În ultimele 4 luni, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a reuşit performanţa excepţional㠖 neatinsă în toţi cei 16 ani pe care-i are de la înfiinţare – de a scoate pe piaţă două studii, două cercetări pe teme de stringentă actualitate: Violenţa în şcoală şi Educaţia în familie.
Rezultatele confirmă în cea mai mare parte ceea ce deja cunoaştem bine. Noutatea adusă de respectivele studii este aceea că ni se arată mai clar care sunt perspectivele. Altfel spus, dacă acum nu avem ochi de văzut şi urechi de auzit, mai târziu nu vom mai avea nici o şansă să intervenim.
Dintre toate concluziile, cea mai izbitoare este aceea că, în familiile româneşti, părinţii discută cu propriii copii, atunci când comunicarea are loc, doar despre câteva aspecte ale vieţii: mai ales despre şcoală, ce ai făcut la ore?, ce note ai luat?, despre cum se poartă copilul cu mama, cu tata, cu fraţii, despre politică, sport, muzică şi despre viitorul copilului. Sigur, ştim din proprie experienţă că, după o zi întreagă de alergătură între serviciu, piaţă şi un alt job pentru completarea veniturilor, seara, formularea cu voce obosită a întrebării standard „Ce note ai luat azi la şcoală?” ne dă sentimentul că ne-am achitat de datoria de părinte.
Ei bine, copiii de 13-14 ani, care au răspuns întrebărilor din studiu, spun c㠄cel mai rar” în familia lor discută despre sex, dragoste şi prietenie, deşi acestea îi interesează cel mai mult. Cu aceeaşi ritmicitate rară se discută în familie despre prietenii copilului, despre problemele morale şi religioase, despre cărţi şi reviste citite.
Aproape dramatic, prin prisma rezultatelor pe care le avem, se arată a fi aspectul relaţionării în familia românească. Părinţii se află împreună cu copiii lor atunci când iau masa (în procente de 80% media răspunsurilor părinţilor şi copiilor), când petrec sărbătorile şi se uită la televizor – fără a discuta despre ce urmăresc pe sticl㠖 şi... cam asta e tot.
Foarte rar se mai întâmplă ca părinţii să mai meargă împreună cu copiii la teatru, la film, să joace cărţi, tenis, şah, să meargă în vizite la prieteni, să meargă la biserică sau să îngrijească animale, păsări sau grădina împreună. Nici măcar temele nu se mai fac cu părinţii.
Aşa stând lucrurile, n-avem a ne mai minuna, ca babele pe şanţ, cu clătinat adânc din cap, de ce fac „dracii” ăştia de copii.
Prin iarnă, când o adolescentă de la Şcoala Centrală din Capitală era să moară, înjunghiată de propriul ei prieten, în propria şcoală, s-au înroşit liniile directe pe toate posturile de televiziune, din cauza apelurilor părinţilor furioşi pe şcoală, pe societate, pe lume, acuzând în dreapta şi-n stânga că nimeni nu se mai ocupă de educaţia copiilor. Foarte puţini au fost aceia care şi-au asumat responsabilitatea părintească faţă de faptele comise de odrasle.
Copilul care nu primeşte în propria sa familie nici răspunsuri, nici întrebări, când el la 13-14 ani are atât de multe de aflat, se refugiază în alte „familii”: gaşca din cartier, colegii din clasă. Vrea să-i spună cineva dacă arată bine, dacă e frumos, de ce-l rod noaptea tot felul de vise, de ce nu-i zâmbeşte fata din banca a treia, de ce nu-l acceptă prietenul lui cu toate ale sale. Mama şi tata-l alungă încruntaţi, îi închid gura cu „ai să vezi tu, când vei fi mare”. În clasă, ceilalţi de vârsta lui nu au vreme să asculte, fiind ei înşişi preocupaţi de propriile lor întrebări. Dirigintele, profesorul, nu prezintă încredere fiindcă niciodată nu se arată dispus să guste şotiile, glumele, debitându-şi grăbit sutele de informaţii care trec pe lângă urechea elevului ca expresul prin gară.
Presiunea psihologică a întrebărilor fără răspuns creşte agresivitatea, naşte introvertirea, comportamentul deviant, dacă nu chiar delincvent. Pentru preadolescenţi şi adolescenţi, scena descătuşării acestei presiuni este şcoala, grupul de prieteni, şi nu propria casă şi familie.
Intuiam de ceva vreme că lumea părinţilor şi cea a fiilor şi fiicelor nu mai au prea multe puncte de legătură. Au devenit paralele fiindcă nu le mai leagă decât atitudini şi relaţii de tip primar: hrană, adăpost. Când abia ne mai descurcăm noi, cei mari, încercând să facem faţă solicitărilor, cum să se descurce ei, la 14, 16, 18 ani, lăsaţi de capul lor?
Explicaţiile sociologice, psihologice, economice nu ţin loc de suflet şi afecţiune. Lipsa de comunicare naşte violenţa copiilor noştri, care uneori se manifestă chiar asupra noastră.
În ultimul an, numărul scandalurilor sexuale cu autori minori a întrecut orice previziune. De la elevii de clasa a IV-a până la studenţi, toţi par a învăţa să-şi înceapă viaţa sexuală în grup, şi numai cu martori, să-şi facă publice descoperirile erotice şi, mai nou, să-şi răzbune neîmplinirile afective postând pe internet mărturiile fotografice sau filmice ale relaţiei intime. Straniu este că această formă de a se manifesta public ascunde, de fapt, dorinţa lor de a vorbi despre sex şi dragoste, nevoia lor nesatisfăcută de a li se explica şi povesti despre ceea ce reprezintă la pubertate şi adolescenţă cea mai mare preocupare. Până la urmă, toată explozia aceasta de pornografie şi sex postată pe internet nu înseamnă, de fapt, strigătul disperat de ajutor al unei generaţii de copii fără părinţi reali, adevăraţi?
Când se bat între ei, la şcoală, pe stradă, când ameninţă cu cuţitul, când fură pentru droguri, când sparg liniştea nopţii cu înjurături de birjar, nu vor oare să spună că au nevoie să fie ascultaţi, ajutaţi, înţeleşi?
(Melania MANDAS VERGU, Gandul, 16 martie 2006)