Editurile de carte şcolară nu-şi pot permite să plătească drepturi de autor scriitorilor a căror operă o prezintă în manualele de limba şi literatura română. De vină, spun ele, este sărăcia în care se zbat, sărăcie generată şi de politica MEC de evaluare a manualelor: “preţul cel mai mic”. Astfel stând lucrurile, despre plata unor drepturi băneşti autorilor contemporani preluaţi în manuale nici nu mai poate fi vorba, că nu e de unde. În ţări civilizate, precum Germania, de exemplu, unde fondurile alocate educaţiei sunt mai generoase, există autori de manuale profesionişti, specializaţi, foarte bine plătiţi, care scriu personal, de la cap la coadă, toate textele. La noi nu există asemenea specializare. Fiecare autor de manual preia ce, şi de la cine, crede el de cuviinţă. E important de ştiut că, în anumite limite, legea română permite publicarea gratuită în manuale a unor fragmente din opere. Mai mult, editorii susţin că prezenţa în manual a unui autor nu numai că nu-l prejudiciază, dar chiar îl consacră, crescându-i numărul de cititori şi, implicit, tirajele, adică încasările. Până aici, toate bune şi frumoase. Dar ce te faci atunci când sunt depăşite limitele? Când unele edituri “exagereaz㔠cu preluările dintr-o anumită operă, tocmai pentru a încerca să fie cât mai eficiente când tratează o anume temă? Iar acest lucru se întâmplă adesea, întotdeauna sub pretextul creşterii calităţii manualului. Se ajunge astfel la încălcarea dreptului de proprietate al scriitorului, garantat chiar şi de Constituţie. “Sărăcia nu justifică pirateria!”, este verdictul directorului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, Laurenţiu Oprea. Se aşteaptă cu interes noul proiect de lege a drepturilor de autor, aflat în dezbatere la Parlament, care va clarifica, poate, şi conflictul moral dintre dreptul de proprietate şi dreptul la educaţie, atunci când ne referim la manualele de română.
Mircea Cărtărescu, un autor mult “preluat”, este onorat de-a fi prezent cu texte în manuale şi consideră că nu poate avea pretenţia vreunei plăţi. Totuşi, îi roagă pe autori să-l caute, să-i transmită tema şi să-l lase pe el să recomande textul cel mai nimerit. Aproape identică este şi poziţia publicistului Ioan Groşan, şi el preluat în câteva manuale. Dar există şi excepţii, din cauza cărora s-a ajuns la situaţia încordată de acum. Cel mai cunoscut este cazul Mitzurei Arghezi, care a câştigat printr-un proces câteva zeci de milioane pentru că un manual a exagerat şi-a publicat integral Zdreanţă. O rudă a lui Vasile Voiculescu se judecă cu o altă editură, tot pe tema dreptului de autor. Actuala situaţie, care se răsfrânge în final asupra elevilor, este doar o altă faţă a luptei dintre edituri şi MEC, declanşată de politica de cumpărare a manualului celui mai ieftin. (Daniel Stătescu, Gandul, 20 martie 2006)