Studiul de caz în predarea istoriei

Un rol definitoriu în activitatea de predare-învățare-evaluare
îl au metodele de învățământ.
Termenul de metodă cum bine se știe reprezintă calea prin care se
atinge un scop,adică ansamblul procedeelor adecvate realizării
învățării. Metoda este un instrument prin care elevii, sub
îndrumarea profesorului își însușesc noțiuni și concepte
istorice, își formează capacități, aptitudini și atitudini
legate de conținuturi istorice.
Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în
funcţie de diferite criterii.
I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale):
expunerea, conversaţia, exerciţiul etc.; metode moderne: studiul
de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;
II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:
1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se
disting:
a) metodele de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor:
expunerea, problematizarea, lectura etc.;
b) metodele care au drept scop formarea priceperilor şi
deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.;
2) metode de evaluare;
III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode
frontale (expunerea, demonstraţia); metode de activitate
individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de
caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai
multor modalităţi de organizare a activităţii (experimentul);
IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate:
algoritmice (exerciţiul, demonstraţia); euristice
(problematizarea);
V. după sursa cunoaşterii:
1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative
(conversative sau dialogate); discuţiile şi dezbaterile;
problematizarea;
2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia
personală);
3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);
4. metode de explorare a realităţii:
a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii:
observarea sistematică şi independentă; experimentul;
învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice;
b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii:
metode demonstrative; metode de modelare;
5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode
bazate pe acţiune reală / autentică): exerciţul; studiul de caz;
proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b) metode de
simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda
dramatizărilor; învăţarea pe simulatoare.
Foarte importantă din această ultimă categorie este studiul de
caz, metodă care se folosește cu succes în predarea istoriei de
la ciclul primar la ciclul liceal.
Studiul de caz se poate defini ca metodă ce constă din
confruntarea elevului cu o situaţie reală de viaţă, prin a
cărei observare, înţelegere, interpretare, urmează să realizeze
un progres în cunoaştere. Spre exemplu, un tip de stat, un rege
sau curent cultural, o situaţie politică dată, un elev care se
comportă într-un anumit fel, toate la un loc pot constitui punctul
de plecare pentru nişte studii de caz. Sunt exemple care ne conving
că metoda are aplicabilitate în toate componentele de educaţie.
Studiul de caz a fost dezvoltat la Universitatea din Harvard din
SUAși pornește de la ideea dezvoltării învățării în direct
cu realitatea concretă a fenomenelor studiate.
În plan general studiul de caz reprezintă un mod aparte de a privi
tehnica rezolvării de probleme –un plus adus învățării
constă în faptul că elevul dobândește și exersează o
multitudine de strategii de acțiune.
Există mai multe variante ale studiului de caz (după gradul de
angajare a elevilor):
a) Metoda situaţiei. Când elevii primesc toate informaţiile,
când sunt mai mult receptori la prezentarea de către profesor a
diferitelor aspecte ale cazului vizat; este specifică pentru
începutul activităţii de învăţare a elevilor.
b) Metoda incidentului. De această dată, deşi se face o
prezentare completă a cazului şi a unei părţi din informaţie,
restul activităţii cade în sarcina elevilor. Aceştia sînt
obligaţi să caute şi partea de informaţie care nu le-a fost
prezentată, să efectueze şi analizele cauzale necesare şi
corelaţiile de tot felul, existente în cadrul "cazului".
c) A treia situație este când elevilor li se propun doar sarcini
de rezolvat concret, indicîndu-le eventual sfera din care să
aleagă cazurile de lămurit. Identificarea şi analiza,
interpretarea, concluziile de stabilit revin în exclusivitate
elevilor. Este caracteristic fazei de cea mai înaltă dezvoltare a
capacităţilor de cercetare ale elevilor.Este cea mai productivă
metodă dar este dificil de pus în practică.
Pentru a fi utilă metoda trebuie avute în vedere mai multe
principii, zece la număr:
1. Un caz bun e construit pe structura unei povești
2. Cazul trebuie să fie interesant
3. Cazul trebuie să fie situat in ultimii 5 ani
4. Un caz bine construit crează empatie cu personajele centrale
5. Cazul trebuie să conțină citate din persoanele implicate în
el
6. Cazul trebuie să fie relevant
7. Cazul trebuie să fie provocator
8. Un caz bine construit trebuie să forțeze decizia, să oblige
elevii să ia poziții
9. Cazul trebuie să posede generalitate
10. Un caz trebuie să fie scurt deoarece elevii trebuie să aibă o
privire globală asupra fenomenului.
Ei bine în cadrul lecțiilor de istorie studiul de caz se află la
loc de cinste deoarece prin analiza unei situatii clare, specifice
se poate intelege o noțiune in general.
De exemplu la clasa a V-a cand se are în vedere apariția statului
în Orientul antic și se discută despre orașele-state se alege ca
studiu de caz un anumit oraș stat,Babilonul de exemplu, iar
imaginea acestuia poate fi văzută de elevi oricând se vorbește
de orașele- state.
Exemplele sunt multiple ,esența este că studiul de caz ajută
elevul să înțeleagă bine o situație in care nu s-a aflat dar
în care se poate afla oricând.
Repere bibliografice:
Cucoș, Constantin (coord.)-Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare și grade didactice,Ed.Polirom,Iași,2008
Păun,Ștefan-Didactica predarii istoriei,Ed Corint,București,2007
Pânișoară, Ion-Ovidiu -Comunicarea eficientă,Ed.
Polirom,Iași,2006