În momentul de faţă, atât în plan internaţional, cât şi pe plan intern, ingineria contribuie cu o pondere importantă la progresul societăţii şi la asigurarea calităţii vieţii, iar inginerul este considerat un manager al schimbării. Datele oficiale arată că procesul de ajustare structurală a industriei din România va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate, iar pe de altă parte, orientarea, redimensionarea sau închiderea parţială sau integrală a unor capacităţi de producţie fără desfacere în ţară şi la export - acţiuni ce vor necesita şi soluţii pentru o serie de probleme sociale. În aceste condiţii, învăţământul tehnic superior va trebui supus unui amplu proces de restructurare. Implementarea procesului Bologna, precum şi a altor recomandări de la nivel european la care România a aderat ulterior, în învăţământul tehnic superior, pe lângă faptul că presupune racordarea la exigenţele europene, va trebui să ofere un răspuns la necesităţile exprimate într-o strategie coerentă de dezvoltare. În acest sens, se impune a fi asigurate competenţele corespunzătoare pieţei forţei de muncă într-o strânsă relaţie universitate-mediu socio-economic. Nu întâmplător se vorbeşte de responsabilitatea universităţilor de stat pentru cheltuirea banilor publici, mai ales când învăţământul superior din România se confruntă cu o gravă subfinanţare. La această situaţie se adaugă supradimensionarea învăţământului superior din România după 1990, în dorinţa de a avea un număr cât mai mare de studenţi raportat la mia de locuitori, şi nu în concordanţă cu criteriile de calitate şi cu strategia de dezvoltare a ţării. Astfel, a crescut excesiv numărul universităţilor, specializărilor (unele fără reprezentare sau relevanţă pentru piaţa muncii din România) şi cadrelor didactice. Aceste elemente au condus la un sistem de învăţământ superior greu de susţinut financiar în condiţiile unor resurse bugetare precare şi alocate în discordanţă cu prevederile constituţionale. Iată de ce, în primul rând, se impune radiografierea învăţământului superior românesc pentru o dimensionare corectă a acestuia în concordanţă cu strategia de dezvoltare şi direcţiile prioritare ale României. În al doilea rând, este necesară evaluarea universităţilor, facultăţilor şi chiar a departamentelor, conform standardelor europene, şi ierarhizarea şi finanţarea acestora în consecinţă cu performanţele lor didactice şi ştiinţifice. În al treilea rând, alături de sporirea fondurilor alocate din buget educaţiei, trebuie găsite surse suplimentare de finanţare. În prezent, sectorul privat ocupă în România o pondere importantă şi acesta va trebui să contribuie substanţial la sistemul de educaţie în mod direct, şi nu indirect, prin taxe şi impozite. Se ştie în acest sens că direcţiile de calificare impun un acord între universitate şi patronate privind competenţele, în funcţie de care se stabileşte planul de învăţământ. Aceasta ar putea conduce, conform unei legislaţii adecvate, la finanţarea directă atât a sistemului convenţional de educaţie, cât şi a celui de formare continuă, puţin abordat în România (se apreciază, din acest punct de vedere, că în România urmează astfel de forme de pregătire mai puţin de 2% din personalul cu calificare superioară, faţă de 22%, cât se înregistrează în alte ţări din Europa). În al patrulea rând, universităţile cu profil tehnic trebuie să stabilească parteneriate cu institute de cercetări şi firme din ţară şi străinătate pentru accesarea de fonduri interne şi internaţionale, menite abordării unor programe de cercetare fundamentală şi aplicativă atât în concordanţă cu competenţele dovedite (şi nu doar în pas cu moda), cât şi cu planul strategic de dezvoltare. Din păcate, în unele cazuri, privatizarea cu firme din străinătate nu încurajează cercetarea şi transferul tehnologic. Firmele vin cu tehnologii şi produse pe care le-au creat şi optimizat în laboratoarele proprii. Cu toate acestea, în învăţământul tehnic superior este necesară crearea unor structuri flexibile, a unor departamente mixte învăţământ-cercetare care să permită cadrelor didactice desfăşurarea ambelor tipuri de activităţi în afara unui sistem rigid de normare. În consecinţă, universităţile trebuie să redevină, conform conceptului humboldtian, centre de excelenţă în care să se cultive sinergismul dintre cercetare şi educaţie, asumându-şi, astfel, rolul de bază într-o societate a cunoaşterii. Este, de altfel, o recomandare la nivelul CE care arată: "Universităţile joacă un rol important în educaţia şi formarea cercetătorilor, în dezvoltarea disciplinelor şi atragerea tinerilor în cariera de cercetare. Angajarea serioasă a universităţilor din Europa şi formarea unor reţele care să includă şi alte institute de cercetări va fi vitală pentru a realiza integrarea europeană în domeniul cercetării, odată cu lansarea Programului-cadru 7, care va fi un instrument de succes pentru a materializa obiectivele stabilite la Lisabona. Un efort suplimentar va fi necesar pentru a include tinerii în această investiţie a cunoaşterii". Din păcate, acest ultim aspect este neglijat în România, având în vedere exodul masiv în străinătate al tinerilor cu vocaţie pentru cercetare datorită condiţiilor precare de salarizare şi a celor necorespunzătoare de lucru. De aceea, ar trebui avut în vedere că educaţia şi cercetarea reprezintă elemente de siguranţă şi independenţă naţională, motiv pentru care cei care le neglijează îşi asumă riscul să transforme România într-o ţară de second-hand, cum deja, din păcate, a început să se întâmple.

"Supradimensionarea învăţământului superior din România după 1990 s-a făcut din dorinţa de a avea un număr cât mai mare de studenţi raportat la mia de locuitori, şi nu în concordanţă cu criteriile de calitate şi cu strategia de dezvoltare a ţării"
Prof. univ. dr. ing.
Valentin I. Popa
membru corespondent al Academiei de ştiinţe Tehnice din România, prorector cu relaţiile internaţionale al Universităţii Tehnice din Iaşi