STUDIU PRIVIND TIMIDITATEA COPIILOR ŞI INFLUENŢA EI ASUPRA DEZVOLTĂRII ACESTORA (studiu de specialitate )

STUDIU PRIVIND TIMIDITATEA COPIILOR ŞI INFLUENŢA EI ASUPRA DEZVOLTĂRII ACESTORA (Studiu de specialiate )
Prof.înv. primar Purcaru Raluca –Daniela
Şcoala Gimnazială Talpa

Fără să fie cineva psiholog sau pedagog , poate să observe şi să înţeleagă unele aspecte ale timidităţii.La copii ,fenomenul acesta este mai frecvent şi mai vizibil ,cu atât mai mult cu cât orice formă de manifestare poate naşte incoveniente ,uneori mai accentuate ,alteori pasagere.Orice timid ,fiind mereu neînţeles de ceilalţi ,este susceptibil şi neadaptat ,iar suferinţa lui are ecouri în afara persoanei sale ,stânjenind relaţiile normale în clasa de elevi ,în echipa de joacă ,în colectivul de muncă.
Şi totuşi timiditatea nu este ,pe cât ar fi necesar ,destul de insistent cercetată ,cunoscută sau vindecată.Adesea părinţii constată doar şi nu ştiu ce să facă ,sunt derutaţi.Unii o ignoră ,aşteptând să trecă de la sine,ca o boală a copilăriei sau a adolescenţei.Intervenind însă ,alţii se plâng că nu reuşesc decât să adâncească complexul de inferioritate ,umilind şi mai mult copilul.
Este un teren în care ceea ce strică părinţii cu greu şi în mică măsură putem repara noi ,educatorii. Greşelile de educaţie ,şi din familie şi din şcoală ,pot fi rezumate prin cele două atitudini opuse : severitate excesivă la un pol şi răsfăţ exagerat la celălalt .Fiindcă ,după cum au observat marii pedagogi ,timiditatea ,în majoritatea cazurilor ,se instalează în copilărie ,printr-o protecţie exagerată a părinţilor ,lipsindu-l pe copil de orice responsabilităţi ,ferindu-l de colectivităţile de colegi ,de prietenii de joacă sau,dimpotrivă ,impunându-i pretenţii prea mari,abuzive ,imposibil de satisfăcut ,punându-l deci în stare de incapacitate de culpabilitate ,timorându-l sau făcându-l încăpăţânat ,agresiv ,răzbunător .De cele mai multe ori se invocă unele deficienţe temperamentale ,psihice .Dar deşi se ştie că timidul are anumite predispoziţii înnăscute – e vorba despre tipul de sistem nervos şi de fiziologia emotivitaţii – - timiditatea este mai mult rezultatul unei educaţii greşite. Dar tocmai de aceea ea poate fi prevenită sau vindecată-total sau parţial-numai dând dovadă de mult tact ,pricepere ,răbdare şi mai ales cunoaştere.Căci nu se poate vindeca timiditatea decât educând caracterul copilului în ansamblul său: fără să abuzăm de vorbe ,fără să facem mereu caz de timiditatea copilului (de felul :,,vezi să nu te intimidezi ‚’’ , ,,ce, iar te-ai fâstâcit ?’’ ,,ce te roşeşti aşa ? ‘’).
Cel mai important fapt este ca învăţătorul să găsească acele mijloace şi acele prilejuri care să cultive încrederea în sine ,curajul,sociabilitatea ,voinţa, stăpânirea de sine.Atât familia, cât şi şcoala pot combate cu success timiditatea ,nu cu sfaturi şi explicaţii ,ci organizând mai bine munca şcolarului,dându-i posibilitatea să izbutească în ce face ,conducându-i eforturile către succese. Nu poţi educa fără să încurajezi ,aceasta este deviza celor mai iluştri pedagogi şi în acest sens timizii au cea mai mare nevoie de încredere ,de aprobare ,de laude.Da, nu este deloc uşor căci o încurajare stângace ,neconvingătare,poate să supere sau să umilească mai rău decât o observaţie critică.Un copil timid este de obicei foarte impresionabil ,exagerat în emoţii şi cu o inteligenţă analitică datorită căreia nu-i scapă cele mai mici semne sau gesturi.Astfel că,pe bună dreptate ,se consideră o greşeală combaterea la timizi a unor manifestări de superioritate de care ei au atâta nevoie spre a-şi echilibra complexele de inferioritate.
Preocupările noastre,ale învăţătorilor,trebuie să fie mai insistente şi mai sistematice spre a-i ajuta pe copiii timizi.În familie ,uneori,apar forme terorizante faţă de astfel de copii ,dintr-o greşit înţeleasă dragoste părintească ,iar efectele sunt pierderea curajului ,a siguranţei de sine . La extrema cealaltă se află răsfăţul ,supraprotecţia ; într-o atare situaţie se află de obicei copilul unic ,crescut în condiţii de seră ,ferit de orice primejdii,de orice efort,de orice iniţiativă.Din exces de dragoste ,părinţii îi satisfac toate dorinţele ,înlăturând din calea lui orice piedică ,orice ameninţare,orice risc. Astfel el creşte dezarmat faţă de orice situaţie nouă ,devine vulnerabil ,expus la înfrângeri,nesigur pe el. Faptul că i se spune în permanenţă ce să facă şi ce să nu facă ,faptul că este tutelat insistent ,sufocant ,îl conduce pe copil către un sentiment de nesiguranţă ,din care apar eşecurile.Şi eşecurile ,pe un fond de sensibilitate înnăscută ,creează timiditatea mai mult sau mai puţin accentuată în funcţie de alte condiţii şi împrejurări educative şi sociale.
În încheierea acesor câteva reflecţii şi întrebări ce interesează ,desigur,pe toţi părinţii şi pe toţi educatorii ,mai adaug că o bună profilaxie asupra timidităţii este activitatea sub orice formă ,dar mai ales în grup, în colectivitatea şcolară . Şcoala este o experienţă socială ,copilul venind în contact cu alţi copii ,dar şi cu adulţi.
Acest sistem de relaţii reprezintă ,,vaccinul ‘’ contra timidităţii.De altfel prin cercurile tehnice ,prin sport, prin activităţi artistice i se cultivă copilului deprinderi utile ,încrederea în sine ,satisfacţii.