Autismul, problemă medicală sau educaţională? Instit. Stănuţa Grigorică, Şc. Gen. Nr.12 „Miron Costin”, jud. Galaţi

Autismul pare să fie prezent peste tot în jurul nostru în ultima vreme – în ziare, la TV, şi din ce în ce mai des în şcoli. Informaţiile arată că rata prezenţei sale este în creştere rapidă, şi fiecare dintre noi cunoaşte deja cel puţin un copil având acest „spectru“ de probleme. Şi întrucât ultimele noutăţi sugerează că intervenţia timpurie este critică pentru succesul tratamentului, părinţii copiilor de vârste tot mai mici sunt atenţi la eventualele semne de autism. Va şti părintele să le recunoască? Dar profesorii? Iată câteva informaţii care ne fac să înţelegem ce este autismul:

Autismul a fost descris şi diagnosticat pentru prima dată în anul 1943. Acestei boli i-au fost asociate trei caracteristici comune copiilor autişti:

1. Preferă relaţionarea faţă de obiecte în loc de oameni;
2. Sunt obsedaţi de menţinerea rutinei în viaţa lor;
3. Au tendinţa de a căuta însingurarea completă, închizându-se faţă de lumea din jurul lor.    

Autismul face parte din categoria vastă a polihandicapurilor. Termenul de autism (autos (gr.) - însuşi) a fost introdus la începutul sec.al XX-lea, de Bleuer, care îl defineşte ca pe o „detaşare de la realitate, însoţită de o predominare a vieţii interioare”. Leo Kanner caracterizează autistul ca fiind „retras, mulţumit de sine însuşi”. În 1940 acesta organizează activităţi logopedice cu o grupă de 11 copii autişti, iar în 1943 reuşeşte să diferenţieze autismul – sindrom comportamental (în toate sferele: acţional, verbal, afectiv, cognitiv etc.) prin trăsăturile sale specifice, de psihoză, schizofrenie sau handicap mintal.

Autismul este o afecţiune complexă care apare în primii 3 ani de viaţă. Boala provine de la o disfuncţie de ordin neurologic, care îngreunează interacţiunea socială şi abilităţile de comunicare. Astfel, copiii şi adulţii care suferă de autism au dificultăţi în comunicarea verbală şi non-verbală, interacţiunile sociale sau activităţile de relaxare. Unii oameni, care suferă de o formă uşoară a bolii, au dificultăţi în a iniţia şi a menţine o conversaţie. Mulţi nu fac faţă interacţiunilor sociale şi au un comportament agresiv. Ei pot râde sau plânge fără vreun motiv întemeiat, preferând să fie singuri, au dificultăţi în socializarea cu alţii, se ataşează de obiecte, nu caută contactul vizual, nu răspund metodelor normale de predare sau se poartă ca şi cum ar fi surzi, deşi testele pentru auz arată rezultate normale.

Multe familii au încercat ani de-a rândul tot felul de tratamente pentru a reduce simptomele bolii. Unele medicamente sunt folosite pentru îmbunătăţirea stării generale a pacientului, dar nici un medicament primar nu s-a dovedit eficient pentru tratarea bolii. Regimul alimentar joacă, de asemenea, un rol important în viaţa copiilor ce suferă de autism.

Singurele modalităţi prin care s-au obţinut rezultate au fost cele iniţiate de psihologi şi educatori. La 50 de ani după ce dr. Leo Kanner, psihiatru la Universitatea Johns Hopkins, a scris prima lucrare folosind termenul de autism pentru un grup de copii cu probleme sociale, de comportament şi de comunicare severe, putem începe să înţelegem şi să tratăm aceşti copii. Deşi afecţiunea nu poate fi vindecată, părinţii şi profesorii trebuie să lucreze împreună pentru a trata şi a reintroduce aceşti copii în societate.

Comunicarea verbală

Se estimează că 30-50% dintre persoanele cu autism nu dezvoltă un limbaj cu ajutorul căruia să poată comunica, în timp ce alţii pot fi aparent foarte fluenţi în vorbire. Cei care au limbaj încep să vorbească mai tîrziu o fac într-un mod neobişnuit, specific: pot fi prezente ecolalia imediată sau întârziată, inversiunea pronominală, neologismele, idiosincraziile. Structurile gramaticale sunt adesea imature şi includ folosirea repetitivă şi stereotipă a limbajului (de exemplu, repetarea de cuvinte sau expresii indiferent de situaţie; repetarea de versuri aliterate ori de reclame comerciale) ori un limbaj metaforic (un limbaj care poate fi înţeles clar doar de către cei familiarizaţi cu stilul de comunicare al individului).

Reacţiile emoţionale ale persoanelor cu autism, atunci când sunt abordate verbal şi nonverbal de către ceilalţi, sunt de cele mai multe ori inadecvate şi pot consta în: evitarea privirii, inabilitatea de a înţelege expresiile faciale, gesturile, limbajul corporal al celorlalţi, adică tot ceea ce presupune angajarea într-o interacţiune socială reciprocă şi susţinerea acesteia. Indiferent de abilităţile verbale, persoanele cu autism au, în general, probleme în înţelegerea comunicării şi dificultăţi serioase în înţelegerea şi împărtăşirea emoţiilor celorlalţi. Ajutând persoanele cu autism să înveţe să comunice, indiferent de modalitatea de comunicare folosită, le ajutăm să-şi diminueze şi comportamentele problemă care apar cel mai adesea datorită dificultăţii sau a incapacităţii persoanei de a-şi comunica nevoile, dorinţele într-un mod adecvat.

Tulburări la nivelul imaginaţiei, repertoriu restrâns de interese şi comportamente

La copiii cu autism jocul imaginativ, jocul simbolic cu obiecte sau cu oameni nu se dezvoltă în mod spontan ca la copiii obişnuiţi. Jocul acestora este repetitiv, stereotip, luând forme mai simple sau mai complexe. Copiii mai înalt funcţionali au stereotipii de genul: mişcarea degetelor, agitarea obiectelor, rotirea sau privirea obiectelor care se rotesc; zgârierea unor suprafeţe, umblatul de-a lungul unor linii, unghiuri, pipăirea unor texturi speciale, legănatul, săritul ca mingea sau de pe un picior pe altul, lovirea capului, scrâşnitul dinţilor, mormăitul repetitiv sau producerea altor sunete, etc. Persoanele cu autism, indiferent de nivelul lor intelectual, au probleme la acest nivel, nu numai în copilărie, ci de-a lungul vieţii. Aceste probleme pot fi însă diminuate considerabil dacă există intervenţie timpurie şi educaţie permanentă pentru formarea sau sporirea abilităţilor sociale şi de comunicare ale persoanelor cu autism. Thomas Weihs autorul cărţii „Copilul cu nevoi speciale” menţionează că autiştii sunt „altfel situaţi în lume”, fapt relevat de testele de inteligenţă. Copilul autist poate răspunde adesea la întrebări care depăşesc cu mult vârsta cronologică, dar nu reuşesc să răspundă la întrebări sub nivelul vârstei sale. Răspunsurile la testele de inteligenţă sunt divers distribuite, ceea ce demonstrează că testele de inteligenţă nu sunt aplicabile copiilor autişti. Copilul autist nu pare să se integreze într-o structură socială şi, nu pare să se considere pe sine o persoană. Incapacitatea de a-şi percepe adecvat propriul Eu este descrisă ca o problemă centrală a simptomatologiei autismului, aspect specific pentru faza în care se manifestă incipient autismul, în jur de 2-3 ani.

Din cele expuse, se impune o abordare individuală şi specifică. Ea presupune o evitare a confruntării directe, a „privitului în ochi”. Dacă dorim să-l facem să meargă cu noi, vom privi numai în direcţia în care vrem să-l conducem. Trebuie să-i vorbim cu blândeţe, indirect, să nu ne impunem voinţa asupra lui, să nu-i dăm ordin. Prima sarcină ce le revine părinţilor şi educatorilor este să înveţe să trăiască alături de copilul autist, creând o atmosferă pozitivă de simpatie, fără să se desfiinţeze mediul constructiv pe care o familie normală sau şcolară îl oferă unui copil în creştere. Nu este de nici un folos pentru copilul autist ca anturajul să cedeze în faţa toanelor sale şi să-şi adapteze existenţa la modul lui de viaţă, căci acceptând compromisul, se ajunge la o atmosferă insuportabilă. Stabilirea unui mod de viaţă acceptabil îi cere adultului abilitatea de a permite copilului să simtă siguranţa dragostei, în ciuda dificultăţilor sale de a se conforma, cu tot comportamentul straniu care adesea va trebui îngrădit. „Înţelegerea” bazată pe căldură şi empatie poate fi dezvoltată când acceptăm situaţia în care se află copilul ca pe o problemă a dezvoltării fiecărui copil în parte, a dezvoltării omului, în general. Conştienţi de aceasta, vom putea căuta în noi înşine forţa de compasiune necesară pentru creşterea unui copil autist. Pentru stimularea contactului cu ceilalţi şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale se recomandă organizarea de jocuri simple pentru stabilirea raporturilor de reciprocitate: jocuri cu mingea, sau care se joacă în cerc, dansuri simple, bătăi din palme simultan cu terapeutul, jocuri de copii mici, cu degetele. Terapia prin muzică poate stabili o comunicare, fără a fi necesar contactul vizual direct. În cazuri grave, un prim contact poate fi obţinut bătând ritmul cu degetul, copiii pot să răspundă la aceasta.

Este important să-i lăsăm copilului autist şansa de autocunoaştere şi autoexprimare, să-i acordăm sprijinul pentru a se realiza în domeniul în care este înzestrat.

Problema esenţială nu este aceea a dezvoltării intelectuale sau a succesului şcolar, ci a dezvoltării emoţionale şi a contactelor cu ceilalţi. Pentru aceasta este necesară stimularea şi încurajarea în orice mod a întregului potenţial şi a personalităţii copilului.

O posibilitate de a-i scoate pe copiii autişti din izolare este teatrul de păpuşi, când copilul participă la situaţii dramatice fără să se implice.

Măsura în care aceşti copii vor reuşi să se integreze în societate ca persoane adulte nu depinde de inteligenţa, aptitudinile sau posibilităţile de comunicare, ci, în concepţia lui Thomas Weihs, de toleranţa şi de capacitatea de a-i ajuta să-şi folosească fixaţiile într-un mod creator spre activităţi manuale (ţesut, tâmplărie, gravură), dându-şi seama de propria valoare şi devenind utili societăţii.

Institutor: Stănuţa Grigoricǎ
Şcoala Gimnazială Nr.12 „Miron Costin”
Galaţi

Bibliografie

Verza, E., - Delimitări conceptuale în autism, în Revista de Educaţie Specială, nr. 2/1993, pag. 5-13
Verza, F., E., - Introducere în psihopedagogia specială şi asistenţa socială, Ed. Fundaţiei Humanitas, 2002, pag. 201-209
Pavelcu, V., - Psihiatrie, Ed. Medicală, 1989, pag. 773-776
Weihs, T., J., - Copilul cu nevoi speciale, Ed. Triade, Cluj- Napoca, 1998, pag. 89-116
Enăchescu, C., - Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, 2000, pag. 179-181