ROLUL PARTENERIATULUI ŞCOALĂ- FAMILIE – COMUNITATE ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR PREŞCOLARILOR

ROLUL PARTENERIATULUI
ŞCOALĂ- FAMILIE – COMUNITATE
ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR PREŞCOLARILOR

PROF.STAN OANA ELENA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.13,RM.VÂLCEA

Funcţionarea instituţiilor de învăţământ preşcolar în contextul economiei de piaţă, ca şi progresul ştiinţelor economice impun necesitatea abordării unui nou management al unităţilor şcolare, existând o constantă în munca educativă cu preşcolarii, dar totodată ea se schimbă în funcţie de noile condiţii şi realităţi, cu atât mai mult în cadrul reformei învăţământului.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Parteneriatul prevede o bună colaborare între cel puţin două părţi (şi numărul lor putând creşte constant o dată cu vârsta) unde fiecare dintre ele îşi are propriile atribuţii şi roluri; de cele mai multe ori una dintre părţi oferă ceva, iar cealaltă primeşte şi valorifică într-un anumit mod.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Grădiniţele asigură complementaritatea în educaţie, fără a substitui rolul familie. Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii.
Cu sprijinul acestora se poate îmbogăţi baza materială a unităţii. În urma unor vizite a noilor parteneri, personalul unităţii îşi va manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse domenii (educativ, sanitar, rutier, religios, gospodăresc, informativ, cultural-social,etc.).
Trebuie încurajate acţiunile de voluntariat, ţinându-se seama de corespondenţa dintre competenţele personale şi activităţile prestate; orice contribuţie va fi negociată şi contraactualizată prin precizarea rolului, a limitelor de competenţă, precum şi a obligaţiilor celor două părţi.
Adaptarea noului curriculum la cerinţele educaţionale ale actualei societăţi, încurajează Familia şi Comunitatea să se afilieze şcolii având în vedere că societatea are nevoie nu doar de informaţie, ci din ce în ce mai multă creativitate şi adaptabilitate.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni: şcoală, familie, comunitate defalcaţi ar arăta aşa:
I.Gradiniţa se conduce după reguli scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea grădiniţei este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de educatoare la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
Educatoarele ca persoane pregătite şi specializate în educarea copiilor trebuie să colaboreze cu părinţii şi să găsească modalităţile prin care să-l facă să înţeleagă cât de importantă este această colaborare.
II.Familia, primul mediu poate fi simultan:
 social;
 cultural;
 afectiv.
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa. Conduita părinţilor, modul lor de adresare, afectivitatea, relaţiile dintre ei conduc nemijlocit la formarea copilului din toate punctele de vedere:
 cognitiv;
 socio-afectiv;
 psihomotor;
 estetic.
Dar în evoluţia sa copilul are nevoie de o lărgire a sferei de relaţii sau de ce nu un mediu de viaţă, de aceea grădiniţa vine să completeze şi să contribuie alături de părinţi la formarea şi dezvoltarea lor.
Principalele elemente cu incidente educative ale acestui mediu sunt: statul socio-economic al copilului; statul socio-cultural; compoziţia familiei (numărul de copii, generaţii, sexe); structura relaţională (relaţii intrafamiliale, atitudini şi practici educative,) climatul afectiv (calitatea şi dozajul relaţiilor afective dintre părinţi, între părinţi şi copii);nivelul aspiraţional şi motivaţional al părinţilor etc.
În acest sens putem implica părinţii în diverse parteneriate, acţiuni concrete, activităţi de consiliere şi îndrumare, informări zilnice, serbări organizate în zile festive şi diverse concursuri pe teme diferite.
III.Comunitatea reprezintă o potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea personalităţii individului. Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului; putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu. Este important de subliniat ca accentul nu se pune aici pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre factorii respectivi de mediu şi individul uman. Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacţiune cu mediul său; termenul se referă la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Termenul a început să fie folosit în psihologie de J.B. Watson şi H. Pieron, în paradigma psihologică numită Behaviorism.
Comportamentul copiilor se defineşte prin ceea ce copilul face sau spune şi poate fi observat în mod obiectiv. Anumite comportamente considerate a fi negative sunt observate de familie şi dacă nu pot fi rezolvare în interiorul acesteia prin următorii paşi:
 aprecierea şi acordarea atenţiei;
 stabilirea limitelor şi a regulilor;
 a spune Nu şi a interzice;
 ignorarea;
 izolarea;
 recompensarea.
 pedepsirea.
Atunci familia recurge la solicitarea comunităţii prin reprezentanţii ei: asistent social, logoped, medic de familie, psihopedagog, preot, directorul şcolii, etc care sunt chemaţi de familie (şi uneori şi de şcoală) în soluţionarea problemelor (exemplu: în cazul unui copil cu probleme de deficienţă de atenţie, dacă prestaţia familiei nu a fost suficientă în rezolvarea cazului, aceştia solicită pentru început ajutorul şcolii prin cadrele didactice şi dacă nici aşa nu se rezolvă problema, şcoala poate coopta comunitatea bineînţeles cu acordul familiei; din nou avem în faţă liantul : familie – şcoală – comunitate.).
Parteneriatul şcoală – familie - comunitate poate fi privit nu doar pe un caz individual – ca cel mai sus prezentat – ci pe cazul unei grupe de preşcolari, a unei clase de elevi sau chiar pe o grădiniţă/şcoală întreagă exemplificat pe modelul ce urmează: o grupă de preşcolari foarte bună la nivelul Grădiniţei, Familia solicită atât direct cât şi indirect urmarea cursurilor de engleză (ca opţional) prin faptul că trebuie să se ocupe personal de găsirea cadrului didactic care să ţină cursurile asigurând astfel nevoia de cunoaştere a preşcolarilor şi mulţumind doleanţele părinţilor. Bineînţeles că acesta – cadrul didactic - nu poate fi luat decât din comunitate şi integrat în filiere şcoală –familie.
Parteneriatul grădiniţă – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Părintele în vede pe copilul său ca şi un bulgăre de aur: frumos, deştept, bun, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii la perioadele copilăriei mici şi ştie prin câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.

BIBLIOGRAFIE
1. Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Gheorghe Tomşa, Editura Bucureşti, 2005
2. Revista învăţământului preşcolar, nr 3/2007
3. Revista Redimo, anul V, nr.12, Editura Didactic Pres, Slatina, 2008