Bullying-ul este un comportament negativ intenționat, de intimidare, care apare în mod repetat și are la bază o percepție a unui dezechilibru de forțe.Bullying-ul poate fi oprit doar prin efortul colectiv.

Bullying
- cauze, efecte,
modalități de combatere -

Bullying-ul este un comportament intenționat, de
intimidare, care apare în mod repetat și are la bază o
percepție a unui dezechilibru de forțe. De multe ori, victima este

percepută drept vulnerabilă (provenind din alt mediu social, este
percepută ca diferită, etc)și/sau având dificultăți în a
face față acestui comportament. Pe de altă parte , prin
intimidare bully-ul se simte în control, dominant.
Bullying-ul există doar între copii sau adolescenți.
Actele de violență verbală sau fizică ale adulților asupra
copiilor/adolescenților se numesc abuzuri și sunt pedepsite confom
legilor referitoare la abuz.
Cauzele bullying-ului sunt multiple și trebuie considerate
la nivel individual. De multe ori bully-ul trăiește într-un mediu
nesigur acasă și poate el însuși este victima abuzului în
familie. De asemenea riscul de abandon școlar este mai mare în
această categorie. Probabilitatea de a apărea probleme ,în viața
acestora, mai târziu, este mai mare. Este bine să nu generalizăm
și să înțelegem ce se află în spatele acestor probleme.
Bullying-ul nu trebuie acceptat, iar bully-ul ( cel care exercită
agresiunea) poate are nevoie de ajutor.
Diferența dintre bullying și comportamentul normal constă
în intenția comportamentului și efectul negative asupra victimei.
Copiii și adolescenții învață să ,, voiajeze” relațiile
interumane , iar acest proces poate să includă certuri, alianțe
sau neînțelegeri. Acest lucru este normal. Atunci când cineva
este rănit(emoțional sau fizic) în mod intenționat și repetat
vorbim de bullying.
Există mai multe tipuri de bullying care pot să apară
împreună sau izolat: verbal, fizic, emotional sau cyberbullying.
Verbal contă în: jigniri, insulte, amenințări, porecle sau
denigrare.
Fizic constă în: bătăi, tras de păr, îmbrânciri, loviri,
etc.

Emițional: răspândire de zvonuri, excluderea victimei din
grupul de socializare, încurajarea altor persoane să nu vorbească
cu victima, etc.
Cyberbullying: comentarii negative online, mesaje de denigrare,
trimiterea de mesaje abuzive, etc.

Efectele vizibile sunt legate de bullying-ul fizic:
– efecte directe: vânătăi, zgârieturi, răni,etc
_ efecte indirecte: caiete rupte, obiecte distruse sau furate
(de ex. copilul se întoarce acasă fără ceas, telefon mobil sau
bani).
În cele mai multe cazuri, efectele bullying-ului sunt la
nivel emoțional. Ele pot să includă: stimă de sine redusă,
anxietate, depresie, randament școlar redus, intenție suicidară,
tulburări de alimentație, rușine. Victima se simte neputincioasă
și singură. Aceste consecințe pot fi pe termen scurt, mediu și
lung, depinzând de durata bullying-ului, suportul familial-școlar
și de reziliența individuală. Sunt multe studii de cercetare care
arată că persoanele care au fost victimele bullying-ului sunt mai
predispose în viața de adult la probleme psihiatrice, precum
tulburare depresivă sau anxietate.

Recunoaștem dacă cineva este victima bullying-ului prin
modificări de comportament – emoționale, bruște. Refuz școlar,
furie, izolare socială, tristețe. Copiii mai mici se pot plânge
de dureri care nu au cauze medicale, de exemplu dureri de cap sau de
burtă. Aceste dureri sunt legate de stres și cei mici sunt
chinuiți de aceste simptome ( nu le inventează). Schimburi bruște
ale cercului de prieteni. Reacții emoționale negative după timpul
petrecut online.

Cum putem ajuta ca părinți?
- A asculta și a vorbi despre probleme cu cei tineri este extrem de
important.
- Alocați timp zilnic pentru a întreba și a discuta despre cum a
fost la școală.
- Dacă adolescentul sau copilul dumneavoastră relatează probleme,
ajutați-l să identifice o persoană adultă de la școală( de
încredere) cu care poate discuta despre aceste probleme. De
asemenea , discutați posibile soluții ale bullying-ului ( cum să
evite persoana în cauză, cum să ceară ajutor).
- Dacă copilul dumneavoastră este victima bullying-ului,
sfătuiți-l să rămână calm, să nu își afișeze emoțiile în
acele momente și să iasă din situația respectivă cât mai
repede. Ideal ar fi să existe o persoană de contact în școală,
căreia i-ar putea relata dificultățile.
- Luați legătura cu școala și discutați procedurile
anti-bullying. Doar prin colaborare se poate remedia această
problemă.
- Dacă sunteți îngrijorați de siguranța
adolescentului/copilului atunci alertați Poliția. Uneori
schimbarea școlii este o opțiune.
- Dacă nu copilul dumneavoastră este victima bullying-ului, ci
altcineva din clasă, încurajați-vă copilul să fie un model
împotriva bullying-ului ( adică să ofere ajutor, să îi
încurajeze și pe ceilalți să intervină). Majoritatea tinerilor
nu sunt de acord cu acest comportament, important este ca
adolescentul dumneavoastră să știe că are puterea de a produce
schimbări. Bullying-ul este oprit printr-un efort colectiv.

Combaterea bullying-ului la nivel școlar:

Proceduri bine stabilite pentru combaterea bullying-ului.
Să existe consecințe clare pentru comportamentul de acest tip,
consemnate în regulamentul de ordine interioară.
Școala să-și asume responsabilitatea de a păstra siguranța
tuturor elevilor.
Să fie persoane desemnate care să vorbească cu elevii ce sunt
victime ale bullying-ului.
Să colaboreze cu psihologii educaționali care oferă suport
victimelor , dar și agresorilor.
Mesaje pentru tineri:
Dacă sunteți victime ale bullying-ului, cereți ajutor
familiei, profesorilor și chiar autorităților. Nu rămâneți
izolați! Este dreptul vostru să trăiți într-un mediu sigur.
Nu sunteți singurii care trec prin aceste momente!
Dacă sunteți martori ai bullying-ului, nu rămâneți
tăcuți. Știu că vă e frică să nu fiți și voi victime, dar
ajutându-vă colegii veți da un exemple bun. Nu uitați că
majoritatea persoanelor sunt împotriva acestui comportament.
Dacă ați tratat pe cineva cu răutate, opriți-vă!
Întrebați-vă de unde provine această furie și accesați
ajutorul necesar. Gândiți-vă cum v-ați simți dacă cineva drag
ar fi tratat în așa fel! Cereți-vă scuze ( indiferent de
vârstă) și recâștigați-vă respectul celorlalți.
Concluzii
1. Este datoria tuturor să identifice, raporteze și să oprească
bullying-ul (elevi, profesori, părinți și autorități).
2. Bullying-ul poate fi oprit doar prin efortul colectiv.
3. Atât victima cât și bully-ul au nevoie de ajutor
multidisciplinar: psihologic, școlar și familial. Victimele ar
trebuie să fie ajutate să proceseze traumele emoționale și să

își recapete încrederea în sine. Acest lucru se poate face dacă
se simt în siguranță, atât la școală cât și acasă. Bully-ul
ar trebui ajutat să înțeleagă de ce nu este acceptabil un
astfel de comportament, dar și să aibă ocazia să discute despre
propriile probleme.
4. Respectul reciproc ar trebui să existe, indiferent de rasă,
religie, apartenență socială, abilități școlare, etc.
Respectându-ne reciproc vom trăi într-o lume mai bună.

Învăţământ primar

Automotivația- cale sigură spre performanțe și creșterea stimei de sine

Veronica Manolache
Liceul cu Program Sportiv Botosani, Botosani, Botosani

Automotivația îi diferențiază pe elevi și dezvăluie potențialul fiecăruia, se construiește ca urmare a experiențelor pozitive în împrejurări de învățare incitante.

Automotivația- cale sigură spre performanțe și creșterea stimei
de sine

Prof.înv.primar Manolache Veronica

Liceul cu Program Sportiv Botoșani

,, Menirea firească a școlii nu e să dea
învățătură, ci să deștepte cultivând destoinicirile
intelectuale în inima copilului, trebuința de a învăța toată
viața.” (Ioan Slavici)
Automotivația poate fi definită ca acea abilitate de a
acționa din proprie inițiativă într-o situație,
conștientizând importanța rezultatului final și având un grad
ridicat de independență față de intervenții din exterior.
Cele trei coordonate mai importante care formează
automotivația ar fi următoarele:
a) Stabilirea unui scop concret
b) Încrederea în forțele proprii
c) Autoevaluarea
Elevii care reușesc să fie automotivați îndeplinesc cu
ușurință sarcinile, realizează scopurile propuse fără să
aibă o motivație externă, luptă să aibă performanțe pentru
că își doresc cu adevărat. Ca să ajungă la automotivație,
elevul trebuie să fie învățat cum să poată mai mult atunci
când e pe punctul de a renunța, de a abandona activitatea.
Școlarul mic are nevoie să fie îndrumat să găsească resurse
proprii pentru a se apropia de atingerea obiectivelor pe care și
le-a propus.
Psihologul Daniel Goleman identifică patru elemente
componente ale motivației:
1. Ambiția personală, dorința elevului de a-și îmbunătăți
performanțele
2. Responsabilitate în realizarea obiectivelor propuse
3. Inițiativa, capacitatea de a lua decizii în anumite momente ale
activității
4. Optimismul reflectat în continuarea activității, depășirea

unor eșecuri
Pot spune că automotivația reprezintă unul dintre
instrumentele de dezvoltare personală care diminuează durata
momentelor când elevul este demotivat să învețe și îl
impulsionează să fie activ și implicat într-o situație de
învățare.
Autocunoașterea (Cunoaște-te pe tine însuți!) este o
condiție esențială pentru automotivare. Noi, ca educatori,
trebuie să-i ajutăm pe copii să-și formeze o imagine corectă
despre sine, să-și cunoască potențialul și posibilitatea de
a-și depăși limitele pe care uneori ei singuri și le impun
crezând că nu pot rezolva cerințele date. Raportându-ne la
trăsăturile de personalitate ale fiecărui școlar și la nivelul
de energie, avem cum să aplicăm strategii de automotivație.
Îndemnurile verbale, încurajările, aprecierile eforturilor depuse
au efect pozitiv, intensifică automotivarea, deoarece elevul devine
conștient de ce este în stare să facă, cum se poate angaja
într-o activitate de învățare. Dacă un elev recurge mai des la
automotivație, aceasta devine mai intensă. El este perfect capabil
să-și stabilească clar scopul și obiectivele activităților de
învățare.
Ca o forță care te direcționează să faci un lucru,
automotivația însoțește activitatea copilului cât timp el se
raportează la propria persoană și știe ce îl determină să
acționeze într-un anumit fel. Școlarul automotivat rezolvă
sarcinile urmând cu răbdare pași mici care cu certitudine îl
vor conduce spre rezultatul final așteptat, spre performanțe.
Energia trebuie dozată ca să fie suficientă până ce se termină
activitatea de învățare.
Dacă noi reușim să-l facem pe copil să-i placă

școala, să îndrăgească învățătura, dânsul va găsi energia
și disponibilitatea de a studia cât mai mult.
Atitudinea pozitivă ajută la obținerea performanțelor
memorabile, care, la rândul lor determină creșterea stimei de
sine. Cei care au o stimă de sine ridicată își doresc mai mult
să învețe, să facă noi descoperiri, să se autoperfecționeze,
sunt mai deschiși spre ascensiune. „Persoanele care au încredere
în forţele proprii învaţă cu mai multă eficienţă decât cele
lipsite de încredere în propriile forţe, chiar dacă, în
realitate, acestea din urmă sunt la fel de capabile.” (Hayes
şi Orrell, 2003, p. 215)
Elevul optimist, care își știe propriile competențe,
care are încredere în forţele proprii, se va strădui să atingă
performanţe notabile. Ele se vor obține doar pe fondul
stabilităţii emoţionale, fiind capabil să reziste la tensiunile
psihice intense declanșate de sarcini dificile pe care trebuie să
le rezolve şi să accepte eventuale eşecuri. În situația în
care elevul va întâmpina dificultăţi la şcoală, o stimă de
sine ridicată îl va ajuta să se adapteze, să se refacă și să
înfrunte realitatea.
Depistând un oarecare grad de demotivare, e obligatoriu
să vedem la care din cele patru componente ale automotivației e
nevoie să insistăm: îi sfătuim pe elevi să fie mai ambițioși
pentru că au șanse reale de a avea performanțe, să fie
responsabili în ceea ce fac, să știe că au libertatea de a veni
cu inițiative proprii, să nu-și piardă optimismul chiar dacă se
întâmplă să aibă vreun eșec.
Automotivarea elevului se raportează la:
 Nivelul de inițiativă pentru propunerea scopurilor
 Siguranța că are aptitudinile necesare și competențe

dezvoltate în vederea realizării scopurilor propuse (Îmi doresc
să fac asta și sunt capabil.)
 Convingerea că depunând un efort susținut va avea succes
Pentru a-și construi un nivel ridicat de automotivare, e
nevoie de existența a patru factori esențiali:
 Încredere în sine, eficiență
 O gândire pozitivă
 Concentrare pe obiectivele majore
 Un mediu motivațional
Prin asigurarea unei atmosfere de învățare prielnică
într-o clasă cu elevi cooperanți putem face ca aceștia să-și
dezvolte nivelul de automotivație care crește odată cu starea de
spirit pozitivă și se diminuează la apariția factorilor
negativi.
Automotivația îi diferențiază pe elevi și dezvăluie
potențialul fiecăruia, se construiește ca urmare a experiențelor
pozitive în împrejurări de învățare incitante. Copiii
automotivați se percep pe ei înșiși cu șanse de succes în ceea
ce fac și au control asupra stilului propriu de învățare.
Dânșii devin din ce în ce mai buni, se perfecționează și
preferă să realizeze singuri activitățile legate de învățare.
Strategiile automotivaționale sunt utilizate intuitiv de
către școlari și recurg la ele când conștientizează că
trebuie realizată activitatea de învățare cu efort propriu și
primind un feedback pozitiv din partea profesorilor și a
părinților capătă siguranță și încredere.
Cunoscând importanța automotivării și aspectele
pozitive sau negative referitoare la stima de sine, putem face
predicţii cu privire la performanţele şcolare şi să întocmim
programe şcolare diferenţiate, individualizate prin care să

asigurăm succesul şcolar al fiecărui elev și orice copil să-și
îmbunătățească nivelul de automotivare.

Învăţământ primar

EDUCAȚIA MORALĂ A COPIILOR ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

MIHAELA RADU
Scoala Gimnaziala Nr.49, Bucuresti, Bucuresti

Momentul intrării la școală este pragul evaluării, când copilul
trebuie să aibă întreg bagajul de cunoștințe necesar pentru a
interacționa bine cu cei din jur, să fie politicoşi, să respecte
regulile scrise şi nescrise de convieţuire.

EDUCAȚIA MORALĂ A COPIILOR ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ
Prof. Radu Mihaela-Silvia

Un vechi dicton chinez spunea: „Semeni fapte, culegi deprinderi,
semeni deprinderi, culegi caracter, semeni caracter, culegi un
destin!”.

Educația începe din sânul familiei, se consolidează prin
informație la școală și se dezvoltă continuu prin cunoștințe
și norme. Responsabilitatea părinților este majoră, întrucât
ei se fac răspunzători de primele repere în ceea ce privește
educația comportamentală și educația civică. Prin puterea
exempului, părintele dă noțiuni despre bine și rău, despre
reguli de comportament care îl vor ajuta pe copil să se integreze,
să fie acceptat și lăudat pentru educația primită. În ciuda
programului încărcat, acesta trebuie să găsească timp să îl
învețe pe copil lecțiile esențiale despre disciplină, valori
și principii, pentru a se dezvolta frumos.
Momentul intrării la școală, când lucrurile devin serioase, este
pragul evaluării, când copilul trebuie să aibă întreg bagajul
de cunoștințe necesar pentru a interacționa bine cu cei din jur.
Copiii trebuie formaţi astfel încât să se adapteze mediului
social, să fie politicoşi, să respecte regulile scrise şi
nescrise de convieţuire.
Cea mai dificilă sarcină a şcolii este de a face educaţie
morală. Cadrul didactic se confruntă cu multiple dificultăţi
metodologice în a adapta comportamentele elevilor după o altă
strategie decât cea oferită de primul mediu de socializare al
copilului – familia. Trăim într-o lume în care „cei șapte
ani de-acasă” trec pe repede înainte pentru multe familii, mult
prea ocupate pentru a găsi timp să se ocupe de educația pruncilor
lor. Nouă învățătorilor ne revine misiunea de a corecta unele
comportamente, de a fi modele de comportare civilizată, de a-i
învăța acele maniere cu care copiii nu s-au deprins încă. Dacă
elevii noştri vor şti să aplice în practică (la şcoală, în

familie, pe stradă, la spectacol, în vacanţe sau oriunde
altundeva) toate normele de comportare învăţate, atunci ne vom
declara mulţumiţi de efortul depus.
Plecând de la premisa că morala nu se predă, ci se trăieşte (C.
Freinet), putem afirma că elevii şi, în general, copiii învaţă
din interacţiunile zilnice cu noi, din exemplele noastre. Astfel
noi, profesorii, părinţii şi întreaga societate, devenim modele.
Pentru educarea oricărui copil există două categorii de modele de
viață: obligatorii (sau indispensabile) și facultative. Această
diferenţiere are la bază următorul raţionament: şcoala şi
familia sunt factorii de culturalizare care ocupă cea mai mare
parte din timpul efectiv al elevului, motiv pentru care dascălii
şi familia, în special părinţii, trebuie să reprezinte în mod
necondiţionat modele de viaţă. În cazul comunităţii, care
devine o sursă de modele facultative, lucrurile se schimbă puţin
în sensul că aici avem de-a face cu un întreg univers, atât de
vast şi de variat, încât este imposibil să ofere viitorilor
cetăţeni numai modele demne de urmat din punct de vedere moral.
În alegerea acestor modele provenite din rândul comunităţii un
rol extrem de important îl au şcoala şi familia. Sarcina lor nu
este tocmai uşoară. Se impune mai întâi o alegere potrivită a
modelelor, după care urmează partea mai dificilă: să-l convingi
pe elev că personalitatea aleasă este potrivită pentru a-i fi un
model de viaţă.
În ceea ce priveşte şcoala şi familia, acestea se pot modela mai
uşor decât comunitatea. Din iniţiativa şcolii elevii pot fi
implicaţi, împreună cu părinţii în diverse activităţi
benefice pentru comunitate, de exemplu: amenajarea de locuri de
joacă pentru copii, întreţinerea parcurilor, vizite la spital în
scopul acordării unui ajutor cât de mic pacienţilor care nu se

pot deplasa, spectacole cu muzică, dans şi piese de teatru pentru
orfelinate. Este foarte important ca, la activităţile elevilor,
coordonate de cadre didactice, să participe şi părinţi cu
diferite roluri în organizare. În acest mod sperăm să obţinem o
sensibilizare din partea comunităţii, sensibilizare care va duce
la dezvoltarea interesului pentru nevoile elevilor şi pentru
educaţia lor.
Îmbunătăţirea calităţii moral-civice se poate realiza atât pe
plan teoretic, prin oferirea modelelor de viaţă, categorie în
care intră în mod obligatoriu cadrele didactice şi familia, cât
şi pe plan practic prin activităţi care să implice în egală
măsură elevi, profesori, părinţi, poate chiar şi reprezentanţi
ai comunităţii locale.
Educaţia constituie o activitate specific umană, de natură
psihologică şi socială, proiectată pentru formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării sale în
societate, realizată în cadrul sistemului şi al procesului
instructiv-educativ. Educaţia este o dimensiune a omului
contemporan. Asociată cu învățarea ea ne însoțește de la
naștere până la sfârșitul vieții.
Învățând manierele de comportare civilizată elevii vor deprinde
instrumentele de care au nevoie pentru a se descurca mult mai uşor
în împrejurări complicate. Vor învăţa cum să se comporte
într-o mulţime de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a
face faţă altora noi. Folosind şi profitând de aceste reguli de
bune maniere îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi
încredere în propria persoană.
Copiii care învaţă încă din copilărie politeţea,
amabilitatea, respectul, buna-cuviinţă, nu vor ajunge nişte
oameni care să fie în permanent conflict cu societatea.

• Bibliografie
Mircea Herivan – „Educaţia la timpul viitor”, Editura
Albatros, 1976;
• Şincan E., Alexandru Gheorghe – „Şcoala şi familia”,
Editura Gheorghe – Cârţu Alexandru, Craiova, 1993;
• Freinet C – L’education morale et civique, Bibliotheque de
l’ecole modern
• Călin Marin – „Datoria morală şi procesul educaţiei”,
Bucureşti, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
• Cezar Bîrzea – „Arta şi ştiinţa educaţiei”,
Bucureşti, EDP, 1995;
• Ioan Neacşu – „Instruire şi învăţare”, editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
• Liliana Ezechil – „Aspecte psiho-educative ale
achiziţionării comportamentului moral”, Revista Învăţământ
primar, Bucureşti, 2000.

Învăţământ gimnazial

ABANDONUL ȘCOLAR

Teodora Mihailescu
Centrul Judetean de Resurse si de Asistenta Educationala Alexandria, Teleorman, Alexandria

Abandonul școlar reprezintă o temă de mare actualitate, dată fiind rata mare a acestui fenomen în sitemul de învățământ din țara noastră.

Profesor consilier școlar: Teodora Mihăilescu
Abandonul şcolar constă în încetarea frecventării şcolii de
către elevi, respectiv părăsirea sistemului educativ, indiferent
de nivelul la care au ajuns și înainte de a obţine o calificare
sau o pregătire profesională completă sau înainte de a-si
încheia ciclul de studii început. Elevii care abandonează şcoala
nu mai revin în aceeaşi instituţie educativă şi nu se mai
înscriu într-un alt program de şcolarizare.

Fiecare caz de abandon şcolar are propria sa „poveste” fapt
pentru care este necesară o analiză foarte complexă, o
interpretare psihogenetică, dinamică şi funcţională a
situaţiei
particulare a fiecărui elev care abandonează școala.
Succesul şi insuccesul şcolar sunt cele două concepte, diametral
opuse ale rezultatului activităţii de invățare. Abordarea
eficienței procesului de învăţare necesită definirea acestora;
astfel, succesul şcolar (reuşita la învăţătură) indică
concordanţa dintre solicitările obictive din partea sistemului de
invățământ şi nivelul dezvoltării psihice și fizice a
elevului, iar insuccesul școlar (eşecul, nereuşita, rămânerea
în urmă la învăţătură, abandonul şcolar) indică
discordanţa dintre acestea. In cazul insuccesului şcolar elevul
trebuie să fie ajutat să ințeleaga foarte clar ce consecințe
decurg de la rămânerea în urmă la învăţătură, să i se
explice din nou informația şi să corecteze deprinderile greşite
care nu îi asigură înţelegerea eficientă a
informaţiilor. Consilierul șscolar trebuie să cunoască lumea
subiectivă a elevului, respectiv importanța pe care acesta le dă
invățării şi reuşitei şcolare, aspiraţiile şi așteptările
lui în ceea ce il priveste, interesul pentru formarea sa
profesională viitoare. Pentru a putea interveni eficient trebuie
să cunoaștem cauzele care conduc la abandonul școlar.
Cauzele abandonului școlar pot fi:
1. Cauze psihologice - care ţin de personalitatea elevului: lipsă
de interes, motivaţie şcolară scăzută, încredere scăzută în
educaţia şcolară, anxietate, imagine de sine negativă,
sentimente de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate,
oboseală, refuzul de a face ce vor alţii (presiunea exercitată de

adulţi). La fel de importantă este şi starea de sănătate a
elevului; problemele grave de sănătate (handicapul fizic) duc la
dezvoltarea complexelor de inferioritate, caz în care, dacă
copilul nu este susţinut afectiv de către cei din jur, el va
deveni suspicios şi timorat, va evita acţiunile de grup şi în
final va abandona şcoala. Deficienţele dezvoltării
psiho-intelectuale (nivelul redus al inteligenţei, autismul
infantil, interiorizarea profunda a ideilor și a sentimentelor
proprii, îndepărtarea de realitate, hipersensibilitate sau
irascibilitate), pot duce la abandon şcolar .
Alături de şcoală, familia este esenţială in reglarea
legăturilor copilului cu mediul. Familia este un factor hotărâtor
care contribuie la formarea personalităţii acestuia, pregătindu-l
astfel pentru viaţă, de ea depinzând dezvoltarea ulterioară a
copilului.
2. Cauze sociale ţin de familie și de condiţiile socio-economice
ale familiei. Astfel sărăcia, părinţii foarte ocupaţi, cei
neglijenți sau indiferenți sau cei plecaţi în străinătate pot
duce la abandon școlar.
“O educaţie părintească eficientă constă în primul rând în
a-i da copilului rădăcini să se dezvolte şi apoi aripi să
zboare.”
Familia trebuie să-i asigure propriului copil un mediu favorabil
dezvoltării şi învăţării.
Starea materială bună a familiei este un factor important al
reuşitei şcolare. Barierele socio-economice precum: neasigurarea
hranei zilnice şi lipsa pacheţelului cu mâncare pentru şcoală,
lipsa îmbrăcămintei şi încălţămintei adecvate, lipsa
condiţiilor de locuit și a celor necesare studiului, costurile
educaţionale ridicate, reduc şansele copiilor săraci la şcoală.

Familia constituie un mediu educativ esențial. Tensiunile de orice
fel din familie vor genera în conştiinţa copilului îndoieli,
ezitări și nesiguranță. Climatul familial în ceea ce priveşte
abandonul şcolar are la baza familia dezorganizată și nivelul
cultural scăzut al membrilor adulţi. In astfel de familii
observăm atât lipsa ajutorului la învăţătură din partea
părinţilor, cât și lipsa controlului asupra activităţii
copiilor în timpul liber. Randamentul şcolar scăzut al elevilor
se datorează fie mediului familial dezorganizat, caracterizat de
violenţă şi consum de alcool, fie faptului că părinţii sunt
mult prea ocupaţi, neputând astfel să-şi supravegheze copiii.
3. Cauze psihopedagogice ţin de contextul şcolar. Astfel, relaţia
profesor-elev prin comunicarea defectuoasă (ironizarea, umilirea
elevului), evaluarea subiectivă a acestuia, frica de evaluare, dar
și de relația elev-elev prin presiunea grupului, conflictele cu
colegii, pot duce la abandon școlar. De asemenea, practicile
educative percepute de elevi ca fiind nedrepte și frustrante,
incompatibilitatea dintre aspiraţiile elevului - trebuinţele de
învăţare - oferta educaţională a şcolii, pot duce la abandon
scolar.
Cauzele didactice principale care determină abandonul şcolar
sunt: cunoaşterea insuficientă a elevilor de către cadrele
didactice care predau la clasă și lipsa interesului acestora
pentru elevii slabi la învăţătură. In plus este arhicunoscută
problema privind calitatea resursei umane de care dispune școala,
cât și problema cadrelor didactice din mediul rural. De asemenea
există probleme de ordin financiar, resursele alocate pentru
învăţământ pentru repararea şcolilor, dotarea claselor şi a
şcolilor cu grupuri sanitare, instalaţie termică, etc. fiind
insuficiente.

Activitatea de prevenire a abandonului scolar este foarte complexă
și presupune intervenţii care să ducă la reducerea fenomenului
prin acţiuni care să limiteze sau să înlăture cauzele.
Preocupări reale pentru prevenirea abandonului şcolar trebuie să
fie atât din sfera politică, cât şi din partea societăţii
civile. Astfel, prevenirea abandonului şcolar se poate
îmbunătăţi prin programe guvernamentale ce conţin măsuri
concrete de limitare a acţiunii factorilor de risc, programe
iniţiate de ONG-uri ce urmăresc reducerea fenomenului de abandon
şcolar, acţiuni ale organismelor locale care ajută copiii aflați
în situaţia de abandon şcolar, dar și prin promovarea şi
încurajarea cercetărilor în domeniul prevenirii şi combaterii
abandonului şcolar.
Prevenirea fenomenului de abandon şcolar este limitată. Abandonul
școlar există în orice tip de societate, deci nu poate fi
eliminat nici el și nici cauzele care il determină. Realitatea
este că nu toţi actorii sociali reacţionează la metodele de
prevenţie, mai ales datorită caracteristicilor de personalitate,
concepţiilor şi comportamentelor pe care societatea le
construieşte prin promovarea anumitor valori şi practici sociale.
Unele masuri de prevenție a abandonului școlar necesită costuri
prea ridicate ceea ce le face greu aplicabile.
Consilierii școlari pot promova programe pentru prevenirea şi
combaterea abandonului şcolar, fenomen care reprezintă din
nefericire o mare problemă cu care se confruntă instituţia
educativă. În acest sens ei elaboreaza unele strategii de tratare
diferenţiată şi individualizată a elevilor aflaţi în situaţia
de a abandona şcoala. Pentru a pune în aplicare aceste strategii,
consilierii școlari trebuie să cunoască foarte bine
particularităţile psihologice ale acestor elevi, pentru a

identifica dimensiunile psihologice care să le permită dezvoltarea
ulterioară.
Diferențele din punct de vedere intelectual, de stil de lucru, de
rezistenţă la efort, de abilităţi de comunicare şi nevoi
cognitive, existente în general între elevi, necesită organizarea
diferenţiată a procesului de predare-învăţare, pe grupe de
elevi, în care să se pună accent pe sarcinile individuale de
învăţare.
O altă modalitate de înlăturare a abandonului şcolar o
reprezintă identificarea acelor situaţii speciale de afirmare
pentru elevii cu dificultăţi şcolare, știut fiind faptul că
succesele şi recompensele dezvoltă iniţiativele acestora şi
cresc încrederea în propriile forțe.
Aceste preocupări ale consilierilor școlari cât și ale cadrelor
didactice în general au ca scop reducerea fenomenului de abandon
școlar în sistemul de învățământ românesc.

Învăţământ gimnazial

Tehnici de stimulare a creativității

ramona cenuse
Scoala Gimnaziala Nr.1 Novaci, Gorj, Novaci

Articolul prezintă tehnici de valorizare a creativității.

TEHNICI DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII

Prof. Cenușe Elena Ramona

Școala Gimnazială Novaci, Județul
Gorj
MOTTO:
„Principalul obiectiv al educației este acela de a forma oameni
capabili să realizeze acțiuni noi, și nu numai să repete ceea ce
au făcut generațiile anterioare –oameni care să fie creativi,
inventivi și cu dorință de a investiga.”( Jean Piaget)

Creativitatea nu este cu siguranță un concept nou! “Termenul
de “creativitate” îşi are originea în cuvântul latin
“creare”, care însemnă “ a zămisli”, “a făuri”, “a
crea”, “a naşte”. Însăşi originea cuvântului ne
demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un
act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde
atât originea, cât şi scopul. Capacitatea creatoare este greu de
definit, din cauza complexităţii sale. Expresia evocă puterea de
a inova, de a fi original în gândire şi în realizări, de a
manifesta un spirit flexibil, o tendinţă spre prospectare activă.
Ar fi, deci, mai corect să vorbim de aptitudini creatoare. Aceasta
se situează în domeniul producţiei divergente, concept care se
apropie de acţiunea originală de nonconformism, de evadarea din
sfera ideilor curente şi comune ale imitaţiei sau reproducerii,
pur şi simplu.
Cu toate acestea, cuvântul creativitate a apărut abia în
anii’40, în Statele Unite.Nu este nimic inovator a vorbi despre
educație creativă și inovatoare. Invocate regulat în anumite
politici educaționale și în documentele de orientare ale
organizațiilor internaționale, cum ar fi OCDE (Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică) sau Comisia Europeană toate
subliniază importanța creativității, urgența dezvoltării
acestuia în rândul tinerilor, conceptele de inovație și
creativitate, apropiate și complementare, chiar și
interdependente, sunt încă departe de învățarea de zi cu
zi.Adesea, ideea de creativitate în predare este asociată cu
discipline artistice sau „creative”: arte plastice, muzică.O
educație esențială formală nu se potrivește bine cu aceste
concepte vagi despre creativitate și inovație. Este dificil să te
bazezi pe structurare disciplinară strictă, evaluări de

certificare la sfârșitul nivelului și să iei în considerare
simultan pedagogie inovatoare și învățare creativă, unde
fiecare își poate dezvolta talentele, abilitățile și
cunoștințele în ritmul propriu și în funcție de imaginația
sa.
În școala viitorului, creativitatea va fi recunoscută ca
abordare care să conducă la înțelegerea și integrarea
cunoștințelor.Creativitatea face posibilă trecerea de la o formă
de cunoaștere la alta.În combinație cu tehnologiile,facilitează
reprezentarea cunoștințelor, comunicarea și încurajează
descoperirea.Devine ușor să ne imaginăm: combinația dintre
creativitate și tehnologia informației va crea un context extrem
de stimulant pentru copii. Putem să proiectăm și să organizăm
un atelier, o bibliotecă pentru a crea spațiu propice lecturii,
putem permite elevului să facă alegeri și să se implice în
organizarea unei activități.De ce să nu schimbăm paradigma și
obiceiurile sale de lucru și să introducem și activități
creative la distanță cu alți școlari sau alți adulți?! Atunci
devine esențial să implicăm și să integrăm mai mulți
părinți care doresc să împărtășească o parte din
experiența copiilor lor.În această ordine de idei, vorbitorii au
grijă să construiască un spațiu real și un spațiu virtual care
să adune activități și proiecte care să adune laolaltă
adulții și copiii.Inovația devine o componentă a universului
educațional.În acest scop, intervenienții sunt responsabili de
declanșarea la elevi a proceselor de organizare, de integrare și
de conectare a cunoștințelor.Ei îi învață să trăiască
într-o societate de cunoaștere și imaginație.De asemenea,
trebuie să le permită să învețe să adopte puncte de vedere
multiple și critice asupra întregului fenomen tehnologic, astfel

încât tehnologiile să fie instrumente și comenzi rapide pentru a
învăța și să păstreze creativitatea fiecăruia.Creativitatea
este o abilitate care trebuie dezvoltată pentru a construi ca
individ cu propria personalitate. Cu toate acestea, profesorul
trebuie să ofere elevilor săi mijloacele de stimulare a
creativității, prin diferite situații, urmărind învățarea în
diferite domenii disciplinare. Recurgând la gândirea divergentă
în special, elevul este condus să-și urmeze propriile căi, în
cadrul constrângerilor date de profesor, ceea ce îl conduce la
autonomie.
Autonomia este, de asemenea, o abilitate fundamentală în
construirea sinelui și a viitorului cetățean. Acest principiu
permite conștientizarea sinelui, a celorlalți și a legilor,
implicând în același timp respectul pentru aceste trei elemente.
Ca și creativitatea, autonomia este învățată. Ea este posibilă
datorită alegerii judicioase a metodelor de învățare propuse de
profesorul, care joacă și aici un rol cheie.În procesul creativ
rolurile profesorului de arte vizuale sunt îndeosebi roluri de
formator și mediator. Într-adevăr, el trebuie să-și
părăsească elevii experimentați independent, faceți, anulați,
refăcând. De asemenea, trebuie să le promoveze gândirea
divergentă, îi determină să-și urmeze intuițiile, în special
să se elibereze de anxietate a „răspunsului greșit”.
Dintre metodele și tehnicile care dezvoltă creativitatea, și-au
dovedit eficiența :
Metoda mozaicului (Metoda Jigsaw) sau „metoda grupurilor
interdependente”(A.Neculau,1998)[ 1], este o strategie bazată pe
învățarea în echipă(team-learning). Fiecare elev are o sarcină
de studiu în care trebuie să devină expert. El are în același
timp și responsabilitatea transmiterii informațiilor asimilate,

celorlalţi colegi.Această metodă are multiple avantaje. Strategia
mozaicului este focalizată pe dezvoltarea capacităților de
ascultare,vorbire,cooperare,reflectare, gândire creativă și
rezolvare de probleme. Astfel, elevii trebuie să asculte activ
comunicările colegilor,să fie capabili să expună ceea ce au
învățat,să coopereze în realizarea sarcinilor , să găsească
cea mai potrivită cale pentru a-i invăța și pe colegii lor ceea
ce au studiat. „Esențială pentru această modalitate de
structurare a travaliului clasei este interdependența dintre
membrii grupului,care-I stimulează să coopereze. Sarcina comună
nu poate fi indeplinită decât dacă fiecare elev îşi aduce
contribuția. Metoda cuprinde activități ce vizează întărirea
coeziuniigrupurilor, ameliorarea comunicării și dezvoltarea
capacității de a facilita achiziționarea cunoștintelor de către
colegi.” (Adrian Neculau,Ștefan Boncu,2000)[ 2].
Turul galeriei-reprezintă o tehnică didactică specială care
susține metodele didactice în care predomină acțiunea de
cercetare indirectă a unei probleme speciale,existente sau creată
în condiții de “utilizare a conflictului în învățare”
(Ion–Ovidiu Pânișoară,2006,pp391;399-400)[3 ]Această metodă
urmărește exprimarea unor puncte de vedere personale referitoare
la tema pusă în discuție. Elevii trebuie învățați să
asculte, să înțeleagă și să accepte sau să respingă ideile
celorlalți prin demonstrarea valabilității celor susținute. În
plan metodologic Turul galeriei ca tehnică didactică specială sau
potențială metodă didactică autonomă –stimulează interesul
elevilor pentru învățare /autoînvățare în condiții de
evaluare /autoevaluare continuă formativă/autformativă,eficientă
in plan: a) psihofizic ,în măsura în care “necesită mișcarea
elevilor în clasă”, subordonată unor obiective concrete

interiorizate ; b) psihosocial și pedagogic,în măsura în care
„angajează interacțiunea directă în grupul inițial și
indirectă cu ceilalți colegi, prin intermediul muncii acestora”
(Ion Al. Dumitru,2000,pp.102,103)[ 4]
Cubul „reprezintă o tehnică special care poate fi integrată în
structura unei metode didactice bazată predominant pe acțiunea de
cercetare indirect a unei realități natural sau psihosociale. Pe
suprafețele cubului sunt înscrise șase sarcini de ordin
cognitive, definite în termini de obiective concrete: a) descrie;b)
compară; c) aplică; d) analizează; e) asociază; f) argumentează
critic pro sau contra.”( Sorin Cristea.2018, p. 145)[5 ]
Sinelg (Sistemul Interactiv pentru Eficientizarea Lecturii și a
Gândirii) „reprezintă o tehnică didactică specială care
susține metoda didactică a lecturii. Are ca funcție monitorizarea
gradului de înțelegere a unui text citit, raportat la o anumită
temă, unitate de conținut, problemă etc. Scopul pedagogic propus,
pentru îndeplinirea funcției, vizează implicarea activă a
gândirii elevilor în citirea unui text.” ( Sorin Cristea, 2018,
p. 137)[ 6].
„Creativitatea este darul cel mai de preţ al omului, care i-a
permis să făurească primele unelte, să stăpânească o parte
din natură prin ştiinţă şi tehnică, să modifice mediul
înconjurător, să pătrundă în spaţiul cosmic.” (”(Dubciuc
Ludmila).[ 7]
Pentru a susţine creativitatea, predarea declarativă, de tip
clasic trebuie depăşită şi înlocuită cu metode care pun accent
pe explorare, pe descoperire, pe încurajarea gândirii critice a
elevului, pe participarea activă a acestuia la formarea şi la
dezvoltarea sa intelectuală.

Bibliografie:
[1] Neculau, Adrian, Ferreol, Gilles „Psihosociologia
schimbării”, Editura Polirom, 1998.
[2] Neculau, A., Iacob, L., Sălăvăstru, D., Boncu, Ş. și
Lungu, O. Psihologie. Manual pentru licee. Iaşi: Polirom, 2000
[3] Ion-Ovidiu Pânişoară ,Comunicarea eficientă. Metode de
interacţiune eficientă, Editura .Polirom, Iaşi, 2003
[4]Dumitru, Ion Al.„Predarea şi învăţarea disciplinelor
socio-umane” Editura Polirom, Iaşi, 2000,
[5, 6]Cristea, Sorin „Metodologia instruirii în cadrul
procesului de învățământ. Metode și tehnici didactice”,
Volumul 10, Editura Didactică Publishing House,București,2018
[7] .Dubciuc Ludmila,Didactica științelor exacte,volumul 1,
Chișinău,2019

Învăţământ gimnazial

Metode inovative de predare-invatare. Conditii de eficiență

Adriana-Cristina Radoi
Scoala Gimnaziala Nr.1 "Gh.Tatarascu" Targu Jiu , Gorj, Targu Jiu

Abordarea modernă a actului educațional, ca urmare a schimbărilor rapide ale societății, noile modele de curriculum , deși diferite ca mod de abordare și concepție, trebuie alese și adaptate contextului social, economic, cultural.

Introducere
Drumul lung al învățării parcurs de elev este necesar a fi
susținut prin metode pe care cadrul didactic trebuie să le aleagă
cu tact și inspirație, transferând accentul ,,nu atât pe
însuşirea de cunoştinţe, cât mai ales pe învăţarea de metode
şi tehnici de învăţare şi muncă intelectuală, de

identificare, de regăsire şi de utilizare a informaţiilor, de
analiză, sinteză şi de prelucrare a acestora, în sfârşit pe
învăţarea de metode şi detehnici de creativitate, de dezvoltare
a informaţiei şi de creare de noi semnificaţii” 1.
Conținut
Abordarea modernă a actului educațional, ca urmare a schimbărilor
rapide ale societății, noile modele de curriculum , deși diferite
ca mod de abordare și conceptie, trebuie alese și adaptate
contextului social, economic, cultural. Metodologia actuală se
orientează în direcția stimulării creativității elevilor, ce
are la bază imaginația, dublată de motivația, implicarea
conștientă în propria formare, dar și un puternic efort
volițional.
Elevul este orientat în a învăța ceva nou, iar acest ,,nou”
presupune a învăța conștient și nu mecanic, înțelegând
sensul informațiilor transmise și legându-le de cele anterioare:
,, cel ce învaţă trebuie să rearanjeze o serie de date, de
informaţii, să le integreze în cunoştinţele sale anterioare şi
să reorganizeze ori să transforme această combinaţie integrală
în aşa fel încât ea să poată produce rezultatul final dorit,
în mod obişnuit o nouă noţiune sau o nouă propoziţie” (J.
Bruner, 1996, p.49).
Complexitatea procesului de învățare, apariția diferitelor
moduri de organizare a învățământului ( școlile active), au
impus utilizarea de către dascăl a unei diversități de metode.
Astfel, metodele tradiționale au fost reevaluate și adaptate în
funcție de necesități și evoluția științei căci modul nou de
reorganizare a învățământului s-a dovedit a fi eficient, însă
solicită mai mult timp.
Metodele didactice activ-participative pun accentul pe învățarea

prin cooperare, încurajând comportamentul activ, elevul fiind
capabil de a emite opinii, aprecieri asupra fenomnelor studiate.

Astfel, este educată gândirea centrată pe analiza și evaluarea
unor soluții posibile într-o situație dată, pe baza
argumentelor, gândirea critică, printr-o serie de metode
interactive (metoda Ciorchinelui; metoda Mozaic; metoda Cubul etc).
Vorbind despre necesitatea inovării în domeniul metodologiei
didactice, Ion Cerghit afirma: ,,Pedagogia modernă nu caută să
impună niciun fel de rețetar rigid.....creația în materie de
metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînnoire și
îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțiile
școlare” 2.
Abordarea modernă a învățământului nu presupune renunțarea la
metodele tradiționale, ci adptarea acestora la particularitățile
elevilor și îmbinarea cu strategiile inovative3.
Evaluarea punctelor de vedere discutate
Așa cum sublinia Cerghit, ,,creația presupune reînnoire și
imbunătățire a condițiilor de muncă în instituție”. Prin
urmare, asigurarea unui climat pozitiv, a unor condiții de muncă
propice din punct de vedere a al materialelor și mijloacelor
didactice folosite, asociate cu aplicarea unor strategii de
management educațional eficient, asigură un deplin succes al
actului educațional.
Concluzii
Profesorul este cel care trebuie să aibă o concepție inovativă
privind metodologia instruirii și evaluării, să coopereze cu
elevii, să fie el însuși un model de educație în scopul
asigurării unui învățământ de calitate. Noul sens al
educației, relația autoritate – libertate, trebuie foarte bine

înțeles și aplicat în procesul de predare – învățare și
în rezolvarea unor situații noi în procesul educațional școlar.
De asemenea, foarte important este ca în cadrul obiectului de
studiu, conținuturile să fie bine organizate (clare, logice),
pentru a putea fi utilizată cu succes învățarea prin cooperare,
stimularea gândirii critice prin metodele interactive aplicate, în
scopul unei învățări eficiente.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, (1997), Metode de învăţământ, ediţia a
III-a, Editura Didacticăşi Pedagogică, R.A., București.
2. Mureşan, Pavel, ( 1990), Învăţarea rapidă şi eficientă,
Editura Ceres, Bucureşti.
3. Păcurari, Otilia, (coord.), (2003), Strategii didactice
inovative, Editura Sigma, București.

Învăţământ liceal

TEXTUL MUZICAL REPREZENTAT AUDITIV

sanda marinau
Liceul de Arta Oradea, Bihor, Oradea

Procedee cu ajutorul cărora elevul este îndrumat să-și formeze acel mecanism de a înțelege și decodifica textul muzical pentru a-l transforma în reprezentări auditive

TEXTUL MUZICAL REPREZENTAT AUDITIV

În pianistica contemporană se conturează tot mai mult o anumită
condiționare între procesele componente ale unei interpretări,
menite să ducă la o corespondență cât mai perfecta între
concepție și redarea sonoră. În acest sens, rolul psihicului și
al auzului se situează în prim planul activității pedagogice
instrumentale, subordonând acestora procesele motrice, știut fiind

că mișcarea are rolul de a transforma în sunet intenția
creatoare. Menționăm prin aceasta contribuția determinantă a
activității auzului interior pentru redarea corectă și logică a
operei muzicale, pentru fundamentarea limbajului muzical.
„În ceea ce privește natura intimă a procesului de
interpretare, trebuie să arătăm că în această direcție nu
există etaloane, date imuabile prestabilite, în virtutea
căroras-ar uniformiza toate manierele interpretative; singurele
imperative generate sunt respectful față de text, cunoașterea
perfectă a stilului compozitorului și urmărirea unor anumite
limite până la care interpretul își poate premite să fie
subiectiv. Nu poate fi vorba de interpretări autentice, originale,
atât timp cât nu sunt satisfăcute aceste condiții.”
Astăzi psihicul uman este considerat ca un sistem de reglare și
autoreglare, prin care se facilitează corectarea unor percepții
și se ușurează înțelegerea mecanismelor cu care se operează
în auzul interior. Acest aspect are în vedere combinațiile
acustice necesitate de text și trecerea informației de pe un cod
pe altul, adică perceperea și apoi transformarea conținutului
semantic al semnelor scrise, în sunetele pianului. La rândul lor,
acestea se vor configura în mod diferit:
• Ca urmare a reprezentărilor auditive ale interpretului
• Ca urmare a caracteristicilor specific instrumentului
• Ca urmare a deversității de percepere a lor de către public
În psihicul interpretului au loc operații de autoreglare, control
și corectare. Aceste procese trebuie cunoscute și înțelese cu o
rațiune muzicală, cu auzul interior, pentru ca redarea să poată
primi calitatea de limbaj.
„Înțelegerea muzicii nu este o revelație instantanee, ci o
chestiune de durată, pe parcursul căreia înfruntăm și învingem

rezistențe din afară și dinăuntru. Izbutești să te apropii de
inima muzicii doar când ajungi să crezi în absoluta necesitate de
a te angrena în această dificilă dialectică pe care mulți
nerăbdători sau comozi refuză să o ia în piept.”
Referitor la mecanismele de reprezentare, fiziologia sistemului
nervos arată că pe creier, pe lângă recepționarea propriu-zisă
a excitațiilor senzoriale (olfactive, vizuale, auditive,
gustative), au loc și asociații între acestea. Orice excitație
care ajunge pe scoarță se poate asocia cu orice activitate a
organismului. Cu cât analizatorul sensorial este mai evoluat prin
formarea unor asociații mai variate cu centri nervosi de pe
scoarță, cu atât omul percepe mai bine trăsăturile esențiale
ale stimulilor, iar reprezentările sale ilustrează mai precis
trăsăturile cele mai caracteristice ale fenomenului analizat.
Reprezentările constituie veriga de trecere de la sensorial la
logic în cunoașterea umană.
Din punct de vedere auditiv există o scară bine diferențiată a
analizatorilor, în funcție de interesul subiectului pentru stimuli
și de pregătirea sa în domeniu. Limita de jos a scării este
percepția, analiză elementară datorată nervului auditiv, care se
desfășoară fără alte asociații. Conform acesteia, un sunet
auzit va apărea diferit de un altul doar ca și înălțime,
durată sau intensitate. Din punctul de vedere al interpretului,
procesele care au loc sunt mult mai evaluate, căci el este în
măsură să facă aprecieri asupra semnificației unui stimul,
aceste procese permițând integrarea sunetelor în context,
identificarea lor și deslușirea semnificației purtate de ele.
Prin asociații cu alți centri de pe scoarță, interpretul face
analize în care sunetele se înlănțuie conform logicii musicale
și a sensurilor pe care le poartă.

Analizele pe care își bazează interpretul munca sunt:
a) analize funcționale ale sunetelor, care au loc din perspectiva
relațiilor reciproce dintre acestea. Astfel se pun în evidență
relații ce sunt în funcție de înălțime, durată, ritm precum
și acelea referitoare la melodică, armonică, contrapunctică și
de formă.
b) analizele semantice se referă la faptul că sunetele sunt
integrate și analizate după sensul și semnificația lor. Sunetele
primesc calități expresive complexe: vesele, triste, calde,
hotărâte. Frazele devin lirice, dramatice, filozofice, meditative
etc.
,,Subliniind idea că la operațiunile necesare citirii textului
muzical și apoi a elaborării imaginii muzicale participă infinite
asociații ce au loc între zona auditivă și alte zone de pe
cortex, se poate înțelege capacitatea muzicii de a transmite
semnificații dincolo de cuvinte”. Modul în care apar și se
fundamentează reprezentările auditive datorate acestor asociații
precum și stocării unei sume întregi de experiențe
extramuzicale, este dinspre simplu spre complex, putându-se astfel
semnala mai multe faze ale acestora:
I fază a acestor asociații este cea care se face cu intonația
vorbirii. Aceasta este cea mai apropiată muzicii deoarece și ea,
ca și muzica se adresesază auzului.
În a II-a fază - zona cu care se face asociația este simțul
spațiului. Aici forța de comunicare a muzicii derivă din
distanțele dintre registrele folosite, a apariției anumitor
interval armonice precum și utilizării unor timbre specifice,
determinând corelarea lor cu elementul spațialUn binecunoscut
exemplu în acest sens este Catedrala scufundată a lui Debussy.
A III-a fază - determinate de simțul mișcării, se asociază cu

mersul în natură. Ritmul are capacitatea de a sugera
caracteristicaanumitor mișcări: un pas liniștit, meditative se va
deosebi puternic de imaginea unor mișcări hotărâte sau a unor
pași de dans.
,,Dacă Valsurile lui Chopin evocă deseori frivolitatea specifică
saloanelor epocii, aceasta se datorează capacității
compozitorului de a dezvălui semnificația acestei atmosfere, ele
nu demonstrează nicidecum frivolitatea sau superficialitatea
compozitorului”. .
A IV-a fază se referă la simțul timpului, realizându-se aici
conturarea unor stări (monotonie, așteptare tensionată,
agitație, precipitare) sugerate cu ajutorul unor asociații cu
anumite inflexiuni ale intonației vorbirii ce amintesc de aceste
stări..
A V-a fază aduce în vizor simțul culorilor, al luminilor și
umbrelor, atât de necesar pentru interpretarea muzicii
impresioniștilor francezi, unde predomină culorile cromatice.
,,Coloritul muzical pare să fie întru totul o descoperire a
timpurilor mai noi. Spun pare să fie, căci nu putem susține cu
certitudine, că anticii ar fi pictat doar cu o singură culoare.
În scrierile sale, Plutarh se exprimă undeva textual, astfel:
Sunetele se înalță uneori vuind spre ceruri, iar alteori, ele se
sting sub mâna maestrului, de unde putem deduce că vechii greci
cunoșteau în mod sigur cel puțin forte și piano.”
A VI-a fază, în fine, este aceea a contrastelor psihologice. Aici
își va spune cuvântul în cea mai mare măsură experiența
trăită anterior, stările cunoscute astfel și asociate cu modul
de vorbire, de articulare al sunetelor putând să ducă la
conturarea unor caractere umane (Carnavalul opus 9 de Schumann,
Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgski, multe din Preludiile lui

Debussy, chiar Sonata în do minor de Beethonen, etc).
„Pentru Beethoven definitorii nu sunt avânturile eroice în
sine, ci alternarea lor cu crizele dezolante, alternare pe care o
găsim germinând chiar în alcătuirea primei teme din allegro-ul
sonatei în do minor: motivului impetuos, izvorât dintr-o voință
prometeică de a învinge, îi urmează un motiv, suspin în care
simțim ecoul renunțării și al îndoielii. Într-atât se
impregna artistul de sentimentul dramatic al existenței, încât
acesta se propaga până în diviziunile microstructurale ale
discursului muzical.”
Nivelurile la care se desfășoară funcțiile tuturor
analizatorilor (auditiv, olfactiv, vizual) sunt în măsură de a fi
perfecționate, în funcție de frecvența și modul în care sunt
utilizate. La rândul său, decodificarea corectă și completă a
textului muzical, cu o intenție controlată de a nu scapă din
vedere niciun amănunt, va duce la perfecționarea analiatorului
vizual. Va fi posibilă astfel, descoperirea unor semnificații noi
ale operelor muzicale, creearea unor imagini și mesaje complexe,
imposibil de exprimat prin cuvinte.

BIBLIOGRAFIE

1. BĂLAN, George, Dincolo de muzică, Editura pentru Literatură,
București, 1967
2. BĂLAN, George, MEDITAȚII BEETHOVENIENE, Lupta cu singurătatea,
Editura Albatros, București, 1970
3. BARENBOIM, L. Arta interpretării muzicale, Culegere de studii
din literatura muzicală sovietică, Editura Muzicală, București,
1960
4. CHIRODEA, Letiția, Pedagogia pianului din perspectiva citirii la

prima vedere, Editura Arpeggione, 2003
5. PITIȘ, Ana, Teoria comportamentului pianistic, Editura Sfântul
Gheorghe Vechi, Bucuresti, 1997
6. RĂDUCANU, Mircea, Dan, Metodica stilului și predării pianului,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
7. SCHUBART, Christian, Friedrich, Daniel, O istorie a muzicii
universale, Editura Muzicală, București, 1983

Învăţământ liceal

Tehnologia în sistemul de învățămînt

Cristina Iaru
Colegiul National Pedagogic "Spiru Haret", Buzau, Buzau, Buzau

IMPORTANȚA TEHNOLOGIEI ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT DEVINE TOT MAI EVIDENTĂ
ÎN ZILELE NOASTRE.

Tehnologia în sistemul de învățămînt

De la începutul secolului XXI tehnologia a devenit parte din viața
de zi cu zi. Ea s-a impus încet dar sigur astfel încât în ziua
de azi nu concepem inexistența ei. Influența tehnologiei pe piața
muncii a făcut să apară noi meserii (specializări) care impun un
profil de pregătire al angajatului. Pentru a obține o forță de
muncă de înaltă calificare este necesar ca și pregătirea
începând din clasele primare să se facă utilizând noile
tehnologii pentru a familiariza elevii cu ele. Noile tehnologii au

trebuit să înfrunte reticența profesorilor în primă fază dar
eficiența predării au făcut ca ele să se impună rapid.
Datorită ritmului alert în care tehnologiile afectează
activitățile de zi cu zi elevii trebuie pregătiți pentru viitor.
Ei deja cunosc aceste tehnologii iar rolul profesorilor este să-i
ghideze corect în utilizarea inteligentă a mediului online. Acest
lucru simplifică procesul educational deoarece etapa
familiarizării elevilor cu tehnologia nu mai este necasară. Mai
mult, conexiunile rapide ce se pot face între școli, elevi și
profesori grăbesc ritmul predării și învățării. Acest modul
își propune să descrie elementele necesare pentru integrarea
tehnologiilor în clasă, rolul profesorului și o scurtă istorie a
evoluției www.
Simplul fapt că tehnologia ne însoțește peste tot este un motiv
suficient de bun pentru a schimba modul în care tinerii asimilează
informația. În multe state europene și americane, companiile IT,
împreună cu guvernele, au implementat cu succes mii de proiecte
în instituții de învățământ. Pentru a facilita accesul la
informații și cursuri, orele interactive bazate pe programe
software create special pentru educație au îmbunătățit mult nu
numai procesul de predare / învățare, ci și relația dintre
elevi și profesori și relațiile dintre părinți și elevi.
Există o relație strânsă de determinare și împuternicire
reciprocă între tehnologiile de astăzi și educație: avansarea
tehnologică este o consecință a dezvoltării educației și
educația, la rândul ei, beneficiază de aceste progrese. Educația
a subsumat toate progresele tehnice, ceea ce poate fi una dintre
cheile succesului. Funcția educațională a noilor tehnologii este
dublă: pe de o parte, ele facilitează și ajută educația dacă
sunt integrate cu atenție în practicile educaționale; pe de altă

parte, generează nevoia de noi competențe care urmează să fie
dezvoltate de instituțiile de învățământ. În același timp,
integrarea noilor tehnologii în educație duce la o recalibrare sau
adaptare a metodologiilor tradiționale de predare prin
recontextualizare, modernizare și inovare. Tehnologia „conduce”
metodologia didactică de-a lungul pieselor noi. Noul nu exclude
vechiul, ci îl invocă, îl convoacă, îl contestă. Relația
dintre tehnologie și educație devine din ce în ce mai dinamică.
Pe de o parte, asistăm la o evoluție permanentă și fără
precedent a tehnologiei, care necesită noi abilități,
comportamente și atitudini. Pe de altă parte, gradul de absorbție
al tehnologiei evoluează într-un ritm alert. Astfel, relația
dintre cele două „dinamici” devine mult mai complexă.
Tehnologia în sistemul de învăţământ a urmărit nişte
obiective bine structurate şi anume :
1. Creşterea eficienţei activităţilor de învăţare;
2. Dezvoltarea competenţelor de comunicare şi studiu individual;
Utilizarea ehnologiei vizează:
• Predarea cunoştinţelor în maniera tehnologiilor audiovizuale;
• Instruirea individualizată;
• Facilitarea diverselor activităţi specifice procesului
instructiv-educativ;
• Informatizarea orientării şcolare şi profesionale;
• Utilizarea calculatoarelor ca instrumente administrative în
şcoli;
Acestea pot fi detaliate pentru a evidenţia diferitele forme sub
care poate fi utilizată tehnologia în activităţile didactice:
- secvenţe de pregătire pentru transmiterea informaţiilor;
- formularea întrebărilor
- rezolvări de exerciţii şi probleme;

- prezentarea de algoritmi pentru rezolvarea unor probleme tip;
- proiectarea de grafice, de diagrame;
- aplicaţii practice;
- demonstrarea unor modele;
- simularea unor fenomene, a unor experienţe şi interpretarea lor;
- simulatoare pentru formarea unor deprinderi (conducere auto,
dactilografie);
- simularea unor jocuri didactice;
- evaluarea rezultatelor învăţării şi autoevaluare;
- organizarea şi dirijarea învăţării independente pe baza unor
programe de învăţare etc.
Ca avantaje ale utilizării tehnologiei putem aminti:
1. Stimularea capacităţii de învăţare inovatoare, adaptabilă
la condiţii de
schimbare socială rapidă;
2. Creşterea randamentului însuşirii coerente a cunoştinţelor
prin aprecierea
imediată a răspunsurilor elevilor;
3. Întarirea motivaţiei elevilor în procesul de învăţare;
4. Instalarea climatului de autodepăşire, competitivitate;
5. Dezvoltarea culturii vizuale;
6. Conştientizarea faptului că noţiunile învăţate îşi vor
găsi ulterior utilitatea;
7. Facilităţi de prelucrare rapidă a datelor, de efectuare a
calculelor, de afişare a rezultatelor, de realizare de grafice, de
tabele;
8. Introducerea unui stil cognitiv, eficient, a unui stil de muncă
independentă;
9. Asigură alegerea şi folosirea strategiilor adecvate pentru
rezolvarea diverselor aplicaţii;

10. Asigurarea unui feed-back permanent, profesorul având
posibilitatea de a reproiecta activitatea în funcţie de secvenţa
anterioara;
11. Dezvoltă gândirea astfel încât pornind de la o modalitate
generală de rezolvare a unei probleme elevul îşi găseşte singur
răspunsul pentru o problemă concretă;
12. Stimularea gândirii logice şi a imaginaţiei;
13. Metode pedagogice diverse;
14. Perspectiva relaţională este îmbunătăţită prin stabilirea
unei relaţii umane şi sociale între educat şi educator.
Cu toate acestea avem şi dezavantaje:
1. Folosirea în exces a calculatorului ,tabletei, telefonului,
poate duce la pierderea abilităţilor practice, de calcul si de
investigare a realităţii;
2. Individualizarea excesivă a învăţării duce la negarea
dialogului profesor – elev;
3. Utilizarea la întâmplare a calculatorului, tabletei,
telefonului, fără un scop precis în timpul orelor, poate provoca
plictiseala, monotonie;
4. Costurile ridicate ale tehnologiei de ultimă oră ceea ce
constituie un impediment pentru o bună parte a populaţiei
României şi este accesibilă persoanelor cu o situaţie
financiară bună.
Sărăcia și inegalitatea socială sunt la un nivel foarte ridicat
comparativ cu celelalte țări europene. Indicatorii care măsoară
inegalitatea veniturilor sugerează că în România polarizarea
este foarte puternică, diferențele dintre persoanele ”bogate”
și cele ”sărace” fiind printre cele mai mari dintre statele
membre ale Uniunii Europene.
România e una dintre țările Uniunii Europene care investește cel

mai puțin în educația celor mai tineri dintre noi. În prezent,
guvernul are patru obiective pentru digitalizarea școlilor:
catalogul electronic, biblioteca virtuală, o platformă națională
de internet wireless în școli și portalul online
digital.educred.ro.
În perioada 2013-2018, cursurile de formare în noile tehnologii
reprezentau doar 4% dintre cursurile dedicate profesorilor și au
fost gândite ca un ajutor pentru sălile de clasă tradiționale,
nicidecum pentru mutarea întregului proces de învățare pe
internet. „Chiar și așa, e destul de clar că mulți profesori
nu au nici măcar competențe digitale de bază, alții poate au,
în ideea că știu să folosească un smartphone sau minimal un
computer. La fel e și cu elevii”, explică sociologul
șiprofesorul universitar Sebastian Țoc, de la Școala Națională
de Studii Politice și Administrative.
Ȋn prezent, sistemul de învățământ este printre cele mai
afectate de pandemia COVID-19.
Elevii nu au în școală programe de educație media, iar mulți
dintre profesori nu au făcut cursuri de inițiere în noile
tehnologii și nici nu i-a pregătit nimeni să folosească uneltele
necesare pe timp de pandemie. Fiecare s-a adaptat la școala online
cum a putut.
Studiile estimează faptul că există o nevoie de dezvoltare a
competențelor digitale și utilizare a noilor tehnologii în
rândul cadrelor didactice, în special pentru adaptarea
conținuturilor și activităților didactice la cerințele
instrumentelor on-line. Participarea elevilor la activitățile
educaționale online depinde de accesul acestora la infrastructura
casnică și dotarea gospodăriilor cu conexiune la internet, cu
laptop / computer personal / imprimantă (sau telefon

mobil/tabletă). Sprijinul pe care părinții l-au putut oferi
propriilor copii în accesarea lecțiilor și a resurselor de
învățare oferite de cadrele didactice este o altă condiție
necesară.
Un amplu studiu derulat la debutul stării de urgență, coordonat
de un consorțiu alcătuit din Universitatea din București,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea de
Vest din Timișoara și Institutul de Științe ale Educației25
oferă câteva constatări importante. Participanții la studiu,
atât cadre didactice cât și elevi, reclamau faptul că utilizarea
noilor tehnologii prezintă dificultăți semnificative. Atât
elevii cât și cadrele didactice declarau că nu sunt obișnuiți
cu utilizarea acestor instrumente în procesul de predare /
învățare. Majoritatea elevilor și a cadrelor didactice
recunoșteau faptul că nu dețin competențe digitale îndeajuns de
dezvoltate pentru a putea utiliza instrumentele de învățare
on-line, sau pentru a le putea proiecta și face îndeajuns de
atractive pentru elevi. Actorii organizaționali de la care elevii
și cadrele didactice așteaptă sprijin, precum și resursele de
care aceste grupuri au nevoie sunt elemente fundamentale ale
oricărei analize de politici publice.
Această integrare a tehnologiei în procesul de învăţământ ar
schimba rolul profesorului, necesitând din partea acestuia o
diagnosticare aprofundată a propriilor metode de predare, o
creionare a unor scenarii de învăţare care să conducă la
stabilirea acelor competenţe cheie necesare pentru disciplina sa,
ce instrumente sunt disponibile, cum funcţionează şi cum elevii
le pot folosi cât mai eficient. Profesorii, indiferent de
disciplina predată vor să îşi ajute elevii să achiziţioneze
cunoştinţe, deprinderi, abilităţi şi atitudini ce le vor

asigura un start în viaţă.
Cu toate acestea, în această revoluție tehnologică, nu trebuie
ignorat un aspect: educația trebuie să fie centrată pe
învățarea elevilor, nu pe tehnologie. Implicarea, motivația,
învățarea centrată pe elev, interactivitatea și colaborarea
sunt îmbunătățite prin tehnologie dar nu pot inlocui profesorul.

http://www.constantincucos.ro/2017/01/educatia-si-noile-tehnologii
http://www.ise.ro/raport-privind-nevoile-de-formare-alecadrelor-didactice-din-invatamantul-primar-si-gimnazial-in-domeniul-abilitarii-curriculare/
https://proform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-educatiei-incluzive-de-calitate/avantajele-si-dezavantajele-introducerii-mijloacelor-tic-in-procesul-de-invatamant
http://snspa.ro/wp-content/uploads/2020/04/Policy-note-educatie_final.pdf
https://www.unicef.org/romania/ro/pove%C8%99ti/pandemia-de-covid-19-aduce-la-suprafa%C8%9B%C4%83-o-alt%C4%83-urgen%C8%9B%C4%83-na%C8%9Bional%C4%83
https://www.vrschool.eu/uploads/io2/RO/Module%201_Evolution%20of%20%20Technology_RO.pdf

Învăţământ liceal

IMAGINAȚIA ȘI CREATIVITATEA LA VÂRSTA ADOLESCENȚEI

sanda marinau
Liceul de Arta Oradea, Bihor, Oradea

A putea exprima ce simți, a putea pune cuvinte și imagini peste ceea ce este în interior, a intra în comunicare verbală sau non-verbală cu adulți, adolescenți și copii – iată moduri de a descoperi creativitatea!

IMAGINAȚIA ȘI CREATIVITATEA LA VÂRSTA ADOLESCENȚEI

Adolescenţii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru.

(Parafrază după Nichita Stănescu)

Problema creativității este una nouă și actuală;
în urmă cu aproximativ 40 de ani, noțiunea de creativitate nici
nu era menționată în dicționarele de specialitate.
De altfel viziunile tradiționale realizau o
similitudine între creativitate și insanitatea psihică, afirmând
că funcția creatoare este specifică doar geniului (care
reprezenta o abatere biologică de la legile speciei umane).
Ulterior s-a demonstrat că de fapt creativitatea nu
poate fi privită într-o viziune atât de reducționistă, ci mai
degrabă ca pe o scală pe care sunt situate toate ființele umane
(cu anumite excepții). J.P.Guilford (cit. De D.Balahur), spunea:
„Toți indivizii, exceptând cazurile patologice, poartă în
sine, în grade diferite, toate aptitudinile. Ne putem deci aștepta
la acte creative din partea tuturor indivizilor, fără a ține cont
de importanța și frecvența acestor acte. Ceea ce este important
aici este conceptul de continuitate. Oricare ar fi natura talentului
creativ, persoanele pe care le recunoaștem drept creatoare posedă
această aptitudine pur și simplu într-un grad mai ridicat. Acest
principiu al continuității ne permite studierea creativității la
indivizi care nu sunt necesarmente excepționali.”
Etimologia termenului de creativitate este una latină: „creare”
însemnând „a zămisli”, „a făuri”. Acest termen a fost
folosit pentru prima oară și introdus în psihologie de psihologul
american G.W.Allport în 1937. Din momentul în care acest concept a
intrat în atenția specialiștilor, au apărut și definițiile
creativității.
„Creativitatea este facultatea specială a spiritului

de a reorganiza elementele lumii externe (elemente culturale sau
tehnice) pentru a le prezenta sub un aspect nou, realizând astfel o
acțiune creativă” (Enciclopedia Hachette).
„Creativitatea este un proces de asociere și de
combinare, în ansambluri noi a unor elemente preexistente”
(H.Jaoui).
„Creativitatea este forma superioară de manifestare
comportamentală a personalității creatoare, prin care se produce,
în etape, un bun cultural original, cu valoare predictivă pentru
progresul social”(A. Stoica).
Termenul „creativ” în mod frecvent este utilizat
ca sinonim pentru termenul „dotat”. Cu alte cuvinte, o persoană
(un elev adolescent), este creativă în măsura în care este
foarte inteligentă. L.M.Terman, în ” The discovery and
encouragement of excepțional talent” (American Psychologist)
arată că încă de prin anii 1920 au fost testați câteva mii de
copii de vârstă școlară din California, câteva sute dintre ei
fiind considerați „dotați”. Acești copii au fost urmăriți
în traiectoria lor în viață cu ajutorul testelor și
chestionarelor, și s-a constatat că, în timp, nici unul dintre ei
nu s-a remarcat prin creativitate în vreun domeniu.
Deci a fi extrem de inteligent nu atrage după sine și
calitatea de a fi foarte creativ. Desigur realizarea unei
performanțe creatoare presupune un minim de inteligență care
nicidecum nu poate fi sub nivelul mediu. Având în vedere că
există mai multe tipuri de inteligență (simbolică, spațială,
semantică, socială), creativitatea corelează diferit cu ele.
Raportul dintre inteligență și creativitate este unul important,
dar nu trebuie uitat și rolul factorilor nonintelectuali în
dinamica creativității. Creativitatea, fiind plasată sub

incidența întregii personalități, implică factori intelectuali
și nonintelectuali deopotrivă.
Abordând conceptul de creativitate, implicit îl punem
în discuție și pe cel de originalitate. Aceasta însă se
manifestă în grade diferite de conduită creativă.
1. Creativitate expresivă – presupune o manifestare spontană a
persoanei, neavând preocupări
utilitare.
2. Creativitate productivă – originalitatea este aici minimă; se
atinge punând în practică tehnici cunoscute, bazate în prealabil
pe însușirea unor priceperi și deprinderi.
3. Creativitate inventivă – de exemplu îmbunătățirile aduse
produselor vizează acest domeniu.
4. Creativitatea emergentă – se manifestă la omul de geniu,
deschizător de drumuri într-un anumit domeniu.
5. Creativitate inovatoare - presupune modificări ale principiilor
care stau la baza unui domeniu, la moduri noi inedite de exprimare
a talentelor. „Dacă legătura cu viața reprezintă terenul sigur
al dezvoltării artei, inovația este oxigenul ei. Fără o
continuă înnoire – pornind de la tradițiile înaintate și
continuându-le pe o treaptă superioară – arta se sufocă....În
genere, orice inovație artistică reală asimilează anumite forme
ale creației anterioare, conferindu-le o funcție deosebită.”

Factori ai intelectului care favorizează creativitatea sunt:
operațiile (cognitive, memoria, gândirea divergentă, gândirea
convergentă, evaluarea), conținuturile (comportamentale,
semantice, simbolice, figurale) și produsele (utilități, clase,
relații, sisteme, transformări, implicații), iar factorii
psihologici, biologici și sociali, compun structura factorială

a creativității.
Mediul familial și cel școlar sunt cei doi factori care trebuie
avuți în vedere atunci când abordăm problematica cultivării
creativității.
În urma unor cercetări întreprinse în ultimul secol,
specialiștii Anne Bustarret, Herbert Read, Robert Glaton, Liviu
Comes, George Breazu, Jean Lupu, au constatat că cei care au
beneficiat de educație muzicală și practică muzicală, au avut o
evoluție intelectuală superioară prin: gândire logică, memorie
durabilă, voință, imaginație, creativitate, disciplină,
bun-simț, punctualitate, atenție distributivă, afectivitate.
Capacitatea de creaţie în adolescenţă devine o stare
psihică ce se caută de către puberi şi care este promovată în
social prin competiții și concursuri în școală. Un adolescent
creativ manifestă mai multă originalitate, libertate, umor, spirit
ludic şi se angajează într-o măsură mai mare în jocuri
imaginare (Kogan, 1983); aceste jocuri implică inventarea unor noi
utilizări pentru obiecte familiare şi noi roluri pentru sine.
Esențială în dezvoltarea creativității este și
spontaneitatea, pe care o avem de fapt cu toții înăuntrul nostru
și care se manifestă ca o formă autentică de exprimare a
emoțiilor, de dezvoltare a propriului mod de a fi în raport cu
ceea ce ne înconjoară, a unui mod creativ. Ea este capacitatea de
a da un răspuns nou la o situatie veche și de a da un răspuns
adecvat la o situație nouă. Astfel, ea conduce la dezvoltarea
creativității, la formarea capacității de adaptare și integrare
în grupuri, la un comportament adecvat relației și situației
fără un efort deosebit din partea copilului.
Cercetările privind influenţa genetică asupra
creativităţii arată că acestea sunt nesemnificative, arătând

că, gradul de creativitate este determinat de calităţi ale
mediului familial (Raznicoff, 1973; Plomin, 1990). Părinţii
adolescenţilor creativi valorizează nonconformismul şi
independenţa, îşi acceptă copiii aşa cum sunt, le încurajează
curiozitatea şi spiritul ludic şi le oferă libertatea de a
explora noi posibilităţi (Block, 10987; Runco, 1992). Integrarea
puberului în viaţa culturală cu eforturi personale ce nu
traversează neapărat mediul familial este o expresie a exprimării
autonomiei şi a cerinţei de identitate ce se exprimă impetuos.
Creativitatea manifestă şi tendinţe de socializare, de
integrare în ,,curentele creative” moderne.
Capacitatea de a fi creativ se schimbă odată cu vârsta.
S-a constatat căci performanţa la testele de creativitate tinde
să crească în anii adolescenţei (Kogan, 1983). Creativitatea
creşte sau descreşte în funcţie de carateristicile de dezvoltare
ale vârstei precum şi de standardele culturale. „Numai ordinea
și echilibrul pot duce la realizarea actului creator. Și
perseverența, firește.”
Importanța mediului ambiental este esențială pentru stimularea
creativității. O mare răspândire au întâlnirile pentru
imprimare și ascultare de muzică, întâlnirile sportive,
excursii, explorare, lectură, vizionarea de filme, citirea de
reviste etc.
Gardner susţine că unii adolescenţi renunţă la dorinţa de
exprimare creativă deoarece consideră că lucrările lor nu sunt
suficient de originale. Alţii, în schimb, recâştigă libertatea
şi noutatea exprimării pe care au avut-o ca şi copii şi o
folosesc adăugând deprinderile tehnice dobândite în școală,
producând lucrări deosebit de creative (Phelps, Wolf, 1990).
În adolescenţă tinerii se îndreaptă către capodoperele

literaturii, spre filosofie. Începe să se acorde o nouă
credibilitate valorică şi pasională ideilor încorporate în
cărţi. Acestea răspund mai bine setei de cunoaştere şi adevăr
ale adolescentului decât lecţiile şi chiar decât realitatea care
este mult mai plată şi adeseori neinteresantă pe distanţe mari
de timp. Puberul devine un consumator şi contribuant la cultură.
Treptat el devine şi un suporter, un participant ce
,,vizionează”, este spectator şi într-o oarecare măsură
evaluator, arbitru, motivația intrinsecă jucând un rol esențial.
În perioada adolescenţei se formează o serie de
tendinţe, o deschidere şi identificare cu marea umanitate şi
identificarea în conştiinţa de sine. Până să ajungă la o
identitate coerentă a eului, adolescentul testează diverse roluri
(unele de o calitate îndoielnică), ceea ce îl transformă
într-un mare vulnerabil. Prin urmare, provocările adolescenţei
trebuie gestionate cu maximă atenţie.
Perioada adolescenței, plină de întrebări fără
răspuns, de oscilații, de temeri, de încercări de
auto-cunoaștere, de începuturi de relații dar și de abandonuri
și nereusite, trăite ca eșecuri și neîmpliniri este grea, nu
doar din cauza transformărilor pe toate planurile, eforturilor mari
și mizelor care există ci și din cauza incapacității de
comunicare și de deschidere. A putea exprima ce simți, a putea
pune cuvinte și imagini peste ceea ce este în interior, a intra
în comunicare verbală sau non-verbală cu adulți, adolescenți
și copii – iată moduri de a descoperi creativitatea și puterea
pe care adolescenții o au, dar adesea o ignora.

BIBLIOGRAFIE

1. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
2. Băleanu Andrei, Conținut și formă în artă, Editura
Științifică, București, 1959
3. Bochiş Elena Psihologia vârstelor. Editura Universităţii din
Oradea, 2004
4. Creţu Tinca - Adolescentul şi contextul dezvoltării. Editura
CREDIS, Bucureşti, 2001
5. Piaget J. - Psihologia inteligenţei. Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1965
6. Perrucci Andrea, DESPRE ARTA REPREZENTAȚIEI DINAINTE GÂNDITE
ȘI DESPRE IMPROVIZAȚIE, Editura Meridiane, București, 1982
7. Şchiopu U., Verza E.– Adolescenţa - personalitate şi limbaj.
Editura Albatros, 1989
8. Şchiopu U., Verza E. - Psihologia vârstelor. Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
9. Şchiopu U., Verza E. - Criza de originalitate în adolescenţă.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Învăţământ liceal

MUZICA DE FILM

sanda marinau
Liceul de Arta Oradea, Bihor, Oradea

Rolul muzicii în film este de a fuziona perfect cu imaginea și de a o dezvolta oferindu-i uneori amploare, alteori densitate și de cele mai multe ori dinamică.

MUZICA DE FILM

Filmul este termenul utilizat pentru desemnarea în accepțiune mai
largă a produsului final al artei și al industriei
cinematografice. Are în componența sa trei elemente importante:
imagine, cuvânt și sunet. Din acest triunghi, filmul evoluează
și se dezvoltă sub bagheta regizorului.
Relația dintre imagine și sunet este o relație condiționată,
în lipsa uneia, puterea de persuasiune se diminuează considerabil.

Marele Fellini spunea că “…muzica poate condiționa o scenă,
poate să-i dea un ritm, să sugereze o soluție, o atitudine a unui
presonaj…”
„Muzica de film, prin asocierea în mod deosebit cu
vizualitatea imaginilor, dă impresia unui realism consecvent, a
unui iconism mai evident. Pentru muzicianul familiarizat cu muzica
programatică, realismul pălește în fața complexității
mecanismului semiotic prin care sonoritatea extrem de bine
organizată este asociată cultural-obiectiv referentului său
adevărat. Comentând cu mijloacele teoriei narativ muzicale
cinematografica creație a lui Musorgki – Tablouri dintr-o
expozitie -, semioticianul Eero Tarasti susține că din realistă,
muzica devine absolută într-un mecanism care transformă inconii,
indicii și simbolurile terne în unele interne. ”
Primele proiecții însoțite de muzică au aparținut fraților
Lumiere și s-au desfățurat la Paris și Londra între anii
1895-1886. Succesul acestei practici a avut drept consecință
dotarea în următorii ani a sălilor de proiecție cu piane, mici
orchestre sau orgi de cinema. La început, muzica utilizată pentru
ilustrarea unui film era aleasă din rândul audițiilor gustate de
public, indiferent dacă erau piese culte sau de muzică ușoară.
Rolul dramatic de evidențiere a acțiunii, a conținutului afectiv
oferit de cele petrecute pe ecran, pe care îl primește
acompaniamentul muzical al unui film, nu a fost perceput și
exploatat în primii ani, muzica fiind prezentă numai pentru a
acompania imaginile lipsite de sunet și pentru a masca zgomotul
produs de aparatul de proiecție. Selectarea pieselor de făcea de
către unicul interpret, pianist sau organist, sau de către
regizorul muzical al cinematografului, după caz. Compunerea de
coloane sonore se faceă numai foarte rar, din cauza costurilor

presupuse și a timpului necesar; în plus, problematica era și
aranjarea muzicii compuse pentru tot felul de ansambluri, pe măsura
celor aparținătoare de diferitele cinematografe. Prima muzică de
film comandată vreodată a fost destinată producției franceze
Asasinarea ducelui de Guise în 1908 și a fost compusă de către
francezul Camille Saint-Saens. Un moment semnificativ în istoria
timpurie a muzicii de film a fost stabilirea unor proceduri standard
pentru acompanierea peliculelor. În acest mod se grăbea
considerabil întreaga procedură, efect benefic pentru nevoile tot
mai mari ale industriei aflate în creștere.
În perioada de început a cinematografiei, datorită condițiilor
tehnice de realizare de producții cinematografice, prezentarea
acestora se făcea fără a fi însoțite de un sunet care să facă
personajele să vorbească. Dar după perioada artizanală a
filmului, unde totul era improvizație, producerea lui trece la cea
industrială, favorizată și de apariția sălilor specializate
adică a cinematografelor. Filmul trebuia făcut cu artă și
înțeles de public. Dialogurile, eventual erau exprimate prin
niște inserturi scrise între diferite secvențe ale acțiunii.
După ce fenomenul cinematografic a devenit o industrie apărând
cinematografele, unii patroni pentru a ameliora oarecum atmosfera
actiunii au introdus în sală pianul sau chiar orchestre. Uneori nu
s-a recurs la folosirea orchestrei, așa cum a procedat regizorul
american D. W. Griffith la lansarea producției Nașterea unei
națiuni, care pentru a accentua dramatismul filmului, a plasat
actori în spatele ecranului pentru unele dialoguri concordante cu
cele a actorilor din proiecție. Acest neajuns, muțenia filmului,
nu i-a împiedicat pe marii realizatori de filme să ofere lumii
prin această nouă formă de exprimare, capodopere de valoare. Arta
filmului mut se bazează pe concentrarea asupra expresiei a unei

imagini redate, o expresie specifică, teatrală, uneori concentrare
asupra expresiei exagerată a actorilor. Această arta a filmului
mut a atins culmi artistice înalte; o serie de actori, aleși după
rigorile fotogeniei au contribuit la aceasta, să amintim de Rudolf
Valentino. Perfecțiunea artei mute a filmului a pus la îndoială
însăși perceptul de a sonoriza filmul. Mulți au considerat că
filmul sonor va fi moartea cinematografului, inclusiv Charlie
Chaplin cel care a fost considerat maestrul comediei mute. Dar
până la urmă această teamă că filmul sonor va aduce moartea
filmului nu s-a întamplat, deoarece așa cum spunea istoriograful
Georges Sadoul „Operele cele mai bune ale artei mute solicitau
sunetul și vorba”.
Primul partener al peliculei cinematografice încă de pe vremea
fraților Lumiere, a fost muzica. Chiar dacă din punct de vedere
tehnic nu se poate vorbi încă de simultaneitatea actului artistic,
liniștea din sala de proiecție este, de la începuturile
spectacolului filmic, „populată” cu comentariul muzical al unui
pianist, al unui ansamblu instrumental, comentariu potrivit cu ceea
ce se presupune că ar fi narațiunea de imagine, proiectată pe
ecran. De altfel, sunetul înregistrat pe suportul de imagine este
legat primordial tot de un film muzical, celebru prin anii de
început ai secolului trecut – Cântărețul de jazz cu Al Jonson.
Istoria celei de a șaptea arte avea să continue multă vreme,
până când muzica va intra cu drepturi depline în componența
artistică a montajului, oferind regizorilor o nouă concepție a
întregului drept „contrapunctul imaginii cu sunetul”.
Compozitorul de muzică de film s-a născut, altul decât cel de
muzică de teatru, un artist care gândește în funcție de
expresia imaginii și de timpul acordat celei muzicale. De la o
capodopera la alta, marile reușite cinematografice încep să

poarte semnături de autoritate, fie că este vorba de Timokin,
Prokofiev, Korngold sau Cosma. Producția lor este uneori pasageră,
alteori incredibil de cuprinzătoare, uneori destinată imaginii,
alteori trecând spre genul simfonic sub forma suitei, uneori
translatând scena pe peliculă. De fapt, posibilitațile celei de a
șaptea arte au contaminat componistica spre un infinit variabil al
relațiilor sunet-imagine. Producțiile componistice provenind din
cele mai faimoase filme contemporane, dovedesc că există o artă
componistică care trăiește în lumea filmului.
Muzica din filme, fie că este scrisă special pentru peliculă sau
e interpretată de staruri, îți transmite o stare, te face să
trăiești, să înțelegi intensitatea momentului sau să
anticipezi mișcările personajului. Ce ar fi un film horror fără
notele acelea care ne fac să ne înfingem unghiile în scaun
așteptând momentul sperieturii? Teoretic score-ul este muzica
originală dintr-un film și de cele mai multe ori orchestrală, iar
sountrack-ul, muzica din film sau inspirată de aceasta. Inițial
CD-utile conțin numai melodii din sountrack, însă măiestria
compozitorilor de score a făcut ca azi compilațiile să conțină
melodii atât din score cât și din sountrack. Deși poate părea
un element destul de semnificativ, sau care nu contează la fel de
mult ca și contribuția sau decorurile, muzica filmului a devenit
unul dintre cele mai bine lucrate și gândite elemente ale
limbajului cinematografic. Funcția score-ului este de a defini
perioada, locul în care are loc acțiunea, tipul de acțiune, modul
în care trebuie interpretată scena respectivă, de exemplu în
prima scenă din Legendele Toamnei, James Horner a ales să adauge
peisajului o melodie „dulce” pentru a sublinia frumusețea.
Dacă scena ar fi rămas mută, sau cu un alt tip de muzică,
privitorul ar fi căpătat o stare de singuratate. Pentru Space

odissey, Stanley Kubrick a lucrat cu Alex North, până când
regizorul a decis să nu folosească nimic din ce compusese acesta
și să apeleze la melodii deja existente. Avea nevoie de linii
melodice care să se muleze pe scenariu și a ales Strauss și
compozițiile avangardistului Gyorgy Ligeti, pe care l-a promovat la
nivel mondial, deși acesta nu-și dăduse acordul. Ceea ce a
imporesionat a fost că sountrackul ales nu era o reprezentare audio
a imaginilor, ci mai mult o inronie, o antiteză, o poveste în
sine. Unele filme sunt re-editate pentru a se adapta muzicii. De
exemplu, pentru finalul de la The good, the Bad and the Ugly, Ennio
Morricone compusese deja muzica, așa că Sergio Leone a editat
scenele pentru ca aceasta să se potriveasca. Once Upon a Time in
the west si Once Upon a Time in America sunt de asemenea filme care
au fost editate în funcție de compozițiile lui Morricone, care
scrisese toată muzica înainte de producția filmului. Compozitori
ca Hans Zimmer, John Williams, Ennio Morricone, Gabriel Yared, nu
numai că au caștigat zeci de premii pentru munca lor, dar și-au
făcut un nume care astăzi garantează calitatea unei coloane
sonore. Am ales câteva exemple : Lion king, Gladiator și Crimson
Tide marca Hans Zimmer, Lolita și The Mission a lui Morricone,
premiat cu Premiul de Onoare la Oscaruri, sau Cold Mountain și The
English Patient care i-au adus premii lui Gabriel Yared.
Apariția muzicii în film nu numai că a schimbat fața
cinematografiei, dar a schimbat și fața muzicii, căci imaginile
au stimulat nașterea unor noi sonorități. Această combinație
fericită de audio-vizual a fost privită la începuturi cu
reticiență și în decurs de numai câțiva ani a ajuns forma de
artă cea mai populară ca să nu spunem cea mai consumată.
Această abilitate a muzicii de a se insera în toate aspectele
vieții noastre, ne determină să o îmbrățișăm atât în

momentele dionisiace cât și în cele apolinice; ea este
pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE
1. ACHIȚEI, Gheorghe; BREAZU, Marcel; MORAR, Vasile, Estetica, Ed.
Academiei, București, 1983
2. CARDULLO, Bert, Sounding on Cinema, Ed. State University of
New York, Albany, 2008
3. EISLER, Hanns, Composing for the Films, London, Dobson, 1947
4. FLINN, Caryl, The New German Cinema, Music, History, and
Matter of Style, Ed. Regents of the University of California,
LONDON, 2004
5. RĂDULESCU, Antigona; DEDIU, Dan, Un alt fel de manual,
Ed.Universității Naționale de Muzică, București, 2007
6. HARTMANN, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, București, 1974
7. MANCINI, Henry, Sounds and scores. A Practical Guide to
Professional Orchestration, Greenwich, Northidge Music, 1973
8. SACKS, Oliver, Muzicofilia, Ed. Humanitas, București, 2009
9. STRAUSS, Frederic; HUET, Anne, Cum se fac filmele, Ed.
Humanitas, 2008
10. WIERZBICKI, James, FILM MUSIC, A HISTORY, Ed. Routlege,
New York, 2009

Învăţământ profesional şi tehnic

Școala în pandemie

Daniela Palcuie
Colegiul Energetic Ramnicu Valcea, Valcea, Ramnicu Valcea

Este necasară flexibilizarea sistemelor de învăţământ – complet dedicate TUTUROR copiilor, sisteme care educă printr-o varietate de modalităţi/metode şi tehnologii şi care sunt mai bine echipate pentru a face faţă unor posibile crize.

Școala în pandemie
Ing. Palcuie Daniela
COLEGIUL ENERGETIC – RM. VÂLCEA

Acest an scolar a debutat în condiții diferite datorită pandemiei
de COVID-19, afectînd toți elevii de la preșolari la liceeni.
Scenariile după care se lucrează sunt: scenariul roșu- elevii
învață online de acasă, scenariul galben- elevii învață

într-o combinație online și față în față, și scenariul
verde- elevii învață față în față.
Pandemia a afectat profund educaţia şi a agravat inechităţile
sociale existente în România. Copiii din familii cu venituri
reduse, copiii care locuiesc în zonele rurale cu infrastructură
deficitară, copiii din cadrul minorităţilor etnice şi
lingvistice, copiii cu dizabilităţi, copiii aflaţi în conflict
cu legea, copiii şi tinerii care nu frecventează instituţiile
educaţionale, băieţii şi fetele care locuiesc în condiţii
dificile sau în cămine abuzive se confruntau deja cu bariere
semnificative pentru participarea la educaţie şi învăţare şi
aveau parte de educaţie şi de avantaje sociale mai reduse decât
cei de aceeaşi vârstă.
Şcolile nu sunt doar un loc pentru educaţie academică, ci şi
pentru învăţarea abilităților sociale şi emoţionale,
interacţiune şi sprijin social. Închiderea şcolilor nu numai că
a perturbat procesul de educaţie a copiilor, ci şi accesul la mese
oferite în cadrul școlii , sprijin pentru bunăstare şi referire
la servicii medicale şi sociale de bază.
Provocarea care îi aşteaptă pe profesori, directori de şcoli,
responsabili din sistemul de educaţie şi factori de decizie de la
nivel local şi naţional este semnificativă. Dacă nu se va face
faţă acestei provocări, impactul asupra copiilor, tinerilor,
familiilor, comunităților și societăților la un nivel mai larg
se va resimți pe tot parcursul vieții, atât din punct de vedere
social, cât şi economic. De aceea, îmbunătățirea rezilienței
sistemului educaţie, prin planificarea unei educaţii incluzive de
calitate pentru cei mai marginalizaţi copii, ar trebui să fie o
prioritate maximă pentru următoarele luni şi ani şi ar trebui
să fie principiul de bază al reconstruirii unui învăţământ

mai bun şi al unor şcoli mai bune.
Este necasară flexibilizarea sistemelor de învăţământ –
complet dedicate TUTUROR copiilor, sisteme care educă printr-o
varietate de modalităţi/metode şi tehnologii şi care sunt mai
bine echipate pentru a face faţă unor posibile crize.
Aceste considerente oferă directorilor de şcoli şi
responsabililor din sistemul de învăţământ din cadrul
autorităţilor locale, inspectoratelor şcolare judeţene şi
ministerelor educaţiei un cadru general şi un set de repere
tematice pentru procesele de luare a deciziilor, de planificare şi
de elaborare a politicilor.
Sperăm ca aceste considerente să încurajeze comunitatea
educaţională să echilibreze inegalităţile majore în ceea ce
priveşte accesul la furnizarea unei educaţii incluzive de calitate
şi diferenţele semnificative de învăţare între grupurile de
copii în timpul pandemiei de COVID-19, dar şi după aceasta.
Să fii părinte în această perioadă înseamnă să faci față
nu numai unor schimbări fără precedent - noi toți suntem mai
conștienți de nevoia noastră de a fi în siguranță, de a ne
proteja familiile și prietenii - dar și să gestionezi altfel
activitățile de zi cu zi, atât pentru noi, cât și pentru copiii
noștri. Toate în același timp. În realitatea distanțării
sociale, școala s-a mutat, pentru mulți, online.
Zilele acestea, în timp ce, în spitale, doctorii și asistentele
medicale luptă în prima linie împotriva pandemiei de COVID-19,
trăim o altă urgență importantă, cu consecințe, probabil, mai
puțin vizibile imediat: cum să asigurăm continuarea accesului la
educație pentru toți copiii.
Am observat toți cum inițiativa Ministerului Educației, Lecții
Online, a declanșat un proces inerent de încercări și tatonări.

Comutarea pe modul educație de acasă a testat răbdarea,
creativitatea și inventivitatea noastră, a tuturor. Nu putem să
nu ne întrebăm ce a însemnat acest lucru pentru cei mai
vulnerabili dintre părinți.
Deși ultimii 30 de ani au adus progrese semnificative în ceea ce
privește drepturile copiilor, 40% dintre copiii României trăiesc
încă în sărăcie sau sunt la risc de excluziune socială, unul
dintre cele mai ridicate nivele din Uniunea Europeană.
Persistă, în continuare, disparități majore între media
națională și viața copiilor săraci din zonele rurale, a
copiilor de minoritate romă și a copiilor cu dizabilități.
Aproximativ 400,000 de copii sunt în continuare în afara
sistemului de educație. Mai mulți copii și tineri români
părăsesc devreme școala decât media europeană, deși în 2019
numărul lor era la un minim istoric, de 15.7%. Mai mult, 44% dintre
adolescenții de 15 ani au avut rezultate sub nivelul minim de
alfabetizare la testul OECD PISA.
Dacă ne gândim la legătura strânsă dintre lipsa educației și
lipsa de oportunități, scopul nostru devine acela de a ne asigura
că toți copiii merg la școală cât mai mult, învață cât de
bine pot și au așa o șansă mai bună să reușească în
viață.O mare parte din soluție constă în a acorda acces celor
vulnerabili la educație incluzivă de calitate, acces aflat până
de curând, pe un trend descrescător.
Cum putem, în contextul pandemiei de COVID-19, să continuăm să
dăm acces la educație celor mai vulnerabili copii ai României?
Sau cum putem să folosim această perioadă să reducem și mai
mult absenteismul și abandonul școlar?
O posibilă soluție este distribuția de tablete sau echipamente IT
și abonamente de date gratuite celor vulnerabili, ca să poată

participa la orele online, soluție realizabilă cu resurse din
fonduri europene. În completarea achiziției și distribuției de
tablete sau echipamente IT, este critic să instruim părinții să
își poată sprijini copiii. De asemenea, trebuie să luăm în
considerare și instruirea profesorilor, creșterea capacității
lor de a transmite informații și de a educa, păstrând viu
interesul copiilor de a participa și învăța de acasă. Pentru un
act de educație de calitate, va fi necesară și dezvoltarea de
conținut adecvat pentru mediul online și învățarea la
distanță.
În mediul rural, copiii trăiesc în condiții foarte diferite, de
la distanțare naturală, și deci lipsă de conexiune în absența
rutinelor de tipul mersului la școală, până la locuințe
supraaglomerate, unde devine dificil să se concentreze la lecții.
Sunt posibile și trebuie luate în calcul și alte soluții pe
lângă creșterea capacității pentru învățare online și
sprijinirea digitalizării sistemului de educație. Acolo unde
tabletele și internetul nu sunt disponibile, tipărirea și
distribuirea de materiale în fiecare gospodărie cu ajutorul
serviciilor comunitare sau de curierat poate fi o opțiune, așa cum
se întâmplă deja în multe țări.
Dintre toate țările Uniunii Europene, România alocă cel mai mic
procent din PIB pentru educație, și chiar și aceste fonduri
reduse sunt direcționate prioritar către universități.
Investiția în copii, inclusiv în cei mai vulnerabili, cere să
inversăm această piramidă, cere o redistribuire a majorității
fondurilor acolo unde majoritatea beneficiază cel mai mult:
educația timpurie și cea obligatorie. La rândul lor, acestea vor
produce cohorte mai mari pentru învățământul terțiar, pentru
că mai mulți tineri vor fi pregătiți și își vor dori o

diplomă universitară.
Educația are nevoie de mai multe fonduri, de o mai mare alocare de
la bugetul de stat și de o realocare de resurse în interiorul
bugetului Ministerului Educației Naționale. Aceste resurse pot fi
completate din fonduri europene și împrumuturi de la instituții
financiare europene și internaționale.
Pandemia ne pune la încercare resursele imediate, dar ne oferă,
în același timp, o oportunitate să investim în copiii noștri.
Educația costa dar lipsa educației costă și mai mult.

Bibliografie: OCDE (2020) A Framework to Guide an Education Response
to the Covid-19 Pandemic of 2020. Paris: Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Interes general

Instruirea asistată de calculator - o necesitate a învățământului special

emel cadar
Centrul Scolar pentru Educatie Incluziva "Maria Montessori" Constanta, Constanta, Constanta

În învăţământul cu cerinţe educative speciale, utilizarea
calculatorului şi a softului educaţional se face în funcţie de
posibilităţile de învăţare ale fiecărui copil cu CES.

INSTRUIREA ASISTATĂ DE CALCULATOR – O NECESITATE A
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SPECIAL

Acceptarea orizontului fără limite al învățării, oferite de
instrumentele multimedia face ca, instruirea asistată de calculator
să reprezinte nu doar un simbol al modernității în educație, ci

un efect care se impune fără posibilitatea de a nu fi acceptat.
Integrarea calculatorului în activitatea didactică este o
modalitate fundamentată psihologic ce duce la creşterea
eficienţei procesului instructiv-educativ. Spre deosebire de
mijloacele clasice, cele moderne aduc un spor în ce priveşte
cunoaşterea, reuşind să dea o imagine cât mai completă a
obiectelor şi fenomenelor analizate. Totodată ele contribuie la
realizarea unei atmosfere deosebite în clasă, trezind interesul
elevilor pentru lecţie. Apariţia şi prezenţa
calculatoarelor în viaţa fiecăruia dintre noi, face ca în cuplul
tradiţional format din profesor şi elevi să intervină
calculatorul atât ca mijloc de învăţare (prin programele de
învăţare asistată de calculator) cât şi ca sursă de
informaţii (prin DVD-uri, CD-uri, dicţionare electronice, Internet
etc.). În ziua de azi putem astfel vorbi de cel de al treilea
factor implicat în educaţie ca fiind multimedia. El se găseşte
la intersecţia unor domenii majore ca: informatică,
telecomunicaţii, presă, produse audio-video, industria filmelor
şi a televiziunii.
Clasificarea programelor de instruire asistată de calculator este
prezentată în funcţie de următoarele criterii: după modul de
utilizare, după funcţia pedagogică, după disciplina la care sunt
utilizate şi după tipul de proiectare care stă la baza
elaborării acestora. Roblyer (2005) propune o clasificare a
softurilor educaţionale după funcţia pe care o îndeplinesc şi
după modul de prezentare în procesul instructiv:
• softuri cu funcţii de exerciţii practice (drill-and practice);

• softuri cu funcţii tutoriale;
• softuri cu funcţii de simulare;

• softuri cu funcţii de jocuri educaţionale;
• softuri cu funcţii de rezolvare de probleme;
• sisteme integrate de învăţare;
Formarea competenţelor copilului prevăzute în programa şcolară,
nu depinde doar de metodele tradiţionale de predare, ci şi de
folosirea eficientă a instruirii asistate de calculator.
Dintre principiile care stau la baza elaborării unui program,
amintim:
• principiul paşilor mici şi al progresului gradat, care se
referă la structurarea materiei în cuante mici de informaţie,
care să prezinte un grad de dificultate crescător;
• principiul respectării ritmului individual de învăţare, care
se realizează prin posibilitatea parcurgerii pasului următor numai
după efectuarea corectă a sarcinilor de învăţare propuse de
pasul anterior;
• principiul învăţării activ-interactive presupune solicitarea
continuă şi constantă a elevilor, ceea ce îi autodetermină să
înţeleagă informaţia oferită de program;
• principiul repetării integrate a cunoştinţelor care
realizează repetarea materiei asimilate deja şi stocarea materiei
noi;
• principiul conexiunii inverse, întăririi imediate,
caracteristic oricărui sistem dinamic cu comandă şi control, care
urmăreşte reglarea demersului de învăţare al elevului funcţie
de corectitudinea răspunsurilor date.
Prin intervenţii bazate pe tehnologie înţelegem intervenţii ale
căror caracteristici fundamentale au fost practici bazate pe
tehnologie, aici fiind incluse „intervenţii pe computer sau
video, programe multimedia, evaluare bazată pe tehnologie şi
înregistrări audio cuvânt cu cuvânt”. Folosirea suplimentară

a computerului ca o modalitate de învăţare este eficientă nu
doar pentru familiaritatea intervenţiei de instruire, ci şi pentru
abilitatea elevilor de a ţine parţial pasul cu prezentarea şi
pentru motivaţia adiţională, inerentă în folosirea
computerului.
Deşi, în general, nu se programează toată lecţia, ci numai
anumite secvenţe din aceasta, iar profesorul încearcă să
menţină un echilibru adecvat între discursul propriu şi
utilizarea calculatorului, s-au observat unele
disfuncţionalităţi, cum ar fi:
• insuficienta dezvoltare a limbajului;
• rezolvarea individuală a programului implică solicitarea
susţinută a atenţiei, ceea ce poate determina instalarea
oboselii;
• nu poate înlocui practicile experienţelor şi experimentelor
de laborator şi nici formaţia prin cercetare de laborator;
• diminuarea relaţiilor umane şi sociale care ar putea genera
efecte de înstrăinare, de dezumanizare a procesului de
învăţământ;
Calculatorul oferă un set de informaţii, de întrebări sau
probleme, prezentate sub formă sonoră sau vizuală, prin texte,
imagini foto sau video, prin desene sau grafice. Aceste instrumente
capătă valenţe formative, informative şi educative.
Pentru a direţiona potenţialul
creativ al elevilor cu CES spre acele zone în care ei au şansele
cele mai mari de manifestare eficientă, de realizare afectivă,
este necesar:
• Să se utilizeze tehnologia în procesul de predare –
învăţare cu copiii cu CES;
• Să se utilizeze softuri educaţionale specializate în

învăţare şi terapii specifice;
• Să se proiecteze lecţii în care să integreze tehnologia
modernă.
In cazul elevilor cu dificultăţi de învăţare are unele
avantaje:corectare instantanee, repetarea exerciţiilor,
individualizarea temelor şi a ritmului de învăţare,
interacţiunea continuă cu elevul, evaluarea continuă a nivelului
de învăţare şi a înţelegerii elevului, uniformitatea modului
de prezentare, aplicare şi evaluare şi nu în ultimul rând,
creşterea motivaţiei. In cazul elevilor cu dificultăţi de
atenţie, calculatorul este perceput ca un mediu interactiv, care
le menţine atenţia şi motivaţia, indiferent de gradul de
dificultate al sarcinii.
Softurile alese în procesul de instruire/învăţare urmăresc
atingerea unor obiective clare şi sunt stabilite de către cadrul
didactic cu care lucrează, pe înţelesul copilului şi având în
vedere un anumit interval de timp. Toţi factorii implicaţi
în educaţie trebuie să fie conştienţi că integrarea instruirii
asistate de calculator în procesul instructiv-educativ al elevilor
cu dificultăţi de învăţare este o necesitate. Sunt necesare
elaborarea unor softuri educaţionale de tipul “generatore de
lecţii”, care să fie uşor de utilizat pentru a permite tuturor
cadrelor didactice să-şi elaboreze propriile lecţii electronice
în funcţie de particularităţile grupului de elevi sau în
funcţie de particularităţile unui singur elev. Pentru a
utiliza eficient soft-urile educaţionale în primul rând trebuie
să existe în instituţia de învăţământ echipamente hard şi
soft necesare, apoi cadrele didactice trebuie să cunoască metoda
instruirii asistate de calculator, să o accepte şi să o
folosească ca pe o alternativă la metodele tradiţionale şi nu

în cele din urmă să cunoască bine avantajele şi limitele
utilizării acestei metode didactice. Acestea permit:
• individualizarea învăţării;
• personalizarea parcursului şcolar;
• gradarea sarcinilor şcolare;
• exprimarea încrederii în posibilităţile elevului;
• combaterea complexului de inferioritate; etc.
Pentru a valorifica potenţialul real al fiecărui elev cu cerinţe
speciale este necesară o evaluarea adecvată şi elaborarea unui
plan educaţional individualizat, care să includă utilizarea
tehnologiile de acces şi a instruirii asistate de calculator în
funcţie de particularităţile şi nevoile fiecărui elev cu
cerinţe speciale. Instruirea asistată de calculator alături de
tehnologiile de acces nu exclud metodele tradiţionale de predare
învăţăre, ci doar le completează pentru ca întregul proces de
învăţământ să se adapteze nevoilor elevilor cu cerinţe
speciale. Utilizând
soft-urile educaţionale ca măsură de recompensă a implicării
active a copiilor în sarcina dată pe parcursul unui interval de
timp, aceştia pot fi mai uşor dirijaţi spre comportamente
dezirabile, decât dacă s-ar cere acelaşi lucru prin metode
tradiţionale. Integrarea calculatorului în activitatea
didactică este o modalitate fundamentată psihologic ce duce la
creşterea eficienţei procesului instructiv-educativ.

Interes general

FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA COMPETENŢELOR COPIILOR SUPRADOTAŢI

ALINA NICOLETA NISTOR
Colegiul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi, Iasi, Iasi

Am ales sa scriu despre acest subiect deoarece copiii supradotaţi şi talentaţi dau dovadă de abilităţi înalte şi performanţă şi au nevoie de programe şi servicii speciale, în lipsa acestora neputându-se dezvolta complet, la adevarata lor capacitate.

Prof. Nistor Alina Nicoleta
Liceul Teoretic “V.Alecsandri” Iaşi, România

Aceşti copii supradotați provin din toate mediile sociale şi pot
fi descoperiţi în orice tip de comunitatea culturală fiind în
general expuşi riscului social şi respingerii grupului social.
Deşi ei au un uriaş potenţial nu se pot dezvolta integral decât

în condiţiile unui sistem educativ specializat, deoarece, fiind
mult mai avansaţi intelectual, pot invăţa foarte mult şi repede,
studiind problemele în profunzimea şi complexitatea lor,
depăşindu-şi cu uşurinţă atât colegii de aceaşi vârsta cât
şi programa şcolară, care este oferită în general pentru un
nivel mediu în sistemul de învăţămant obişnuit. Asincronia lor
în dezvoltare îi face sensibili atât la problemele globale sau
locale pe care le resimt puternic din punct de vedere emoţional,
cât şi la rezolvarea acestor probleme. Lucrul cu copii
supradotaţi presupune un profil intelectual special al pedagogului,
un antrenament didactic specializat şi de asemenea, o consultanţă
psihologică specializată. Odată cu intrarea în Uniunea
Europeană, România va trebui să se ridice la nivelul standardelor
internaţionale, pentru a putea fi cu succes competitivă în
contextul economiei globale. Este important astfel ca tot mai mulţi
tineri cu abilităţi înalte să se formeze şi dezvolte pentru
a-şi atinge potenţialul maxim, iar acest lucru nu se poate realiza
decât prin oferirea unei educaţii specifice, corespunzătoare
nevoilor şi cerinţelor acestora. Rapiditatea cu care întelege şi
memorează un supradotat face ca el să se plictisească uşor în
clasa şi aceasta chiar de la începutul şcolarizării, aşa ca,
cel puţin pentru unii dintre ei, entuziasmul debutului
învăţării devine repede un balast afectiv.
Într-o lucrare consacrată copiilor supradotaţi, Jigău (1994)
menţionează că aceştia au o serie de caracteristici care îi
diferenţiază de ceilalţi copii. Printre acestea sunt menţionate
şi următoarele: înţelegere rapidă a ideilor abstracte şi a
relaţiilor cauzale; ritm accelerat în formarea şi dezvoltarea
proceselor psihice, mai ales a memoriei, gândirii şi imaginaţiei;
mare capacitate de generalizare şi de înţelegere facilă a

conceptelor; efectuează judecăţi şi raţionamente profunde;
dispun de curiozitate vie permanentă; atenţie de durată şi mare
putere de concentrare; mare capacitate de a comunica cu claritate
ideile; posedă o capacitate deosebită de a sintetiza date;
trăiesc satisfacţii intense când rezolvă situaţii problematice;
rezolvă cu uşurinţă, flexibilitate şi eleganţă intelectuală
probleme abstracte (M. Jingău, 1994, p. 316-322).
Elevii supradotaţi intră deseori în conflict cu normele şi
regulile şcolare, asta datorită faptului că nu se pot adapta unui
nivel mediu de predare a cunostinţelor, aceştia reclamând un ritm
de predare-învăţare mai alert. Plierea greoaie pe sarcinile
şcolare trădează opoziţia individului la rigiditatea impusă de
un sistem de multe ori depăşit. Lucrul cu acest tip de elevi
presupune o tratare psihopedagogică specială. Să nu uităm că
două dintre geniile omenirii, A. Einstein şi T. Edison, au fost
consideraţi elevi foarte slabi de către profesorii lor.
Diferitele modalităţi de a răspunde nevoilor speciale în materie
de educaţie a elevilor supradotaţi se referă la:
• facilitarea trecerii acestora de la o clasă la alta,
superioară ca nivel, dacă au îndeplinit cel puţin bine
cerinţele nivelului anterior;
• alcătuirea de programe diferenţiate care să permită avansul
mai rapid al unora în aceeaşi unitate temporală;
• organizarea de clase speciale alcătuite pe criteriile: nivel al
coeficientului intelectual; focare de interes; proiecte comune;
niveluri de aspiraţie sau de reuşită;
• organizarea pe clase cu program total independent de cel şcolar
general, în afara timpului şcolar comun.
Pentru instruirea adecvată a elevilor supradotaţi vor trebui
diferenţiate, modificate sau adaptate toate aspectele procesului

educativ general: scopurile şi obiectivele; conţinutul
curriculum-ului; organizarea şi gruparea elevilor; resursele de
personal; procesele de evaluare; legăturile cu instituţiile
educative extraşcolare; serviciile auxiliare şcolii.
Adaptarea curriculumului şcolar
Obiectivele curriculum-ului diferenţiat decurg, la fel ca şi
obiectivele curriculum-ului obişnuit, din idealul educaţional şi
finalităţile sistemului de învatamânt.
Printre principiile de elaborare a curriculum-ului diferenţiat
pentru elevii supradotaţi, putem aminti (A.H. Passow):
• să dezvolte potenţialul intelectual şi aptitudinile
fiecăruia, în cel mai înalt grad posibil, stimulându-se
interesul, spiritul de exploatare, prin conceperea de programe
menite să maximalizeze dezvoltarea potenţialului lor superior;
• să le dezvolte o "conştiinţă socială", simţul
responsabilităţii, calitaţii etice şi morale;
• să-i înveţe să gândească independent;
• să le stimuleze creativitatea;
• să sensibilizeze lumea şcolii şi comunitatea pentru
recunoaşterea şi aprecierea valorilor culturale şi
performanţelor intelectuale;
• să găsească noi conţinuturi şi metode care să poată fi
aplicate şi în învăţământul general.
Evaluările curriculum-ului pentru elevii dotaţi ar trebui conduse
în concordanţă cu principiile prioritare stabilite, cu accent pe
abilitătile supramedii de gândire, pe creativite şi pe
excelenţă.
Rolul major al profesorului angajat într-un program de
învaăţământ pentru elevii cu aptitudini înalte este acela de a
concepe şi realiza trasee curriculare opţionale multiple şi de a

asigura o mare flexibilitate în parcurgerea lor.
Şcolile sau clasele pentru elevii supradotaţi (specializate pe
anumite domenii sau de cultură generală), concepute şi organizate
în mod explicit pentru supradotaţi, sunt văzute ca un cadru de
pregătire omogen, stimulativ (dar segregativ), şi care ar putea
oferi cunoştinţe variate şi profunde şi o experienţă mai
bogată prin tipul de solicitări şi schimburile pe care le fac
aceştia între ei sau cu profesorii, cât şi prin crearea unei
atmosfere intelectuale intens stimulatoare şi de mari expectanţe.
În unele ţări se conchide că "este oportun a se descuraja
practica de a crea şcoli şi clase speciale pentru elevii
supradotaţi", subliniindu-se, însă, că "trebuie susţinută
diferenţierea internă prin sistemul sarcinilor de lucru
individualizate şi printr-o organizare mai elastică a sălii de
clasă" (SPAN, 1991). Oponenţii grupării elevilor în scopuri
educative după abilităţi, susţin că într-o societate
democratică aceasta este din punct de vedere etic inacceptabilă
şi renunţarea la ea e o cerinţă morală imperativă pentru că
noi trebuie să acceptăm că suntem asemănători mai mult decât
diferiţi, şi în concluzie trebuind a fi stopată standardizarea
aşteptărilor bazate pe nivelul inteligenţei, identificată
psihologic. Specialiştii sunt de acord că simpla grupare pe
niveluri de potenţial intelectual, în clase sau şcoli speciale,
rezolvă nevoile educative ale copiilor supradotaţi. Unul din cele
mai comune răspunsuri ale şcolii la diferenţele interindividuale
ale elevilor o reprezintă gruparea în funcţie de abilităţile
lor.
Prin intermediul modalităţilor de instruire accelerată, li se
acordă şansa acestor elevi să parcurgă două clase într-un an
şi să fie admişi devansat în învăţământul superior. Dar

unii cercetători şi educatori se pronunţă împotriva instruirii
accelerate, prezentând unele argumente: un copil supradotat poate
să facă faţă solicitărilor intelectuale ale unei anumite
vârste; este dificil de prevăzut dacă o accelerare a ritmului
instruirii va avea efecte pozitive sau negative asupra elevului;
copiii de aceeaşi vârstă, dar mai puţin înzestraţi, pierd
modelul oferit de cei în discuţie, accelerarea instruirii produce
o senzaţie nedorită de elitism printre elevi( B. Bălan, 1998,
p.85).
Oricum, realitatea că în şcolile şi clasele speciale pentru
elevi supradotaţi se obţin performanţe net superioare, nu poate
fi contestată.
Indiferent ce modalităţi de abordare ar aplica în instruirea
elevilor săi dotaţi sau nu, educatorul se confruntă cu dileme
etice ce nu pot fi evitate şi poate nici soluţionate echitabil
pentru subiecţii supuşi actului educaţional. Una dintre acestea o
reprezintă competiţia dintre valori, când acesta se află în
situaţia de a alege între două valori aflate în competiţie.
Binele elevului supradotat este în conflict cu binele celorlalţi
elevi, în acest caz impunându-se găsirea unui echilibru între
progresul general şi cel individual (A. Tompea, p.94). Elevii sunt
clienţi care reclamă, fiecare în parte, un tratament
preferenţial din partea practicianului, fiecare individ având
dreptul individual de a se dezvolta autonom. Sistemul educaţional
plasează elevul în centrul preocupărilor sale, deci în centrul
sistemului său de valori. Profesorul trebuie să dea dovadă de
loialitate multiplă, să investească timp şi creativitate în a
identifica strategii eficiente pentru educaţia tuturor subiecţilor
educabili. Teoretic e uşor, dar practic, noi, educatorii, suntem
capabili de aşa ceva? Dispunem de timpul necesar şi avem

competenţa necesară? De multe ori trebuie să luăm decizii şi
este obligatoriu să ne asumăm responsabilitatea pentru acestea.
CONCLUZII
Principalele demersuri organizatorice cu finalităţi de instruire
ne duc la următoarele concluzii:
• eficienţa instruirii este mai ridicată, pentru elevii
supradotaţi, atunci când aceştia sunt grupaţi în clase
speciale;
• accelerarea studiilor, pentru majoritatea elevilor supradotaţi,
are mai multe efecte pozitive decât dezavantaje;
• nu este recomandat a se renunţa la studierea unor "discipline
de cultură generală", dar acestora li se poate dedica mai puţin
timp dat fiind ritmul şi capacitatea lor de asimilare, iar timpul
devenit astfel disponibil, se poate utiliza pentru îmbogăţirea
şi aprofundarea studiilor în domenii precise de interes deosebit;
Bibliografie:
Jigău M.– Copii supradotaţi,Bucureşti,Ed. Societatea
Ştiinţifică & Tehnică, 1994.
Cucoş C. –Psihopedagogie,Ed.Polirom Iaşi, 1998.
Tompea D. – Deontologia asistenţei sociale şi construcţia
paradigmei profesionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

Interes general

Europa și politicile de educație

Daniela Palcuie
Colegiul Energetic Ramnicu Valcea, Valcea, Ramnicu Valcea

Politicile de educație, formare și ocuparea forței de muncă din statele membre UE trebuie să se concentreze pe creșterea și adaptarea competențelor și oferirea unor oportunități mai bune de învățare la toate nivelurile

Europa și politicile de educație
Ing. Palcuie Daniela
COLEGIUL ENERGETIC – RM. VÂLCEA
Politicile de educație, formare și ocuparea forței de muncă din
statele membre UE trebuie să se concentreze pe creșterea și
adaptarea competențelor și oferirea unor oportunități mai bune
de învățare la toate nivelurile, pentru a dezvolta o forță de
muncă de înaltă calificare și receptivă la nevoile economiei.

În mod similar, întreprinderile au un acut interes de a investi
în capitalul uman și îmbunătățirea gestionării resurselor lor
umane.
Piețele forței de muncă din UE marchează o schimbare lentă, dar
constantă în sectoarele ocupării forței de muncă dominante, se
deplasează din sectoarele agriculturii și industriei în sectorul
serviciilor. Persoanele fizice cu nivel scăzut de calificare vor
reprezenta grupul cel mai vulnerabil la schimbările în cerințele
pieței forței de muncă. Cu o tendință de îmbătrânire a
populației în întreaga lume dezvoltată, sistemele de securitate
socială vor fi puse sub presiune puternică pentru a satisface
nevoile populației de pensionari în creștere şi ale șomerilor,
cei slab calificați. Acest lucru înseamnă că dezvoltarea
abilităților nu este rezervată exclusiv pentru persoanele cu
înaltă calificare - este din ce în ce o necesitate pentru toți.
Comunicarea continuă să afirme că ocupații non-manuale de
calificare vor necesita o forță de muncă calificată; din cauza
nivelurilor de creșterea rapidă a nivelului de studii este de
așteptat un dezechilibru al competenţelor ca cel puțin condiție
temporară. În sectorul serviciilor, sunt de așteptat să crească
posturi legate de sarcinile de bază non-rutină. Alfabetizare
digitală nu mai este suficientă; trebuie să fie completate cu
alte competențe transversale pentru a maximiza eficiența și
productivitatea acestora. Rezolvarea problemelor, abilități
analitice, abilități de comunicare se dovedesc a fi un factor tot
mai important pentru eficiența globală a competențelor
profesionale. Cu toate acestea, problema cu neatingerea unui nivel
educațional rămâne persistentă.
Sunt definite opt competențe cheie și descrise cunoștințele
esențiale, aptitudinile și atitudinile legate de fiecare dintre

acestea. Aceste competențe cheie sunt:
- Comunicarea în limba maternă, care este "abilitatea de a exprima
și interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte și opinii
atât în formă orală și scrisă (ascultare, vorbire, citire și
scriere) și de a interacționa lingvistic într-un mod adecvat și
creativ într-o gamă completă de contexte sociale și culturale
(competențe-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții:.
Cadrul de referință european, 2006, p 4);
- Comunicarea în limbi străine, care implică, în plus față de
principalele dimensiuni de competențe de comunicare în limba
maternă, medierea și înțelegerea interculturală. Nivelul de
competență depinde de mai mulți factori și capacitatea de
ascultare, vorbire, citire și scriere (Competențe-cheie pentru
învățarea de-a lungul vieții:. Cadrul european de referință,
2006, p 5);
- Competențe matematice și competențe de bază în știință și
tehnologie. Competența matematică este "abilitatea de a se
dezvolta și de a aplica gândirea matematică pentru a rezolva o
serie de probleme în situații de zi cu zi, cu accentul fiind pus
pe proces, activitate și cunoaștere" (Competențe-cheie pentru
învățarea de-a lungul vieții: Cadrul european de referință,
2006, p . 6). Competențe de bază în domeniul științei și
tehnologiei se referă la stăpânirea, utilizarea și aplicarea
cunoștințelor și metodologii care să explice lumea naturală.
Acestea implică o înțelegere a schimbărilor cauzate de
activitatea umană și responsabilitatea fiecărui individ ca
cetățean;
- Competența digitală implică utilizarea încrezătoare și
critică a tehnologiei societății informaționale (IST) și
abilități de bază, astfel, în domeniul tehnologiei

comunicațiilor și informațiilor (TIC)
- Competențe sociale și civice. Competența socială se referă la
competența personală, interpersonale și interculturale și toate
formele de comportament care ajută indivizii să participe într-un
mod eficient și constructiv în viața socială și de muncă (
Cadrul de referință european, 2006, p. 9). Ea este legată de
bunăstarea socială. O înțelegere a codurilor de conduită și a
obiceiurilor din diferite medii în care operează indivizii este
esențială. Competența civică, și în special cunoașterea
conceptelor și structurilor sociale și politice (democrație,
justiție, egalitate, cetățenie și drepturi civile), echipează
indivizii să se angajeze în participarea activă și democratică
- Spirit de inițiativă și antreprenoriat este "abilitatea de a
transforma ideile în acțiune. Ea implică creativitate, inovare
și asumarea de riscuri, precum și abilitatea de a planifica și
gestiona proiecte în vederea atingerii obiectivelor
- Sensibilizare și exprimare culturală, care implică aprecierea
importanței exprimării creative a ideilor, experiențelor și
emoțiilor într-o serie de arte (muzica, artele spectacolului,
literatura și artele vizuale).
Competențele-cheie reprezintă o combinație de cunoștințe,
abilități și atitudini adecvate contextului. În acest scop,
competențele cheie sunt acelea de care toți indivizii au nevoie
pentru împlinirea și dezvoltarea personală, cetățenia activă,
incluziunea socială și ocuparea forței de muncă. Ele sunt
considerate toate la fel de importante pentru o viață de succes
într-o societate bazată pe cunoaștere. Ele sunt reciproc legate
și se influențează reciproc: de exemplu, competență în
competențele de bază fundamentale ale limbii, alfabetizare,
numerație și în domeniul tehnologiilor informației și

comunicațiilor (TIC) constituie un fundament esențial pentru
învățare, în timp ce învață să înveți suportă toate
activitățile de învățare.
Cu toate că toate statele membre ale Uniunii nu se referă în mod
explicit la competențele cheie, cele mai multe au introdus deja
concepte similare: competențe de bază, abilități de bază,
competențe cheie, etc. Pentru țările care utilizează în mod
specific termenul "competențe", aplicarea cunoștințelor și
abilităților și include, de asemenea, atitudini .
Cadrul de competențe-cheie cuprinde atât abilități cognitive
(limbaj, matematică, competențe digitale) și abilități de bază
non-cognitive sau transversale (competențe sociale și civice,
competențe antreprenoriale și conștientizare culturală). Acest
lucru este oarecum diferit de competențele de inserție menționate
mai sus, în sensul că competențele cheie includ unele dintre
competențele tehnice, dar nu exclude abilități considerate
importante în cadrul abilităților de angajare. De exemplu,
învățarea învățării se referă la un grup de competențe:
disciplină, perseverență și motivație; competențe sociale și
civice se referă la abilitățile de toleranță, empatie,
comunicare; în plus, spiritul de inițiativă și de conducere este
legată de creativitate, leadership, inovare și asumarea de
riscuri, ceea ce contribuie la deschiderea spre experiențe .
Anticiparea nevoile viitoare de competențe reprezintă un alt pas
important în stabilirea unor strategii eficiente de competențe.
Acest lucru se realizează prin mai multe metode: profiluri de
prognoză profesionale și de competențe la diferite niveluri de
dezagregare; dialogul social; forța de muncă a sistemelor
informatice de piață și a serviciilor de ocupare; și o analiză
a performanței instituțiilor de formare, inclusiv studii de

urmărire. Este deosebit de important să se continue dezvoltarea
capacității de a învăța, mai degrabă decât de a instrui
competențe tehnice specifice. Mai mult decât atât, cursuri de
educație și de formare mai scurte, legate de abilități mai
generale, tehnice și de bază pot contribui la atenuarea nevoilor
de competențe și furnizarea de formare profesională adecvată.
Capacitatea de inserție profesională este rezultatul
interacțiunii mai multor factori: furnizarea solidă de abilități
de bază, accesul la educație, disponibilitatea de oportunități
de instruire, motivare, capacitate și sprijin în a profita de
oportunitățile de învățare continuă, precum și recunoașterea
competențelor dobândite, care sunt critice pentru care să
permită lucrătorilor să se adapteze la condițiile în schimbare
de pe piața muncii și pentru a permite angajatorilor să fie
parteneri activi în acest proces. Este necesară o mai bună
coordonare între diferitele domenii de politici, reforme economice
și educaționale, precum și o mai bună cooperare între guverne,
instituțiile de învățământ, angajatori și cursanți pentru a
se asigura că societățile contemporane vor stabili baze solide
pentru învățarea pe tot parcursul vieții și dezvoltarea
continuă a aptitudinilor și competențelor de bază forța de
muncă de astăzi și de mâine.

Bibliografie:
European Commission/EACEA/Eurydice. Adult Education and Training in
Europe: Widening Access to Learning Opportunities. Luxembourg:
Publications Office of the European Union.

Interes general

Metode inovative de predare-invatare.Conditii de eficienta

Adriana-Cristina Radoi
Scoala Gimnaziala Nr.1 "Gh.Tatarascu" Targu Jiu , Gorj, Targu Jiu

Metodele tradiționale au fost reevaluate și adaptate în funcție
de necesități și evoluția științei.

învăţarea de metode şi detehnici de creativitate, de dezvoltare
a informaţiei şi de creare de noi semnificaţii” 1.
Conținut
Abordarea modernă a actului educațional, ca urmare a schimbărilor
rapide ale societății, noile modele de curriculum , deși diferite
ca mod de abordare și concepție, trebuie alese și adaptate
contextului social, economic, cultural. Metodologia actuală se
orientează în direcția stimulării creativității elevilor, ce
are la bază imaginația, dublată de motivația, implicarea
conștientă în propria formare, dar și un puternic efort
volițional.
Elevul este orientat în a învăța ceva nou, iar acest ,,nou”
presupune a învăța conștient și nu mecanic, înțelegând
sensul informațiilor transmise și legându-le de cele anterioare:
,, cel ce învaţă trebuie să rearanjeze o serie de date, de
informaţii, să le integreze în cunoştinţele sale anterioare şi
să reorganizeze ori să transforme această combinaţie integrală
în aşa fel încât ea să poată produce rezultatul final dorit,
în mod obişnuit o nouă noţiune sau o nouă propoziţie” (J.
Bruner, 1996, p.49).
Complexitatea procesului de învățare, apariția diferitelor
moduri de organizare a învățământului ( școlile active), au
impus utilizarea de către dascăl a unei diversități de metode.
Astfel, metodele tradiționale au fost reevaluate și adaptate în
funcție de necesități și evoluția științei căci modul nou de
reorganizare a învățământului s-a dovedit a fi eficient, însă
solicită mai mult timp.
Metodele didactice activ-participative pun accentul pe învățarea
prin cooperare, încurajând comportamentul activ, elevul fiind
capabil de a emite opinii, aprecieri asupra fenomnelor studiate.

1 Pavel Mureşan, ( 1990), Învăţarea rapidă şi eficientă,
Editura Ceres, Bucureşti, p. 6.

educației, relația autoritate – libertate, trebuie foarte bine
înțeles și aplicat în procesul de predare – învățare și
în rezolvarea unor situații noi în procesul educațional școlar.
De asemenea, foarte important este ca în cadrul obiectului de
studiu, conținuturile să fie bine organizate (clare, logice),
pentru a putea fi utilizată cu succes învățarea prin cooperare,
stimularea gândirii critice prin metodele interactive aplicate, în
scopul unei învățări eficiente.

2 Ioan Cerghit, (1997), Metode de învăţământ, ediţia a III-a,
Editura Didacticăşi Pedagogică, R.A., București,
p. 44.
3 Otilia Păcurari (coord.), (2003), Strategii didactice inovative,
Editura Sigma, București.

Interes general

METODE INOVATIVE DE PREDARE

CORINA-ANDREEA VÎLCU-PUCHIU
Liceul Tehnologic "Constantin Filipescu" Caracal, Olt, Caracal

Articolul propune prezentarea câtorva metode inovative:
1. „Cross over teaching” – Învățarea prin suprapunere
2. Predarea cu ajutorul „Smart-boardului”
3. Predarea cu ajutorul metodei „Flipping Classroom”

Metode inovative de predare
Profesor, Vîlcu-Puchiu Corina-Andreea,
Liceul Tehnologic ”Constantin Filipescu”, Caracal, Olt
În zilele noastre, învățământul a cunoscut un adevărat
progres, în special datorită faptului că tehnologia a evoluat,
prețurile au devenit mult mai accesibile pentru oamenii de rând,
iar școlile au reușit să se doteze cu aparaturi care vin în
sprijinul procesului de predare-învățare-evaluare. Cadrele

didactice au urmat diverse cursuri de formare pentru a stăpâni
diverse strategii și metode moderne de predare.
1. „Cross over teaching” – Învățarea prin suprapunere
Deși acest tip de predare nu include tehnologia, este o
experiență care îmbogățește atât elevii cât și școala. În
acest caz, procesul de învățământ se petrece într-un context
informal, cum ar fi locurile de tip after-school, sau vizitele la
muzee și diferitele prezentări. Profesorul poate asocia contextul
educațional cu experiențele elevilor. Acest tip de predare este
îmbogățit prin adăugarea unor întrebări suplimentare pe o
anumită temă discutată. Elevii pot susține apoi dezbateri în
sala de clasă, în funcție de notițele lor din excursiile sau
vizitele desfășurate în diverse locații, pot prezenta pozele
realizate și le pot dezbate împreună.
2. Predarea cu ajutorul „Smart-boardului”
Smart board-ul reprezintă o modalitate eficientă de a trezi clasa
„la viață”, în timp ce elevii sunt ajutați să aibă o
experiență mai înălțătoare în ceea ce privește nivelul de
implicare și de înțelegere.
3. Predarea cu ajutorul metodei „Flipping Classroom” – Clasa
răsturnată
Clasa răsturnată a devenit o metodă de predare foarte eficientă,
a cărei popularitate a crescut tot mai mult. Cu ajutorul acestei
tehnici elevii devin participanți activi ai procesului de
învățământ, învățarea devenind centrată pe ei, iar
profesorii având rolul de a asigura resursele necesare de
învățare. Elevii au obligația să adune toate informațiile
necesare învățării. Folosind diferite instrumente tehnologice
sunt încurajați să își „construiască cunoștințele”, să
completeze informațiile lacunare și să ceară lămuriri atunci

când este necesar.
Deși mulți pun la îndoială dacă este bine să oferi elevilor
responsabilitatea de a învăța în acest fel, s-a dovedit faptul
că profesorii din întreaga lume atunci când adoptă acest mod de
predare-învățare, ating performanțe extraordinare, elevii sunt
mai „prinși” de subiect pentru că îl experimentează și se
implică mult mai mult.
Această metodă de învățare este una din celor mai bune metode
prin care se antrenează învățarea independentă. A
„răsturna” o clasă înseamnă a schimba „ordinea” în care
cunoștințele și deprinderile se formează. Elevii, în loc să
învețe în clasă exclusiv, învață la domiciliu prin vizionarea
de filmulețe, realizate de profesori. În clasă se desfășoară
discuțiile, activitățile practice și proiectele. Elevii
analizează și aplică cunoștinele lor prin interacțiunea cu
toți elevii clasei, dar și cu profesorul.
4.Învățarea cu ajutorul tehnologiei de printare 3D
Profesorii care caută metode inovative de predare, cu siguranță
pot apela la folosirea imprimantelor 3D. Această metodă câștigă
acceptare globală în special în sistemele înalte de educație
unde imprimantele 3D sunt folosite pentru crearea prototipurilor și
fac conceptele complexe mult mai ușor de înțeles. În clasele cu
un nivel mai scăzut profesorii pot folosi imprimantele 3D pentru a
preda conținut care întâi a fost predat cu ajutorul manualelor
și ajutând elevii să înțeleagă mai bine în special subiectele
de la examinările naționale.
Bibliografie
1. Alexandra Hanna Licht, Evita Tasiopoulou, Patricia Wastiau,
(2017) „Open Book of Educational Innovation”, European
Schoolnet;

2. Bacigalupo, M. Kampylis, P. Punie, Y. Van Den Brande, (2016)
EntreComp: „The Entrepreneurship Competence Framework”,
Luxemburg: Publication Office of the European Union;

Interes general

La mulți ani!

Emil Onea
Colegiul National "Unirea" Focsani, Vrancea, Focsani

Colaboratorilor și cititorilor revistei-o urare

Dragi colaboratori și cititori ai revistei,

Acum când am trecut în anul 2021, după o perioadă dificilă în
care educația a trecut prin încercări și provocări fără
precedent, vă rugăm să primiți mulțumirile noastre și urările
de bine și de frumos. Noul an, 2021 să fie mai bun, mai practic,
mai eficient dar și mai bogat în resurse care să facă astfel
încât munca noastră să dea roade mai bune, să avem școlari
mai bine pregătiți pentru viață, școli mai atractive, colegi
mai bine pregătiți în a folosi tehnologia și metodele didactice
moderne.

La mulți ani dragi colegi!

Nr. 68/2020

La acest număr au contribuit:
● Mariana Dumitru
● Veronica Manolache
● MIHAELA RADU
● Teodora Mihailescu
● ramona cenuse
● Adriana-Cristina Radoi
● sanda marinau
● Cristina Iaru
● Daniela Palcuie
● emel cadar
● ALINA NICOLETA NISTOR
● CORINA-ANDREEA VÎLCU-PUCHIU
● Emil Onea

ISSN: 2393 – 0810