Pe unul, mama l-a ţinut analfabet pentru că n-avea cu ce să-l îmbrace la şcoală. Pe altul, că n-avea cine să culeagă fier vechi în locul ei. La 13 ani, Mihai nu deschisese în viaţa lui o carte fiindcă muncea cu ziua să ţină casa şi să-şi îngrijească mama bolnavă. Alte câteva zeci de copii cărau betoane, scormoneau după fier vechi sau cerşeau prin tramvaie, în locul mamei, ca să nu piară tradiţia clanului. La unele neamuri de romi, asta e datina: dacă tata munceşte, musai mama stă acasă, să se îngrijească de puradei. Care începe să se ţină pe picioare e trimis să se milogească pe trotuare. Voluntarii organizaţiei „Salvaţi copiii” au cules de pe stradă câteva zeci de copii din aceştia, refuzaţi de şcolile de rând pe motiv că sunt „întârziaţi”. S-au împrietenit cu ei şi i-au băgat la carte. Pentru asta au deschis „centre educaţionale” în mai multe oraşe. Centrul din Bucureşti are acum 56 de elevi, între 8 şi 19 ani. După fiecare semestru, au dat examene laolaltă cu copiii din şcolile normale. Şi au fost şi admişi mai departe, în clasa a cincea. În centru, baza sunt voluntarii. Adică nişte tineri de 15- 20 de ani, slăbuţi şi firavi, care au ales să joace rol de părinţi pentru săraci. Sunt patru studenţi şi două eleve de clasa a noua. Au dat plimbările prin parcuri şi învârtitul prin magazine pe orele de meditaţie, o dată sau de două ori pe săptămână. Ori pe cursuri despre boli venerice şi sex.
Alina Cocu este studentă în anul trei la Sociologie. Face voluntariat de şase ani, de când abia a ieşit din copilărie. „...să desenăm o linie a vieţii şi pe ea să punctăm care sunt cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Şi din prezent, şi din viitor. Şi să ne gândim: în care perioadă a vieţii ar putea să ne lovească HIV?”. Alina pune întrebarea grav, cu mâinile împreunate, cu aer de adevărată pedagogă. Nu-şi permite să zâmbească, nu cumva s-o ia în râs copiii. Aşteaptă concentrată răspunsul. Vasile zice fâstâcit: „Când m-aş căsători”. „De ce tocmai atunci?”. Copilul încearcă să răspundă, dar cuvintele îi rămân blocate-n gât. Mişcă numai din buze şi nu-i iese nici un sunet. La el în casă nu se vorbeşte despre aşa ceva; e ruşine mare. Voluntara a rămas cu creta în aer şi dă afirmativ din cap, să-i scoată jena din cap. „Fiindcă, fiindcă.... din cauza relaţiilor sexuale”, îngaimă copilul. „Dar de câte feluri sunt relaţiile sexuale?”, îi iscodeşte fata. Apoi ajung la boli. Dacă te injectezi cu droguri, cum faci, totuşi, să nu te îmbolnăveşti de SIDA? Foloseşti seringă de unică folosinţă, zice o fetiţă. Vasile o contrazice aşa de serios şi de sigur pe el, încât, pentru câteva secunde, se face linişte în sală: „Dacă eşti obişnuit cu aşa ceva, nu te mai interesează dacă o faci după altul sau nu”. La asta nu se gândise nimeni.
Pe „linia vieţii”, la „cele mai importante momente din viaţă”, Maria a scris: „Când am trăit o singură clipă alături de mama”. Amândoi părinţii ei sunt în puşcărie. Mama pentru furt, tatăl pentru omor şi tâlhărie. Fata a supravieţuit vânzând flori şi spălând scări de bloc. La început era deprimată; încet, încet, i s-au lipit de suflet voluntarii şi s-a lăsat ajutată. Acum vine la centru cu capul sus, mândră, şi-şi lasă toate supărările afară. „Se ţine tare”, explică Alina. Cu toată tăria ei, adolescenta îşi pune lângă penar o jucărie de pluş pentru bebeluşi. Când au călcat pragul centrului, săracilor nici nu le trecuse prin minte cum ar fi să facă un liceu şi apoi să se angajeze „pe bune”. Ziceau că nu e de nasul lor, că e imposibil să reuşească aşa ceva. „Dar, în sinea lor, tocmai de asta au şi venit, fiindcă-şi doresc să înveţe mai mult decât orice”, explică Monica Marin, o studentă voluntară. Ea şi colegele le-au vorbit copiilor până au răguşit despre posibile meserii pentru mai târziu. Rezultatul: amărâţii au început să aibă vise. Vasile vrea să se facă mecanic auto, Mirela – manichiuristă. Dar astea sunt cazuri izolate, fiindcă cei mai mulţi se văd doar asistenţi sociali, ca să-i poată scoate din mizerie şi pe alţi săraci. Marea realizare a voluntarilor este că elevii au învăţat să aprecieze atât de mult cursurile, încât au cules cu mâna lor copii de pe stradă şi i-au „plantat” în centru. „Faptul că muncesc fără nici un ban îmi dă o senzaţie de bine, mă face să cunosc cu adevărat lumea în care trăiesc”, explică Monica. Vine la centru de două ori pe săptămână, pe ploaie, pe ninsoare. Este o mână de om, fragilă ca o fetiţă, dar când le vorbeşte săracilor este transfigurată. Are o voce matură şi hotărâtă. Ştie că fiecare cuvânt pe care-l rosteşte ea poate schimba definitiv viaţa unui copil.
(Alina BĂDĂLAN, Gandul, 23martie 2006)