Rolul comunicării nonverbale în mediul şcolar, Stoica Aura, Şcoala cu clasele I-VIII Ţuglui, jud. Dolj, specialitatea istorie

Într-o comunicare cu dominantă verbală, cum este şi cea educaţională, comunicarea nonverbală şi cea paraverbală nu se adaugă verbalului, ci formează un întreg bine structurat, complex şi convergent.

Definiţiile comunicării nonverbale sunt foarte variate şi majoritatea acceptate, diferenţa constând în modul de abordare a procesului de transmitere a semnalelor nonlingvistice. În „The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology”, M.L. Patterson ia în considerare două accepţiuni ale termenului de comunicare nonverbală: „în general se referă la transmiterea de informaţii şi la influenţarea prin reacţiile fizice şi comportamentale ale indivizilor”.

Comunicarea nonverbală oferă un cadru deosebit de fertil în dezvoltarea interrelaţionărilor didactice şi, de altfel, trebuie observat nu numai că nu poate fi despărţită de comunicarea didactică în general, ci şi că locul său tinde să fie unul din ce în ce mai important.

În calitate de profesor, am prilejul să observ modul în care comunică elevii, atât între ei, cât şi în momentele didactice, şi constat că, de multe ori comunicarea verbală nu este de ajuns. Pentru un mesaj complet primit de la elevi este absolut necesar să adaug şi informaţiile trimise prin intermediul comportamentului nonverbal. În egală măsură, şi comunicarea mea trebuie să fie una completă: nu este suficient să reproduc informaţii verbale, ci trebuie să le anim, să le dau profunzime, ajutându-mă de gesturi, de mimică, de tonul vocii şi de toate celelalte modalităţi de comunicare nonverbală.

Gesturile includ mult mai mult decât simplele mişcări al mâinilor sau altor părţi vizibile ale organismului. Intonaţiile vocii pot înregistra atitudini şi sentimente la fel de semnificativ ca încleştarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau ridicarea sprâncenelor. Răspundem la gesturi cu o mare vioiciune şi chiar s-ar putea spune că o facem potrivit unui cod elaborat şi secret care nu este scris nicăieri, nu este cunoscut de nimeni şi este înţeles de toţi.

Faţa defineşte identitatea, exprimă atitudini, opinii şi stări de spirit, arată modul de înrudire cu alţii, este marca vizuală a fiecărei fiinţe umane. Extrem de expresivă, faţa umană are trăsăturile foarte mobile şi deoarece „vorbeşte pentru ea însăşi” cu elocinţă şi candoare, vocabularul are doar câteva cuvinte care să exprime multitudinea şi diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emoţional, faţa este mai puternică decât cuvântul. Înroşirea feţei, ca urmare a exerciţiului fizic, jenei, timidităţii, furiei sau ruşinii – formă de manifestare specific umană – este determinată de stimuli sociali, ca atunci când devenim centrul atenţiei unui grup, suntem rugaţi să luăm cuvântul sau încercăm un sentiment de panică.

Printre mişcările profesorului se pot înscrie: indicarea tablei şi fixarea privirii spre un anumit elev, îndreptarea intenţionată a privirii asupra clasei, aruncarea privirii spre o priză şi înmânarea prelungitorului unui elev, în mod ostentativ, mişcarea capului în sens afirmativ sau negativ în timp ce un elev răspunde, etc. La rândul lor, şi elevii recurg la nonverbal în reacţia lor la clasă. Printre gesturile concrete observabile de către elevi se înscriu: strângerea pumnilor, ce echivalează cu ostilitate, mânie sau stress, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes. Încruntarea, pe de o parte, semnifică mânie, dar, pe de altă parte este şi un gest făcut în momentul concentrării, „o adunare a gândurilor” în zona centrală a frunţii. Când un elev îşi încrucişează membrele superioare este un gest de apărare, de protecţie, simbolizând şi timiditatea; din contră, membrele degajate, braţele deschise denotă relaxare, disponibilitate spre comunicare, siguranţă de sine. Aceste mişcări ale elevilor au valoare de feed–back pentru profesor, dar numai în condiţiile în care profesorul le interpretează corect.

Privirea, în concepţia lui John Heron, este „cea mai profundă şi intensă, dar în acelaşi timp şi cea mai simplă metodă de comunicare în lumea umană”. Atât calitatea de dezvăluitori ai stărilor interioare, cât şi puterea de influenţare a sentimentelor şi voinţei asigură ochilor o poziţie privilegiată de emiţători şi de receptori de semnale interpersonale. Orice mişcare a ochilor sau a pleoapelor, precum şi orice dilatare a pupilei conţin elemente importante de informaţie. Privirea furnizează expresiile cele mai nuanţate şi emoţiile cele mai reale. Intenţiile cele mai ascunse nu pot fi controlate decât cu mare greutate. Preferăm, mai degrabă, să evităm contactul cu privirea celuilalt decât să-i furnizăm informaţii pe care le percepem ca fiind prea intime. Când profesorul adresează o întrebare elevilor săi la ora de curs, acesta nu trebuie să numească o anumită persoană, chiar dacă el cunoaşte numele tuturor elevilor din sală, ci le observă expresivitatea ochilor. Printr-un astfel de comportament el vede cine ştie, doreşte şi vrea să răspundă, dar şi pe cei care nu cunosc răspunsul la întrebarea sa.

Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul oral este transmis, fiind inclus fie în aria comunicării verbale, fie în câmpul comunicării nonverbale. Acesta include viteza de vorbire, ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Când toţi aceşti factori sunt adiţionaţi cuvintelor, ei pot schimba înţelesul a ceea ce dorim să transmitem. În privinţa intonaţiei, aceasta poate modifica total conţinutul unei fraze, putând să introducă un subînţeles sau o ironie. Intonaţia devine o formă a modulării conţinutului lingvistic al mesajului. În cadrul comunicării didactice, tonul este unul din factorii care influenţează mesajul transmis, atrăgându-i pe elevi sau, din contră, făcându-i dezinteresaţi. Un ton călduros în voce va spori randamentul elevilor, va determina creşterea performanţei în achiziţionarea cunoştinţelor. Ritmul, debitul şi intensitatea depind de controlul emotiv: vocea este sigură, anxioasă, energică etc. Este de la sine înţeles că cel ce vrea să se impună atenţiei va ridica vocea. În sala de clasă profesorul foloseşte o intensitate ridicată a vocii în explicaţiile deosebite, la care adaugă şi un ritm mai lent al vorbirii, vorbesc mai rar şi mai tare decât în mod curent. Aceeaşi voce o va folosi şi în cazurile în care în clasă există o rumoare care perturbă procesul educaţional. Pe de altă parte, elevii vor vorbi clar şi tare atunci când sunt siguri pe informaţiile deţinute şi, din contră, vor şovăi şi vor vorbi aproape şoptit în momentul în care nu stăpânesc informaţiile.

Astfel de aserţiuni generale pot fi nelimitate. În ceea ce priveşte comunicarea nonverbală în mediul şcolar, aceasta are semnificaţia ei. Unanim, relaţiile afective pozitive stimulează învăţarea. Predarea şi învăţarea sunt influenţate de moralul grupului şi de natura relaţiilor întreţinute cu membrii grupului. Susţinând acestea, argumentez necesitatea utilizării de către profesor şi a unei comunicări nonverbale eficace. Dar, din moment ce procesul educaţional se bazează pe doi membri – educator şi educat –, atunci, pentru un dascăl nu este suficient ca el să întrebuinţeze elemente ale limbajului nonverbal, ci trebuie să distingă şi modalitatea de comunicare nonverbală a celor pe care îi îndrumă, pentru a le înţelege nedumeririle, pentru a le intui întrebările, pentru a le descoperi emoţiile şi sentimentele, pentru a asigura un proces educaţional constructiv.

Observarea conştientă a propriilor noastre acţiuni precum şi ale altora este calea cea mai potrivită pentru a înţelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe şi mai interesante fiinţe de pe glob – omul.

Stoica Aura,
Şcoala cu clasele I-VIII Ţuglui, jud. Dolj,
specialitatea istorie

Bibliografie
1. Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2005
2. Ezechil, Liliana, Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2002
3. Pânişoară., Ion Ovidiu, Comunicarea eficientă, Bucureşti, Polirom, 2004