,,ROMÂNIA LA ÎNCEPUTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL” (1914-1916)

Poziţia geopolitică şi geostrategică a României la declanşarea
Primului Război Mondial.
Asasinatul de la Sarajevo (1914), a surprins şi îngrijorat
cercurile politice de la Bucureşti şi opinia publică
românească. Vestea asasinatului a luat prin surprindere
diplomaţia de la Bucureşti. Ca majoritatea statelor europene şi
România a fost surprinsă de evoluţia rapidă a evenimentelor. La palatul Peleş de la Sinaia, regele Carol I exclama:,,Nu se poate! Nu se poate!. Legat de atentat, Take Ionescu declara unui ziarist: ,,Consider acest asasinat ca o mare nenorocire ..... Noi românii nu putem decât să plângem şi ca oameni şi ca români moartea arhieducelui şi a soţiei sale” . La declanşarea conflagraţiei mondiale, România se confrunta cu o situaţie geopolitică şi geostrategică cu totul deosebită. În
primul rând, România se afla între cele două mari puteri beligerante respectiv Austro-Ungaria şi Rusia şi avea sub dominaţia lor teritorii locuite majoritar de români în ambele tabere. Este vorba de Transilvania şi Bucovina aflate sub dominaţia Austro-Ungariei şi de Basarabia inclusă în Imperiul Rus din anul 1812. Românii aveau revendicări naţionale, atât la vest, cât şi la est. În al doilea rând, România era legată de Tripla Alianţă, la care aderase în 1883, fiind vectorul principal de securitate timp de trei decenii. România nu putea să se măsoare singură cu Rusia, care reprezenta principala ameninţare, dar în alianţă cu Austro-Ungaria putea să prevină o eventuală
invazie a Rusiei, fie să se măsoare cu ea. Costul acestei soluţii il reprezenta mişcarea naţională a românilor din Transilvania care devenea prizoniera acestei alianţe. Un alt cost semnificativ a fost faptul că recuperarea Basarabiei, chiar păstrarea identităţi naţionale a românilor de aici, au trebuit evitate pentru a nu supăra vecinul de la Răsărit. Totodată politica externă a României faţă de Rusia a fost una a fricii, o politică dictată de prezenţa noastră în acest spaţiu geopolitic în care Rusia inspira frică. Deci o politică a fricii de Rusia şi de intenţiile sale expansioniste în zonă. Alţi
oameni politici români erau pentru o alianţă cu Rusia dar cu o condiţie: în această alianţă să fie şi mari puteri occidentale, care să garanteze faţă de intenţiile politicii
ruse. În altă ordine de idei, România avea bogăţii foarte importante pentru ambele tebere implicate în conflict, miza dintre cele două tabere fiind petrolul şi cerealele. Din această cauză România a fost serios curtată de cele două tabere beligerante, care au făcut presiuni foarte mari pentru a obţine alinierea ei la una dintre tabere. Politica externă a României reprezentată de
modelul 1883 a funcţionat până în 1914. În noile circumstanţe internaţionale ale confruntării dintre cele două tabere Antanta şi Puterile Centrale, România a fost obligată să-şi schimbe modelul şi opţiunile de politică externă. Rusia, considerată timp de câteva decenii drept principala ameninţare la adresa României, era membră a Antantei, în timp ce războaiele balcanice arătaseră că Puterile Centrale, în special Austro-Ungaria, desfăşurau o politică care nu era în armonie cu interesele Bucureştilor. Un alt aspect care a marcat schimbarea de orientare politică a României îl reprezintă opinia publică de la sud şi est de Carpaţi, care manifesta un puternic curent antanofil. Pe acest fond a avut loc o reorientare a politicii Bucureştilor care punea sub semnul întrebări alianţa cu Puterile Centrale. Pe lângă marile îngrijorări generate de tensiunile din sistemul
internaţional şi presiunile marilor puteri, autorităţile de la Bucureşti s-au mai confruntat în luna iulie 1914 cu o mare problemă apărută în relaţiile cu Bulgaria, vecinul de la sud. Este vorba de numeroasele incidente la graniţa româno-bilgară din Cadrilater, care s-au soldat cu morţi şi răniţi . Cauzele acestora au generat controverse în clasa politică şi opinia publică. Unii au apreciat că este o manevrp a Austro-Ungariei, care dorea să forţeze România să nu părăsească alianţa, alţii au pus aceste incidente pe seama Rusiei, care acţiona pentru refacerea Ligii Balcanice din 1912 spre a determina cele două ţări să coopereze. Situaţia tensionată dintre România şi Tripla Alianţă a fost
creată şi de refuzul Austro-Ungariei şi Germaniei de a informa guvernul de la Bucureşti despre conţinutul notei ultimative adresate Serbiei. Guvernul român a luat cunoştinţă de notă mult
mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu Italia. Cercurile conducătoare române şi opinia publică au fost foarte mişcate când au aflat natura pretenţiilor Austro-Ungare. Descriind aceste momente trăite în România, Czernin precizează că nota ultimativă a constituit o lovitură care a schimbat întreaga situaţie, înrăutăţind şi mai mult relaţiile, şi aşa sensibile, între Austro-Ungaria şi România. România a dezaprobat agresivitatea Austro-Ungariei faţă de Serbia. La aluzia pe care ministrul Austro-Ungariei o făcea regelui Carol I, că în cazul unui conflict, Tripla Alianţă împreună cu România ar fi mai puternică decât Antanta, acesta din urmă a apreciat ca realizabilă această ipoteză ,,dacă în ţară nu i se va opune o revoluţie deschisă”. Şeful guvernului român a pus în
cumpănă şi poziţia Bulgariei, atunci când s-a abordat problema unei eventuale cooperări în baza vechiului tratat. Ion I.C. Brătianu declara lui Czernin că războiul Austro-Ungariei cu
Serbia este de neînlăturat şi că România nu poate sta pasivă la evenimentele ce au loc. În cazul în care Bulgaria va rămâne liniştită declara şeful guvernului România ,, va adopta o
poziţie de aşteptare. În cazul când Bulgaria se va amesteca, apreciez situaţia de aici drept critică”. România va căuta să împiedice o modificare a graniţelor sârbeşti dar în cazul în care Bulgaria îşi va mări totuşi teritoriul, atunci România va pretinde o mărire teritorială cel puţin cât a obţinut Bulgaria. Cu toate acestea Puterile Centrale n-au avizat şi n-au consultat România, atunci când au luat această hotărâre. În concluzie la începutul conflagraţiei România se afla într-o
continuă presiune exercitată de cele două tabere. PoziţiaRomâniei va fi hotărâtă în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia (21 iulie/3 august 1914).

Bibliografie:
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tomul II, capitolul
“De la independenţă la Marea Unire” (1878- 1918), coordonator:
Platon, Gheorghe, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine, Amintiri, vol. II,
partea a IV a, Editura Humanitas, Bucreşti, 1991.
Atanasiu, Victor, Iordache, Anastasie, Iosa, Mircea, Oprea, M. Ion,
Oprescu, Paul, România în Primul Război Mondial, Editura
Militară, Bucureşti, 1979.
Alexandru, Averescu, Notiţe zilnice din războiu 1914-1916, Editura
Culturală Naţională, Bucureşti, 1937.
Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Keith, Hitchins, Papacostea,
Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Corint,
Bucureşti, 2004.
Bulei, Ion, Arcul aşteptării 1914, 1915, 1916, Editura Em inescu,
Bucureşti, 1981.
Boia, Lucian, Primul Război Mondial, Controverse, paradoxuri,
reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Idem, Germanofilii,Editura Humanitas, 2010.
Bulei, Ion, La Romania Nella Grande Guerra. România în Primul
Război Mondial (1914-1918), Editura Militară, Bucureşti, 2006.