ŞI NOI AM FOST LICEENI…

„Niciodată să nu uiţi de inima ta…”
Tudor Chirilă, Scrisoare pentru liceeni

În jurul noţiunii de timp sunt multe de spus…
Pot fi acuzată de nostalgie, pot fi acuzată că văd totul prin ochii sufletului, dar, cine nu recunoaşte că anii de liceu i-au marcat existenţa are o problemă de sinceritate. Gândindu-mă la aceasta, am hotărât, în urmă cu vreun an, să fac o lecţie deschisă la dirigenţie, o lecţie prin care să pun faţă în faţă două generaţii de elevi.
Argumentul a venit de la sine… Ascultând împreună cu elevii mei din clasa a IX-a un cântec vechi, dar îndrăgit, al lui Dan Spătaru, mi-am dat seama că răspund pozitiv provocării pe care aveam să le-o lansez şi atunci mi-am spus: dacă, pentru totdeauna, ”un crâmpei din viaţa noastră” a rămas aşezat undeva, într-o bancă de aici sau de-aiurea, atunci activitatea noastră se justifică.
Mi-am dorit această lecţie pentru ca elevii de azi să vadă care erau valorile generaţiei noastre (a părinţilor lor), iar noi, cei de altădată, să nu uităm care sunt provocările pe care le au în faţă elevii de astăzi. Lecţia nu s-a constituit într-o pledoarie pentru şcoala de altădată sau pentru cea de acum, nu am considerat că ar trebui elogiat sau hulit nimeni. Fiecare generaţie a avut beneficii şi dificultăţi în faţă. Prin această lecţie am încercat doar să luminăm câteva aspecte, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, am considerat că este important să încercăm să atragem atenţia.
Lecţia a fost pusă în practică la începutul lunii mai, toată lumea a văzut-o, eu vreau doar să vă împărtăşesc ceea ce am constatat în urma acesteia şi ecoul pe care l-a avut sau nu în rândul consătenilor noştri… de toate vârstele.
Am început prin a forma patru grupe de elevi care să reprezinte cele două generaţii. Încă de la prima mea comunicare legată de tema lecţiei, am auzit multe glasuri care spuneau:
„- Doamna, noi vrem să fim cei de altădată, să ne luăm uniforme, cordeluţe…” Când am avut surpriza extrem de plăcută să am o fetiţă îmbrăcată în uniforma creată acum, special pentru lecţie, atunci mi-am zis: „ Ei ştiu câte ceva despre acestea şi le place!”
Fiecare grupă de elevi a primit drept sarcină să realizeze interviuri cu oameni din generaţia părinţilor lor, rude sau prieteni; în felul acesta am vrut să provoc implicarea lor în tema aleasă. Şi am reuşit… Interviurile conţineau întrebări pe care eu le-am considerat esenţiale pentru a realiza o punte între generaţii:
• „Ce îţi aduce în minte cuvântul liceu?”
• „Care sunt colegii şi profesorii de care îţi aminteşti şi de ce?”
• „Care erau libertăţile pe care ţi le ofereau părinţii?”
• „Ce cadouri preţuiai cel mai mult?”
• „Ce preocupări aveai în timpul liber?”...
Elevii au adunat răspunsuri surprinzătoare pentru ei, răspunsuri de suflet pentru noi... De exemplu, cuvântul liceu te poate duce cu gândul la prietenie, dragoste, responsabilitate sau superficialitate; colegii de care îţi aduci aminte sunt colegii de bancă, colegii amuzanţi… - cu această ocazie am reîntâlnit-o cu drag pe fosta mea colegă de bancă - ea a răspuns chemării mele şi, pentru aceasta, îi mulţumesc; libertăţile acordate pe vremuri erau aproape inexistente, se limitau la o plimbare pe stradă, sau „la taină” în faţa porţii…; referitor la cadouri, elevii au fost uimiţi să afle de la părinţii lor că o carte era darul cel mai de preţ pentru că nu se găseau…
Cei intervievaţi au fost, la început, reticenţi, apoi amintirile nu-i mai lăsau să se oprească din povestit… Am primit şi înregistrări ale unor interviuri, mărturii de viaţă impresionante, am simţit în ele dorinţe, regrete, împliniri… Mulţi oameni din comunitatea noastră au participat cu drag la discuţia pe care noi am lansat-o. Am avut, la un moment dat, impresia, din ceea îmi povesteau copiii şi din telefoanele pe care le primeam, că suntem în plină „poiana lui Iocan” şi că Ilie Moromete ne priveşte de undeva, de sus, cu un zâmbet hâtru în colţul gurii…
Pentru ca impactul asupra elevilor să fie real, am invitat şi părinţii şi le mulţumesc din suflet mămicilor care ne-au fost alături! Emoţia lor a fost vizibilă în timpul lecţiei: încă de la primele versuri ale melodiei „În rândul patru, banca de la geam…”, lacrimile au început să le curgă pe obraji… Ştiu că, pentru unii, lacrimile altora pot fi prilej de dispreţ, dar pentru mine acesta este instrumentul prin care se măsoară trăirea, am căutat întotdeauna să provoc emoţie prin activităţile făcute, sperând că, astfel, oamenii îşi vor redescoperi sufletul pe care, din ce în ce mai mulţi sunt în pericol să-l piardă într-o lume contemporană rece…
Am încheiat lecţia dedicând elevilor mei, cu multă afecţiune, o „Scrisoare pentru liceeni”, un text complex, profund, plin de semnificaţii. Am dorit să le văd reacţia la acest mesaj, iar aceasta mi-a depăşit aşteptările – fetele, dar şi unii dintre băieţi, aveau ochii plini de lacrimi, ceea ce m-a făcut să conştientizez că mi-am atins scopul: „Niciodată, să nu uiţi de inima ta…”
Cu speranţa că elevii mei, din clasa a IX-a R vor urma acest principiu, le declar că eu cred în tot ceea ce au ei mai frumos şi că nu voi înceta să caut să aprind făclii în ochii lor, atât timp cât vom fi împreună…

Prof. (cu gradul I) diriginte,
Munteanu Mariana
Liceul Tehnologic,
Iancu Jianu, judeţul Olt