adevărate de către cei care
le vehiculează. Ea este destul de dificil de dobândit şi aplicat,
solicitând ,,exerciţiu sistematic, antrenament, perseverenţă şi
talent, din partea celui care o însuşeşte, o dezvoltă şi o
utilizează”.
În utilizarea presei ca sursă istorică de un real folos este
abordarea interdisciplinară, având în vedere faptul că în clasa
a VII-a, la Cultură civică, în cadrul unităţii de învăţare
,,Mass-media şi opinia publică” elevii se familiarizează cu
noţiuni specifice subiectului, dobândind şi competenţe pentru
abordarea critic a unui articol de presă.
Analiza critică a unei surse trebuie să înceapă în mod
obligatoriu cu o analiză contextuală în urma căreia vor fi
identificate răspunsuri la câteva întrebări:
- Cine a creat sursa?
- Ce fel de document este?
- Unde şi în ce context a fost realizată?
- Cui se adresează sursa?
- Cu ce scop a fost creată sursa?
Dacă sursa reprezintă un articol de presă (ziar, revistă,
almanah etc.) întrebările de mai sus capătă o oarecare
particularitate:
- În ce măsură era respectată libertatea de exprimare la
momentul respectiv?
- Era independentă politic publicaţia care găzduieşte articolul
analizat?
- Ce reprezintă în sine articolul respectiv (ştire, editorial,

interviu, reclamă,etc.)?
- Unde este poziţionat şi ce spaţiu tipografic ocupă în
cadrul publicaţiei?
- Autorul a luat cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit cu
evenimentele prezentate?
- Cui se adresează autorul articolului?
- Cu ce scop a fost scris articolul?
- Este posibil ca autorul să fi omis unele informaţii? De ce?
În ce priveşte presa scrisă, apreciem că este mai dificil de
analizat decât alte surse scrise deoarece în presă textul scris
este de cele mai multe ori însoţit cu imagini, grafice, hărţi
etc. ce au drept scop în general să aducă un plus de
credibilitate articolului.
Greutatea analizei vine în cazul acesta mai ales din analiza
imaginilor, știut fiind astăzi faptul că imaginile pot fi adesea
uşor trucate, sau din acest motiv cel puţin uşor de contestat de
către cei care sunt puşi într-o lumină nefavorabilă. Este
cunoscută situaţia unui candidat la prezidenţiale ce apărea
într-o fotografie lovind un copil peste faţa, imagine care a
născut vii controverse şi a aprins enorme patimi politice.
Pentru analiza unei imagini, de asemenea trebuie să ne punem
câteva întrebări:
- Unde este poziţionată în cadrul publicaţiei/articolului?
- Ce prezintă în planul principal?
- Ce se observă pe margini?
- Ce se apare pe fundal?
Acestea sunt câteva dintre întrebările care s-au pus mereu pe
parcursul cercetării noastre.
Ca aplicație practică am folosit o parte din colecția revistei
Flacăra, apărută în perioada 1952-1989. Elevii au putut analiza

modul în care era prezentată ziua de 1 Mai, obținerea
Independenței de stat, Ziua Națională a României, observând
perspective diferite de abordare în anii ʼ50 față de anii ʼ80.
Elevii de gimnaziu au putut dobândi competenţa de a analiza
critic o sursă istorică şi implicit un articol de presă, fapt
ce-i va ajuta mai târziu în calitate de adulţi să selecteze
informaţia utilă şi corectă ştiinţific în condiţiile în
care educaţia informală va completa educaţia formală.

BIBIOGRAFIE
1. Dicţionarul enciclopedic, p. 180.
2. Eliza Maria, Dulamă, Fundamente despre competenţe, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2010, p. 18.
3. Muşata, Bocoş, Instruirea interactivă. Repere axiologice şi
metodologice, Iaşi, Ed. Polirom, 2013, p. 282.
4. Muşata, Bocoş, Didactica disciplinelor pedagogice în cadru
constructivist, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2008, p. 399.

Matematică recreativă

BARBU SANDA
Liceul Pedagogic Tulcea, Tulcea, Tulcea

Matematică recreativă
Cu puţine calcule...
Trântorul şi dracul
Printre noi, oameni cu dragoste de muncă, s-a aciuat un trântor,
care nu voia nici să înveţe şi nici să muncească, dar era
lacom de bani. Nu voia nicicum să înţeleagă că numai banii
câştigaţi prin muncă cinstită aduc mulţumire. Trântorul umbla
hai-hui şi se văicărea!
Vai de zilişoarele mele! Nimeni nu vrea să ştie de mine! Toţi

îmi spun: „N-avem nevoie de trântori. Nu faci nimic şi ne mai
ţii şi de vorbă. Du-te de aici!”. Aş vrea să-l văd şi eu pe
ăla care o să-mi spună cum să devin bogat?!
N-apucă trântorul să-şi termine gândul, că înaintea lui se
şi ivi un drăcuşor.
Apoi, - spuse drăcuşorul, - dacă vrei, am să te ajut. Munca va
fi uşoară şi te vei îmbogăţi. Vezi puntea aceea peste pârâu?
O văd, - răspunse trântorul.
Atunci, n-ai decât să treci puntea pe malul celălalt şi vei avea
în buzunar de două ori mai mulţi bani decât ai acum. Dacă treci
puntea înapoi, vei avea iarăşi de două ori mai mulţi bani
decât ai avut. Şi aşa, de fiecare dată când vei trece puntea,
vei avea de două ori mai mulţi bani decât ai avut.
Minunat! - se bucură trântorul.
Lucrurile se vor petrece cum ţi-am spus, - adăugă dracul - dar
trebuie să-mi dai şi mie ceva. Pentru că te-am făcut om bogat,
de fiecare dată când treci puntea ai să-mi dai 24 de bănuţi
pentru sfatul meu cel bun.
Mă învoiesc, - răspunse trântorul. Din moment ce banii mei se
vor dubla, de ce să nu-ţi dau de fiecare dată câte 24 de
bănuţi? Hai, să începem!
Trecu trântorul puntea o dată şi numără banii... Mare minune!
într-adevăr, avea de două ori mai mulţi bani decât avusese.
Dădu dracului cei 24 de bănuţi şi trecu puntea a doua oară.
Banii s-au dublat iarăşi. Numără 24 de bănuţi, îi dădu
dracului şi trecu puntea pentru a treia oară. Banii s-au dublat
iarăşi. Numai că avea exact 24 de bănuţi, pe care a trebuit
să-i dea drăcuşorului, după cum le-a fost vorba.
Dracul izbucni în râs şi se făcu nevăzut. Trântorul nostru
rămase fără un ban. De unde se vede că afară de sfaturile

altora trebuie să ai şi puţină minte proprie! Câţi bani a avut
trântorul la început?
Datorită unor analogii greşite, putem săvârşi deseori grave
erori...
Unele concluzii şi chiar descoperiri se fac prin analogie, la baza
căreia stă presupunerea că dacă unele din însuşirile sau
caracteristicile a două obiecte sunt asemănătoare, identitatea
rămâne valabilă şi pentru alte însuşiri ale obiectelor
respective. Analogia însă nu demonstrează nimic. Ea nu ne poate
da decât o idee, a cărei justeţe trebuie controlată şi
confirmată. Şi în matematică pot fi făcute analogii reuşite.
Este clar că descoperirea oricărei asemănări în operaţiunile
matematice, în aplicarea regulilor etc, uşurează rezolvarea
problemelor, ajută gândirea.
Relevând proprietăţile şi caracteristicile asemănătoare, să
nu uităm însă că există şi deosebiri. Analogiile nereuşite
generează reprezentări eronate.
Uneori întrebăm un prieten:
Cu câte unităţi este mai mare 40 decât 32?
Cu 8, - răspunde acesta imediat.
Dar cu câte unităţi este mai mic 32 decât 40?
Desigur tot cu 8 unităţi.
Exact. Acum, gândeşte-te, cu câte procente este mai mare numărul
40 decât numărul 32? De altfel, nu te obosi! îţi voi spune eu.
Exact cu 25%. Dar hai să calculăm cu câte procente este mai mic
numărul 32 decât 40?
Ce să mai calculăm, - ne întrerupe prietenul, - mi-ai spus doar
chiar acum că 40 este cu 25% mai mare decât 32, deci 32 este tot
cu 25% mai mic decât 40 ...
Trebuie să-i explicăm amănunţit în ce constă eroarea lui.

Dar multă ingeniozitate...
Cutia enigmatică
Mihai a fost vara aceasta la mare şi i-a adus de acolo un dar
surioarei sale mai mici - Ina: o frumoasă cutiuţă împodobită cu
36 de scoici. Pe capacul cutiei erau săpate câteva linii care
împart capacul în 8 secţiuni. Ina nu merge încă la şcoală,
dar ştie să socotească până la 10.
Cadoul lui Mihai îi place mult prin faptul că de-a lungul
fiecărei laturi a capacului sunt aşezate exact câte 10 scoici.
Când numără scoicile aflate de-a lungul unei laturi, Ina le
socoteşte pe toate câte se găsesc în secţiunile care formează
latura respectivă.Scoicile aflate în secţiunile de la colţuri
intră în socoteala atât a laturii verticale, cât şi a celei
orizontale.
Într-o zi, ştergând cutia cu o cârpă, din nebăgare de seamă,
mama a spart 4 scoici. Acum la numărătoare nu mai rezultau 10
scoici de-a lungul fiecărei laturi a capacului.
Când o să se întoarcă de la grădiniţă, Ina o să se
necăjească.
- Lasă mamă, - spuse Mihai, le aranjez eu în aşa fel, încât
Ina nu va observa nimic.
El dezlipi cu atenţie o parte din cele 32 de scoici rămase şi le
lipi din nou cu atâta iscusinţă pe capacul cutiei, încât de-a
lungul fiecărei laturi se găseau din nou câte 10 scoici.
Peste câteva zile altă boroboaţă! Cutia căzu de pe masă şi
s-au spart încă 6 scoici - au rămas doar 26. Dar şi de data
aceasta Mihai izbuti să aşeze în aşa fel cele 26 de scoici
rămase, că de-a lungul fiecărei laturi Ina să poată număra, ca
şi până acum, câte 10 scoici. E drept că, în ultimul caz,

scoicile n-au mai putut fi aranjate pe capacul cutiei tot atât de
simetric ca până atunci. Ina nu a băgat însă de seamă acest
lucru.
Găsiţi ambele soluţii ale lui Mihai.
Încercaţi să cântăriţi!
Un pachet conţine 9 kg de cartofi. Încercaţi, cu ajutorul unui
cântar cu talere, care are numai 2 greutăţi - una de 50 g şi
alta de 200 g - să împărţiţi întreaga cantitate de cartofi în
2 pachete: unul de 2 kg, iar celălalt de 7 kg. Se admit numai 3
cântăriri.
Gândiţi-vă puţin!
Într-un coş sunt 5 mere. Cum trebuie împărţite aceste mere la 5
fetiţe, în aşa fel încât fiecare să capete câte un măr, iar
în coş să mai rămână unul?

prof. Barbu Sanda
Liceul Teoretic Ion Creangă-Tulcea

Aspecte ale predării simultane la clasele de gimnaziu

Elena Hanza
Liceul Tehnologic nr.1 Suncuius, Bihor, Suncuius

Aspecte ale predării simultane la clasele de gimnaziu
Prof. Hanza Elena –Maria
Liceul Tehnologic Nr.1 Șuncuiuș, Jud. Bihor

Principala caracteristică a predării simultane o constituie faptul
că aceeași programă este predată unor elevi într-un timp
evident mai scurt, profesorului revenindu-i sarcina de a eficientiza

predarea sub toate aspectele ei, aspecte care țin de managementul
timpului, managementul resurselor, de strategiile aplicate cu
metodele și mijloacele didactice considerate a fi eficiente, de
modul de organizare a activității, a lucrului cu cele două clase.
Majoritatea lucrărilor de specialitate, a ghidurilor, tratează
predarea simultană în învățământul primar, foarte puține
abordând aspecte care apar în cadrul învățământului gimnazial
chiar dacă organizarea în clase simultane apare și la acest
nivel.
Dacă în învățământul primar învățătorul are posibilitatea
realizării unui orar care să eficientizeze predarea (grupând
convenabil disciplinele de studiu, sau optând pentru intervale
orare diferite: 8-12 respectiv 10-14) acest lucru nu se poate aplica
în învățământul gimnazial. Studiile arată că în cursul
săptămânii capacitatea de lucru este mai redusă în prima și
ultima zi, iar pe parcursul zilei productivitatea/randamentul este
mai mare între orele 9-11, factori de care învățătorul poate
să țină cont. În învățământul gimnazial însă lucrurile se
complică – fiecare disciplină este predată de un alt profesor
ceea ce face să nu se poată ține cont de aceste aspecte.
Astfel profesorului îi revine sarcina de a găsi acele variante de
lucru cu clasa care să îi permită parcurgerea programei de așa
manieră încât la final elevii să atingă același nivel
educațional ca și cei din clase de sine stătătoare.
Se pune problema ce metode putem folosi, ce activități
independente ar putea elevii duce la bun sfârșit astfel încât
acestea să fie și eficiente și active și atractive pentru elevi?
Prin urmare metodele trebuie alese astfel încât să implice activ,
conștient elevii în activitatea didactică, dar în același timp
să nu distragă atenția celeilalte clase. Sarcini de lucru în

perechi în cadrul activităților independente dă timp
profesorului să lucreze direct cu cealaltă clasă, stimulându-se
astfel competitivitatea și autoevaluarea elevilor. Sub aspectul
mijloacelor didactice se poate da ca sarcină de muncă
independentă realizarea unei diagrame de tip fishbone, a unui
poster, a unui ciorchine care să sintetizeze ideile principale a
lecției anterioare sau a celei tocmai predate, astfel materialul
didactic folosit este variat.
De exemplu în cazul claselor simultane a V-a și a VI-a , la clasa
a VI-a la lecția de fixare a cunoștințelor despre mulțimi elevii
pot primi ca sarcină de lucru independentă pentru reactualizarea
cunoștințelor realizarea unui poster/ afiș, ciorchine cu
noțiunile învățate despre mulțimi, timp în care profesorul
lucrează direct cu clasa a V-a predând lecția ”Împărțirea cu
rest a numerelor naturale.”. La finalul transmiterii noilor
cunoștințe elevii clasei a V-a pot primi ca sarcină de lucru
rezolvarea unor exerciții în perechi, rezultatele fiind apoi
verificate prin aplicarea metodei ”turul galeriei”. În acest
timp profesorul revine la lucrul direct cu clasa a VI-a când
verifică ciorchinele realizat de aceștia și trece la rezolvarea
unor exerciții pentru fixarea și consolidarea noțiunilor din
capitolul ”Mulțimi”. Astfel sunt folosite mijloace didactice
variate, metode moderne și strategii active fără a se distrage
atenția celeilalte clase.
În concluzie o alegere judicioasă a metodelor, mijloacelor,
strategiilor utilizate la clasele simultane pot conduce la realizare
unor lecții active, atractive astfel încât elevii să
dobândească competențele necesare.
Bibliografie
1. Chircev A, ( coord.), Pedagogia, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1964
2. Gârleanu –Costea, Rodica, Alexandru, Gheorghe, Activitatea
simultană la două sau mai multe clase în ciclul primar, Editura
Gheorghe Cârțu Alexandru, Craiova, 1996
3. ”Predarea simultană”- Proiectul pentru învățământul
rural –suport de curs

De ce ar trebui să învăț matematica?

BARBU SANDA
Liceul Pedagogic Tulcea, Tulcea, Tulcea

De ce ar trebui să învăţ matematica?
Iată întrebarea pe care Cosmin, un elev de liceu, a adresat-o
într-o după-amiază, rezemat într-un cot pe masa pe care se
pregătea să-şi îşi facă temele, tatălui său, profesor de
matematică. Răspunsul tatălui a fost pe cât de simplu pe atât
de înţelept şi de convingător: „matematica au utilizat-o şi
cei care au confecţionat masa pe care îţi rezemi tu acum
cotul“. Prima reacţie a lui Cosmin a fost să nu ia în serios
acest răspuns, dar la o privire mai atentă a mesei a înţeles că
matematica există în tot ce îl înconjoară.
Şi bineînţeles, Cosmin nu este singurul elev care şi-a pus

acestă întrebare. De-a lungul anilor, în activitatea mea la
catedră, mi-a fost dat să aud deseori această întrebare care
personal nu mi-a trecut vreodată prin minte. Eu am găsit mereu în
matematică izvorul voinţei şi al perseverenţei, deprinderea cu
arta de a raţiona just, de a gândi sănătos, puterea spiritului
de inventivitate şi a capacităţii de analiză şi sinteză.
Şi chiar dacă poate unii vor schiţa un zâmbet ironic
îndrăznesc să spun că matematica poate fi chiar şi distractivă
uneori. Orice domeniu, oricât de riguros ar fi, are şi aspecte mai
puţin formale - iar matematica nu este din fericire o excepţie.
Matematica, aşa cum se predă ea în şcoală, este din păcate
prea puţin atractivă şi aceasta deoarece manualele, fie ele vechi
sau noi, ne oferă doar şabloane de rezolvare a unor exerciţii şi
probleme mai mult sau mai puţin răspândite. Şi de altfel, tot
mai mulţi elevi învaţă matematica (dacă o fac), doar de frica
examenelor. Oare să nu aibă această materie nimic care să merite
timpul pierdut cu studiul?
Cred că un absolvent de liceu trebuie în primul rând să
rămână cu abilitatea de a gândi, de a elabora raţionamente -
şi abia apoi cu însuşirea unor algoritmi de calcul. Dezvoltarea
acestei abilităţi presupune: reorganizarea programelor şi a
manualelor şcolare şi eliminarea rigidității expunerii.
Cu certitudine că inserarea în cadrul anumitor lecţii a unor
activităţi precum completarea unor rebusuri matematice, dezlegarea
unor probleme de genul „Descoperă unde este greşeala“ sau de
matematică distractivă şi de ce nu a unor ghicitori matematice ar
spori substanţial atractivitatea matematicii.
Iată un exemplu de rebus matematic care ar putea veni în sprijinul
elevilor de clasa a XII-a în reactualizarea cunoştinţelor
teoretice.

REBUS MATEMATIC

De la A la B pe verticală, veţi obţine ceea ce într-o exprimare
superficială reprezintă o dreaptă faţă de care graficul unei
funcţii „se apropie oricât de mult“.

A
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
B

1) Operaţia considerată inversă derivării (într-un anumit sens)
se numeşte ...
2) Teorema numită şi forma trigonometrică a teoremei lui Pitagora
generalizată şi utilizată în rezolvarea triunghiului oarecare
este teorema ...
3) Semnul derivatei întâi al unei funcţii derivabile este
utilizat pentru determinarea intervalelor de ... ale funcţiei.
4) Este o metodă de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare cu
numărul de ecuaţii egal cu numărul necunoscutelor şi
determinantul matricei sistemului nenul şi se numeşte metoda lui
...

5) Semnul exprimat în cifre sau în litere scris sus, cu caractere
mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice,
pentru a arăta puterea la care se ridică acestea se numeşte …
6) Numărul real care poate fi reprezentat sub formă de fracţie
ordinară dar şi sub formă de fracţie zecimală periodică cu
perioada diferită de (9) se numeşte ...
7) Direcţia, sensul şi modulul sunt cele trei elemente care
definesc un ...
8) Relaţiile între rădăcinile şi coeficienţii unui polinom
poartă numele unui mare matematician francez numit François ...
9) Reprezentarea geometrică a graficului funcţiei de gradul al
doilea poartă numele de ...

Şi dacă am reuşit să vă conving câtuşi de puţin că
matematica este parte integrantă a existenţei noaste vă propun
să vă distraţi cu noi şi să dezlegăm împreună misterul
greşelii din raţionamentul următor:

Profesor de matematică, Barbu Sanda
Liceul Teoretic „Ion Creangă” Tulcea

Parteneriatul educațional

Natalia Alexandru
Liceul Tehnologic Puieşti, Vaslui, Puiesti

Parteneriatul educaţional reprezintă un concept de bază în
pedagogia contemporană și tinde să devină un concept central
pentru abordarea flexibilă şi deschisă a problemelor educative.
Ca atitudine, parteneriatul presupune:
• tolerarea opţiunilor diferite și acceptarea diferenţelor;
• egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă
comună;
• comunicare asertivă între participanţi;
• colaborare, cooperare.

Într-o societate în continuă schimbare, învățământul
românesc trebuie să se adapteze și să facă față
provocărilor. În cadrul acestei perspective inedite, parteneriatul
educațional, reprezintă o strategie optimă pentru dezvoltarea
sistemului educațional și poate reprezenta o soluție reală în
rezolvarea problemelor apărute în sistem dacă:
• este precizat axul valoric care direcționează eforturile
partenerilor;
• sunt elaborate strategii coerente și pe termen lung în
domeniul parteneriatului;
• sunt stabilite liniile directoare pentru a uni eforturile
partenerilor;
• reprezintă un principiu de bază al oricărui demers reformator
în educație.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece
creează relaţii de colaborare, clarifică diverse probleme
educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii
elevului. Iniţierea diferitelor proiecte de parteneriate
educaţionale este benefică atât pentru elevi, cât şi pentru
toţi factorii implicaţi ( şcoală, familie, comunitate).
Problemele educației școlare se răsfrâng asupra
întregului sistem social, iar pentru a le depăși este necesară
implicarea tuturor factorilor educaționali; personal didactic si
nedidactic, elevi, părinți/tutori legali, organizații
guvernamentale și nonguvernamentale, agenți economici, structuri
de tip sindical, autorități centrale și locale.
În raport cu alte organizații unitatea școlară se
delimitează de alte organizații care funcționează în cadrul
comunității prin anumite trăsături caracteristice cum ar fi:
• realizarea finalităților specifice;

• resursele de care dispune;
• caracteristicile structurilor organizaționale;
• caracteristicile managementului;
• setul de norme și sistemul axiologic;
• implicarea proceselor inovative, de comunicare și decizionale.
Atragerea diferitelor categorii și instituții în sfera
parteneriatului educațional poate fi eficientă doar în măsura
în care școala este capabilă să vină în întâmpinarea unor
cerințe sociale și comunitare prin adaptarea procesului
educațional la schimbările de ordin social și economic,
satisfacerea unor nevoi comunitare specifice în domeniul
educației, asumarea unui rol activ în raport cu prioritățile și
nevoile comunității.
Responsabilizarea elevilor și transformarea reală a lor în
actori principali ai parcursului educațional poate conduce la
creșterea prestigiului școlii în comunitate.
Pentru a cunoaște familia ca un potențial partener în
procesul instructiv-educativ eforturile trebuie să se orienteze
către:
• statutul pe care elevul îl are în mediul său familial;
• valorile și normele pe care le promovează;
• beneficiile pe care le poate aduce școlii ca partener real;
• avantajele obținute în cadrul parteneriatului.
Cu toate acestea, managerii școlii și personalul didactic trebuie
să depășească anumite obstacole apărute între școală și
părinți cum ar fi:
• barierele în comunicare;
• dezinteresul părinților față de scoală;
• deficiențe comportamentale și atitudinale la nivelul
părinților și al profesorilor;

• limitele și strategiile școlii din domeniul parteneriatului;
Pentru a depăși aceste bariere, managerii școlii trebuie:
• să se implice în sensibilizarea și atragerea familiei,
• să transforme comitetele de părinți în structuri active și
eficiente;
• să elaboreze măsuri eficiente de comunicare cu părinții;
• să disemineze informațiile legate de școală, evoluția și
involuția elevilor;
• să organizeze activități extrașcolare diverse în regim de
parteneriat.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o
informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea
copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care
le comportă această acţiune.
Autoritățile locale acordă sprijin școlilor prin fonduri,
resurse materiale, donații, facilitarea obținerii unor resurse
extrabugetare, punerea la dispoziția școlilor a unor spații și
terenuri.
Cu toate că, legislația actuală vine în sprijinul colaborării
scoală-autorități locale este posibil să apară anumite
disfuncționalități pe care managerii de școli trebuie să le
gestioneze prin ameliorarea modalităților de informare a
comunității locale, asigurarea întâlnirilor dintre
reprezentanții autorităților locale și personalul școlii,
părinții elevilor, organizarea unor activități extrașcolare
prin colaborarea școlii, autorități locale, părinți.
Pentru inserția socio-profesională a viitorilor absolvenți
și pentru stabilirea unui echilibru dintre cererea și oferta
educațională un impact semnificativ ar avea parteneriatul dintre
școală și agenții economici.

Un parteneriat eficient dintre agenți economici și unitatea
de învățământ presupune:
• precizarea finalităților comune care stau la baza
parteneriatului;
• clarificarea condițiilor concrete pentru derularea efectivă a
parteneriatului;
• informarea, sensibilizarea și atragerea potențialilor agenți
economici;
• identificarea problemelor, nevoilor concrete pentru derularea
efectivă a parteneriatului.
Managerii unităților de învățământ trebuie să se orienteze
către elaborarea unor strategii viabile pentru a înlătura
posibile disfuncționalități precum:
• percepția eronată, presupozițiilor și prejudecăților cu
privire la educație
• lacune legislative în domeniul parteneriatului;
• lipsei exercițiului în domeniul cooperării și comunicării
• absenței mecanismelor eficiente care să faciliteze
parteneriatul.
Organizațiile nonguvernamentale și-au asumat, în ultima
perioadă, roluri specifice, inclusiv în domeniul educației. O
parte dintre aceste organizații au organizat activități/proiecte
pentru a identifica problemele și nevoile diferitelor comunități,
s-au preocupat de atragerea de fonduri financiare și materiale
pentru comunitățile sărace, au construit rețele specializate pe
diverse domenii. Multe dintre ele s-au implicat și în proiecte și
activități adresate explicit educației și unităților de
învățământ, cum ar fi:
• consilierea părinților și educația familiei;
• sensibilizarea opiniei publice și a agenților economici față

de educație și față de problemele școlii;
• sensibilizarea instituțiilor comunitare în raport cu școala
și cu educația;
• promovarea ofertelor educaționale la nivelul diferitelor
categorii și instituții;
Astfel, parteneriatul dintre unitățile de învățământ și
organizațiile nonguvernamentale poate aduce școlii numeroase
beneficii prin identificarea nevoilor de educație la nivel
comunitar, promovarea drepturilor și adolescenților, atragerea și
alocarea resurselor necesare, consilierea adulților.
Managementul școlii trebuie să-și asume responsabilități
specifice pentru atragerea organizațiilor nonguvernamentale care
pot deveni parteneri reali, stabilirea cadrului și a
modalităților concrete în care urmează să se desfășoare
parteneriatul.
Pentru a încheia și derula un parteneriat educațional
eficient, managerii instituțiilor de învățământ trebuie să se
axeze pe optimizarea unor elemente cum ar fi:
• forme de comunicare interorganizațională;
• mecanisme de informare adresate partenerilor școlii;
• modalitățile de informare aflate la dispoziția școlii;
• comunicare la nivel interpersonal;
• pregătirea resurselor umane pentru comunicare;
Încheierea si derularea parteneriatelor educaționale au ca factor
fundamental comunicarea. Astfel, managerii scolii trebuie sa
desfășoare activități interactive pentru informarea partenerilor
cu toate datele necesare desfășurării programelor, pentru ca
acestora să li se ofere informații clare, complete si într-un
timp optim.
Managerii școlilor trebuie sa creeze un climat pozitiv de

munca, deschis și flexibil, pentru că reforma efectivă a
învăţământului preuniversitar, ca învăţământ public, se
poate realiza numai în interiorul spaţiului comunitar, ca rezultat
al conlucrării şcolii cu mediul social, cultural şi economic.
Procesul educaţional este un act de socializare, de culturalizare,
de formare şi dezvoltare a personalităţii, dus la îndeplinire de
echipa didactică. Colaborarea cu alte instituţii nu este mereu
simplă, unii răspund în mod pozitiv, alţii nu. Este parte a
rolului şcolii să ajungă la comunitate, să încurajeze şi să
convingă organizaţiile să se implice.
Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului este
necesară comunicarea permanentă, cooperarea și colaborarea
tuturor factorilor educaţionali.

Bibilografie :

• Băran- Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Bucureşti,
Editura Aramis Print, 2004.
• Vrăşmaş, E., A., Consilierea şi educaţia părinţilor,
Bucureşti, Editura Aramis 2002.
• Popescu, M., Implicarea comunităţii în procesul de educaţie,
Centrul Educaţia 2000,Corint, Bucureşti, 2000;
• Claff Gogfrey, Ghid pentru cadrele didactice, Parteneriat
şcoală-familie-comunitate, Editura Didactică şi Pedagogică ,
R.A., Bucureşti, 2007
• http://parteneriatedicational.blogspot.ro/

Predarea - învăţarea – evaluarea interactivă; utilizare, eficienţă

VALENTINA IRINA CONSTANTIN
Scoala Gimnaziala Nr.2 Piatra Neamt, Neamt, Piatra Neamt

Învăţământul modern are datoria să-i creeze viitorului
absolvent nu numai o disponibilitate psihologică pentru învăţare
continuă şi calităţi morale şi de voinţă corespunzătoare, ci
şi o metodă de lucru, de autoinstruire care să-i dea
posibilitatea, ulterior, să se adapteze abundenţei de informaţii.
Este vorba de a-i ajuta pe elevi să deprindă o serie de tehnici de
muncă intelectuală, să-i înveţe cum să înveţe,
dezvoltându-le, prin exerciţii sistematice, capacitatea de
reflecţie, de organizare a muncii, să-i obişnuiască să studieze

în mod independent, să fie în stare să poarte un dialog cu
semenii, să lucreze în echipă, să tindă mereu spre
autodepăşire.În aceste condiţii, metodele de instrucţie
(educaţie) şcolară se întregesc, tot mai mult, cu metodele de
instrucţie (educaţie) extraşcolară, metodele de educaţie
formală cu cele de educaţie nonformală, desfăşurată liber, în
cadru neinstituţionalizat.
Câştigurile cele mai vizibile ale şcolii
româneşti actuale, regăsite în „Programele şcolare de limba
şi literatura română” (şi mai puţin în manuale) sunt
ieşirea din academismul teoretizant şi punerea accentului pe
practica funcţională a limbii. Practic vorbind,
predarea-învăţarea limbii române în şcoală a căpătat un
caracter cu adevărat util, în sensul receptării mai profunde a
nevoii ca ceea ce se învaţă la această disciplină să
răspundă tot mai mult unor cerinţe reale ale vieţii. Demersul
didactic este mult mai flexibil decât în didactica tradiţională,
profesorul având mai multă libertate în conceperea şi
organizarea situaţiilor de învăţare, putând selecta, combina
şi diversifica metodele de lucru în funcţie de personalitatea sa
şi de specificul clasei cu care lucrează. Profesorul trebuie să
fie un partener de învăţare, să intermedieze şi să faciliteze
actul învăţării prin cooperare şi înţelegere, ajutându-i pe
elevi să explice punctele de vedere proprii, formându-le acestora
competenţe şi deprinderi practice.
Plecând de la aceste premise, voi realiza în
continuare o inventariere a metodelor de învăţământ clasice şi
moderne-specifice studiului literaturii române.
1. Lucrul cu manualul, metodă clasică, utilizabilă pe
toate treptele învăţământului, în toate tipurile de lecţii,

indiferent de particularităţile de vârstă şi intelectuale ale
elevilor.
Prin această metodă se pun bazele autoinstruirii şi
educaţiei permanente.
2. Expunerea constă în transmiterea directă a unui volum
de cunoştinţe elevilor. Este metoda cea mai vehement criticată,
dar imposibil de exclus din arsenalul metodelor didactice.Alături
de formele clasice ale expunerii (povestirea, descrierea,
explicaţia, prelegerea şcolară, cursul magistral, conferinţa),
în didactica actuală se utilizează noi variante expozitive:
expunerea cu oponent, prelegerea-discuţie, conferinţa –
dezbatere, informarea.
3. Conversaţia – metodă tradiţională, care constă în
valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor, are un
loc şi un rol preponderent în practica didactică a studierii
literaturii române.
În toate tratatele de pedagogie sunt menţionate două
tipuri fundamentale de conversaţie: euristică (socratică,
maieutică), constă în identificarea/descoperirea de noi
adevăruri de către elevi, printr-un efort de căutare propriu;
catehetică (examinatoare) are drept scop constatarea nivelului la
care se află cunoştinţele elevilor la un moment dat.
4. Piramida, intitulată şi „metoda bulgărelui de
zăpadă”, presupune acumularea treptată a opiniilor individuale
ale participanţilor. Metoda poate fi aplicată cu succes în
momentul în care „se judecă” o opţiune mai puţin fericită a
unui personaj literar, piramida poate determina ce alternative ar fi
avut personajul respectiv. Exemplu: sarcină de lucru la clasa a
VIII-a: Cum aţi fi reacţionat în locul ciobănaşului avertizat
de mioara năzdrăvană?

5. Brainstormingul este o metodă interactivă care are
drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluţii privind
modul de rezolvare a unei probleme (“asaltul de idei”)
6. Explozia stelară – presupune crearea de întrebări la
întrebări, stimulând atât creativitatea individuală, cât şi
cea de grup, spiritual de cooperare şi cel de competiţie. Exemplu:
cl. A V-a: Imaginaţi-vă o serie de întrebări care să aibă
legătură cu obrăzniciile personajului – copil din schiţa
“Vizită” de I.L. Caragiale
7. Tehnica 6/3/5 poate fi utilizată cu succes mai ales în
orele de evaluare a unei unităţi întregi – povestirea, nuvela
sau romanul. Exemplu: cl. a VIII-a: Care sunt modalităţile de
caracterizare a personajului preferat din nuvela studiată?
8. Problematizarea este una dintre cele mai utile metode
pedagogice prin potenţialul ei euristic şi activizator. La baza
metodei stă conceptul de situaţie problemă şi de proces de
rezolvare a acesteia.
9. Exerciţiul este o metodă clasică ce constă în
repetarea conştientă a unei operaţii sau acţiuni cu intenţia de
a o apropia de model. Exemplu: cl. a VII-a: exerciţii de
identificare a unor procedee artistice şi de explicare a rolului
lor în textele – suport date;
10. Jocul poate deveni un adevărat instrument educativ şi
didactic, o bază a metodelor de instruire şi educaţie. Metoda
jocului poate fi utilizată eficient în orele de literatură.
Jocurile didactice/educative pot fi de diferite tipuri: „Caută-i
perechea”, „Bingo”, „Şarpele”, „Joc de fantezie”,
„Jocul de creaţie”, „Jocurile de simulare” (jocul de rol,
jocul de decizie, dramatizarea, procesul literar).
11. Învăţarea prin descoperire este o metodă de aflare a

adevărului prin antrenarea elevilor în raţionamente inductive sau
deducative, accentul căzând pe căutarea şi găsirea de soluţii.
În studiul literaturii, descoperirea inductivă se realizează prin
observarea însuşirilor caracteristice ale unor opere, în vederea
unei generalizări despre aceasta. Exemplu: învăţarea noţiunii
de nuvelă, în clasa a VII-a.
12. Cubul – metodă larg aplicabilă la ora de literatură
pentru învăţarea unor noţiuni de teorie literară (fabula,
schiţa, povestirea, nuvela, comedia).
13. Cvintetul constă în elaborarea unui text scurt (poezie)
prin care se reflectează/se sintetizează/se rezumă un concept, o
idee, o noţiune învăţată anterior.
14. Horoscopul – poate fi utilizat doar în cazul unor
lecţii de studiere a textelor epice şi dramatice şi anume, în
secvenţele didactice în care se vizează caracterizarea unor
personaje literare.
15. Scaunul autorului – metodă ce presupune intervievarea
de către elevi a unui coleg – autor de text literar/nonliterar
sau de analiză a unui text literar.
16. „Schimbă perechea” este o metodă interactivă, de
lucru în diade. Metoda poate fi folosită atât în orele de
predare-învăţare, cât şi în cele de recapitulare şi
sistematizare sau în cele de evaluare.
17. Pălăriile gânditoare- presupune interpretarea de roluri
de către participanţi care îşi aleg una dintre cele şase
pălării – figurine, decupate sau simple simboluri, de culori
diferite, cărora le corespund semnificaţii şi, implicit,
modalităţi diferite de interpretare.
Un rol esenţial al profesorului este şi acela de evaluator.
În această calitate, el măsoară şi apreciază competenţele

elevilor, pune accent pe elementele de ordin calitativ
(valori,atitudini) şi urmăreşte progresul în învăţare la
fiecare elev. Pentru a fi un bun evaluator, profesorul trebuie să
deţină o bună pregătire de specialitate, pedagogică şi
psihologică, să înţeleagă punctul de vedere al elevilor atât
la nivel global, cât şi prin prisma progresului şcolar, să
formuleze clar criteriile de evaluare şi să-i aprecieze corect şi
nepărtinitor.
Numeroasele forme şi tehnici ale evaluării rezultatelor
activităţii şcolare pot fi grupate în: evaluare predicativă
(iniţială sau de pornire), evaluare continuă (de progres sau
formativă) şi evaluare cumulativă (sumativă sau finală).
Principalele metode şi instrumente evaluative utilizate de
către profesorii de limba şi literatura română sunt:
1. Chestionarea orală este un instrument tradiţional de evaluare
ce constă într-o conversaţie individuală, frontală sau
combinată, ce are ca scop evidenţierea volumului şi a calităţii
cunoştinţelor, a priceperilor şi a deprinderilor dobândite de
elevi într-o perioadă de timp.
2. Probele scrise – reprezintă un alt instrument tradiţional de
evaluare. Didacticienii recomandă utilizarea frecventă a
principalei forme de eficientizare a lucrărilor scrise, pe care o
reprezintă testul docimologic, probă standardizată, constând
într-un set de probe sau întrebări, cu ajutorul căruia se
verifică şi se evaluează nivelul asimilării cunoştinţelor şi
al capacităţilor de a opera cu ele, prin raportarea răspunsurilor
la o scară de apreciere etalon, elaborată în prealabil.
3. Portofoliul este un instrument alternativ de evaluare.
Specialiştii identifică diferite tipuri de portofolii: portofolii
de prezentare sau introductiv, portofolii de progres sau de lucru,

portofolii de evaluare.
4. Jurnalul reflexiv – conţine însemnările elevului asupra
aspectelor legate de procesul cunoaşterii în timpul parcurgerii
unităţilor de învăţare.
5. Eseul de cinci minute – este o metodă evaluativă prin care
elevii sunt solicitaţi să noteze într-un minieseu un lucru aflat
în acea secvenţă (o nedumerire/o întrebare legată de lucrul
respectiv)
6. Hărţile conceptuale – constau într-o reprezentare vizuală a
unor structuri de cunoaştere şi pot fi în formă de pânză de
păianjen sau în formă de copac.
7. Colajul – metodă interactivă prin care se realizează fixarea
şi aprofundarea unei idei, a unor citate selectate, versuri,
proverbe, maxime, cuvinte semnificative, apelând la mijloace de
natură vizuală. Exemplu – la cl. a V-a: Schiţele lui Caragiale
Diversificarea strategiilor, a situaţiilor de învăţare
şi de evaluare transformă metodologia didactică într-un cadru
flexibil şi agreabil, în care să se valorizeze întregul
potenţial al elevilor.

Bibliografie:

Cerghit, I. – Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006;
Chiprian, C., Ciupercă, L. – Soluţii didactice alternative
,Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 2006;

Modalități eficiente de abordare a educației prin derularea proiectelor educaționale

Nicoleta Ungureanu
Buzau, Patarlagele

Modalități eficiente de abordare a educației prin derularea
proiectelor educaționale
Prof Inv Preșcolar Ungureanu Nicoleta Alexandra
Grădinița cu Program Normal Pănătău, Județul Buzău

Prezentul text își propune să identifice punctele forte și
minusurile metodei proiectelor educaționale în activitățile

desfășurate cu preșcolarii dar și identificarea unor potențiale
soluții ale eventualelor minusuri identificate.
Lumea se află în continuă schimbare și odată cu ea și
sistemul de învățământ cu tot ce presupune acesta.
Învățământul are menirea de de a asigura pentru fiecare copil
cadrul potrivit pentru a crește și a se dezvolta respectând
ritmul propriu al copilului, spre a deveni un adult echilibrat
într-o societate ce tinde spre ideal. Pentru a reuși în acest
demers, se caută permanent metode adecvate situației existente
pentru atingerea scopului stabilit. Astăzi vom vorbi despre metoda
proiectelor educaționale despre care s-a spus că este metodă cel
mai evident centrată pe elev și de ce nu, cea mai în
răspândită în rândul activităților cu preșcolarii
Metoda proiectelor este chiar abordarea educațională ideală
, propusă și de programă școlară. Este deci considerată cea
mai eficientă strategie de învățare și evaluare. Această
metodă presupune muncă în echipă dar și individuala iar
copilului îi este permis să interacționeze direct cu mediul sau
mijloacele de bază al procesului de
predare-învățare-evaluare.În cadrul metodei proiectelor
educaționale, activitățile se construiesc ținând cont de
particularitățile de vârstă și nivelul de dezvoltare al
copiilor. Săptămânal se întocmește o hartă a proiectului cu
ajutorul căreia se stabilesc obiectivele urmărite, resursele
materiale de care avem nevoie dar și umane pentru realizarea
activităților prinse în proiectul educațional.
Metoda proiectului educațional nu presupune ca educatoarea să
aibă rol de șef ci de coordonator, ghid al întregii echipe.
Parte a echipei implicate într-un proiect educațional pot fi
și părinții sau reprezentații comunicații locale, orice

persoană ce poate influența pozitiv procesul educativ.
Punctul central al metodei proiectului este dat de temă,în
jurul acesteia se poate lucra apelând la multiple discipline,
asigurând în acest fel o plajă largă de achiziții pentru copiii
ce desfășoară activități prin intermediul metodei proiectului.
Acest tip de abordare a învățării stimulează gândirea
interdisciplinară, încurajează un mod de abordare a problemelor,
unitar, integrat.
Totuși să nu ne imaginăm că această metodă este perfectă,
întâmpinăm și în cadrul utilizării acestei metode problem e
iar una dintre aceste probleme mari, deloc de neglijat, o
reprezintă necesarul de resurse foarte mare pe care uneori ne este
imposibil să îl strângem pentru a pune la punct un proiect
educațional așa cum se cuvine și să obținem cele mai bune
rezultate.
O altă problemă întâmpinată în desfășurarea proiectelor
educaționale este timpul insuficient. În România fiecare copil de
la grupă, beneficiază în medie de 10-15 minute din timpul
educatoarei. O singură educatoare este insuficientă la o grupă de
aproximativ 20 de copii și trebuie să ținem cont că există
grădinițe unde grupele trec și de acest număr.
Cum ar putea o educatoare să împartă 20 de copii în grupe, să
mențină ordinea, să trezească interesul fiecărui copil în
parte pentru o activitate și în același timp să se și asigure
că nu există pericole atunci când aceștia explorează,
cercetează și au nevoie de supraveghere, lămuriri, explicații?
Este limpede că din acest punct de vedere, o parte dintre copii
rămân nesupravegheați sau neangajați în activitate ( în
așteptare) și fie vor deranja activitatea celorlalți, fie vor fi
puși în pericol sau de ce nu pierd timp prețios în loc să il

folosească corespunzător.
Statul ar trebui să regândească cumva legile și să permită
reconfigurarea claselor. Alocarea unor fonduri suplimentare pentru
desfășurarea acestui tip de activități trebuie să reprezinte o
prioritate căci nu putem desfășura activități pe banii
părinților sau din buzunarul propriu și nu este corect nici să
nu le desfășurăm deloc pentru că statul nu ne ajută deși are
această obligație și teoretic și interes să o facă.
O altă problemă ivită în desfășurarea activităților prin
metoda proiectelor educaționale apare în acele cazuri în care
grupele sunt combinate. În planificarea și desfășurarea acestor
tipuri de activități, educatoarea are obligația să țină cont
de particularitățile de vârstă ale fiecăruia și în acest caz
copiii vor primi sarcini de dificultate diferită, însă unii vor
rezolva mai repede sarcina primită, alții mai greoi și ajung să
necesite sprijin din partea cadrului didactic. Cât timp educatoarea
este preocupată să îi ofere ajutor unui copil, cu toată
priceperea si dăruirea educatoarei, alt copil beneficiază de timp
mort, ceea ce nu e tocmai corect. Încă o data subliniem că nu
este suficient să existe o educatoare la o grupă de 15-20 de
copii.
Metoda proiectelor deși pare ideală fiind centrată pe copil, nu
se poate aplica corespunzător în cazul unei grupe mari. Este o
metodă ideală pentru desfășurarea activităților cu copiii
însă doar în teorie, când vine vorba de aplicarea acesteia în
practică, începem să sesizăm și aspectele sale negative.

Bibliografie

Preda, V., (2005). Metoda proiectelor la vârstele timpurii, Ed.

Miniped, București
Pintilie, M., (2002)-Metode moderne de invătare – evaluare,
Editura Eurodidact, Cluj-Napoca

INTRODUCERE ÎN LITERATURA PENTRU COPII

Ioana Otesanu
Scoala Gimnaziala Nr.13 Ramnicu Valcea, Valcea, Ramnicu Valcea

INTRODUCERE ÎN LITERATURA PENTRU COPII

PROF.ÎNV.PREŞC.OTEŞANU IOANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ
NR.13 /GRĂDINIŢA CU P.P.NR.14

Ca parte componentă a marii literaturi naționale și universale ,
literatura pentru copii nu este o altă literatură , ci este

constituită din lucrări care investighează un univers specific
vârstei mici,năzuințele ,aspirațiile și visele acestora(și
sunt)realizate cu măiestrie artistică ,accentul este pus pe
universul specific vârstei mici,într-un mod analog aceluia în
care G.Călinescu precizează că literatura pentru copii , fondul
etern ( uman) va fi înfățișat într-o viziune specifică , care
însă,interesează și pe omul matur,sau într-un mod analog
aceluia în care, căutând un specific al literaturii pentru copii
,optează mai mult spre o anumită viziune accesibila și adecvată
copiilor.Mai multe considerente , ne determină să refolmulăm
definiția dorită, astfel:Literarura pentru copii este,în cadrul
marii literaturi ,ansamblul creatiilor literare care ,prin
conținutul instructiv-educativ,gradul de accesibilitate și
calitatea realizării artistice,sunt receptate afectiv de către
publicul de copii când îi sunt adresate.
Prin literatura pentru copii înţelegem operelor accesibile
micilor cititori, indiferent dacă au fost scrise sau nu pentru ei.
Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi
apreciată în funcţie de criterile estetice ale acestuia. Ca sfera
de cuprindere a literaturii pentru copii putem să includem aici
basmele şi poveştile, legendele şi miturile popoarelor, poezia
şi chiar dramaturgia pentru copii. Literatura pentru copii
cunoaşte adevărata ei înflorire în secolul al XIX- lea şi
importante au fost în primul rând operele scriitorilor francezi.
(ex:Victor Hugo)
În literatura română, copilăria a apărut ca temă a operelor
scriitorilor de la 1848 (Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu
Russo şi Ion Ghica). Ea a continuat strălucit să apară în epoca
marilor clasici prin operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă sau
George Coşbuc.

Ea nu este o literatură inferioară marii literaturi,întrucât
majoritatea operelor literare care o compun,ne referim la cele
realizate artistic,nu la cele pur didactice,îndeplinesc condiția
funcțională a operei literare,accea de a exista ca un organism
autonom cu o finalitate proprie,numai astfel ajungând să
îndeplinească vreun rol sau să ocupe vreun loc în afară de
sine.În acest sens,și operele literare pentru copii reflectă
realitatea prin intermediul imaginilor concret –senzoriale,iar
calitatea autonomă și semnificativă a acestora se relevă în
sensibilitatea și în conștiință cu ajutorul forței expresive a
cuvintelor.
Implicată în procesul general de dezvoltare a
copilului,literarura pentru copii se integrează factorilor
sociali-culturali ce realizează învățarea sociala a
acestora;literatura pentru copii este,în felul ei propriu,cultură
indusă prin mijloacele adecvate în natura copilului și în acest
mod contribuie,cu urme proprii,durabile,la evoluția
psiho-intelectuală și afectivă a copiilor.
Literatura,ca toate artele, este chemată să exprime frumosul,spre
deosebire de ştiinţă,care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi
cea mai mare diferenţă dintre adevăr şi frumos este aceea că
adevărul cuprinde numai idei,în timp ce frumosul le cuprinde
manifestate în materie sensibilă.
Ca artă a cuvântului literatura reflectă
realitatea,prin intermediul imaginilor artistice,realizate cu
ajutorul ficțiunii și investite cu valoare estetică.Această
minimă definiție se potrivește necesarmente și literaturii
pentru copii,care este ,,o parte integrantă’’din marea
literatură națională și universală și are un specific mai bine
conturat,în practica lecturii de către cititori,mai puțin

lămurit de către critica literară,care,în genere,nu-i prea
acordă atenție.
Totuși,problema definirii specificului literaturii pentru copii
,rămâne o problemă labirintică ,pentru lămurirea căreia o
seamă de critici literari importanți au căutat să se pronunțe.

După G.Călinescu literatura pentru copii se adresează nu numai
copiilor ci şi oamenilor maturi şi instruiţi,deoarece copilul nu
dispare niciodată din noi,ea constitue izvorul permanent din care
decurg toate meandrelr virţii noastre .O literatură exclusiv
pentru adulţi e limitată,falsă şi specializată și tot așa
numai pentru copii.
Literatura pentru copii, ca disciplină universitară are ca obiect
de studiu totalitatea operelor epice, lirice sau dramatice transmise
ascultătorilor sau cititorilor de vârstă mică prin viu grai sau
în scris. Deoarece comunicarea celor mici cu lumea înconjurătoare
se face prin intermediul jocului, scriitorii ţin cont de
particularităţile cognitive şi afective ale vârstei mici: în
această etapă de dezvoltare copilul descoperă lumea fizică din
preajma lui, nevoile lui de adaptare şi de comunicare se rezumă la
prietenii apropiaţi (animale de casă ori jucării
neînsufleţite), la raporturile cu natura (calendarul
anotimpurilor, vieţuitoarele mici şi ciclul vegetal al plantelor),
cu obiectele familiare şi cu şcoala (dascăli, colegi de clasă,
discipline de învăţământ). Totodată mesajul textelor literare
pentru copii şi adolescenţi instruieşte, educă şi formează
comportamente. Expresia lor artistică este simplă şi sonor
onomatopeică, cuvintele aparţin fondului principal lexical şi
sunt aşezate în contexte expresive, originale.
La rândul, lui Nicolae Manolescu consideră că mai

bine ar fi,dacă obiectul ca atare de studiu ,,Literatura pentru
copii’’ar fi resorbit în studiul literaturii române și
străine,fiincă,și în cazul literaturii pentru copii ,tot
valoarea artistică și universală contează.Separarea ei de
capodoperele literaturii pentru toate vârstele e fără sens,și
întreține cum s-a văzut ,confuzia.
Spre exemplu ,,Amintiri din copilărie ’’ale lui Ion Creangă se
adresează deopotrivă,copiilor și oamenilor mari,deci aparține
tuturor și, astfel , și marii literaturi.Cu toate aceste
precizări indubitabile din sfera esteticului,cercetătorii din
domeniul literaturii pentru copii , insistă pentru configurarea
specificului său și pentru definirea ,ca atare.
Componentă importanră a literaturii naţionale , literatura pentru
copii include totalitatea creaţiilor care , prin profunzimea
mesajului , gradul de accesibilitate şi nivelul realizării
artistice , se dovedesc capabile să intre într-o relaţie
afectivă cu cititorul lor..
Literatura pentru copii investighează universul propri de
cunoaştere al copilului,năzuinţele, aspiraţiile lui cele mai
înalte,relevă eroismul oamenilor dintotdeauna,printr-o ingenioasă
transfigurare artistic.

B I B L I O G R A F I E
1. Iulia Negrilă „Literatura pentru copii ” Editura Multimedia
, Arad-1996:;
2. George Călinescu:,,Cronicile optimistului”,Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti-1964;
3. Ion Pascadi : „Nivele estetice” ,Editura Academiei,
Bucureşti-1972;

Nr. 54/2019

La acest număr au contribuit:
● Stan Oana Elena
● Ioana Fanu
● Gina-Mariana Marian
● MARIA-LILIANA IUGA
● Dorina Andrișan
● Viorica Felcser
● Alina Bandas
● Manuel Preda
● LIVIA ARMANU
● DORIN FLOREA
● BARBU SANDA
● Elena Hanza
● Natalia Alexandru
● VALENTINA IRINA CONSTANTIN
● Nicoleta Ungureanu
● Ioana Otesanu

ISSN: 2393 – 0810